144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării : mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate cum le-am stricat și noi când am fost copii. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră care se va uita la noi cu inima frântă și cu ochii în lacrimi. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care El nu se mai joacă fiindcă s-a făcut mare. Internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator, singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență senilă, accident vascular, infarct sau cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu, să ascultăm colinde de Crăciun și să bem o cafea sau un pahar de vin sau chiar două apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde. Și să ne bucurăm "de-această zi ce mâine nu va mai fi", și "ca niște copii să așteptăm dimineața și până la lacrimi să ne fie dragă viața" (vorba lui Grigore Vieru). 

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  1) Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină cu care trebuie să dormi în pat, de sânge și cheaguri de sânge care se duc la creier și în plămâni și mori asfixiat, viață legată cu ață unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe, de demență senilă, de alzheimer, adică de moarte bună și împăcat cu Dumnezeu ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca o amenințare, ca un dangăt de pericol iminent și grabnic scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta, dar speriat de fatalitatea medicală a acestui trup ca o pisică scăpată într-o strungărie ?
  
  2) O, terifiați de această situație îngrozitoare a cărnii noastre bolnave pentru care toate farmaciile și spitalele se dau bătute căci nu mai au ce ne face, cum mai visăm de frumos în schimb la Dumnezeu ca la singurul Doctor fără de arginți și la Rai ca la singura clinică gratuită care-ți dă o șansă la lux săracului care-ai fost o viață...! Părăsiți și loviți de toate deziluziile, greutățile și tragediile vieții noastre ne mai rămâne un singur dor, ne mai rămâne un singur vis, visul la Dumnezeu și la mântuire, sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt poluat prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină inimaginabili și inaccesibili ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem pe Creator. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul care a luat-o din noi la sănătoasa fugind rupând pământul din corpul muribund ca o pisică fugind dintr-o fierărie, va orbecăi rătăcit în Cer și va hălădui divorțat de trup, rătăcit de noi, de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers, după o stea poate, ceva. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări cu Divinitatea. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal extrem, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni cu El ca un părinte cu copiii lui din orfelinatul vieții din Cer numit Rai. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. N-a făcut-o și nu știm de ce. Dar asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, până la lacrimi chiar, dându-le Lui Dumnezeu și Cerului ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii și iluzii reci însăilate în vidul și gerul universului peste care noi împodobim ca pe niște brazi de Crăciun cu visurile noastre fierbinți despre mântuire, odihnă de veci și pace. Iată, universul este infinit, inert, rece și înghețat, nu știe și nici nu-i pasă de efemeridele care suntem consumați vorace de acest timp și acest spațiu care ne înghite în fiecare zi irecuperabil resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta.

  3) Într-o zi vom consuma și ultima picătură de sănătate plătită scump cu medicamente de toată pensia și când prețul medicamentelor va depăși valoarea pensiei ne vom mulțumi cu o ultimă gură de aer gratis și nu tocmai gratis căci și pentru ultima suflare să cuvine să mulțumim Lui Dumnezeu căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup vreodată și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni și eu bigot întorcându-mă la credință ca și voi toți, căci ce mai putem face învinși de Dumnezeu și de viață ? Cu toții ne vom pocăi și smeri, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului și a tuturor momentelor din întreaga istorie a omenirii, în bucuria și aplauzele unui Dumnezeu cu totul virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde ne va ierta pe toți căci acesta e specializarea Lui, IERTAREA, și gafa Lui cea mai mare, TĂCEREA.

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

  1) Ce credeți că face Dumnezeu cu noi în Cer după ce murim și ne colecționează sufletele ? Evident că întâi ne iartă și ne izbăvește cum ne referim și noi în rugăciunile noastre cele de toate zilele dar în afară că ne primește foarte ospitalier în Rai după ce ne iartă, și El are un folos din asta. Măcar folosul sufletesc că se bucură cum ne iartă și ne salvează și ne face un bine. Când faci un bine unui amărât nu te bucuri ? Cât suntem vii nu prea suntem pe placul Lui Dumnezeu. Suntem păcătoși, facem prostii, suntem ca o aguridă acră și evident că Tatăl din Cer nu are ce face cu noi. Așteaptă să ne coacem, să ne îmbunăm adică. Abia după ce murim dobândim valoare căci abia atunci devenim buni și toți pe-un capăt prieteni de suferință unii cu alții. Nici o gălăgie, nici o ceartă și dispută, nimic nu se mai aude, doar greierii noaptea în cimitir, unde toți s-au împăcat și sunt prieteni pe viață, adică pe moarte, pardon..., adăpostiți și petrecând de vreme rea în cavouri, prieteni pe veci cu întunericul. Dar acum suntem scăldați pe creștete de atâta lumină care generoasă și binevoitoare ne face atâta bine, oferind tuturor, hoți, bandiți, criminali și victimele lor porția binefăcătoare de vitamina D. Și cât de activi suntem, cât de importanți ne petrecem și agităm efemerele pancarte ale banalității și nimicniciei fiecăruia scăldată în mod egal și prietenos de binefăcătoarea și nepărtinitoarea lumină ! Scăldați de magica ei grijă ne simțim atât de bine și comod cât de vii și ce calzi suntem pentru scurta și efemera noastră întâmplare numită viață și motivați de frumusețea în sine a clipei de față a vieții, cât de departe suntem și ne simțim încă de întunericul neprieten ce ne așteaptă ca mâine sau poimâine răbdător și tacticos pe toți făcându-și unghiile până ne împiedicăm și cădem în gropile lui, în gropile uitării ! Nici n-ai zice că are sens să ne stricăm, consumăm și expirăm vreodată, la câtă treabă avem, la cât de proaspeți și tineri suntem încă, în termenul de valabilitate, încă plini de viață și de suflet și cu atâtea treburi pe lumea asta ! Ca ciorchinii de struguri suntem. Îmbătrânind, ne coacem. Iar Dumnezeu privește peste dealurile vieții noastre, ziua la lumina soarelui iar noaptea la lumina lunii și ascultă cum mustul din aguridă se îndulcește, cum ne pregătim pentru marea campanie a culesului, notează cum ne coacem și veghează să nu vină furii să ne ia mai înainte de când ne vine rândul la cules potrivit registrelor Sale agricole.

  2) De ce să fim triști că Dumnezeu va începe dintr-o zi în alta, dintr-un an în altul și cu noi culesul ? Căci iată, suntem copți pentru cules și pentru Dumnezeu tot mai mult cu fiecare zi care trece de la El și o scade Tatăl nostru din Cer pe răbojul vieții noastre de oameni struguri ai Lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu culege nu numai toamna ci în orice anotimp și din păcate uneori culege și struguri cruzi dar probabil îi mai rărește, sau vrea să acrească un borș, ce ne băgăm noi în agricultura și bucătăria Sa ? Acuma cât suntem vii încă, până la cules cum spuneam, suntem plini de boabe, mari, dulci, aromate când suntem tineri sau relativ tineri. Apoi când ne mai maturizăm suntem niște ciorchini din care multe boabe au căzut în căruță împrăștiind prin praful drumului pe unde merge căruța vietii noastre, tinerețea noastră și dulceața ei.

  3) Deodată ne vedem bătrâni. Ei și ce ? De abia atunci suntem și mai și căutați și folositori Lui Dumnezeu ! Să nu fim triști că vom fi bătrâni ! Nicidecum ! Pentru că atunci suntem must dulce înăsprit. Și pe măsură ce îmbătrânim ne facem și mai frumoși pentru că ne înăsprim la maxim și ne facem tulburel, adică suntem un vin nerăbdător și entuziast. Apoi ne îmbolnăvim adică stăm din fiert, după care murim. Totul ca la carte după manualul de viticultură al Lui Dumnezeu. Și ne pare rău fără să știm că de-abia atunci ne desăvârșim și devenim în calitate de suflete în Cer un vin nobil stat din fiertul vieții, o șampanie căutată de Dumnezeu, cel mai bun degustător de suflete de oameni colecționați de El în Cer.

  4) Să fim veseli de știm c-om muri vreodată. Să ne îmbărbătăm și mințim frumos cu minciuna terapeutică și binefăcătoare psihicului nostru distrus de depresia bătrâneții și a terminării fără preaviz a treburilor de pe lumea asta, când știm căci cu noi, cu ce-a rămas din noi adică sufletul ca un vin tare, nobil și cu aromă și nostalgii de tinerețe, se veselesc zeii în cer, ne mulțumesc că am trăit, am îmbătrânit, am murit și ne-am înnobilat ca să-i facem fericiți pe ei, duhurile Cerului, să organizeze pastrame să cinstească, să se îmbete și să se împace în Cer unii zei cu alții, să plângă îmbrățișându-se și bătându-se pe umeri cum ar trebui să facem și noi cu prietenii sau neprietenii noștri pe pământ cât suntem vii la o cană cu vin, să ne împrietenim, să ne împăcăm.

