TESTAMENT EXTREM

117) TESTAMENT EXTREM
 
  Nu poți muri, nu poți dispărea efectiv de pe acest pământ fără să lași în urma ta ceva, un semn care să arate că ai fost, că ai trăit și că prin tot ce-ai făcut ai însemnat ceva, te-ai desprins din condiția animalică brută în care e orice om după ce-a fost făcut de Dumnezeu și lăsat de izbeliște să trăiască și să se descurce singur așa în jungla și selecția naturală de pe suprafața acestui corp inventat de Dumnezeu, pământul... Să faci ceva, dar ce ?, care să fie memorabil, să aibă valoare după sistemul de valori omenesc și să te duci apoi, să mori, să nu mai ai nici o rezervă și nici un comentariu când vei fi deconectat imperturbabil de la această întâmplare denumită viață și să te duci cu inima împăcată, să te topești fără urmă de supărare, regret și rezervă în moarte, în imensitatea neantului postum pe care oamenii, dragii de ei l-au îndulcit cu minunatul și consolatorul lor vis suprem, mântuirea. Ce e mântuirea ? E continuarea încăpățânată de a vrea să reziști şi dăinui de-a pururi în fericire și relaxare undeva într-un loc bine stabilit din coordonatele GPS ale acestui univers, denumit Raiul. Dacă pleci în Rai nu te mai interesează absolut deloc hoitul ce-l lași în urmă plin de bolile care au murit neghioabe odată cu tine. Simți totuși, având asigurată cazarea eternă în Rai că veșnicia aceasta nu-ți ajunge. În corpul care ți-a murit simți totuși o lipsă și-un dezavantaj oricâtă treabă și preocupare ai avea în Rai. Mai vrei ceva și după moarte, vrei să marchezi teritoriul și nu poți muri deplin fără să vrei vanitos să lași o urmă cât de vagă precum că ai fost. Ce poți lăsa în urma ta după ce mori care să fie memorabil, important și reprezentativ după standardele omenești, care să fie luat în considerare de urmași, să aibă valoare, pentru care poți muri relativ liniștit că ți-ai făcut datoria, ai lăsat un semn în urma ta și o urmă care să certifice că n-ai trăit degeaba, că ți-ai depășit condiția animalică de mamifer, de bestie la fel cum sunt toate bestiile regnului animal care nici măcar nu au conștiința de sine, nu știu că trăiesc, nu știu că vor muri, nu au facultatea de a se gândi o clipă de a lăsa ceva în urma lor după moarte cum ai tu, nu simt că trebuie așa ceva, cum simt oamenii, dragii și sărmanii de ei, preocupându-se o viață pentru hârbul lor de viață, pentru sensul și rostul ei, tremurând de grija și frica vieţii și a morții ? Ce poți lăsa în urma ta după moarte, care să aibă o valoare, care să arate clar că ai trăit cu un rost și că nu ai trăit doar ca o râmă, ca o năpârcă și pentru care oamenii să te aplaude la prohodirea de la înmormântare, precum că ai avut o valoare, ai însemnat ceva și nu ai făcut umbră pământului degeaba? Artiștii lasă în urma lor o operă, țăranii lasă moștenire câteva hectare de pământ pe care urmașii să se chinuie să le are cu calul și plugul de lemn, ca și acum o mie de ani. Tu, om cu frica Lui Dumnezeu, care ești nici prea bogat, nici prea sărac, ce poți lăsa în urma ta ca moștenire, ce testament potrivit să faci prin care să lași urmașilor munca ta, eforturile tale de a consuma o viață pentru o idee, pentru ceva care să arate că ai fost, și nu în zadar, că viața și eforturile tale nu au fost în zadar, că nu ai trăit van și efemer ca un vierme, ca o omidă păroasă, veninoasă și scârboasă care lasă în urmă un prăpăd printre copacii desfrunziți, ca o lăcustă dintr-un roi de lăcuste devastatoare...? Din Cartea Sfântă știm că pe pământ toate sunt deșertăciuni, că nu poți face și aduna nimic pe pământ care să ne folosească, să fie durabil și peren, căci știm din învățăturile Lui Iisus că cine adună pe pământ, în Cer risipește, și cine nu e cu Dumnezeu, e împotriva Lui, în acest concept maniheist inuman și insuportabil, așa cum percepe Sfinția Sa eforturile zadarnice ale oamenilor de a face ceva, orice altceva decât slujirea totală, exclusivă și obedientă a Lui Dumnezeu, de a fi definitiv supus și răpus de robia Conducătorului Suprem al universului. Nu putem face nimic memorabil în această lume, nu putem avea nici un dram de onoare, libertate și excelență, fiind autoîncorsetați de inexorabila datorie a sclaviei față de intoleranța și despotismul Responsabilului Suprem al universului. Deci nu putem lăsa nimic în urma noastră după ce murim, nimic care să conteze și să alunge plictiseala ochilor Lui Dumnezeu. Orice pas pe care-l facem, oricare altă acțiune, orice gând, orice faptă neconformă cu dogma religioasă sunt supuse stigmatului păcătuirii, toate sunt păcate prevăzute și condamnate inexorabil de îndreptarul divin, rolul și șansa noastră e de a nu le comite, de a face o draconică echilibristică în chestiunea religioasă cu slabe șanse de a izbuti ceva bine plăcut Lui Dumnezeu. Căci ni se spune să fim robii rugăciunii către Dumnezeu, deci din start suntem tarați de o vină potențială şi endemică pentru care trebuie să ne rugăm, să cerem îndurarea, mila și iertarea în calitatea noastră de robi, de ageamii și obrăznicături față de canonica îndreptărilor Lui Dumnezeu. Am ajuns să fim niște păcătoși și milogi de profesie, neavând aptitudinea de a fi definitiv curați, virtuoși și privilegiați ca sfinții în fața Judecătorului Suprem. Noi suntem niște păcătoși din născare, nu degeaba se spune că și nou născutul nu este curat și se naște cu șapte păcate, deci ce să mai spunem de noi cei bătrâni care avem un car încărcat de păcate orice-am face, pentru care trebuie neîncetat să ne rugăm unui Dumnezeu tot mai încărcat cu atâtea păsuri, cu atâtea dosare ale fiecărui om din cei șapte miliarde de oameni, câți or mai fi fost ei de la facerea lumii și până la sfârșitul ei. Dacă orice câine și orice jivină are șansa de a nu a fi în evidența Lui Dumnezeu cu vreun dosar de păcate, noi oamenii nu putem scăpa neobservați și nemonitorizați de ochiul vigilent al Lui Dumnezeu, noi suntem altceva se pare, o specie mai selectă, suntem Opera capitală a Lui Dumnezeu la care s-a gândit de la începutul universului și pe care a pus-o în aplicare acum vreo șapte mii de ani cât se spune în Sfânta Scriptură că sunt de la Facerea Lumii. Dar și noi oamenii, se pare că n-avem nimic divin în noi, nimic demn de privilegiul acestei caste selecte a genezei din mâinile unui Dumnezeu al excelenței și talentului, voinței și milei ori responsabilității divine, când nimic nu l-ar fi oprit pe Dumnezeu decât cinismul și mizantropia-i tot mai vădită, să nu ne facă să murim cum de fapt murim tot așa ca și câinii, să nu putrezim și să nu ne împuțim ca oricare hoit, noi având privilegiul să ne împuțim într-un sicriu, câinii într-un șanț în bălării, plini de aceiaşi viermi frați cu ai noștri din sordidul sicriu. La efecte egale noi oamenii nu avem libertăți și drepturi egale cu câinii, dreptul și libertatea de a nu păcătui, de a nu se lipi păcatul de noi cum din fericire pentru regnul dobitoacelor, nici un câine se pare că nu poate face nici un păcat, și nici unul nu va ajunge în iad, dar nici în Rai, visul și pretenția morbidă doar a oamenilor, dragii de ei, care s-au îngrijit să se gospodărească de la facerea lumii cu acest țel și acest drog deziderat, mântuirea, impropriu și străin întregului regn animal biologic în afară de oameni... Noi oamenii suntem însă zoologia visătoare. Mulți nu cred în evoluție. Dar evoluția ne-a cizelat gândirea să devină inteligentă și să producă fructul inteligenței, visarea.  