  5) Măcar cu atât să ne alegem de știm că murim, anume că veselim zeii în cer cu vinul care vom deveni din mustuiala trupurilor zdrobite de Dumnezeu în teascul din cimitir. Tescovina nu-i trebuie, rachiul nu-i place Lui Dumnezeu, ea e aruncată în pământ fiecare după numele lui de pe sicriu. Voi de ce credeți că Dumnezeu ne colecționează sufletele în cer ? Pentru ca să ni le odihnească veșnic și să fim inutili în Rai într-o letargie și într-o lene simptomatică din care nu ne mai putem ridica în capul oaselor să facem ceva, învățați cu clișeul din rugăciuni a atâtei odihnă fără de sfârșit ? Nu ! Dumnezeu nu rabdă lenea și netrebuința noastră atât pe pământ cât mai ales în Cer. El ne face must, cea mai magică licoare care a dat în minte și oamenilor s-o inventeze și pe pământ să ia strugurii și să-i pună la treabă la mustuială, căci altfel putrezeau inutili, triști și stafidiți pe butuc. Noi pe pământ lăsăm mustul să-şi facă vocația de vin dar în Cer, mustul din noi îl taie Dumnezeu din fiert pentru că în Rai e interzis alcoolul, cu toate că unii sfinți mai trag la dos de prohibiție niște must să nu apuce gărzile Lui Dumnezeu să-l taie din fiert. Și astfel cu noi se desfată îngerii și zeii. Ce credeați ? Că murim chiar așa de simplu, tern, banal și fără de folos ? Îi trebuim Lui Dumnezeu. Fie măcar și în chip de must ezoteric și paradisiac și cu aromă de muscat sau merlot, după soiurile sufletelor noastre boabe de struguri astrale după care toți zeii sunt ahtiați. Doar așa nu trebuie să ne mai pară rău din faptul că suntem la rând a muri zi de zi iminent și subit. Și plasându-te oniric în povestea din Cer în folosul bahic al plăcerilor și satisfacției zeilor în frunte cu domnul lor suprem Dumnezeu,   poți într-un fel să nu mai fii trist că îmbătrânești, că te îmbolnăvești și mori.

  6) Nimeni nu s-a întrebat și n-a învățat de la struguri și de la vii ce vor fi zdrobiți și uciși în toamna vieții lor dar ei nu se supără pentru asta, nu intră în alean și în supărare că vor intra în chinurile schingiuirii ale morții lor din teasc. Noi de ce-am fi mai triști ca niște boabe de struguri care știu ce le așteaptă și primesc cu bucurie și liniște ultima rază de soare pe bobița coaptă de viață și fac zeamă dulce până în clipa și ziua când vine culesul și sunt decapitați de culegători și nu le pasă de suferință ? Să învățăm de la struguri care nu vor să se stafidească pe butuci în loc să fie zdrobiți în folosul iubitorilor adevărului din vin, și-și privesc culesul, ușcheala, moartea cu seninătate și cu sens. În capul fiecărei boabe de struguri se coace și îndulcește mustul, adică sensul, înțelepciunea lor specifică și pacea așteptării sfârșitului în ghearele teascului. Noi de ce n-am dobândi o înțelepciune și liniște învingându-ne teama de teascul Lui Dumnezeu care ne va zdrobi capetele pline de atâta must de vise, gânduri, emoții și sentimente ? Credeți că moartea ne va omorî ? Tot ce-am gândit sau simțit vreodată nu se va pierde. Se va face must și va trece în colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu care își va îndulci cu noi tristețea și singurătatea nemângâiată de-o veșnicie...

  7) Noi ne numim muritori de rând, dar hai să colorăm un pic cu frumusețea gândului și visării noastre trista perspectivă a sfârșitului ! Așa că sărmanii de noi, chiar trebuie să dobândim un înțeles din asta : Ca viața, în egală măsură cu moartea s-aibă preț, cum spunea Eminescu. Măcar prețul, dulceața și tăria vinului sau a nectarului zeilor care devenim după moarte. Asta e o terapeutică contra depresiei și supărărilor și amărăciunilor vieții. Nimic nu este lipsit de rost practic pe lumea asta. Porcul habar n-are că rostul lui e să devină jumări. Noi de ce n-am crede că devenim de folos zeilor în Cer care e drept, nu se ospătează ca noi și nu prea mănâncă, dar de dulceața sufletelor noastre pe care le transformă în vin în care constă adevărul, (ei ne-au dat prin cap să simțim asta), nu se pot lipsi nici zeii. Iar dacă zeii au un domn care este cel mai înalt și mare domn al lor, acela este domnul tuturor zeilor, de unde acum înțelegem de ce se cheamă Dumnezeu. Astfel că nu are cum să nu-i placă ce e bun, ce ne place și nouă și le place bineînțeles și zeilor din subordine.

  8) După ce murim, trebuim atât de mult Lui Dumnezeu încât pe sufletele noastre e bătaie între toate cetele îngerilor și diavolilor, care și cum să ne înhațe mai repede sufletele ce le plac atât de mult locuitorilor Cerului, că îngeri, că demoni. Căci dacă trupul moare și putrezește ca boasca, sufletul se știe că-i etern, că-i neprețuit, frumos și dulce pentru Dumnezeu care de aceea e explicabil cum ne adună tuturor sufletele în Cer, chiar dacă și demonii mai câștigă câteva suflete pentru rânduiala și treburile lor de chin și schingiuire, că asta e tot ce știu să facă după fișa postului lor din organigrama ființelor Cerului elaborată de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu însă sufletele noastre sunt bune și frumoase și îi plac și nu le chinuie. Căci tot ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Și are tot interesul să ierte cât mai multe suflete frumoase și frăgezite de iertarea Sa. Și să le pună la treaba și rânduiala Sa. De aceea n-aș vrea să fiu plantă decorativă sau să fiu împăiat în Rai și n-aș vrea să mă odihnească Dumnezeu în Rai inutil o eternitate, să mă legăn veșnic într-un hamac sub un smochin unde o maimuță să arunce cu smochine stricate și să facă pipi pe mine. Să mă ierte Dumnezeu, da, aș vrea. Dar aș vrea să mă pună la ceva, la o muncă, la o activitate care să-mi placă, să mă mănânce, să mă bea dacă vrea. E obligatoriu să-ți placă tot ceea ce vei face în Rai, tot la ce vei folosi zeilor și Lui Dumnezeu care stăpânesc teritoriul de pe lumea cealaltă de care nu știm nimic. Pentru că nu știi, trebuie măcar să-ți închipui și să-ți dorești ca pe lumea cealaltă să fii folositor, să fii ceva, inspirație, hrană și nectar pentru zei căci altfel pentru ce-ai vrea să-ți mai petreci o eternitate acolo în plictis și monotonie odihnindu-te inutil cu ochii țintă pe bolta cerului, împăienjeniți de depresia, monotonia și plictisul vidului eternității și neantului ?Dumnezeu cu toate ale Sale căi ascunse și tocmai pentru că sunt ascunse sunt interesante și ispititoare, neutralizează în conștiința omului angoasa și depresia neantului și neființei goale, cu narcoza și poțiunea binefăcătoare psihic a așteptărilor și visului lumii celeilalte odihnitoare a răbdărilor prăjite după moarte. Prăjite, neprăjite, al naibii de obosiți și bolnavi suntem de viață și din cauza ei. Și cum să nu sperăm că ne vom odihni și triumfa vreodată, măcar și după moarte, pe lumea cealaltă când e atât de târziu...? Dar ce dacă ? Mai bine mai târziu, mai bine după moarte, mai bine în Împărăția defunctă decât niciodată...

  9) Acuma știu pentru ce lumea-i fericită că se duce în Rai. Acolo în locul acela magic continuă povestea ta, a hachițelor și tabieturilor tale. Cei proști se vor prosti și mai mult. Cei deștepți se vor mai deștepta. Hoții vor prinde curaj de atâta liniște, pace și concordie eternă în Cer, de faptul că antilopele vor paște fericite lângă leii tolăniți la umbră și în această armonie hoții cu vocație vor fura în voie cum au știut o viață. Bărbații necăsătoriți sau chiar cei căsătoriți ce se vor întâlni cu consoartele lor nervoase în Cer cum îi surprind cu ei de mână, iată că și așa ținuți strâns de mână de consoarte și pe lumea cealaltă, tot vor întoarce capul după îngerițe nurlii nemăritate, fără lenjerie intimă, îmbrăcate doar în cămăși albe de mătase unduioasă și alunecoasă. Iar săracii, bineînțeles vor lua tabieturile și obiceiurile bogaților să se bucure și ei acum la spartul târgului cum li s-a promis după ce-au murit, după pohta ce-au pohtit o viață în rugăciune și uite acum, în Cer au apucat. De aceea este explicabil pentru ce atâta interes și pelerinaj în fiecare an la moaștele sfinte. Acel pretext al unor oase, al unor bucăți de om mumificate și sanctificate sunt pentru oameni un imbold mobilizator. Căci oamenii simt că și accesul în Rai ca și succesul în sport, în orice, e o chestie de ambiție, perseverență și performanță ! Și cu cât te rogi mai mult, colorându-ți tabloul visului paradisiac cu rugăciuni, cu sfinți, cu moaște și prilejuri mângâietoare pentru visul tău de înviere într-o lume mai bună, ești mai copt și mai dulce pentru Dumnezeu.

  10) Accesul în Cer la fericire este liber. Trebuie numai să vrei. Cele două tabere în care e împărțită omenirea sunt de neîmpăcat. Ambele tabere sunt bolnave. Unii dintr-o tabără sunt bolnavi de vanitatea lor, de credință. Alții din cealaltă tabără sunt bolnavi de altă vanitate : de necredință. Să fii bolnav de credință sau de necredință ? Aceasta-i întrebarea ! Și ambele răspunsuri opuse sunt corecte așa cum fiecare pasăre pe limba ei piere. Nimeni niciodată nu ne va convinge de nimic, încât orice ne vom spune unii altora vreodată cu venele de la gât umflate de convingerea noastră, cu mâinile prin aer gesticulând, nu va fi decât plictiseală pentru oponentul nostru de idei iar în această paradigmă pesimistă, orice dialog dintre oameni, pentru că din fericire sunt diferiți, este un dialog al surzilor. Cetele credincioșilor și necredincioșilor veșnic vor fi în conflict pe aceeași temă și din aceleași motive. Și de atâtea ori în istorie conflictele au degenerat și au fost sămânța deci cauza și motivația războaielor și crimelor, al urii, intoleranței și disprețului de tot ce nu ești tu. Cineva care se credea mai bun, mai special, eventual mai credincios și mai puternic, mai îndrituit, a atacat cu fapta sau cu vorba de dispreț sau de ocară pe altul de altă credință, de alt neam și alte obiceiuri. Nu poți să-ți imaginezi sfârșitul și îndreptarea acestei tragedii terestre interumane care va fi perenă. Acum se înțelege pentru ce jumătate din lume caută să scape măcar după moarte într-o lume mai bună unde altundeva decât în Cer, singura direcție rămasă liberă ?