Și de aici, a visa la Rai și la Dumnezeu, prietenul suprem și de nădejde într-o realitate ostilă prin definiţie, n-a mai fost decât un pas și asta a venit natural. Visând la Rai, nici nu știm cum ne-am pricopsit cu efectul advers și pervers al păcătuirii potențiale și cu stigmatul și promisiunea iadului și a diavolilor care ne fac şăgalnici bezele cu mâna lor neagră și cu unghii mari, din dubele iadului care circulă într-un iureș pe străzile vieții noastre și sunt pregătite să ne salte și să ne ia în cămașa de forță la fiecare cotitură. O, dulce fericire de câine și de năpârcă, de hienă și de cârtiță, toate opera Lui Dumnezeu, dar care niciodată nu au îndrăznit a spera un loc sub soarele binefăcător al Raiului, și nici nu pot păcătui cumva ca să se roage milogi Lui Dumnezeu de iertare cum facem noi oamenii...! O, câini și hiene scârboase, care niciodată nu pot păcătui prin definiţie, ferice de ele cum le-a plănuit Dumnezeu așa încât nepăcătuind, nici nu pot ajunge vreodată în iad cum ne căinăm noi de frica lui și arătăm cu degetul minunați în emulația noastră religioasă și înspăimântați spre acest drob de sare...! De aceea întrebarea capitală de pus e : Au ce satisfacție cinică a avut Dumnezeu când ne-a făcut știind că noi oamenii, din mijlocul mocirlei disoluției vieții noastre vom ajunge să ne punem practica și stringenta întrebare : cum e mai bine să mori, de drum lung și alergătură ca un câine fericit, fără iad și fără Rai, fără păcate și fără virtuți ori să fii om și să sfârșești prin tragerea pe roată în chinurile iadului pentru plata păcatelor, atribute strict omenești...? Și câinii ucid, dar nu fac crimă, nu fac păcate, noi oamenii ne naștem cu șapte păcate, de prunci, și ele se adună, soldul lor crește cu ghiotura până la sfârșitul vieții, ca factura unui telefon uitat deschis pe date mobile de internet. De aceea în mintea noastră de oameni chinuiți de patimile și păcatele omenești, ne vine logica întrebare : ce e mai bine să fim, câini trăind și murind fericiți, inconștienți și lipsiți de păcate și urgia unui Rai câinesc care nu există, ori oameni cu conștiința amară a unei vieți trăită în echilibristica păcătuirii din te miri ce la tot pasul, pasibili de a suporta pedeapsa eternă a decăderii în înfricoşătorul iad atât de obsesiv și inexorabil promis de canonica religioasă și intransigența Dumnezeiască cinică și definitiv antagonică omului și omenescului ...? Nu știu cum poate exista și poate domni liniștit de-o veșnicie Dumnezeu în tronul Lui de aur din Rai știind că în orice minut pe pământ o dramă inevitabilă i se întâmplă oricărui om, creație divină din lut peste care Dumnezeu a suflat duh și a spus să se facă om. Pentru ce a fost făcut acest om și pentru ce i s-a dat această soartă de viață legată cu ață, dacă sufletele și viețile noastre omenești sunt strepezite de atâtea înfricoşări, tragedii și mizerii...? Ce poți spera în aceste condiții ca testament să lași în urma ta după ce mori, decât nimic care să-L impresioneze și miște pe Dumnezeu un pic din disprețul și nepăsarea evidentă ce-o are pentru soarta, păsurile, fasoanele și ighemonicoanele noastre efemere...? Nu poți decât după o lungă și grea suferință și agonie să