  11) Știu că Raiul e frumos. Eu v-am propus o altă variantă mai voioasă de a ne imagina viața noastră viitoare. Nu varianta în care toată ziua îmbrăcați în alb cu bonete și matricole aliniați cazon și la dungă într-un cor vom cânta psalmi biblici Lui Dumnezeu. Ci că în Rai vom deveni altceva mult mai dulce, interesant și frumos pentru Dumnezeu după ce ni se zdrobesc trupurile și scos sufletele, apoi tescovina netrebuincioasă ce rămâne după ce mori este pusă împreună cu toate visurile și amintirile noastre în tomberoanele de gunoi poreclite sicrie depozitate în haldele de deșeuri umane  poreclite cimitire. Dacă scheletele noastre nu mai au dreptul la nici o iubire, eu am propus această poveste consolatoare pentru scheletele artritice din noi, nefericitele, care nu vor avea soarta sufletelor ce măcar ele, rude ale tristelor schelete rămase în pământ, vor fi culese de Dumnezeu în Cer, depozitate în căzi și butoaie din stejar paradisiac și făcute must dulce pentru El care ne va iubi după dulceața și soiul fiecăruia, mai nobil sau mai hibrid, să ne imaginăm ! Și credința în Dumnezeu e-o imaginație, cea mai frumoasă imaginație și fantezie chiar terapeutică. Cum alții au dreptul să creadă că în Rai vor odihni și lâncezi la umbră și la loc cu verdeață, apoi ca și îndeletnicire nu vor trebui decât să cânte în cor psalmi biblici de care deja cel mai meloman de psalmi biblici, Dumnezeu, cred cred că s-a și plictisit prin repetare la infinit, iată că doar pentru fantezie, pentru imaginație și divertisment am propus această poveste, anume că ne putem simți prețuiți și măguliți de atenția și emoția copleșitoare a iubirii divine a Lui Dumnezeu care e și cel mai mare enolog din univers, căci știe și Dumnezeu că în vin e adevărul. El ne-a dat prin cap să simțim așa... Deci și sufletele noastre ce altceva mai dulce și parfumat puteau deveni decât vinuri alese, adevăruri alese, parte din colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu ? Și gustându-ne îl vom bucura ; și îl vom veseli de atâta tristețe, plictiseală și singurătate eternă pe Tatăl nostru din Cer cum nici în Biblie nu s-a mai scris și pomenit. E un alt mod decât obișnuit, chiar și mort sau muribund de a te simți fericit că mai ai o zi și încă o clipă prețioasă de trăit.

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții  legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat câți ani are, spunea bălmăjind "șăptezeci..." Eeeei, deci poți să zici despre om că de la o vârstă încolo,  adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. Ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un ultim cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus pluii pe drumul fără întoarcere ! Să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate ! Ar trebui să-ți fie rușine că nici vorbă, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul  visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite de grija și disconfortul scontării morții, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci în brațele unui doctor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret, ascuns de orfani cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului și care nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și nu-i putem da nici un like. Cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu, creatorul acestei lumi care nu are poză de profil, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare, asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier,  neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Cred că e imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și a gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai nu aici în lumea evidenței ci abia după ce mori ? De ce ? Chiar ! De ce ?!  Nu numai oamenii religioși sunt normali la cap. Și oamenii care nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută. Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, prin specialitatea disciplinei numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa întâi a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ cu un penis erect înainte să fie o femeie, iar femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie etc. Iată, creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi a oamenilor. Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist. De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții. Asta zic ei. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa e de plăcut, nu ?

  2) Moartea e ezoterică, altfel cum ? Nu e cineva concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid,  mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, dar  nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !"

  3) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău.

  4) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător torturilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele urâtei cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar  întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !

138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

138) O, BRAD FRUMOS CU CETINA TOT VERDE SAU CUM SE POATE MURI FRUMOS CU BRADUL LÂNGĂ TINE

  1) Dacă lumina ar fi neagră, atunci întunericul ar fi alb, ziua ar fi întuneric căci lumina ar fi neagră de la soarele negru, iar noaptea când soarele negru ar apune ar începe să se crape de ziuă, ar fi întuneric alb, senin, evident cu stele negre pe cer, negre și ele ca soarele care abia vom aștepta să apună ca să risipească întunericul zilei să-l tai cu cuțitul... Cine spune că așa ceva n-ar fi posibil în univers ca o realitate fantastică pe care n-ai cum s-o schimbi după voință ci doar s-o accepți și aștepți cum aștepți pe Dumnezeu și bătrânețea, bolile, spitalul, acest ultim sanatoriu funest unde vei trăi cea mai tulburătoare senzație a vieții, un orgasm negativ în care nu vei mai putea vedea căci lumina va începe să devină întâi gri apoi neagră ca tăciunele...? Asta înseamnă să mori : să fii deconectat de la lumină și de la aer pentru că nu vei mai avea ani, nu bani să le plătești, când totul în univers are un preț de cost. Aerul pe care-l respirăm noi nu-i gratis ci se plătește cu secunde : la fiecare respirație plătești cu două secunde din viața ta. E clar atunci de ce murim. Căci n-avem atâta timp să plătim tot aerul din atmosferă care evident că e doar o anvelopă de câțiva kilometri grosime învelind pământul. Și sunt atâția care vor să trăiască și să respire. Nu e atâta aer pentru toți de-ar vrea să trăiască veșnic. Se termină rația. Deci, de-atunci înainte, consumându-ți rația de aer, vei muri. Și trăindu-ți agonia morții pe patul de spital, simțurile vieții te vor părăsi, lumina se va stinge pentru tine devenind neagră cum am spus și murind încet, încet, vei începe să trăiești o voluptate amară care e moartea în dureri de cancer fără să-ți mai pese de dureri căci se vor trezi în corpul tău decedat alte simțuri, simțurile morții și adrenalina îți va inunda corpul, ultimul lucru pe care îl mai poate face corpul pentru tine ca să-ți mai îndulcească durerile morții deși ți-ai bătut joc de el și de sănătate o viață-ntreagă când ai băut, ai fumat, ai păcătuit.  Astfel, murind, întunericul sicriului nu va mai fi o problemă căci va deveni alb ; și vei începe să vezi lumini cum spun cei treziți din moarte clinică. Răpus de această perversă îmbolnăvire a morții în care simțurile ți se vor inversa făcându-ți din zi noapte și din noaptea morții zi, în care vei putea în sfârșit să-L vezi pe Dumnezeu clar ca lumina zilei cu orbitele goale ale craniului în întunericul sicriului, inert de orice putere și voință de-a te mișca și de a trăi cum ai trăit până mai ieri, te vei lăsa manipulat de ciocli și aruncat ca o pungă de gunoi inutil și nereciclabil la ghena de gunoi poreclit sicriu, obiect de mobilier la care visezi cu scârbă de-o viață, în sicriul ieftin din lemn de brad, brad frumos cu miros de rășină care acum crește în pădurile din munții Carpați, cu veverițe în el care adună semințe de conuri de brad și sar jucăușe pe ramuri...

  2) O, brad frumos cu cetina tot verde, o, bradul meu de veci, câți ani ai acum când sângele-mi pulsează încă prin vene și n-am făcut încă anevrism de aortă ori accident vascular, când sunt încă atât de firav de viu și te visez ca pe-un dulce dușman fără vină și care vei fi tăiat și vei muri din cauza mea, ca să mă îngroape cu tine, amândoi cu inima retezată, eu cu inima de carne retezată de infarct, tu cu inima de lemn retezată nemilos de drujbă...? Mă simt, o, bradule, dator de veci și rușinat în fața ta, căci mai trist decât mine ești când știu că-ți aștepți cuminte soarta de-a muri pentru mine de-atâtea ori : ori să te facă cherestea pentru masa și casa mea, ori să te taie de tânăr pentru cinica mea vanitate de-a-mi deveni brad împodobit de Crăciun cumpărat din piață de la speculanți cu 100 de lei, ori să te facă scânduri pentru sicriul meu și să-ți bată cuie în carnea ta de lemn ca să mă-nchidă etanș între scândurile tale să nu pot să mă fac vampir sau zombi și să ies din pământ speriind lumea, ci să rămân pentru mii și mii de ani captiv acolo în sicriu și să mă împrietenesc până la urmă cu întunericul și cu râmele și larvele de cărăbuşi care vor trece nestingheriți prin orbitele goale ale craniului meu și ale găurilor tale din nodurile scândurilor, o, bradul meu frumos și prietenul meu de veci...