mori uitat de lume și de Dumnezeu, chiar din secunda în care te-a făcut din lut și a suflat peste tine un anumit Duh, și să speri că după o viață de rugăciune și post, doar, doar s-o îndura Domnul de tine să-ți arunce în Rai, plictisit și agasat, două trei coji mucegăite de mântuire ca la un milog, ca să vegetezi în Rai după pohta ce-ai pohtit, și să te întinzi de lene și relaxare o veșnicie în Împărăția Lui Dumnezeu care nu are sfârșit, și să-ți faci corvoada acestor triste și sordide veacuri de veșnicie în preajma Palatului Divin Domnesc, unde în tot ceasul se aud baluri și sfinte cântări de îngeri, serafimi și nenumărați heruvimi nepăsători, nevinovați și normal veșnici și fericiți... După moartea ta, omule nefericit, n-ai cum să lași în urma ta ceva care să conteze excelenței și impresionabilității Divine. Ori te rogi ca un milog și ca un criminal de milă și îndurare, ori soarta ți-e pecetluită la ghena de gunoi a Raiului, adică în prea cădurosul iad. În materie punitivă nu numai focul te poate arde și pedepsi, ci putea exista la fel de bine un iad al Siberiei și înghețului, să te chinui în iad de degerături extreme, ori ceva deosebit de extrem și dăunător cărnii omenești păcătoase, numai de Domnul putând fi inventat ca mijloc punitiv și de tortură. Se pare că iadul nu-i mai impresionează pe criminali, hoți, pungaşi și bandiți. Ei au fost de la începutul lumii începând cu Cain care și-a ucis fratele, apoi potopul lui Noe, și până la sfârșitul ei apocaliptic cu potoape și urgii ineficiente care au fost și-or mai fi, fiindcă asta e voia și soluția exclusivă și ineficientă a Domnului. Văzând această soartă amară omenească ce mă paşte atât pe pământ cât și în Cer, nu văd ce soluție de confort și fericire s-ar putea găsi cu nădejde atât în viață cât și în moarte, care se apropie pe zi ce trece, cu bolile, chinul și agonia finală de care nu e scutit nici cel mai sporit întru credință călugăr. Cum aș putea evita chinul atât din viața asta cât și din cealaltă ? Este imposibil. Este un chin natural să trăiești. Este un chin natural să mori. Tonul tragediei e dat și e inexorabil. Cum ar putea fi o soluție serioasă și verosimilă visul de continuare supranaturală a eu-rilor și erorilor noastre  sub formă de duhuri și suflete fie chinuite în continuare în neantul iadului, fie juisând într-o fericire incuantificabilă și neverosimilă în neantul Raiului ? Nu ajunge pogromul și tragedia de pe pământ ? Prea dulcea fericire inimaginabilă a Raiului ne aduce frisoane și neliniști la fel de patologice ca frisoanele morții și ale iadului. Gustul amar al durerilor vieţii noastre ajunge ca o rază timidă de lumină până la Rai luminând inutil și palid fruntea Lui Dumnezeu și-aşa luminată prea suficient de propria-i mândrie și aureolă ca să ne mai poată înțelege și simți vreodată pe noi, robii Săi cu carnea alterabilă tremurând pe noi de frica de viață, de moarte, de iad, de Rai și de Dumnezeu. Nu poți evita frica de Dumnezeu. Nu poți eluda legile naturii, periculoase vulnerabilității umane, și să crezi că visul de dragoste din Rai ne va scuti de un sfârșit sordid și de întunericul, frigul și vidul cosmic de la care căldura Lui Dumnezeu nu ne ajunge căci căldura nu se propagă prin vid. Întâlnirea cu Dumnezeu a rămas un vis frumos și deşart de dragoste, întrucât vidul ne desparte. Vidul înțelegerii, vidul rațiunii, vidul legilor naturale, nu supranaturale, speculative.   Putem să visăm frumos la Rai și e dreptul nostru de a ne calma și a ne înșela boala cu acest medicament. Avem dreptul să trăim și să murim îmbălsămați de visul de dragoste cu Dumnezeu. Un vis de dragoste univoc, numai de la noi către El. Numai noi visăm că putem câștiga fericire din această dragoste. Dumnezeu zâmbește aproape plictisit de dragostea noastră, întrucât El are dintotdeauna de toate și nu mai poate câștiga nimic de care să fi dus lipsă vreodată, din dragostea noastră ineficientă și inutilă. Să iubești adânc pe Dumnezeu și să știi că în această îmbrățișare ți-a strecurat discret în buzunarul de la spate o cărticică unde se vorbește de Înfricoşătoarea Judecată și de iad cu diavolii lui negri aferenți, e o dragoste tristă, funebră, patologică și malignă. În această tristă poveste de dragoste argumentul prozaic al inventării conceptului de iad, de către oameni sau de către Dumnezeu, cine mai știe de cine, și servirea lui către conștiințele noastre strepezite și dezabuzate este o torpilă care lovește inexorabil în orice exuberanță și emulație a dragostei și bucuriei noastre de viață, de Rai și de Dumnezeu. Fără pilula amară a prezentării intransigente în fața noastră înfricoșată a chinurilor iadului aveam toată motivația să cred într-o mântuire, într-o salvare dispusă de un Dumnezeu al milei și paternității pentru specia Sa preferată, omul. Știu, cine se iubește se tachinează și critică, ori Tatăl nostru ne critică exagerat de la Facerea Lumii și până-n vecii vecilor, inexorabil, alungați și lepădați în scutece din Raiul natal pe un pământ cu noroaie, năpârci și viruși,  lagăr de concentrare definitiv al nostru în care ștacheta aptitudinii noastre către perfecțiune și sfințenie e inuman și nerealist de ridicată. Specia preferată a Lui Dumnezeu agonizează pe sordidul pământ în neputință, mizerie și decadență. Și își injectează în vene medicamentul naturist și normal omenesc al credinței și dorinței viscerale de Rai sub efectul atât de patologic al vieții chinuite în lagărul pământ. Măcar avem dreptul să visăm că mai e loc în Cer lângă Dumnezeu și pentru fiecare din noi, fiecare cu mărunțișul său, cu ghebul său, cu țidula sa de pretenții și aspirații la infinit adresată Domnului. Or eu nu pot adresa Domnului nici o cerere pertinentă. E stupid să mă adresez soarelui, precum și Lui Dumnezeu, un corp și o energie din univers infinit mai impozantă decât soarele, cu treburi și rosturi serioase în univers decât să fie gestionarul pricinilor unor adunături de celule și cărnuri care suntem fiecare din noi în diversitatea regnului animal. Nu suntem preferații Lui Dumnezeu, suntem tolerații Lui, atunci când nu suntem luați la ochi, băgați în seamă punitiv și cadorisiți cu vreun potop, apocalipsă, molimă sau altă urgie din instrumentarul de tortură al Domnului, din magazia căruia și-au luat și diavolii uneltele lor de serviciu, căci de unde să le ia decât de la Creatorul lor și al universului ? Dându-ne diavolii pe cap nu-ntelegeți că suntem respinși voalat de Dumnezeu căci mirosim urât și îmbrățișările noastre l-ar murdări pe Domnul de balele noastre canceroase ? Astfel că nu mă pot considera o specie preferată a Lui Dumnezeu. Chinurile vieţii îmi prevestesc și conturează tot mai verosimil chinurile morții și ale iadului ca un rău necesar dispus de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru noi cei din linia întâi, noi păcătoșii care nu putem evita păcatele și declinul, orice-am face. Însăși viața noastră-i un păcat, căci nu se spune stupid că ne naștem din păcat și din rușine ? Încă n-am auzit de vreun consiliu religios care să dezavueze și respingă aceste stupidități