  3) Dau tot, odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul, pentru un singur hatâr și o singură dorință ce-o am la Bunul Dumnezeu : Să-mi facă întunericul din sicriu alb și luminos, atâta îi cer eu, nu să împart veșnicia și să fiu vecin de cartier cu preafericiții și duhurile bune ale Raiului în răsfățuri și sindrofii serafice și pantagruelice și mai ales veșnice. Atunci când tuturor li se va stinge lumina în sicriu și nu vor mai vedea nimic cu ochii lor morți, nici măcar pe Dumnezeu la care s-au rugat o viață turbând de această pagubă și dezamăgire postumă a dispariției Lui Dumnezeu în întuneric, întunericul meu să fie luminos, să-i înnebunesc de derută pe toți morții păgubiți de Dumnezeu, și pe viermi, și pe sfinții și diavolii deveniți șomeri în Cer după dispariția normală a Lui Dumnezeu datorită întunericului normal al morții tuturor, poate așa ne vor lăsa în pace cu toții, atât pe mine cât și pe tine și vom putea să murim lin, frumos și liniștiți, o, bradul meu frumos cu cetina tot verde...!

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

137) CEI MAI DEȘTEPȚI DINTRE PROȘTI SAU CONSOLARE PENTRU PROSTIA CONȘTIENTIZATĂ

  Fiecare dintre noi este prost în felul lui. Nu-i o rușine asta.  Câți pumni nu ți-a venit să-ți dai în bot singur când știi câte ai pierdut în viață din cauza prostiei !? De ce să disprețuim prostia ? Suntem copiii ei și pe parcurs ne-am mai destupat la minte și-am uitat de părinți ! Nu prostia e de acuzat în viață, ci faptul de-a fi rău la mațe, criminal, lepră, jeg odios fără caracter. Slavă Domnului că noi nu suntem răi ! Suntem buni la suflet, pașnici și cuminți. Ce dacă suntem niște proști care-am fost și am umplut pământul și azi am evoluat în bine ? Suntem doar prostuți. Adică simpatici. Suntem dulci. Unii oameni ne iubesc așa. Și noi pe ei așijderi. Viața-i atât de frumoasă astfel... Nu-i o virtute să fii prea deștept, să fii genial și să ți se ardă neuronii, să facă scurtcircuit, să se strice cum se zice. Noi suntem proști și săraci. Și vom trăi mult. Dar lumea de fapt nu-i a noastră. E-a celor puțini și deștepți care ce să facă cu deșteptăciunea lor ? Fac și ei bani. Și vor muri repede cu tot cu banii lor. Sâc ! Nu că-i fac, deștepții, banii la clanța ușii, căci banii nu-s de făcut. Ei sunt de redistribuit : din buzunarul celor mulți și proști, în buzunarul celor puțini și deștepți. Asta-i regula și circuitul banilor în natură care spune că proștii dau banii, deștepții numai îi iau. Că tot trebuia să-i ia cineva fiind prea mulți și fără gură să strige că vor la cei săraci. Banii nu vor la săraci căci nu se simt bine la ei când banii fug de pe săraci ca apa de pe gâscă. Se duc banii la bogați care au un fel de arici de bani și astfel banii stau fericiți și mulțumiți la ei,  la bogați. Dar vine atunci consolarea, învățătura liturgică și ne mângâie pe cei proști dar mulți și ne spune că Raiul e al celor proști dar mulți. Glumesc bineînțeles apropo de proști. Căci noi nu suntem chiar atât de proști, chiar dacă suntem furați de bani de deștepți care sunt atât de deștepți încât fac și legi pentru asta. Legi pentru luarea a o parte din banii proștilor. Cu ce să trăiască și țara asta ? Unii și-au dat viața acum 70 de ani pentru pădurile tăiate azi și țara fără industrie și flotă, fără nimic. Noi nu putem să renunțăm la o parte din bani din patriotism și din muncă voluntară ? Ca să aibă primăriile bani la buget să-şi cumpere mașini noi și monteze purificatoare de apă cu osmoză inversă, să nu se îmbolnăvească deștepții din primării, să bea apă pură, strecurată, nu ca nea Neculai care bea apă de canal dintr-o cratiță după ce s-a lăsat rugina la fund. Ar mai fi multe de spus despre proști. Sunt tot felul de proşti : proşti sadea, prostuți, proşti făcuți grămadă. Noi nu suntem printre ei și ne bucurăm că am scăpat. Căci persoanele de față se exclud. Bine că măcar noi avem minima decență de a ne crede cei mai deștepți dintre proști ! Asta face toată diferența și dă tot tâlcul poveștii. Dar chiar și așa, eu unul, cel puțin în privința mea nu am decât revelația și consolarea să constat sincer și lucid că nu sunt decât suma tuturor prostiilor pe care le-am făcut o viață. Și a ratărilor și eșecurilor care poartă numele meu. Ei și ? Toți simt așa, că recunosc sau nu. Cineva tot ne iubește cu asta sau fără asta. E singura amăgire prin care poți să fii cât decât fericit, liniștit și o țâră mulțumit cu cât ai, adică de fapt cu cât ți-ai dat singur, că de noroc nu poate fi vorba când ăsta știm că şi-l face omul cu mâna lui, sau nu. Plânsul nostru de disperare e de fapt nepriceperea de a fi agricultori și a altoi floarea exotică a norocului pe ramurile răchitei noastre care nu face micşunele și nici plopul pere că nu ne-am priceput noi să altoim, nu că nu se putea. Ba se putea ! Ceva însă ne-a oprit de-a fi prea deștepți și a profita imoral de atuurile deșteptăciunii și inteligenței de cele mai multe ori malefice. "Salutări din Cuba sărakilor !" e urarea pe care un fost politician de marcă, inteligent, normal, ne-o trimite cu drag din concediul de lux în Cuba plătit din banii de bugetar. Sau din pensia specială și atunci se explică de unde are bani. Deștept tipul, nu ? Opincile noastre nu vor călca niciodată pe acolo. De ce ? De proști. Bine că măcar știm că suntem proști. Tot e ceva.

135) SECOLUL AL CXXI-LEA VA FI RELIGIOS SAU NU VA FI DELOC

135) SECOLUL AL CXXI-LEA VA FI RELIGIOS SAU NU VA FI DELOC

  1) Secolul al CXXI-lea, al 121-lea mai pe înțelesul nostru, adică prin anul 12019, adică peste zece mii de ani, va fi fără doar și poate religios, ori nu va fi deloc. André Malreaux care a spus că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc nu a fost deloc vizionar căci n-a văzut prea departe. Încă zece mii de ani de-acum încolo lumea va fi slavă Domnului tot atât de comod, genetic și înfometat religioasă ca și până acum, ori poate chiar mai mult. După a doua, a treia sau a cincea venire a Mântuitorului, că va veni la două, trei mii de ani odată Iisus cu slavă cum se spune în cărțile sfinte, să facă dreptate pe pământ și să se arate în toată splendoarea, El îi va întreba inutil pe judecători, pe căpetenii și pe conducători ai prostimii, ca de fiecare dată în cele patru, cinci veniri ale Sale pe pământ odată la două, trei milenii : "De ce nu faceți dreptate celor săraci cu duhul, celor blânzi și smeriți, celor prigoniți pentru dreptate, furați și înșelați ? Doar ca și căpetenii, diriguitori și judecători ai pricinilor celor mulți sunteți înlocuitori pe pământ ai Tatălui Meu Dumnezeu judecător din Cer". Ei vor tăcea, se vor scobi în dinți și vor face tot ce știu ei din veac. Adică osânza lor se va îngroşa făcându-se kaizer, straturi, straturi de banii mulți de care ei se vor scuza în fața Lui Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată spunând : "Doamne, noi nu le-am cerut și nu le-am furat banii celor nevoiași, mulți și proști. Ei ni i-au dat de bună voie. Noi numai i-am luat legal, nu i-am furat. Căci din veac regula este că proștii dau și deștepții iau". Dar până atunci, până la dreptatea făcută pe pământ de Mântuitorul, Fiul Lui Dumnezeu care este creatorul universului, câțiva oameni numiți judecători, magistrați și alți câțiva potentați, oligarhi ai societății protejați de politicieni vremelnici vor triumfa mai abitir ca oricând, vor face strâmbătăți şi nedreptăți lumii, având bineînțeles pe mai departe aceleași salarii și pensii nesimțite, ei cu toții : judecătorii, polițiștii, jandarmii, foștii torționari ai comunismului, directori de închisori politice comuniste, care-or mai trăi, etc. Așa cum Dumnezeu împarte dreptatea în Cer discreționar având drept de viață și de moarte asupra oricui, așa și pe pământ a lăsat Dumnezeu judecători, oameni cu funcții înalte,  politicieni care conduc popoare, i-a lăsat de bună credință Domnul pe pământ să fie ei Dumnezei pe pământ și să împartă dreptatea și legea dar mai fac și ei câte-o prostie, iar judecătorii câte-o eroare judiciară conștientă ori nu, voită ori nu, de dare a unor legi și rezoluții strâmbe în favoarea unor prieteni de-ai lor hoți mai mici sau mai mari, judecătorii de condamnare a unor nevinovați odată-n viață, oameni sunt și ei și mai greșesc chiar dacă sunt înlocuitori ai Lui Dumnezeu pe pământ.

  2) Ei bine, va termina Dumnezeu cu toate aceste strâmbătăți și va trimite pe însuși Fiul Său să facă dreptate pe pământ, iar când va veni Iisus, că tot El va veni, fidelul nostru prieten din Cer, care luând exemplu de la Dumnezeu se ascunde și El de noi și de lumea noastră. Dar văzând că nu e bine asta, că lumea degenerează în tot felul de tragedii și nenorociri, iată Iisus catadicseşte să vină pe pământ, să se arate și să facă dreptate de cinci ori în zece mii de ani, (mai e puțin și trebuie să vină prima oară după ce s-a ridicat la Cer și nimeni nu L-a mai văzut). Și venind cu mare alai din Cer din fieful Său din Rai unde-a stat pitit alături de Dumnezeu de lumea noastră, va încerca să salveze prima oară lumea, vor urma în mileniiile următoare și alte veniri ca să salveze o omenire îndobitocită și înglodată în propriile tare, venalități, meschinătăți, cinisme și răutăți. Și atunci când va veni, într-adevăr se va întâmpla ceva mult prea profund religios cu omenirea încât evlavia ei față de Dumnezeu și față de Cer va ajunge la paroxism, credința în Dumnezeul Savaot al creștinilor ortodocși ori Iehova cum e numit al iehoviştilor va înflori. Iisus va reuși după zece mii de ani să-i aducă pe toți pe calea credinței ortodoxe. Vă dați seama ? Nu tu musulmani, nu hinduși, nu shintoişti și câte religii diferite și secte sunt acum. Toți vor fi creștini ortodocși. Nu vor mai fi neam și nici țipenie de necredincioși pe pământ, slavă Domnului, după visul și pohta lui Dumnezeu și a puținilor credincioși care mai sunt acum, Dumnezeu va fi atât de prezent pe pământ în tot și în toate încât orice dubiu asupra existenței și bunătății Sale va fi inoportun, mizerabil, ilogic și nepotrivit.

  3) Așa că Dumnezeu va fi radios în conștiințele credincioșilor ca un soare, luminând și încălzind cu razele sale divine viermuiala și vanităţile obscurantismului religios peren și endemic al oamenilor, satisfăcând cu asupra de măsură rugăciunile nesfârșite pentru spor în casă, noroc și sănătate personală a opt sute cincizeci de milioane de oameni în parte fiecare potrivit rugăciunii lui, cât va mai număra omenirea atunci, peste o sută de veacuri, după cele două sute de războaie mondiale care vor fi pustiit pământul, câte două pe secol, care vor fi pustiit și decimat populația cum am avut și noi în secolul XX două războaie mondiale. Iar după experimentele reușite de împuținare a omenirii prin reușita implementării perfide a programului "Codex Alimentarius" ce va băga sistematic în mâncarea oamenilor cuvenita otravă de E-uri pe care am început deja și noi s-o îngurgităm răbdători, credincioși și cuminți, după politica mai marilor lumii de azi și sub ochii umezi de fericire, satisfacție și mândrie ai unui Dumnezeu care veghează solemn peste toate ale noastre vieți și căruia îi place ce lume a creat zicând că sunt bune toate foarte, atunci, peste o sută de veacuri de-acum înainte credința va birui în sfârșit, ea va încălzi și înmuia conștiințele oamenilor cum încălzește soarele vara asfaltul să ni se-nfunde tocurile în el. Și astfel, lumina puterii Lui Dumnezeu va fi peste tot suverană și nu va mai fi nici un ateu, nici o umbră a scepticismului și necredință nicăieri, atât de puternic va fi sentimentul religios impregnat în omenire și astfel noi nu vom mai căuta și iubi umbra și răcoarea, vom urî aerul condiționat vara căci vom căuta necontenit lumina și canicula credinței în Dumnezeu, a evidenței Lui care ne va răcori simțurile și inimile vara și încălzi iarna. Nu vor mai fi nevoie de argumente filozofice care să ilustreze indubitabila existență a Lui Dumnezeu, de genul : "Dumnezeu există chiar dacă nu există", înțelegând prin asta că e imperios necesar să existe chiar dacă n-ar exista, scris de Emil Cioran, sau "Dumnezeu e intervalul dintre două bătăi ale inimii tale" scris tot de Emil Cioran, cugetare care pe mulți oameni îi gâdilă azi la conștiința religioasă, și la care se poate adăuga tâmpit de răutăcios că Dumnezeu e și bătăile inimii tale vii acum care va face indubitabil infarct într-o bună zi, adevăr atât de verosimil, ori, potrivit unei poezii de Adrian Maniu, Dumnezeu e și intervalul dintre două bătăi ale inimii soldatului căzut pe câmp, pe care "a tăiat-o plugul în două și o sug în pace buruienile pământului". Și Dumnezeu mai e și buzele arse ale acelui soldat care i-au supt mamei sale pieptul uscat și-ntr-o zi buzele se vor face "praf de cizme călcat"... (tablou citat tot din poezia lui Adrian Maniu). În zadar îl va căuta mama pe Ionel al ei, cu obrajii plânşi și părul despletit, prin praful drumului și buruienile câmpului fumegând de război... Dintotdeauna au existat și-or mai exista copii morți ori omorâți și mame care-şi rup părul din cap de durere. Nu în praful drumului și în deşertăciunile pământului se caută și se potolește setea ta de dreptate și adevăr bunule samaritean ci în Cer suntem îndemnați să ne ridicăm ochii evlavioși și să căutăm smeriți pe bolta bisericii, pe pereții ei pictați cu sfinți și să ne închinăm Sfintei mucenițe Evdochia, Filoteea ori Tecla, Sfântului Andrei, Ioan Botezătorul, sfinților doctori făcători de minuni și fără de arginți Chir și Ioan, sfinți pictați pe pereții bisericilor, îmbrăcați frumos în cârpe și haine antice, cu sandale de lemn și călcâie crăpate în care cântă greierii, și fără lenjerie intimă ca pe vremuri în antichitate. Toți Sfinții și cuvioșii îmbrăcați în mantii antice, cu fețe palide, moarte, fără viață și sânge în ele, pictați pe pereții bisericii, trebuie să ne fie prieteni și modele de nădejde și trebuie să-i privim cu privirea tandră și condescendentă la Sfânta Liturghie și să ne temem să fim împotriva lor și a Domnului, căci zis-a Domnul : "Cine nu e cu mine, e împotriva mea, iar cine nu adună cu mine în Cer, pe pământ risipește". Ori aproape nici unul din noi n-a trăit ororile celui de-al doilea război mondial ca să-L caute pe Dumnezeu și să-L găsească printre frații și surorile noastre loviți de bombe, strivit și El, bunul Dumnezeu sub dărâmături de bombardamente, mort, cum zicea Friedrich Nietzsche că Dumnezeu a murit, cu capul strivit de ziduri dărâmate și cu creierii vărsați alături, mort din frondă și bunătate divină alături de și asemeni cu toți acei nefericiți nevinovați pe capul cărora au căzut bombele de-atunci și dintotdeauna sub îngăduința divină și guvernarea Lui Dumnezeu asupra acestei lumi. De aceea, dacă din frondă cu durerea acelor nevinovați, Dumnezeul cel bun murea și El bombardat sub ziduri, și nu se mai proteja din veac la căldurică în Rai cu toți sfinții, preafericiții și duhurile bune ale Raiului, dragostea noastră față de Dumnezeu care ar fi ales din frondă și dragoste pentru noi să sufere și moară și El ca și noi sub bombe, era totală. Altfel, noi n-am avut de ales decât să cârcotim văzând cât de departe și protejat e Dumnezeu de noi și de durerile noastre și ale cărnurilor noastre zvâcnind cu sânge infectat de bolile și molimele noastre endemice proiectate de Dumnezeu în laboratoarele Sale creaționiste și să ne întrebăm cruciți de tragedia noastră umană punând de-a surda această eternă întrebare curioasă și logică : CINE ESTE DUMNEZEU ? Este cumva autoritatea Cerului care dintotdeauna a aprobat și îngăduit lacrimile de pe obraz ale tuturor oamenilor condamnați la ceea ce s-a intitulat viață legată cu ață ? Dacă da, atunci prin Dumnezeu trebuie să înțelegem și lacrimile oricărei copile de 15 ani sechestrată și violată apoi ucisă și arsă, ori vândută la pești în lumea interlopă, o mică parte din lumea întreagă unde are Dumnezeu autoritate și guvernează din umbră peste guvernanții noștri pământeni ; și tot la fel indubitabil, mai putem spune că Dumnezeu e și lacrimile tinerei evreice de 19 ani, goală, înfricoșată, căreia i se tunde părul cu foarfeca de tuns oi de către naziști și e înghesuită cu baioneta în camera de gazare a lagărului nazist de la Treblinka ori Auschwitz, Birkenau și câte-or mai fi fost, că nu se mai închidea ușa camerelor de gazare de câtă gloată, țipete și disperare erau înăuntrul acelor iaduri pe pământ ale morții. Ori Dumnezeu e și scârba și disperarea deținuților din acele lagăre, cărora li se dădeau olițele pline cu căcat și pişat de la unii la alții să își mănânce și bea reciproc scârnăviile apoi li se dădeau lopeți să sape, să sape adânc, și erau împinși, scuipați, împingându-se cu buldozerul pământ peste ei de vii, printre urlete și lacrimi de durere și disperare, dar și credință fierbinte că Dumnezeu îi va izbăvi. Dumnezeu e acea disperare țipând de vie din pământul ce acoperea gurile țipându-şi durerea, e dispozitorul din umbră și vinovatul fără vină al tuturor disperărilor și lacrimilor noastre chiar dacă nu ne-a vrut răul dar dacă sub comanda Sa la cârma universului ni s-au întâmplat atâtea orori pe cine să dăm vina, pe Satana ? Ooo, Satana se apără și spune că nu-i vina sa, că îi este subordonat Domnului și că Dumnezeu e făcătorul și dispozitorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, fie bune, fie rele, iar el, Satan nu e decât un executant.

  4) Atunci, când vedem că toți responsabilii Cerului se disculpă de tragedia umană,  nu avem de ales și ne întoarcem ochii când cu ură, când cu nepăsare, când cu iubire către Cel care este Cel mai sus în rang și spunem sfârșiți și obosiți de tot și de toate că Dumnezeu e indubitabil lacrima de durere și lacrima de bucurie, Dumnezeu e sentimentul de dreptate și de nedreptate, senzația de plăcere și cea de insuportabilă și agasantă durere. Dumnezeu e nașterea noastră din pântecul mamei în dureri, sânge și sudori ale facerii, e bucuria mamei care-şi sărută pruncul, ori în mod egal durerea ei când îl înmormântează cernită trebuind să renunțe la copil atunci când Iisus vine degrabă și spune îndemnând solemn : "Lăsați copii să vină la mine !" . Dumnezeu e viața și moartea noastră cuvenită ca datorie creștinească în groaznice dureri de cancer și în plânsul rudelor noastre la căpătâiul nostru ce le distrugem de durere, Dumnezeu e totul, e constanta universală care intră în calculul oricărei ecuații ori inecuații ale universului (doar din punctul nostru de vedere uman vorbind, evident, că nu vorbim de extratereștri), verificând prin excelență dictonul scris pe banii din timpul monarhiei: "Nihil sine Deo" (Nimic fără Dumnezeu), ori pe dolari: "In God we trust" (Credem într-Unul Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, a toate văzutelor și nevăzutelor...), acesta fiind crezul nostru creștin ortodox în care noi credem. Astfel, nu putem nega pe de altă parte rolul absolut important și benefic al religiei asupra umanității (și acum fac o distincție între Dumnezeu și religie ; religie care este un concept inventat cu tot tipicul de om ca scuză, explicație, terapie și medicament pentru toate fricile sale existențiale iar Dumnezeu un concept care validează acest tratament omului, medicul virtual din Cer, nedescoperit efectiv ci doar revelat, adică închipuit). Deci Dumnezeu ca entitate e una, iar religia și credința e alegerea oamenilor, e tabietul lor bun care le face bine, e găselnița și soluția lor de avarie pentru a orândui societatea și a-i da o poleială de umanism peste niște instincte primare de pure bestii cum sunt toate sălbăticiunile din junglă care trebuie neapărat să fie compusă numai din copaci și liane, râpe și scorburi unde se ascund jivine. Și jungla societății umane cu închisori și spânzurători și biserici tot o junglă e, motiv de mândrie pentru Dumnezeu care insinuându-se la cârma universului a creat prin Creație toate junglele posibile ; și ne-a tranchilizant instinctele sălbatice de prădători cu injecția credinței, făcându-ne de fapt niște sălbăticiuni inteligente și blânde dar imprevizibil sângeroase, adică și mai grozave decât cele din pădure. Căci de bine, de rău, în lipsa a altceva mai bun care să mângâie sentimentele oamenilor, religia și credința au fost singurul mijloc care a ținut unit orice popor, orice-ai spune. A fost singurul mijloc practic prin care oamenii s-au umanizat, e drept, la cea mai precară și jalnică cotă obscurantistă, dar totuși, de unde mai mult și mai bine dacă Dumnezeu n-a îngăduit altfel prin Facerea Lumii ? Căci de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere... Prin credință astfel, de bine de rău oamenii au încetat a mai fi integral bestii sângeroase cel puțin ca oamenii preistorici barbari fără nici o credință, rămânând măcar un pic bestii cât să nu se piardă specia bestiilor ; și se vede că nu s-a pierdut ; e perenă cu succes mai ales printre oameni care unii din ei sunt niște bestii rafinate. Când s-a făcut rabat de la religie s-a ales praful de omenire. Vezi experiența comunismului ori a nazismului, unde Dumnezeu a fost disponibilizat și tras pe linie moartă, și imediat catastrofa a cuprins ca un cancer societatea văduvită de credința într-un conducător și orânduitor suprem de care să se știe de frică și de domnia unui Suveran iubitor de umanitate, așa se spune.

  5) Oamenii prea sunt organic și biologic, ombilical învățați cu Dumnezeul milostiv cel din bătrâni, care ajută rugăciunilor oricărei bătrâne analfabete care Îl invocă și astfel ea se înalță prin rugăciune până la etajul superior al conștiinței Creatorului Universului care trebuie să decidă cum ajută viețuitoarelor credincioase, fie ei cerșetori ori prinți, astfel că pe Dumnezeu e imposibil ca să li-L poți scoate din cap și din viață oamenilor făcuți din carne și simțuri fără a-i îndobitoci, desființa și îmbolnăvi de moarte. Povestea cineva că unul tot îl persifla pe Dumnezeu, sau Îl vorbea de rău. Dumnezeu n-a stat cu mâna în sân : A doua zi copilul i s-a înecat cu un os de pește care i s-a înfipt în gât. De atunci acel om a devenit cu asupra de măsură de credincios, cuminte și habotnic religios. Dumnezeu l-a avertizat că îl pedepsește pentru necredința lui în El, lovindu-i copilul. Credința oamenilor în Dumnezeu este frică în stare instinctuală pură să nu fie loviți discreționar și brutal de forța Sa ocultă omnipotentă care din mărirea și impozanța Sa nu-L obligă pe Dumnezeu să țină seama de nimicul și efemera creatură ce e omul care face pe el de frică, dar este rugat de creaturi să se îndure și să-i miluiască. Iată ce frumos roman religios citim și cum înțelegem din filele lui cum frica de tot e modusul nostru vivendi, e aerul pe care-L respirăm, aerul generat de generatorul a toate, Dumnezeu. Dacă se cutremură pământul oamenii îngroziți rostesc cu părul măciucă în cap de frică rugăciunea cea de trebuință, "Tatăl Nostru". Oamenii se pregătesc și își fardează sufletul doar pentru Raiul de pe lumea cealaltă ; nu sunt pregătiți și apți pentru reconstrucția și reparația acestei lumi și pentru nici o altă variantă practică și eficientă pentru viața terestră decât cea obscur și comod religioasă, pentru biciul Lui Dumnezeu de a cărui frică ştiu toți sau aproape toți. Cei necredincioși, vor vedea ei pe lumea cealaltă... !

  6) Orice alt modus vivendi decât cel religios, orice alt stil de viață neafiliat venerației și loialității de rob îngenuncheat către creatorul care te-a creat nu e bine văzut de omenire. Cei ce sunt sceptici și nu cred în varianta religioasă a vieții omului îi întărâtă pe cei majoritari impregnați de morbul religios încât de la această turmă nu te poți alege decât cu oprobriu și intoleranță. Când spui răspicat că nu poți crede în Dumnezeul de serviciu oficial al vremii care rabdă crime, violuri și tâlhării ale unora din creațiile Sale numite agresori către alte creații ale Sale numite victime și nu îi judecă subit El personal pe lumea asta a evidenței ci doar pe cealaltă a neființei lăsând judecătorii de pe pământ să-i grațieze și amnistieze eventual pe criminalii sadici și violatorii notorii, asta nu îi interesează pe oamenii credincioși. Ei spun că va repara și mântui Dumnezeu în Cer. Iar pe tine care te iei cu mâinile de cap de oroare, spun credincioșii, are Dumnezeu ac de cojocul tău să te pedepsească pentru că ești șovăielnic în credință ori chiar împotrivă. Și când vede exemplul tău de eretism și necredință, asta adaugă și mai mult gaz pe foc la alienarea și îmbolnăvirea omenirii de ură și dispreț de tot ce nu e religios, de faptul că ești detestat pentru că ești un vierme necredincios fără suflet care nu crede în dreptatea Dumnezeului lor închipuit și crede în "otrava" ideologiilor laice și ignoră religia de la maniera strict ortodoxă în care au fost obișnuiți de la facerea lumii toți oamenii cu frica Lui Dumnezeu în sân. Ok, chiar și cu credința în Dumnezeu viața pe pământ nu e prea clar ? : Tot un fiasco ireversibil a devenit, viața pe pământ chiar cu cele mai bune intenții religioase și ale oamenilor și ale Lui Dumnezeu n-a reușit decât să fie un perpetuu măcel și o oroare sub comanda unui Dumnezeu care a guvernat tot timpul peste această disoluție, fiind rege peste mizeriile și puroaiele cărnurilor noastre cangrenoase. Acesta a fost rezultatul practic, viața ca un măcel cu greutăți și probleme pe această lume, comparativ cu leagănul călduț din Rai din care cu mânie am fost lepădați de Dumnezeu și nici nu ne va fi vreodată mai bine în afara Raiului fiind trăitori pe acest pustiit pământ. Nu vedeți că nu se poate...? Nu vedeți că nu puteți trăi și respira decât în cheia religiozității și obscurantismului religios nereformabil care vi s-a hărăzit de acum și până în zece mii de ani de-acum înainte într-o religie nereformabilă și cu un Dumnezeu incorijibil și incontestabil, bun numai pentru a îndrepta și cârpi viețile efemere ale tuturor credincioșilor denumiți oi pe care Creatorul le paşte cu pasiune de păstor ? Vreți dreptate ? Libertate ? Vreți democrație ? Vreți egalitate și fraternitate ? Vreți progres și civilizație ? Vreți fericire ? Vreți să trăiți sănătoși, comod, decent și suportabil pe suprafața acestui pământ ? Nu vedeți că toate acestea sunt atuuri ale Raiului de unde sfinții și duhurile bune ale Cerului ne fac șăgalnici cu ochiul iar duhurile rele și diavolii ne ispitesc să nu ne uităm în Cer ci să le fim prieteni în viață păcătoasă pe pământ ?  Nu vedeți că nu se poate trăi decent și în siguranță pe pământ care este văzut ca un un locaș al pătimirii, al ispitelor aducătoare de păcate de tot soiul iar înțelesul și dulceața vieții sunt tabu, sunt atribute ale fericirii care trebuie să aparțină doar Raiului, când viața terestră este privită ca un stagiu de penitență și pregătire pentru altă lume a morților înviați...? Dacă aveți idei, creativitate, dacă aveți sentimente și opinii, ighemonicoane și fasoane, dacă aveți personalitate, demnitate, tabieturi și convingeri, țineți-le pentru voi, nepublicate, ca pe o literatură de sertar.

  7) Să schimbi soarta omenirii în mai bine cu părerile tale rătăcite, originale și democratice nu vei reuși. Democrația este insolubilă în dogmatica și doctrina religioasă care nu s-a mai revizuit și reformat de acum două mii și până în zece mii de ani de-acum încolo. Suntem frații de cruce și comportament, genetic identici ai anticilor de acum două sau trei mii de ani, iar bibliile, evangheliile, eroii din ele și legendele lor istorice sunt până în ziua de azi religie, crez și testament obligatoriu și pentru noi. Omenirea se simte mai bine doar cu aceste puține și antice jucării cu care s-a obișnuit sub ocupația bocancului Lui Dumnezeu care e cel mai dulce asupritor căci te numește rob îngenuncheat și fiu totodată, a cărui sclavie o iubim de moarte și o cultivăm cu pasiune în ceea ce numim credință... Istoria antică a poporului iudeu ne e istorie și religie de căpătâi, e unica valoare în care credem, noi, un popor de arieni care nu mai avem istorie religioasă odată cu abolirea zamolxianismului dacilor prin cucerirea lor de către romani și impunerea creștinismului. Șansa noastră azi de-a ne putea ruga la Domnul nostru Iisus și la Ioan, Botezătorul Său, noi niște străini ai tradițiilor orientului mijlociu și aparținători ai rasei noastre ariene și istoriei poporului nostru dac european, e un noroc și o întâmplare a istoriei antice. Știm de Iisus și credem în El doar fiindcă am fost cuceriți de conchistadorii romani care până la urmă au părăsit zeitățile și au fost obligați de împăratul lor Constantin să adopte creștinismul și ni l-au impus și nouă așa cum Ctistofor Columb a cucerit America de sud și a impus localnicilor sălbatici mayaşi și azteci păgâni catolicismul. Astfel că noi azi nu ne mai ardem morții ca dacii vechi ci doar plângem la înmormântări ca vechii iudei punându-ne cenușă în cap ca ei, contrar religiei zamolxiene unde se râdea și se veselea la înmormântări, că a scăpat mortul de urgiile vieții. Astfel că suntem condamnați la Creștinism de două mii de ani, cum indienii sunt condamnați la hinduism și cred în Krishna, Hanuman și Vishnu, zei ai lor, etc.

  8) Ocupația noastră prioritară e religia în care ne-am născut, cea strămoșească cum se zice din bătrâni, tot inventarul de alte valori din univers s-a închis și e tabu pentru noi care nu trebuie decât să avem credință în Dumnezeul meleagurilor noastre și implicit dispreț pentru dumnezeul altor meleaguri și seminții, să nu avem păreri, ambiții și visuri eretice. Ce vrei să schimbi la omenire fără s-o întărâți, iriți și bestializezi împotriva ta ? Omenirea oricum trăiește sub stigmatul bestializarii, al crimei și al morții și netrebniciei, mai mult sau mai puțin conștient. Abia prin sentimentul religios mai reușim dacă nu să eradicăm, măcar să mai punem puțină morfină și frână peste acest cancer al ororilor și tragediilor vieții și al apucăturilor noastre criminale și grobiene de foști oameni de grotă. Vindecare nu se poate pe pământ ; doar calmare a durerilor cancerului vieții prin panaceul numit credință. Ni s-a spus ca să știm odată pentru totdeauna că doar în Cer suntem salvați. De asta am pierdut timpul pe pământ și suntem niște zăbavnici făcându-ne propria viață  irespirabilă prin lene, nemuncă, lungi vacanțe și sărbători în care nu muncim că e păcat, dar ne plângem că suntem săraci și nu avem tehnologia japoneză în care lumea muncește cu abnegație, dăruire și creativitate și duminica tocmai fiindcă în religia lor nu sunt atâtea sărbători și nu e păcat să muncești în ele ca pe la noi... Lasă că vor munci viermii cu noi și-n sărbătoare... Astfel că pe pământ, cultivând moravurile seculare aduse de suficienta și totalitara religie ce-o avem de la vechii iudei cuceriți de romani și de la romani care ne-au cucerit și pe noi, suntem doar looseri, criminali și bestii fără să vrem și fără să știm prin felul nostru natural de a fi, religios sau nu. Cultivând varianta curentă de religie, fiecare din noi înseamnă a fi un criminal și un idiot mai mic dar tot un criminal inconștient față chiar cu sine însuși și cu Dumnezeu, o ființă în principiu mult prea delicată ca să rabde și să reziste cererilor și sălbăticiei umane și care de aceea se uită neputincios și dezgustat la noi și spune : "Toate-ți sunt îngăduite omule, dar nu toate-ți sunt de folos... Pentru ce pierzi timpul cu deșertăciuni ? Căci precum pântecul este pentru mâncare și mâncarea este pentru pântec așa și Dumnezeu este pentru om și omul este doar pentru Dumnezeu... ". Frumos spus, nu ? Ok, am înțeles acest îndemn. Dar au trecut vreo două mii de ani de la chinurile Lui Iisus pe cruce și vreo șase, șapte, zece mii de ani de la Facerea Lumii. Cultivând religia ori nu, am ajuns tot la aceleași crime și dezmăț pentru care Dumnezeu e pregătit alert și meticulos să ne zvârle la instituția iadului, o instituție care are prin voia Domnului un rost și un viitor de aur. Tot criminali am devenit după atâtea închinăciuni și mătănii bătute pios Domnului. Zicând crimă zic orice nedreptate proliferând sub stindardul ineficient al religiei curente. Rezultatul practic spune totul. Lumea noastră de orori și soluția religioasă de a nu putea potoli măcelul nostru curent aici și acum și a plasa astfel fericirea și dreptatea noastră doar pe lumea cealaltă, face din religie un medicament de calmare și nu de vindecare, ajungând la concluzia lui Marx că religia este opium pentru popor și nu bisturiu de tăiat cangrenele purulente ale vieții unde religia nu are soluții practice ci doar paliative transcendentale.

  9) Cu cele mai bune intenții religioase în drumul nostru cătinel spre Rai sau iad funcție de voința exclusivistă divină, am ajuns la războaie sfinte și fundamentalism, cruciade și inchiziție, orori și tragedii inexorabile. Ori poate cei mai vajnici samariteni religioși cred că nu-i așa. Dar ei n-au timp și nu pot practic face ceva util și revoluționar pentru a stopa răul oricât misionarism și prozelitism bine intenționat ar face ca să-l pondereze pe Satana din ispitirea și distrugerea noastră irecuperabilă. Cultivând mai mult sau mai puțin religia, răul e făcut și e ireversibil. Religia înseamnă tot o crimă sub niște bune intenții căci înseamnă luptă și răzbunare contra forțelor răului, înseamnă armaghedon care tot un război sângeros e de vreme ce vrei să ucizi draci, să le sfărâmi țeasta și să curgă sânge negru și creier negru de diavol din ea. Înfrângând diavolul tot o chestiune de război și de crimă e. Și nu de pace, nu ? Chiar cultivând religia,  insesizabil și inconștient tot niște maniere criminale avem în viață și obișnuințe. Căci în viață oricum ne place crima, confruntarea, ne place lupta, dacă nu lupta, măcar jocul cu lupte de pe calculator. Și ne place să știm că luptăm să nimicim dușmanul cel de clasă, cel religios ori nereligios, antagonic preceptelor și prejudecăților noastre indestructibil religioase ori nu, ne place să fim învingători, să fim cei mai buni, ne place să-l vedem pe partenerul nostru de joc sau luptă, cel necredincios, cel barbar și ateu dupa optica noastră, înfrânt, doborât, lingându-şi rănile, bucurându-ne când pentru asta ne aplaudă Dumnezeu și bucurându-ne în sinea noastră că noi suntem mai buni, că suntem vip-uri, că suntem de-a dreapta Domnului și în părtășie cu El, că suntem pe primul loc, cu picioarele pe gâtul celui învins și necredincios, ca un leu cu labele pe bivolul ucis pe care îl mai linge pe botul umed înainte de a-i rupe din măruntaie... Oamenilor le place la nebunie să fie campioni în dauna altora. Dacă vezi că nu poți schimba pe necredincios să fie bine informat religios și bun și iluminat ca tine, atunci, ducă-se în iad necredinciosul naibii, că pentru asta a inventat Domnul această instituție a torturii, spun ura și disprețul cel puțin disimulate din sufletul tău creștin ! Să-ți fie milă de cei din iad nu înseamnă că ai curajul și voința să devii haiduc și Don Quijote să te lupți cu morile de vânt și să ceri pios voie Domnului ca să te duci și să-i scapi de la chin pe păcătoși cum a făcut odată Iisus coborând în iad cu moartea pre moarte călcând. Mândria de a fi alesul Domnului îți crește în inimă ca o tumoră malignă gigant ; și asta îți ajunge ca să fii credincios și mulțumit, fără accente revoluționare religioase cum a avut Iisus.  Mândria că ești un campion al aleșilor Domnului te face tot un exclusivist, un totalitar, un monstru, un barbar chiar dacă nu un rău. Să fii un campion, religios ori nu, tot o răutate și o crimă e. Campion înseamnă să domini și învingi pe cineva care va plânge și muri de necaz în groaznice dureri eventual. Cu fruntea sus și cu această pisică moartă în brațe te duci înaintea Domnului la Înfricoşătoarea Judecată și ții mâna întinsă după cum ai făcut o viață în credință zicând și cerșind : "Miluiește Doamne pe robul tău..." Dumnezeu însă e bănuitor și vede mai bine iataganul pe care-l ascunzi malefic și meschin la spate sub cele mai bune intenții ori inconștient. Dacă măcar ai avea minimale obiecții la admiterea personală în Rai poate ai fi mai acătării în ochii Domnului. Dacă la Înfricoşătoarea Judecată smerit îi vei spune Domnului că te sacrifici și să rămâi ultimul admis în Rai în urma tuturor credincioșilor ca să cureți mizeria inconștientă lăsată în urmă de buluceala lor religioasă, poate vei reuși să atragi privirea Lui Dumnezeu și ochii Săi triști, plânşi și plictisiți de atâta răutate a oamenilor, deci și răutate a ta, bunule samaritean... Fiecare credincios, cu pașaportul pentru Rai proaspăt parafat de Domnul are șansa de a-i spune cinstit, trist și îngrijorat Domnului că mai e o problemă la care nu s-a aplecat s-o rezolve. Domnul, mirat, își ridică ochelarii de pe ochi și poate privi pledoaria cinstită a unui credincios admis în Rai care nu trebuie să se bucure egoist numai pentru el și pentru mântuirea egoistă a sa și să-i spună Domnului ce gunoaie mai sunt acoperite sub preș, într-o rugăciune revoluționară, critică : "Doamne, îngăduie puțin, e cu neputință să merg încă în Rai și să știu că în urma mea o gloată se va tot duce în iad și suferință împreună cu toți cei dragi lor, de la Facerea lumii într-un malaxor continuu al genocidului și exterminării inexorabile... E cu neputință să nu existe o soluție eficace pentru îndreptarea omenirii evitând rușinoasa și inumana, antica soluție a tortúrilor iadului. Poate mai e de făcut ceva Doamne, poate a rămas ceva uitat și necercetat în urmă, dă-mi voie să mai caut eu prin praful și noroaiele drumului,  poate în toți oamenii răi mai e ceva bun și recuperabil care merită cercetat și amintit Ție spre salvarea lesnicioasă a tuturor și să nu mai fie nevoie de închisoarea de maximă securitate a iadului și de gardienii ei diavolii și șeful lor Satan...! Poate nu mai e nevoie de Satan și poate n-a fost niciodată nevoie și poate poți Tu Doamne să faci ceva, și să îngădui un recurs la Dreapta și Înfricoşătoarea Ta Judecată, dacă nu Doamne, vom muri așa cum ne vezi și cum ne știi, mizerabili și cu chiloții găuriți în fund, vom plonja cu toții în iad în smoală opărită făcând săritura vieții noastre cu coarda de bungee jumping și hotărâți, descheiați la cămașă să sărim în inutilul și ineficientul iad..." Iată un model de rugăciune realistă și responsabilă către Dumnezeu. Atât mai putem să facem, să-i adresăm Lui Dumnezeu rugăciuni ; căci ce soluție practică să mai putem găsi noi pentru lumea noastră sângeroasă dacă nici Dumnezeu n-a găsit alta pentru noi decât "iadul și-a lui duhuri liliecii" cum spunea Eminescu, când suntem atât de irecuperabil răi...? Cu toții suntem răi și cu răul nostru mic facem răul cel mare al lumii acesteia

  10) Suntem răi și ne merităm soarta... Chiar și copiii noștri sunt răi căci stau toată ziua pe calculator la jocuri cu lupte și confruntări, nemaipunând mâna să citească o carte, o poezie, un vers, ori să scrie unul. Trăim într-o viață care nu e decât confruntare și meci, care să câștige și care să piardă. Chiar și șahul e un joc al confruntării revelând înclinațiile noastre războinice de răi și foști barbari, dezdumnezeiți, să ucizi regi și regine și cai nevinovați și nebuni iresponsabili, totul trebuie capturat și luat în stăpânire, totul trebuie să fie un armaghedon care va fi răpus de alt armaghedon când ura și răzbunarea se vor coace și se vor sparge înfrângând altă ură și altă răzbunare și tot așa, istoria lumii, Opera Lui Dumnezeu fiind o istorie a urii și a crimei, a victoriei unora asupra altora. Iată stilul nostru beligerant și bagajul de mândrie care ne umflă pieptul și ne rup nasturii de la cămașă de mândria noastră creștinească în drumul nostru insolent către Rai... "We are the champions of the world!" este un hit emblematic al lui Freddie Mercury în care se explică grăitor bucuria și voluptatea învingătorului. În Rai nu există campioni și învingători rezultați în urma unor ostilități, lupte și confruntări care nu există nici ele acolo sus în Cer și sunt incompatibile în Rai. De aceea în Rai ne e suprema noastră nădejde, simptomatică și bolnavă, ca orice vorbire și stare emfatică a oricărui posedat de o idee fixă și tare ca un medicament prea puternic care ori te înfierbântă, ori te moleşeşte, după caz. Așa că, îmbătați cu acest dulce abur al religiei, în Rai ne proiectăm dezideratul și voluptatea personală, neputința practică a vieții,  lăsând baltă și vraiște totul pe pământ, cultivând dulcea nădejde doar în Cer și Rai, această plăcere care vine normal în capetele noastre numai pentru că n-avem puterea și abilitatea să ne făurim o viață liberă și un aer respirabil pe pământ, în muncă creatoare, devotată și responsabilă și nu în pauze și sărbători, în bogăție și îndestulare pe care le visăm doar în Cer, adică visăm la caii verzi pe pereți, vorba lui Smiley într-un cântec al său... Ne bucurăm de extaze și minuni specific paradisiace, visăm la teritorii sublime din Rai,  nespuse și inimaginabile... Dar pe pământ aruncăm gunoiul de la balcon ori îl lăsăm între tronsoanele blocurilor. Pe pământ nu ne putem dezbăra de plăcerea odioasă de a fi câștigători, ignorând sau disprețuind că pentru câștigul nostru cineva trebuie să fie perdant, să-l doară și să sufere egal de amplu la fel cum precum la vase comunicante când unul se îmbogățește, altul trebuie să sărăcească, banii fiind tot atâția, și când unul râde și e fericit altul trebuie să plângă, din aceleași motive. Oamenii nu pot nicicum egala pe pământ virtuțile și comoditatea, îndeletnicirile pe care le vor avea în Rai. Și fac pe pământ atât cât pot și ei... Mai o crimă, mai o deșertăciune, mai o faptă bună uneori. Privind lumea și viața, trebuie să avem mare grijă și să spunem ca Gheorghe Tomozei : "Atentie la cai, atenție la hamuri...! Viața-i un transport de lăzi pline cu sticle și geamuri..." Până la urmă țăndări se vor face toate în drumul nostru către Rai... Privind acest circ tragicomic, te-ntrebi siderat cum de-i posibilă atâta dramă într-o lume făcută de Dumnezeu și n-ai cum să nu-i adresezi Creatorului Universului în ideea că este o hiperconştiință care înțelege și reacționează rațional la rațiunea pură, altă respectuoasă rugăciune cu totul atipică de cele cu care este obișnuit și plictisit : "Ai fost în stare Tu Doamne să dai drumul pe piață așa cum este acestei izvodiri care se cheamă lumea și viața noastră și să ne faci pe noi înșine așa cum suntem și cum am ajuns, împresurați de diavoli, machiavelic inventați și ei cumva într-o zi de Tine, Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor...? "

  11) Nu disperați... Mai avem zece mii de ani de credincioșie și zăbăvnicie, de nașteri și îngropăciuni, de rugăciuni și de orori, de crime și de violuri, până în secolul o sută douăzeci și unu, anul 12019. Mai departe nu știu ce va fi. Poate se va relua toată povestea odioasă de la capăt... Dar atunci știți ceva...? Dați-mi voie să iau vreo doi pesmeți și o boccea și să plec în bejenie prin univers să-L caut singur pe Dumnezeu, să vă las naibii pe toți și să-L găsesc singur pe Dumnezeu, poate într-un loc în care să pot respira și eu din aerul Lui o gură de aer curat și neviciat măcar de mofturile religioase ale lumii și să las definitiv în urmă pe pământ o lume de care mi-e rușine. Știu că e inutil să plec în căutarea fericirii și dreptății în Cer unde nu voi da decât de o lume inutilă de îngeri și sfinți pe care i-aş împușca cu mâna mea pentru rolul ineficient pe care-l au în Cer și pur decorativ, inutil și ineficient pe pământ. Șeful lor, Dumnezeu a creat totul pe pământ în stânga și în dreapta cu sârg și cu spor croind o lume iresponsabilă și criminală și o viață care este toxică prin definiție deoarece în atelierul de creație al Lui Dumnezeu nu s-a deschis fereastra de la Facerea Lumii ; și nici oamenii, normal, nu simt nevoia s-o deschidă fiind mulțumiți de atmosfera stătută a legilor religiei strămoșești în care s-au născut și care le conferă siguranță, de două mii de ani de când a venit Iisus și încă zece mii de-acum încolo când mai avem hăt vorbi de rău și nedreptate în lume. Ni se promite, prea târziu de altfel dar ni se promite reparația de rigoare pentru dragii de noi în Cer, în sfârșit alături de îngeri și sfinți de care suntem îndrăgostiți și de care mie mi-e silă căci sunt ființe înapoiate, îmbrăcați, la fel ca Dumnezeu de altfel, în aceleași cămăși antice, fără lenjerie intimă, probabil mirosind urât, încălțați cu sandale de lemn și au călcâie crăpate în care cântă greieri ce se aud din Cer hăt de departe tocmai pe pământ inspirând visul religios al nopților noastre de vară...