și nonsensuri religioase. Iar ceea ce nu este respins și interzis, înseamnă că e permis. Nonsensul acestei permisiuni a credinței până una alta e o calitate curentă oficială care îți conferă toate scuzele de care ai nevoie în eroarea ta religioasă în vogă și la modă. N-ai decât să fii sceptic după cum îți place și să pierzi șansa acestui vis frumos și acestei turmentări religioase care-ți face bine. Ori dacă vrei să fii liber total de orice datorie și orice credință, de orice vanitate și prejudecată, de orice ritual şamanic religios care ți-e drag și pe care ți-l impui ca necesar, poți opta să-ți cureți astfel abrupt sufletul și inima de toată fermentația oricăror obsesii și credințe și să devii liber, mai liber decât Dumnezeu în primul minut al vieții sale când deja el nu se simțea confortabil, își făcea griji și probleme de cum să facă lumea ca s-o facă inteligent și să meargă. Totu-i o vanitate, credința ori necredința. Ele sunt simptomul unei boli a gândirii ori de te droghezi cu ochii închiși și însuflețit cu o credință, ori dacă îți cureți hotărât sufletul de toate. Animalele sunt cel mai realiste. Ele sunt imune acestor boli ale gândirii umane, religia și ateismul.  Și atunci ce pretenție să am la Rai și la mântuire și ce să fac eu cu această mântuire ? Mă întreb cu bun simț și rușinat la ce ar fi bună prezența mea și activitatea mea în acel Rai, decât să-mi servească propriului meu scop egoist de salvare a pielii, când se vădește tot mai mult că eu nu-i pot fi de folos cu nimic Lui Dumnezeu în Atotputernicia-i care de aceea e atotputernicie, ca să nu aibă nevoie de dependența slujirii mele și a oricui ca robi ai Lui Dumnezeu...? Dumnezeu oricum putea avea totul și se putea simți bine și confortabil și fără de aportul meu insignifiant într-o robie şi servilism inutile atât mie cât și Lui Dumnezeu. De fapt credincioșii pentru ce vor mântuirea și repartiția pentru habitatul Raiului ? Pentru ei și confortul lor sau pentru a fi altruiști și de folos Lui Dumnezeu ? O, oricât de frumos și delicios ar fi Raiul cu desfătările sale, tot nu mă poate convinge de bunătatea acelui loc când standardele pentru a-l dobândi sunt atât de iraționale, draconice și neomeneşti...! Nu mă văd tăind frunză la câini în Rai, și nu mă văd legănându-mă lenos într-un hamac serafic după programul de slujire, osanale și tamâiere de 8 ore de la curtea Lui Dumnezeu. Programatic suntem făcuți atât de răi de Tatăl nostru încât să nu putem atinge Raiul după standarde vorbind. Nu avem nimic mai presus, bun, sfânt și valoros în noi decât caracteristicile speciei regnului animal din care facem parte. Ceea ce s-ar numi inteligența și conștiința de sine pe care ne-a dat-o Dumnezeu, e de fapt inteligența unui prădător superevoluat. Tot către prădăciune avem apetență înnăscută și e un fapt natural că facem parte din topul superprădătorilor regnului animal. Dumnezeu care a inventat puiul de cuc criminal prin definiţie care abia ieșit din ou dă cu aripile ca să arunce afară din cuib toate celelalte ouă, nu a inventat numai atât. A inventat și puii de hienă a căror hârjoneală în joacă degenerează în mușcături și conflict de moarte, a inventat și puii de rechin care sunt canibali și se mănâncă între ei chiar din burta mamei ca și fetuși, înainte de-a se naște. Tot bestii ne-a făcut Dumnezeu și pe noi, bestii umane, iar bruma de bunătate ce mai există în oameni, e un cadou al evoluției și nu al dărniciei divine. Dumnezeu stă ascuns în Împărăția Sa de la Facerea Lumii. Și totuși, în această penurie divină nu ne-am sălbăticit detot. Tot mai sunt oameni buni, și smeriți, drepți și cinstiți, amintind de Dumnezeu și ideea măreață ce-o cuprinde. O idee bună și necesară pentru calmarea omenirii. Că și de nu exista, tot trebuia inventat un Dumnezeu pentru calmarea bestiei umane și susținerea ideii de Dumnezeu îndreptar a tot și a toate. Și poate e mai bine că Dumnezeu nu s-a arătat decât la puțini aleși. Altfel, tot vulgul cârcotaș îi putea găsi cusururi. Ferice de Dumnezeu că domnește acolo sus, în Țara de niciunde și de nicăieri numită Raiul. Înțeleg acum de ce n-a făcut Dumnezeu Raiul pe pământ. Cum le e obiceiul, oamenii îndată l-ar fi spurcat cu moravurile și cârcotelile lor de precupeți și bestii. Căci omul sfințește locul dar îl și spurcă. Iar pe Dumnezeu s-ar fi găsit sigur vreun nebun să-L uzurpe de la tron, să se dea el drept Dumnezeu și să ne impună altă poveste, altă credință și alt jug al supunerii religioase. Trăind atât de departe de noi, Dumnezeu e ferit de pericolul dezintegrării. Înțelegem reținerea Lui Dumnezeu în a se apropia de noi, pentru că puțim a oameni. Așa a rânduit Dumnezeu, ca simplitatea noastră omenească să fie boemă, neîngrijită și să pută. Pe când mărirea Sfântă să miroase a ambră și parfumuri serafice în comparație cu mizeria umană care pute. Visez că Dumnezeu nu se va deranja de aceste apropieri imposibile între caste, casta îngerilor și casta oamenilor.  Și ne va primi pe toți la pieptul Său, leproși, împuțiți, să ne dea sărutul de mântuire. Ca să putem muri liniștiți, să ne dea acest privilegiu să trăim întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război cu Dumnezeu. Stă în Atotputernicia Lui Dumnezeu să întrerupă conflictul Lui cu noi și să nu ne mai sperie cu iadul, o instituție cinică și inutilă, deoarece nu se învață practic nimic din pedepsele pentru păcate de-acolo. Dacă nu acum, măcar peste o mie sau zece mii de ani să ne dea Dumnezeu un semn de binețe din Înaltul Său insondabil și străin rațiunii și puterilor noastre. Acum însă să stăm liniștiți, nici noi nu vom vedea pe Dumnezeu. Și vom rămâne simplă materie primă : Carne de murit și de înmormântat. Ce testament să las în urma mea pentru această condiție derizorie ce mi se prevestește curând ? Ce să las urmașilor mei care să-i impresioneze și bucure ? Constat că nu le pot lăsa nimic decât cadavrul meu pe cap într-o zi când voi muri. Și o grămadă de bani de plătit pentru îngropăciune.  O, Dumnezeule, dacă nu merit Raiul, aruncă-mă cu tot cu cadavru în iad ca să nu las testament dragilor mei propriul cadavru înghesuit într-un sicriu inutil și dezgustător...! Să plec pe ulițele satului, ca măgarul care simte că moare, așa aș vrea să dispar și eu fără să îndurerez și necăjesc pe nimeni cu imaginea mea dezagreabilă în sicriu și în groapă. Și să-mi cer scuze urmașilor mei că am respectat îndemnul divin să ne înmulțim și să umplem pământul. Să-mi cer scuze că născând pe cineva, nu numai că nu i-am putut lăsa nimic prin testament decât jalnicul și propriul meu cadavru, dar l-am condamnat iresponsabil la univers, la viață și la moarte.     În continuare citez pe Mihai Eminescu, cu o poezie grăitoare care e similară simțirii și motivării acestui text ce l-am scris :     
   "O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mânile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus demult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimei bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...
Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic."