VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI (REACTUALIZAT)

27) VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI (REACTUALIZAT)
 
  Vine o zi când trebuie să spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sărutărilor, îmbrățișărilor, să îți pui singur călușul renunțării în gură, să-ți pui romanța "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești" de Ioana Radu, să te legi singur de un scaun și să taci... Apoi să suni la 112 și să aștepți să vină ambulanța. Când îți vor lua tensiunea și vor vedea că-i normală și când te vor întreba ce te doare tu să le spui că a venit vremea să spui adio dragostei și că vrei să te ducă la dezalcoolizarea de dragoste, că ai îmbătrânit, ți-ajunge, gata...! Evident că asistenta și șoferul vor râde pe burtă de tine și nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la spitalul de nebuni și îți vor face un calmant, te vor lega în cămașa de forță, te vor ține două săptămâni în camera capitonată cu burete apoi îți vor da drumul acasă. Nu ai șansa să te tămăduieşti de durerile și visurile dragostei în nici un spital în această lume... Nu există spital și nici secție de dragoste, cum poate ar trebui să existe când medicina viitorului va inventa așa ceva. În ziua când se va inventa, acel doctor specialist în dragoste va lua premiul Nobel și vei avea o șansă să te faci bine de dragoste. Până atunci trebuie să duci boala de dragoste pe picioare până când nu vei mai putea, până când vei fi nevoit de bătrânețe și durere să spui într-o zi adio dragostei, sărutărilor, îmbrățișărilor, amintirilor primei dragoste care e cea mai frumoasă și pură, ingenuă și să uiți chipul acela iubit din adolescență, să iei pastila de dragoste și cea de tensiune și să aștepți să mori. Chiar și așa, chiar și tânăr fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nădejde de dragoste. La 20 de ani nu știi să iubesti. Ai toată mașinăria dragostei pe mână și toate ustensilele dar nu știi s-o manipulezi, apeși pe toate butoanele dar parcă dragostea nu răspunde comenzilor cerințelor inimii căci ești novice, n-ai experiență. Încerci să desfaci mașinăria șurub cu șurub și deodată toate se risipesc, sar arcuri și piese și nu știi să le mai pui la loc. Rămâi cu toată dragostea în mână, ca un ceasornic desfăcut, cu toate arcurile și rotițele împrăștiate. Când mai trec anii și începi să înveți cam cum să trăiești și simți dragostea, vine vremea să te căsătorești. Zici că te căsătorești din dragoste. Și într-adevăr zici că aceea e dragostea, dar simți cum acea tărie durează trei zile, trei săptămâni sau trei ani apoi totul se transformă în altceva. Căsătorindu-te,  starea de-a fi îndrăgostit se transformă într-un dulce și adânc respect față de consoarta ta, într-o dulce și totală prietenie și concordie față de consoarta iubită și te mulțumești să zici că asta e dragostea. E o formă de dragoste, cea mai realistă dar nu e tot ce puteai gusta, nu e un paroxism al emoțiilor îndrăgostirii, care au rămas în urmă ignorate ca niște prostii paroxistice și imposibile ale tinereții. Te minți că ești îndrăgostit, ești într-o transă a îndrăgostirii dar nu una sublimă ci una așezată și liniștită, potolită, de casă, domestică. Și noi vrem să fim domestici, potoliți și în siguranță. Aventura și riscul le lăsăm pentru lumea de dinainte și lumea de după. Astăzi suntem cuminți. Doar în vis ce mai bâiguim și tresărim aducându-ne aminte de ceva, de un vis posibil sau imposibil al trecutului sau viitorului. Tot timpul rămâne ceva în urmă, în trecut sau în viitor, ceva imposibil și neîmplinit, undeva în adolescență, în tinerețe,  neatins și netrăit, sublimul și deliciul îndrăgostirii rămân neatinse căci realitatea emoțiilor de dragoste dintre soți întotdeauna rămâne în urma închipuirii și visării despre dragoste, ca o defazare între sonorul unui film care rămâne în urmă față de imagine. Nu poți fi îndrăgostit decât de cineva pe care nu-l poți iubi și cu care nu poți fi. Poți să-ți adori casa frumoasă și grădina superbă cu flori dar noaptea la două, când nu ai somn, într-o vară cu cer senin ești îndrăgostit de acel cer, de acele stele, de acele mistere ce sunt acolo și nu le poți avea, nu le poți atinge încât totul în mintea ta se transformă în vis, un vis de dragoste, un "vis al unei nopți de vară" și al tuturor celorlalte. Abia atunci iubești sublim doar pe cineva care nu te iubește și care nu te poate iubi niciodată. Dragostea e totală atunci când îți pui tot sufletul în miză dar nu mai aștepți nimic în schimb. "Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des..., / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Iată ce-nseamnă să iubești sublim și total : să nu fii știut, să iubești în taină și în zadar... Astfel, în această lume nu poți iubi pe nimeni mai profund, mai în taină și mai în zadar decât pe Dumnezeu. Știi sigur că niciodată nu-L vei putea vedea în aceasta viață și cu ochii vii, nu-L vei putea mângâia și îmbrățișa ca pe un părinte din dragostea ce-ți mustește în inimă față de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort însiropat. Într-o zi Domnul va afla de tine că-L iubești acum. Niciodată în această viață. Prea târziu în cealaltă viață când nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă și cu o tigvă goală cu dinții rânjiți, fără buze, fără de care nu-L mai poți săruta pe Tatăl tău din ceruri pe obraz, din dragoste. Păcat deci că vine o zi când trebuie să spui adio dragostei și adio Lui Dumnezeu...

   

A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)

30) A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)
  
  Mulțumesc pentru sfaturile voastre prețioase, stimați prieteni... Ele îmi prind bine și mă mai încurajează în această lume dezolantă unde numitorul comun e haosul, tragedia și disoluția ca daturi inexorabile. A fi optimist cum mă sfătuiți voi într-o astfel de lume e ca și cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrând să distrezi pe cei ce își petrec mortul la groapă... De fapt aș putea să ascult sfatul vostru și să fiu mai optimist, dar dați-mi măcar voie în aceste condiții mizerabile să fiu cel mai pesimist dintre optimiști, sau cel mai optimist dintre pesimiști măcar... Să am o măsură realistă a optimismului astfel încât să se potrivească comediei macabre care se cheamă viața asta și lumea asta în care suntem amăgiți după o naștere întâmplătoare în durerile mamei și o moarte sigură în durerile cancerului, cu fantezia unui bine postum ca niște câini cărora li se dă a linge sare sau a mânca frunze tăiate... Nu-mi sunt de nici un folos gusturile și simțurile pe cealaltă lume, ele sunt efemere și pieritoare odată cu carnea, ori viu fiind încă pentru ce m-aş încrede în carne și în vanitatea simțurilor ei relative ce-mi pot naște în suflet ori niște convingeri religioase, ori niște convingeri sceptice, toate laolaltă la fel de vane, inutile și efemere ca simțurile mele ? Precaritatea acestor simțuri hărăzite de Dumnezeu în carnea mea nu-mi dau voie a mă încrede în ele și a scotoci cu ele în străfundurile universului în căutarea unui Dumnezeu ce și-a făcut un scop din a fi cel mai talentat la v-ați ascunselea, rămânând etern ascuns de oameni de la Facerea Lumii și până azi.  Cum să privesc zilele care trec și anii și viața în care Dumnezeu nu se arată și nu-şi probează eficacitatea,  decât ca un vis searbăd și o închipuire plină de zorzoanele pasiunii noastre religioase ? Respectându-L pe Dumnezeu cu inima și cugetul făcute preș și prosternate în cea mai adâncă condescendență, îi livrăm o dragoste la care El nici n-a visat în toate miliardele de ani de la crearea universului când nu putea spera de la nici o galaxie, de la nici o stea, planetă, gaură neagră, quasar, pulsar ori nebuloasă cosmică, entități majore dar neînsuflețite ale universului,  nici un grăunte de dragoste, recunoaștere și prețuire cum are din partea noastră, a oamenilor, care nu suntem decât niște rebuturi, un examen picat al Lui Dumnezeu. Să nu-mi spuneți că noi ca specie inteligentă cu viața noastră chinuită și lumea ca un teatru în care toți actorii sfârșesc căzând pe scenă în bălți de sânge, omorându-se între ei ca în piesele shakespeariene, sunt o scofală cu care s-ar putea lăuda vreun demiurg al universului în experimentele sale creaționiste. Copiii scheletici și plini de bube, malarie și muște ai Africii și alte o mie de orori ale lumii îngăduite de Dumnezeu dau nota reală a concursului demiurgic de inventat lumi și oameni. Adică nota patru.  Nu noi am vrut să apărem din haos, iar dac-am apărut cum am reușit să fim rușinea universului prin incapacitatea și imperfecțiunea noastră umană îngăduită de Dumnezeu nouă cu o neverosimilă placiditate ? Cu ce mă-ncălzeşte să-mi îmbăt și droghez viața cu visul de dragoste al unei alte lumi, pervertindu-mi și înșelându-mi simțurile și percepțiile de-acum să nu simtă și vadă toată tragedia umană care-mi spune atât de clar că viața noastră e-o glumă proastă a Lui Dumnezeu sau un banc sec pe care n-ai cum să le guști căci simțurile îți sunt urzicate de disperarea că pe toți ne paşte o tragedie și un necaz și mai mare într-un final atât de verosimil de mizerabil după întreagă mizeria vieții și suntem jigniți și eliminați de pe scena vieții în chinuri și sânge ca niște tauri la corrida provocați de cârpele  roșii ale toreadorilor și străpunşi de câte șase săbii înfipte în grumaz și scoși cu caii din arenă într-un lac de sânge cum vor face diavolii creați de Dumnezeu cu noi...? Să trăiești mereu sub spectrul pedepsei și genocidului care ți se pregătește metodic după o viață plină de păcate pe care n-ai cum să nu le faci și să și trăiești totodată, e o imposibilă stare de fapt și o vicisitudine care-ți torpilează simțurile și orice urmă de bucurie a vieții... Cum poți trăi cu spectrul otrăvii în închipuirea care-ți spune și relevă clar în simțuri cea mai urâtă și teribilă poveste pe care ai auzit-o vreodată : Că undeva în univers un Creator numit Dumnezeu, Iehova, Savaot, Krishna sau Hanuman zeul maimuță al hindușilor, a creat printre altele un penitenciar al absurdului și ororii extreme numit iad unde oamenii, creaturile preferate ale Domnului, nu și celelalte creaturi, pot ajunge după sfârșitul existenței la chin și pedeapsă atât de lesne și fără mari eforturi, doar uzând într-un anume fel păgubos, prin ceea ce s-a numit neascultare și păcat, de simțurile și capacitățile ori incapacitățile pe care ți le-a dat Creatorul tău de a performa sau nu în disciplina religioasă ? Cum poți trăi cu această minciună sclipitoare și tentantă a chestiunilor religiei care s-a insinuat și înnobilat în noi ca un vin vechi determinând și modelând moravurile societății umane la o fidelitate și o condescendență fără margini față de această alegorică idee și erou suprem fictiv ce-o generează numit Dumnezeu ? Cum putem trăi cu gândul că vom putea fi pedepsiți cumva de acest Dumnezeu,  suferind să știm că trăim având legată de cozi această tinichea a damnării și cum poți respira într-o lume și o viață pe o planetă în care oxigenul canonicii religioase pline de nonsensuri e mai degrabă metan și te sufocă cu zile...? Cum putem eluda că trăim realmente pe un teren minat și putred în care bucuria vieții noastre nu se poate desfășura autentic sub constrângerea atâtor tabuuri religioase din care cauză optimismul nostru a murit în fașă, a luat-o la vale și ne-a scăpat de sub control ca un tren fără frâne coborând pe panta de la Predeal la Brașov...? Au nu vedem că inima noastră ne e strepezită de mizeriile cele mai dezolante și cutremurătoare ale vieții și lumii create de Dumnezeu dintr-un capriciu al Său căruia cu toată dragostea și bunăvoința nu-i găsim nici un sens și justificare...? Ne așteptăm în orice clipă să murim, și nu oricum, ci de o boală incurabilă, după o lungă și grea suferință... De ce...? Nu răbda Universul și Dumnezeu să ne scutească de faza asta terifiantă...? Sau măcar să fi murit frumos și fără chinuri, cum moare o mașină veche la cimitirul de mașini, fără dureri și suferințe, fără de-a păți umilința de-a fi exterminați și striviți ca niște viermi fără sentimente, conștiință și personalitate... Dacă trăim, trăim cu frica-n sân care roade în noi ca o rugină a firii, ca o inexorabilă oropsire, începând cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce, diabetică și inexplicabilă dintre dulcile mizerii și continuând și terminând cu teama de dușmani, teama că oricând poți fi prigonit pentru dreptate, că oricând poate să ți se taie gâtul, să fii spânzurat sau împușcat, că oricând poți să-ți pierzi libertatea și să stai 27 de ani în pușcărie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentința unui judecător corupt și îngăduit de Domnul, îngăduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost să pună Domnul judecători pe pământ, judecători din carne și muritori și bicisnici ca noi, cu chiloții găuriți în cur ca și ai noștri și care dispun de viața ta după bunul plac, încurajați și autorizați de faptul că inexplicabil și inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de această responsabilitate de a împărți El însuși dreptatea pe pământ, cum o face în Cer, și și-a pus înlocuitori pe pământ, numiți judecători și conducători ai neamului pentru care încă trebuie să ne rugăm la Sfânta Liturghie să-i miluiască Dumnezeu și să-i pomenească întru Împărăția Sa ? Pentru ce n-a catadicsit Dumnezeu să împartă personal dreptatea pe pământ ca să nu ni se mai năzare fiecăruia că este nedreptățit când balanța judecății Lui Dumnezeu după dreptate era așa de nestricată și dreaptă ? Cum n-a răbdat Dumnezeu să fie El judecătorul pricinilor noastre așa cum o face în Cer cu succes, fiind mai natural și logic să fie El intendentul neputințelor noastre, ca să fim noi mai liniștiți că ni se împarte bine  dreptatea pe pământ, fără de cusur și pe drept chiar de Însuși Dumnezeu...? Cu inepuizabila-i energie Dumnezeu putea împărți dreptatea perfect și pe pământ, fără de recursuri, apeluri și procese fără de sfârșit. Dacă într-un Rai mare cât Infinitul Dumnezeu nu ostenește nicicând a împărți dreptatea, ce-a câștigat mai mult dacă pe acest minuscul pământ Dumnezeu a lăsat oamenii imperfecți să fie judecători și să comită erori judiciare, în loc să pocnească simplu din deget și să dea dreptate exemplară pricinilor oamenilor pământului fără să obosească niciodată nici sâmbăta, nici duminica, nici fizic și nici intelectual a se ocupa de pricinile practice ale oamenilor căci doară Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabilă mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit că mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atât...? De azi pe mâne...? Şi-atunci cu veșnicia cum rămâne...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Și nu cred că-ți mai arde de râs și de optimism știind că poți muri mâine, călcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapă cu șpagă la poliție și la judecător și spune că tu ai trecut pe roșu... Ori ce optimism deşănțat poți să ai acum când ești în putere dar când știi că ieșind la pensie și murindu-ți copiii ești înșelat de un agent imobiliar care văzându-te bătrân, vulnerabil și decrepit te pune să semnezi aiurea, îți ia casa, te scoate afară din casă și statul te trimite la azil unde infirmierele îți fură toată amărâta de pensie de nu mai ai bani să-ți cumperi nici un covrig uscat...? Și câte n-ar mai fi de spus ca să vedem clar că suntem cobaii Lui Dumnezeu care testează pe noi cu mâna lui Satan, bineînțeles, că doară nu s-ar murdări El pe mâini, cele mai amare și perfide otrăvuri în viață și ni se spune că nu aici, ci în cer este dreptatea și viața și plăcerea și mângâierea noastră a oamenilor care în fapt pentru toată această tărășenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plâns niciodată și a ne înnoda în barbă șiroaie nesfârșite de lacrimi în toată viața noastră rușinos de austeră, scurtă și amară și molipsită de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slăvit să-i fie numele, chiar dacă ne-a dat necazul cu ghiotura și să bem cucută amară de dureri și suferinți, că tot la El ne e speranța deșartă până la proba contrarie... Astfel nu am de ales decât să fiu optimist, dar măcar cel mai pesimist dintre optimiști, ori cel mai optimist dintre pesimiști căci altfel nu se poate în condițiile batjocurii care ni se întâmplă la tot pasul iar Sfinții din Cer împreună cu toți aleșii Domnului nu se mai opresc pe lumea cealaltă din baluri, cadriluri, valsuri și menuete inimaginabil de sublime și plăcute la care și noi visăm ca niște cerșetori goi și leproși cerșind îndurare la porțile închise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici și petreceri atât de încântătoare și imorale...

OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)

31) OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA NOASTRĂ (REACTUALIZAT)
 
  Ar fi fost insuportabil să mai aștept încă o săptămână, nici măcar o zi și să nu caut să aflu de undeva odată ce-nseamnă dragostea, această ocupație exclusiv omenească, prezentă în viața fiecăruia atât de plenar, acut și atât de preocupant. De unde aș fi putut eu să aflu mai bine ce este dragostea dacă nu direct de la sursă, adică de la Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, adică direct de la Dumnezeu...? Nu mai puteam să stau nici măcar o zi fără să aflu răspunsul competent și calificat al Sfinției Sale, căci teoriile oamenilor în această materie sunt sterile, subiective, contrare și nu mă mai satisfac. Așa că zis și făcut. Trebuia să-ncep demult această călătorie și m-am decis să-ncerc. O călătorie incognito în Rai ca să-L întreb pe Dumnezeu asupra opiniei Sale despre dragostea oamenilor și multe alte cele. Ca să-L găsești pe Dumnezeu trebuie să te duci direct în Rai, o fortăreață de o mie de ori mai păzită decât închisoarea din Alcatraz. Nici musca nu intră în Rai fără de-a avea acceptul, un pașaport, o viză, o permisiune, ceva, căci nu orice muscă intră în Rai ci numai cele ce merită ; și nu orice credincios intră în Rai ci doar cei ce primesc avizul tuturor celor douăzecişipatru de vămi ale văzduhului. Or aproape nici unul din noi nu vom trece nici măcar de prima vamă, care este vama păcatelor limbii : "cuvinte deșarte, cuvinte deocheate, batjocuri, insulte, cântarea de cântece lumești, râs prea tare sau peste măsură și altele asemenea". Nici măcar masturbarea nu este permisă pentru accederea în Rai căci ea e cercetată în vama a optsprezecea. Nu ne trebuie masturbare, nu ne trebuie stimulare sexuală, nu ne trebuie amor căci e păcat. Când vine vremea să facem dragoste (și numai în scop de procreare, nu de plăcere, netrebuind să aruncăm sămânța aiurea) , bărbatul trebuie să tăbare asupra femeii direct, fără mângâieri erotice, fără sărutări pătimașe, fără preludiu ci să copulăm rapid, cu ochii închiși, cuvios creștinește și cumpătat ca să nu trezim Domnului bănuiala că trecem în patimile cărnii, cercetate și oprite în vămile văzduhului. În taina cununiei dintre bărbat și femeie nu e permisă patima carnală care duce la plăcere erotică, păcat prevăzut în a nu știu câta vamă. Căci potrivit acestor vămi nu pentru plăcere e dată de Dumnezeu acuplarea dintre bărbat și femeie ci pentru datoria creștinească de a ne înmulți și umple pământul. Deci ca să nu păcătuim trebuie să ne însoțim în patul conjugal odată la doi, trei ani, de preferință fără orgasme, rapid și fără gemete de plăcere, pe durata a cel mult zece ani timp în care facem vreo trei, patru copii, viitori robi ai Lui Dumnezeu, după care gata ! După această perioadă, e bine ca bărbați să facem cuvenitele vasectomii iar femeile să-și lege trompele că dacă nu ne mai trebuiesc organele sexuale pentru copii de ce să le mai ținem inutile și ca ispită a cărnii ? Nu e plăcerea carnală un păcat și un risc pentru trecerea noastră în drumul spre Rai prin vămile văzduhului ? Cetele de diavoli la vămuirea vămilor văzduhului îți vor imputa și arăta că ai utilizat organele sexuale exagerat de mult, doar unu la sută pentru a face copii care-i plac lui Iisus atât de mult și îi cheamă la El, iar restul pentru păcatele cărnii ca masturbarea, și amorul pasional. Nu mai vorbesc de homosexuali și sodimişti care se vor duce direct în iad, fără oprire la hălțile vămilor văzduhului. Ori pentru toate acestea e limpede de văzut că e cu neputință pentru oricine să se ducă direct în Rai mai înainte de-a fi controlat în chiloți, dezbrăcat la piele și controlat la sânge prin toate cele douăzecişipatru vămi ale văzduhului unde sufletul răposatului va fi disputat și rupt ca o pradă între cetele de diavoli și cele de îngeri ca un leş pentru care se luptă sălbatic și îngerii și demonii, la fel ca hienele cu leii. După ce vor trage toți de noi vom rămâne niște suflete pustii și goale ca niște carcase de ierbivore golite de măruntaie de lei, hiene și vulturi hoitari prin savană. Astfel, chinuite prin toate cele douăzecişipatru vămi ale văzduhului, sufletele noastre vor fi sedate, pregătite, marinate, macerate pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ce e întâlnirea cu Dumnezeu dacă nu o zi de teamă ? Căci nu poți să-L vezi pe Dumnezeu decât după ce pățești rușinea și insulta supremă de-a muri și a fi adus de îngeri în fața Sfinției Sale Domnul Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată.  Oricum se pare că nu va fi o judecată democratică ci înfricoșătoare după cum spune și cuvântul fiindcă vom fi aduși înaintea Domnului ca niște osândiți în lanțuri care așteaptă întâi îndurare și apoi dreptate. Căci noi știm și o viață ne-am rugat că precum în cer, așa și pe pământ, iar matematica e la fel și-n cer și pe pământ ; deci dacă a=b atunci și b=a, ceea ce înseamnă că precum pe pământ, așa va fi și-n cer, viața pe pământ fiind un fake și o copie nereușită a celei din cer și viceversa. Nu e pământul locul unde nu se pune preț pe dreptate și aceasta umblă mereu cu capul spart ? Nu ca și în Cer liniștea și fericirea omului pe pământ depind de mila și îndurarea cuiva suprem, viața și libertatea noastră nefiind chestiuni care țin de voința și puterile noastre proprii ? Pe pământ oricând îți poți pierde libertatea, la fel și în Rai dacă Domnul decide pentru tine o cale și nu alta când se știe ce încurcate sunt căile Domnului. Deci pe pământ  fericirea și viața, soarta noastră depind de subiectivismul unui judecător rânduit de Dumnezeu pe pământ care poate să te condamne la moarte, la pușcărie pe viață plus încă cincizeci de ani, vinovat sau nu, depinde cum s-a sculat într-o dimineață, dacă i-au murit sau nu cățeaua sau purceaua, când el are puterea și autoritatea dată de Dumnezeu să te declare vinovat chiar dacă nu ești și să te scoată basma curată chiar dacă ești putred de vinovat dacă vrea el să te scoată neapărat nevinovat. În Cer la Judecătorul Suprem judecata Lui Dumnezeu trebuie s-o privești altfel. Chiar dacă te simți nevinovat, dacă Domnul zice că ești vinovat și nu meriți Raiul, nu trebuie să înjuri judecata divină oricât ai simți tu că-i nedreaptă, nu trebuie să-ți pară rău, trebuie să accepți fără crâcnire nedreptatea pe care ți-o face Dumnezeu că e de-o mie de ori mai dulce decât dreptatea și prietenia oamenilor, că știe Domnul mai bine ce trebuie să facă pentru tine. Dacă în schimb te simți vinovat atunci nici Dumnezeu nu mai are ce-ți face căci pe lumea cealaltă nici un criminal sau hoț nu poate fi scos basma curată decât cine știe cum, și după zece mii de ani de rugăciuni și pocăință în iad și după tot atâta timp de chinuri în patria lui Scaraoțchi după care Dumnezeu te va ierta în sfârșit, aleluia...
  Până pe lumea cealaltă, de-o fi să nimeresc mai mult ca sigur în iad, m-am decis să fac eu însumi o derogare de la trebuința inexorabilă de-a aștepta întâi să mor, ca să văd cu ochii mei spectacolul Raiului și al dreptății divine unde Dumnezeu ca prim actor face diferența, și m-am decis să plec direct în Rai incognito într-o expediție nemaiauzită ca să aflu din gura Domnului ce Dumnezeu mai e și cu noi oamenii, cu rostul nostru în univers, cu dragostea asta a noastră, printre alte întrebări desigur cu care m-am pregătit să-L întâmpin pe Domnul... Am stat multă vreme și m-am întrebat : Cum o să fac oare posibilă o călătorie în Rai și cum o să reușesc să intru la Domnul în audiență...? Doar știam că Raiul e foarte departe, la un miliard de ani lumină depărtare de noi, distanță suficient de sigură astfel ca nici un dezertor viu și bicisnic să nu emigreze de viu în Rai evitând moartea ca datorie creștinească. Fizic și practic e cu neputință de-a ajunge acolo în Rai și mai ales viu cum încercai eu, și e cu neputință a străbate această distanță până la Rai mai înainte de-a veni vremea să mori când vei străbate instantaneu această distanță fără prea multe probleme, automat, prin voia Domnului și bagheta Sa magică. Atunci mi-am adus aminte că distanțele uriașe din univers se pot străbate printr-o gaură de vierme. De la Einstein am aflat că poți să pleci oriunde în univers, chiar și la capătul lui printr-o gaură de vierme. Dacă fizic nu poți acoperi imensa distanță în spațiu până la Rai, nu-ți rămâne decât să aduci Raiul aici, și să pășești în el simplu, printr-o gaură de vierme pe care a demonstrat-o Einstein. Iei spațiul unde te afli și-l indoi ca pe-o foaie de hârtie când capătul de jos se va uni cu cel de sus și distanța reală dintre cele două puncte ale hârtiei se va anula. La fel poți să îndoi și spațiul ca să pleci dintr-un punct al lui și să ajungi instantaneu în altul fără să mai ai distanță.  Zis și făcut. Am îndoit spațiul, de la mine, din zilele noastre, înșelând astfel timpul de un miliard de ani cât aș fi avut nevoie să-l străbat cu viteza luminii până la Rai și spațiul aferent de milioane de miliarde de km. Îndoind astfel spațiul ca pe-o foaie de hârtie, am ajuns, inimaginabil până la gara Raiului, nefiind decât o stație din gară și până în Rai. Pur și simplu am pășit ca de pe peron direct în expresul de Rai, apoi s-a dat plecarea, conductorul spunând : "Toată lumea la bord !" și "Ok to proceed", eu m-am dus în cușetă, m-am culcat și după o zi și-o noapte am ajuns. Am ajuns la gara Raiului de la capătul universului. Am coborât în gară, nu cunoșteam deloc acel Oraș, am întrebat o bătrânică ce cerșea o bucată de covrig citind o carte de rugăciuni în fața unei carmangerii din Rai și mi-a spus bătrânica : "Uite maică poarta Raiului : E chiar aicea, în spatele gării. Bate și de vei avea noroc ți se va deschide". I-am mulțumit, i-am dat un pesmet uscat și mucegăit din bocceaua mea, am ajuns la poarta Raiului și am bătut : Boc, boc... Poarta s-a deschis singură scârțâind lugubru și înăuntru era ca un hol de instituție : uși în stânga, în dreapta, cu inscripții pe ele dar nu pricepeam în ce limbă sunt scrise, o limbă ciudată dar simpatică. Era limba vorbită în Rai. Semăna puțin cu limba aramaică vorbită de Iisus în vremea Lui. Atunci un înger cu o mașină de aia ca cele care fac curat și spală prin supermarketurile noastre, care făcea curat pe holul acela, văzându-mă încurcat m-a întrebat :
-Unde vrei să mergi ?
-La Domnul să trăiți, dacă se poate, în audiență...
-Bate la ușa aceea, la Secretariat.
   Am bătut și am intrat, după câteva clipe timide de așteptare ezitantă. Extraordinar ce am văzut... Mi-am pus mâinile pe ochi, că nu puteam privi asemenea frumusețe de încăpere și asemenea lumină de o culoare pe care n-am mai văzut-o niciodată. Când mi s-au mai învățat ochii, i-am deschis temător și la un birou, printre hârtii, registre, creioane, ascuțitori și toate cele stătea un înger extraordinar de frumos, Secretarul.
-În ce problemă ai venit, mă întrebă ?              
-Aș vrea în audiență la Domnul...
-Da, dar văd că nu ești mort, nu ești mort, înțelegi ? Cum ai făcut să vii aici viu ? 
-Am făcut, Sfinția voastră Înger Secretar, o spărtură în neant și am venit printr-o gaură de vierme de alea descrise de Einstein în teoria relativității.
-Da, da, înțeleg... Am auzit de teoria asta, voi oamenii n-o înțelegeți oricum de aia Domnul nu și-a mai bătut capul să vă lumineze. Mare curaj ai mai avut. Să ajungi viu în Rai, numai Domnul nostru Iisus a purces. Ori de atunci nimeni viu n-a mai călcat în Rai.
-Cer iertare... Eram curios să-L întreb pe Domnul ceva și nu mai aveam răbdare până să mor...
-La Domnul oricum, nimeni nu intră viu. Aşa-i cutuma, îmi pare rău, nu te pot ajuta prea mult...
-Atunci îmi cer mii de scuze, dacă nu se poate... Și dădui să plec...
-Stai un pic, poate te pot ajuta totuși într-un fel. Ce vrei să-L întrebi pe Domnul?   -Despre viață, despre moarte și despre dragoste voiam să-L întreb, că pe la noi pe pământ toți își dau cu părerea de așa ceva și nimeni nu știe ca lumea ce-i cu dragostea.
-Dragoste...? Ce-i aia? N-am auzit de așa ceva. Oricum, nu ne băgăm în treburile Domnului și-n chestiunile ce le are în gestionarea oamenilor cu treburile lor lumești pe pământ. Dar dacă vrei să afli totuși ce te interesează, o să te conduc în Biblioteca Divină. Acolo sunt toate explicațiile și toate părerile Domnului în materie de tot ce privește specia umană. Poftim pe ușa aceea și du-te la raftul unde scrie "DRAGOSTE". Succes !
-Vă mulțumesc Sfințite Înger bun...!
-N-ai pentru ce... Ai făcut totuși un pleonasm. Aici toți îngerii sunt buni ori nu mai sunt deloc. Domnul însuși ne e model ca și pentru voi oamenii, ceea ce voi nu prea reușiți să-L copiați și urmați, de asta avem atâta treabă cu toate păcatele voastre, Procurorii Domnului își pun mâinile în cap și nu mai prididesc să orchestreze rechizitoriul și dosarul fiecăruia pentru Judecătorul nostru Suprem. La câte păcate faceți, munți de dosare se adună aici pe birourile Raiului și râuri de sudori curg de pe fruntea Domnului judecând. O zi bună și să te întorci cu bine pe pământ. Te aștept călduros și sper să ai mila Domnului când vei muri și te vei întoarce aici într-o stare normală adică doar MORT, înțelegi ? Așa cum au făcut toți ceilalți...!
  Rămas singur în bibliotecă, m-am dus la raftul unde scria "DRAGOSTE", și am ales volumul "OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA OAMENILOR". Am citit înfrigurat, două zile și două nopți. Când mai ieșeam pe hol la baie auzeam prin niște birouri uneori urlete de groază și printre sughițuri de plâns spunându-se : "Îndurare, Doamne Milostiv...", alteori auzeam râsete și chicote de bucurie spunând : "Mulțumesc din inimă prea Milostivul meu Doamne...!" Cine știe ce Dumnezeu se-ntâmpla...? Cred că era sala de Judecată unde condamnații la iad își frângeau mâinile de necaz, iar cei ce se veseleau și bucurau erau cei găsiți nevinovați de Domnul și condamnați la Rai și care făceau sâc celorlalți nenorociți luați târâş și băgați în dubele pentru iad. Mi-am luat notițe, mi-am făcut conspecte și referate după volumul divin citit cu pasiune, am vrut să cer voie să iau cu mine pe pământ cartea, nu mi s-a dat voie, am vrut să dau șpagă dar mi s-a arătat degetul dojenitor și înfricoșat am plecat. Când am urcat în Expresul de Rai care se-ntorcea pe pământ având o cursă regulată odată la săptămână, mi-au fost controlate bagajele la vamă și mi s-au luat toate conspectele și referatele ce le făcusem după volumul "OPINIA LUI DUMNEZEU DESPRE DRAGOSTEA OAMENILOR", așa că m-am întors pe pământ doar cu ce mi-a rămas în cap.
 Iată în rezumat ce-am citit eu că spune Domnul în acea carte referitor la opinia Sa despre dragostea oamenilor : Că suntem preocupați de această stare atât de angajant și simptomatic și întreaga noastră viață depinde de acest microb, dragostea, ce ne molipseşte ființa, inima, viața și sufletul, inexorabil. Că în fapt dragostea e o adevărată afecțiune pentru care nu avem medicamente, ci doar imunitatea noastră face ca să ne putem descurca cu această meteahnă care ne umple de necaz și suferință dacă nu avem puteri sau noroc s-o înfruntăm sau ne umple de extaz și plăcere dacă printr-un noroc sau prin inspirația și puterile noastre putem să transformăm dragostea să lucreze în corpul nostru nu ca o boală ci ca un adevarat medicament ce ne face bine și ne aduce în nirvana. Mai zicea Domnul că simptomatica acestei stări, dragostea ne copleșește morbid viața și depindem vital de efectele ei terapeutice asupra sănătății noastre mintale și sufletești, efecte care sunt tot mai greu de obținut, ca perlele din scoicile adâncurilor. Ca pe-un adevarat medicament privim dragostea, n-o putem ignora și n-o putem supralicita fără să spunem că ea pentru noi e ori un rău necesar, ori un bun prea scump, greu de obținut și greu de gestionat și păstrat. De aceea zicea Domnul că noi oamenii spunem că dacă dragoste nu e, nimic nu e, deși ca mamifere Dumnezeu ne-a lăsat să putem trăi și fără dragoste, numai cu instinctele și trebuințele de mamifere și de animale, cu apă și pesmet uscat și fără nici un suc dulce și acidulat, cafea, băutură și țigări ori vibratoare, femei gonflabile sau vaginuri pentru masturbare de la sexy shopuri. Nu spune nicăieri Dumnezeu de dragoste, de voluptate și nevoia noastră biologică de ea, nu spune nicăieri de amor și pasiune, de erotism și extaze... Mai degrabă trebuie să înțelegem că Dumnezeu a numit toate acestea într-un fel, sodomii, pentru care a dat odată un potop de unde-a scăpat numai Noe și toate animalele, bacteriile și virușii câte o pereche. Dacă noi privim amorul și erotica în asociere indisolubilă cu nevoia organică de a juisa prin actul de a face dragoste, e părerea noastră la care Dumnezeu e cel mult sceptic dacă nu care cumva nici nu tolerează toate aceste comportamente morbide erotice ale noastre, fiindu-i greață de gusturile noastre perverse în această materie. Spunea Domnul în carte că plăcerea intimă e o rânduială divină pe care noi am împăunat-o cu părerile și simțămintele noastre proprii de fii risipitori și răzgâiați care ne-am luat nasul la purtare și nu ne mai putem lecui de această simptomatică. Acel țipăt de plăcere a orgasmului e la origine o pură și rece stratagemă a Lui Dumnezeu pentru a trezi interesul mamiferelor ca bestii să se mai împerecheze căci e plăcut și nu stresant, chiar dacă prejudecata bestiei privește împerecherea ca pe un act de agresiune. Tigrii rag și se zgârie în timpul împerecherii, și motanul o ține pe pisică cu dinții de ceafă și mârâie. Dar prin acea plăcere reușește bestia să fie păcălită și astfel să nu uite să se înmulțească spre a popula grădina Raiului cu suflete suficiente ale unor foști morți care s-au înmulțit nu din datorie, cum a dat Domnul și cum aproape nimeni n-ar fi făcut-o, ci din plăcere, sub efectul acelei gâdilături denumită orgasm, singura motivație a mamiferului bestie pentru a procrea, obligație de care Domnul s-a spălat pe mâini odată cu crearea cu propriile mâini divine a primilor și ultimilor oameni : Adam și Eva, de restul urmașilor pământului fiind exclusiv răspunzători noi oamenii prin împerecherile care ne stau la originea genezei tuturor. Dacă strămoșii noștri s-au împerecheat, ne-au condamnat și la moarte totodată. Ne împerechem și noi la rândul nostru și condamnăm și noi iresponsabili la moarte pe urmașii noștri. Mai târziu, fiindcă viața pe pământ și corpurile noastre în ordinea care a fost pusă de Dumnezeu se plictiseau amarnic, am învelit bruta împerechere și atracție feroce de sexul opus cu sentimente și stări prețioase și sofisticate cărora le-am spus dragoste și îndrăgostire, romantism,  obiceiuri pe care Domnul cu greu ni le tolerează, când nu-l călcăm pe nervi cu practicile cărora noi le-am spus voluptăți și extaze pătimașe atât spirituale cât și carnale. Astfel că dragostea și erotismul sunt o complicație riscantă pe care singuri ne-o luăm pe cap și e răspunderea noastră să jonglăm cu această stare de lux care în preceptele și pravilele Lui Dumnezeu pentru noi e cel mult facultativă și tolerată ca pe un moft și un defect al nostru. În fața Lui Dumnezeu putem să ne prezentăm onorabil bine mersi absolut văduviți și imuni acestei habitudini și acestui drog al dragostei și eroticii și putem câștiga cu succes mântuirea, mila și îngăduința Domnului, niciodată loviți de acest snobism și lux al firii care este dragostea, inutil în fata exigențelor Lui Dumnezeu pentru competiția noastră pentru Rai, a sărmanilor robilor Săi. Cei mai sporiți întru credință și smeriți asceți și călugări au înțeles inutilitatea acestei complicații a dragostei și erotismului pentru oameni și au trăit fericiți în pustiu, cu sufletul și inima goale de orice sentiment de dragoste carnală pentru semeni, nu mai vorbesc de erotică și extazele inerente, canalizându-şi resursele și disponibilitățile inimii numai către dragostea platonică și completă către exclusiv Dumnezeu. Neavând nevoie de amor și de organele de reproducere decât exclusiv pentru urinare, funcția de nevoie organică pe care Dumnezeu a dat-o tuturor ca pe o trebuință a firii, călugării au înțeles că Dumnezeu e pe cât de mare pe atât de gelos când e vorba să primească de la absolut toată ființa și vietatea prinosul complet de adorație, dragoste și respect, fără nici o desfrânare sau practică sexuală a cărnii... Dacă amestecăm borcanele și în calea iubirii noastre complete către Dumnezeu interpunem ingredientul și fasonul nostru de-a ne îndrăgosti de o ființă muritoare ca și noi și de a vrea să-i umblăm în chiloți să vedem perverși ce are acolo, o facem pe riscul nostru și cu un scontat și fals beneficiu niciodată integral și autentic de obținut. Cu această ambiție și încăpățânare ne luăm dragostea singuri în mâini și vrem să răzbim prin lume și viață cu acest microb ce ne îmbolnăvește de moarte până la urmă și ne văduveşte de la Dumnezeu de orice urmă de prețuire și respect. Ne urăște Dumnezeu de asta și n-am căderea să spun dacă e drept sau nu, dar Domnul zice în carte că orice dragoste a noastră pentru o ființă iubită poate fi oricât de totală și profundă, ea întotdeauna are un sfârșit tragic dictat de destinul crud al omului și de vicisitudinile inerente vieții lui și mai ales că se hotărăște că ne vom iubi până ce moartea ne va despărți, așa scrie la Cartea Sfântă. Vei iubi pe cineva până îl vei trăda și te vei îndrăgosti de altcineva, ori până vei fi trădat tu însuți și părăsit de ființa iubită, ori până moartea vă va despărți, limita maximă până la care poți plusa cu acest nărav și meteahnă a dragostei pentru cineva. În schimb dragostea pentru Dumnezeu niciodată nu se va sfârși, ea e pură și inocentă, e un jug inexorabil și se va desăvârși mai ales și complet după ce vei muri, complet și total, în dureri groaznice de cancer ori de moarte bună, de copil, de adult sau la adânci bătrâneți, condiție sine qua non pentru această ambiție a dragostei de Dumnezeu ce te copleșește total, doar cheia religiozității și regulile Lui Dumnezeu desăvârşindu-ți complet abilitatea de a simți dragoste. Desigur, toți poeții lumii, toți romanticii și toți menestrelii sunt iubiți de noi profund și iubesc asemenea, împrumutându-ne și nouă din stările lor sublime, ca să facem posibil spectacolul iubirii, al dragostei, al amorului și eroticii, dar scaunul rezervat Lui Dumnezeu din rândul întâi la acest teatru al oamenilor rămâne întotdeauna neocupat, Domnul nostru bun lipsind motivat la toate  reprezentațiile noastre de amor ca actori de duzină, ocupat fiind cu atâtea alte treburi importante prin univers și fiindu-i de fapt greață de dansurile noastre nupțiale... Atât de buni artiști ne credem că suntem totuși în dragoste, că erotica noastră ne-am desăvârşit-o până la saturație și chinteseța ei în obișnuințele noastre, în fața unui Dumnezeu sceptic până în rărunchii ființei Sale cu ale noastre aceste deșertăciuni și obișnuințe private, ignorate și boicotate sistematic de Dumnezeu în răbdarea Sa prea pusă la-ncercare. Nu se poate să nu înțelegem că nu putem plusa la infinit  cu această preocupare sofisticată și în ochii Domnului inutilă a dragostei, fără să nu înțelegem că am îndrăznit cam mult și e o impolitețe și o provocare adusă răbdării Lui Dumnezeu care are alte păreri și priorități în univers. După opinia Lui Dumnezeu, dragostea oamenilor așa cum o simt ei e brutală, sangvinolentă, cam la fel cum și o antilopă dorește să muște din leul ce-a prins-o, apoi îl lasă pe leu s-o sfârtece, apoi mai rupe și ea cu dinții din leu. E-un consum reciproc. Dragostea e-un măcel reciproc, nu un măcel crud ci unul sublim în optica noastră, regretabil pentru optica Lui Dumnezeu, pentru că prin sentimentul dragostei vrei să-ți faci praf partenerul consumându-i resursele de care organic și biologic ai tu nevoie, dar și oferindu-te în același timp ca pradă și ofrandă. Culoarea cruzimii prădării ca și formă de dragoste e-aceeaşi la animale și oameni, doar nuanța-i mai blândă în dragoste la oameni față de animalele care neștiind ce-i dragostea ele doar vânează din nevoia normală și legică de-a se hrăni. În fapt leul nu este crud când sfârtecă antilopa. O iubește. O mănâncă din dragoste și-i linge tandru leşul însângerat și eviscerat. Când un bărbat întoarce capul după o femeie frumoasă pe stradă, în fapt el vrea s-o consume, s-o mănânce, să muște efectiv din carnea ei dulce fără să sfârtece și să-i verse sângele ci să-şi lase doar balele pe pielea ei și să-și potolească tandru cu moliciunea cărnii și nurii femeii foamea sexuală de fost și actual prădător normal. Simplu. Suntem prădători pentru că suntem consumatori de energie. N-o avem în noi deja și trebuie să luăm tot ce nu ne aparține din afară ca să putem funcționa. Ce sunt vinovate femeile că au cărnuri după care ne curg balele libidinoși când starea noastră nu-i decât o reminiscență a un instinct primar de prădători degenerați în oameni inteligenți și sociali ? Prădarea, furtul, spolierea e-n junglă legea vieții, ceea ce nevoiește pe oameni să aplice și ei în viață legea junglei. Deci bărbat, egal prădător, iar femeie, specie fugărită, batjocorită care nu-nțelege și nu aprobă comportamentul leului cu verighetă infidel. Dumnezeu nu ne-a făcut cu sursă de energie în noi ca pe niște mașini care au rezervorul plin de benzină și care mai au în plus câteva canistre de rezervă în portbagaj până la următoarea alimentare. Tot timpul trebuie să alimentăm de undeva. Autonomia noastră e mică și tot timpul suntem dependenți de o sursă de unde trebuie să luăm energie. Prin nevoia de dragoste sau sexualitate noi luăm energie de la obiectul prădării noastre, prada de care ne-am îndrăgostit. Dar așa cum pentru pântec mâncarea și apa sunt necesare, pentru suflet necesar este doar Dumnezeu și credința precum și ruga neîncetată către El, nu visuri romantice de amor ori dorințe carnale febrile. Înfrânare trebuie și rugă neîncetată. Așa am citit eu în cartea din Biblioteca Raiului. Căci la intrarea în orice biserică scrie pe boltă sus : "Rugați-vă neîncetat căci aceasta este voia Lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi toți". Căci prin rugă obții liniștea și siguranța, polițe și asigurări, vouchere suficiente ca să potolească spaimele noastre existențiale. Dar noi oamenii nu ne-am mulțumit numai cu asta căci pentru potolirea și eliminarea febrei corpului nostru noi oamenii am descoperit dragostea și ne-au furnicat dorințele carnale  îndrăznind astfel să le implementăm în viața noastră cu de la sine putere pentru potolirea foamei inimii și trupului nostru în nevoie cu dragostea, acest antibiotic pe care-l găsim în semenii noștri cuibărit și-l extragem cu o-mbrățişare, cu o sărutare, vorba cântecului Loredanei Groza, iar bărbații privind libidinoși sânii și fundurile femeilor și întorcând capul după ele pe stradă până dau în stâlpi și nu le pare rău dacă își sparg capul. Când Dumnezeu ne-a creat nu ne-a băgat și în traistă aceste merinde ale dragostei să ne îndestulăm și îndulcim. Este mai romantic și original deși riscant și iritant pentru Domnul să le căutăm singuri și să ne îndestulăm cu această terapeutică a dragostei, fapt este că suntem în toate cele puși la muncă de Dumnezeu care a decretat ca prin sudoarea frunții să ne procurăm cele spre ființă și după slabele noastre puteri mai tot timpul ne este foame ori de mâncare, ori de dragoste, niciodată neputându-ne îndestula căci Dumnezeu ne dă ponderat totul, să nu devenim obezi și ghiftuiți nici de mâncare, nici de dragoste, să fim adică normali. Dacă am fi fost niște roboți autonomi și nedependenți de surse de energie exterioare, Dumnezeu punând în noi totul spre a nu periclita prin lipsa a oarece necesară resursă buna funcționare a maşinăriilor noastre prin vicisitudinea că nu ne putem alimenta chiar atât de lesne din sursele de energie necesare vieții, nu ar mai fi fost interesant și sublim, adrenalina noastră nu ne-ar mai fi întărit în toiul luptelor vieții. Căutându-ne dragostea singuri, cu romantismele și îndrăgostirile noastre ori cu instinctul brut de a vrea împerechere și călărire, posedare pur și simplu, fără participarea și voia Lui Dumnezeu, suntem niște temerari inconștienți care pleacă în necunoscut să înconjoare pământul doar într-o barcă gonflabilă care întotdeauna se va scufunda mai înainte de-a ajunge pe malul insulei fericirii și extazului. Dacă totuși reușim încăpățânați să înotăm până la mal, vom găsi o insulă a vieții, a fericirii și plăcerii pustie, fără păduri seculare, fără izvoare cristaline, fără păsări cântătoare, numai pustiu pietre și nisip și numai nori și cenușă vulcanică piroclastică. În așa spațiu, în așa viață ne întemeiem noi dragostea și fericirea, într-o austeritate și toxică atmosferă fără de scăpare și sfârșit. Dacă le găsim totuși, dragostea și fericirea, în aceste austere condiții, nu e pentru totdeauna ci până într-o zi fatidică pentru noi când soarta tot ne va veni de hac și îmbolnăvindu-ne de moarte îndeobște ne vom dezintegra în insuportabilul și insurmontabilul sfârșit al nostru și al tuturor visurilor noastre de dragoste, de fericire și împlinire, trebuind să întrerupem totul subit și fără menajamente, orice emoție, orice bătaie a inimii privată, orice dragoste ne-a încolțit și înflorit în inimă ca zgribulirea tristă a unui cireș înflorit într-un aprilie friguros cu zăpadă, ale cărui flori îngheață de bine ce-au înflorit, cad pe jos cu miile, "și-n calea de-a da roade cele mai multe mor", vorba lui Eminescu. Asta pentru că nu vrem să înțelegem că toate opiniile și simțirile noastre private sunt niște zăbăvnicii și mofturi perdante. Totul este deşart și perdant. Atât poezia cât și nerozia. Totul cade în derizoriu fără habotnicie religioasă și fără ascultarea crâncenă și exclusivă către Dumnezeu și severele Sale pravili ce ni le-a stabilit, oricât ne-ar plăcea sau nu acestea, oricât de rigide și exigente ar fi, și precum vedem sunt, totul ne e deşart, orice vis sau ambiție a noastră, orice dragoste oricât de profundă și mare, orice muncă a sufletului și inimii noastre neautocenzurate de severitatea aplecării doar și exclusiv către cele sfinte. Trebuie dar să ne avortăm în inimă orice altă bucurie a vieții, orice emoție, senzație și orice gând nu-L are înfipt în noi pe Dumnezeu până-n plăsele. Căci mai lesne ar trece cămila prin urechile acului decât să reconsidere Dumnezeu că ne e de folos tot ce ne-a îngăduit și liberi ne-a lăsat să dorim, să simțim, să vrem și să credem, adică dragostea și emoțiile ei. Ne lasă Domnul să dorim și să simțim ce vrem. Dar ne și spune că nu ne e de folos totul. Căci mai degrabă are valoare în ochii Lui Dumnezeu orice scamă din buricul celui mai pricăjit călugăr sporit întru credință, decât orice visuri și simțiri private de dragoste, plăcere și amor ne tună în cap. N-aş mai fi putut răbda nici o zi, nici un ceas și să nu aflu părerea Lui Dumnezeu despre dragostea noastră, despre ce simți când ești îndrăgostit. Căci ce credem noi e una, dar ce crede Domnul și a lăsat scris e alta. V-am descris tot ce-am citit în acel volum de 1400 de pagini din biblioteca Raiului referitor la dragoste. E un privilegiu că am reușit să aflu și opinia Lui Dumnezeu la accentele noastre emoționale și melancoliile noastre private. Iată iubiții mei prieteni concluzia pe care am tras-o citind pe îndelete în călătoria în Rai, volumul cu opinia Lui Dumnezeu despre dragostea omenească. E pohta ce-am pohtit să știu în definitiv pentru ce ne-a creat Dumnezeu și pentru ce ne-a dat acest simțământ și o inimă în piept...? Pentru ca să crăpăm cu ea cu tot. Căci dragostea și inima din piept e doar pentru Dumnezeu, așa am înțeles din tot firul cărții citite în Rai, pentru un Dumnezeu al cărui potențial este să absoarbă toată atenția și toată dragostea noastră mai ceva ca supergigantica gaură neagră din centrul galaxiei noastre care curbează către ea orice rază de lumină și înghite planete și sori câte o mie pe zi,  surghiunite în spațiu, la micul dejun, la prânz și la cină. Suntem condamnați la implacabila atracție universală a Lui Dumnezeu. Suntem condamnați la Rai. Și pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea Domnului trebuie să fim cuminți și potoliți ca El, iar în piept, dacă inima ne zburdă și se înfierbântă, s-o punem într-o cușcă de pasăre cântătoare. Căci altfel se va duce nătângă la diavol, la sodomie, la pasiune și la dragoste. Mai bine s-o ținem legată în cușcă la noi în piept. Unii dintre noi nu reușesc. Și le zboară inimile din piept cu tot cu colivii și se duc la dragostea lumească... Rămânem astfel și fără de Dumnezeu și fără de inimi. Tot timpul tânjim care pentru Dumnezeu, care după inima noastră pierdută care a fugit cu tot cu colivie. Tot timpul trăim cu nevoia biologică de a recupera ceva ce a fugit din noi ori n-am avut niciodată. Cei ce-L iubesc mai mult pe Dumnezu și cred că inimile lor au fugit la El, își aruncă lansetele în acel lac din centrul galaxiei unde supergaura neagră din centrul galaxiei e Însuși Dumnezeu. Evident că nu te pui cu-o gaură neagră : Te va absorbi și dezintegra complet cu tot cu inima și lansetele tale. În fapt aceasta e și plăcerea religioasă : Să mori măcar răpus de Dumnezeu și nu de Satana. Cei mai fricoși și ezitanți ca noi, nu se aventurează prea tare în necunoscutul credinței și găsesc leacuri băbești pentru tratarea inimii cu ierburile găsite aici pe pământ. Fierbem în ceaune antice și înnegrite poțiunile noastre de dragoste lumească în peșterile de pe austerul pământ, când Dumnezeu ne așteaptă cu nectar al zeilor, cu veselă de aur și cu dragostea Sa exclusiv platonică, incoloră, inodoră și insipidă din Cer. Dar ce contează ? Mai bine mănânci iască fără gust de la Dumnezeu decât să te opărești la cur cu smoala diavolilor, creaturile Domnului. Cât am vrea să fim de doritori și respectuoși, zăngănelile veselei din petrecerile Raiului și muzicile balurilor din Cer sunt atât de departe, deși atât de aproape, intrarea e la doi metri sub pământ și cel mult peste 60 de revelioane când toți cei de față vom fi morți și putreziți demult și cu inima lipsă dintre coaste, și la propriu și la figurat, ea demult luându-şi zborul cu tot cu colivii de-acolo, nesuportând nici mizeria vieții, nici pe cea a morții... Inimile noastre niciodată nu ajung în Rai... Ele ajung în piepturile semenilor noștri de care ne îndrăgostim. Șuruburile inimilor se desfac atât de ușor din piept căci mai tot timpul se umblă la ele când mai trebuie să primim o inimă nouă în pieptul nostru gol și pe-a noastră s-o dăm la schimb altora pe care-i iubim. E-un întreg du-te vino de inimi prin piepturile noastre și nu mai avem timp de altceva. Nici să ținem seama de opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră pe care v-am descris-o nu putem, pentru că deja dinainte de-a înțelege ce ni se întâmplă inimile ne-au zburat din piept cu colivii încă din adolescență de la prima dragoste și primul sărut pe care nu le uităm niciodată, nu știu de ce... Și mai apoi Dumnezeu spune că trebuie să ne înfrânăm și trupul și inima și să punem în locul inimii fugite din piept o bucată de ghips cu formă de inimă și orice poezie sau cântec de dragoste să fie un psalm. În fapt am fost degeaba în Rai. Bănuiam dinainte tot ce-am citit în Biblioteca de-acolo în cartea Lui Dumnezeu așa cum bănuiați și voi. Voiam să fiu sigur dacă așa e. Și așa e. Opinia Lui Dumnezeu despre dragostea noastră e o doctorie bună dar amară ca toate doctoriile pe care unii dintre noi le luăm dar le punem și puțină miere să le mai îndulcim. E mierea dragostei noastre la care Dumnezeu oricum e sceptic și nu subscrie după cum v-am spus și întoarce capul de silă și de greață vomitând. Voiam să știu cum e dragostea și cum e să fii îndrăgostit în opinia Lui Dumnezeu. După ce m-am întors cu răspunsurile din Rai mi-am simțit simțurile și curiozitatea urzicate de ridicol citind opiniile Lui Dumnezeu despre fasoanele noastre de amor. Nu vă ascund că m-am întors acasă cu coada între picioare și tot n-am aflat nimic mai mult cum e cu dragostea. Tot n-am aflat de ce orice bărbat căsătorit mai întoarce capul în urmă și după o femeie frumoasă și nurlie riscând să dea în stâlp și nevasta lui nu-nțelege ce are ea, fufa, și ea nu are...? Și nu-nțeleg încă de ce orice femeie căsătorită se îmbujorează și ea dacă îi faci cadou de ziua ei un bilet la un show cu stripperi. Și nu-nțeleg de ce unele femei în marea lor fantezie când pe toate le-au trait în amor ar vrea ca și un divertisment sau fantezie chiar să fie violate așa mai tandru, după deviza că nimic din ce-i omenesc nu trebuie să-ți fie străin. Și nu-nțeleg și de ce dragostea pare că ține două zile, două luni sau doi ani apoi se transformă în altceva, în ceva insuficient definit și demascat dar cu care trăim în sân ca și cu o boală benignă pe care o ducem pe picioare. Și nu-nțeleg de ce e ridicol și chiar grotesc să fii îndrăgostit la 80 de ani și astfel, bătrân și decrepit, o epavă umană, o mărturie a eșecului Lui Dumnezeu în tot ce-a vrut să facă mai bun, bătrân și bolnav, cu ochii speriați și sticloşi este imposibil să mai fii îndrăgostit, și este imposibil să mai mângâi și să fii mângâiat la acea vârstă decât de cei ce te-or mângâia pe obraz în sicriu, mort, rece, dându-ți ultima sărutare la groapă. Și nu-nțeleg de ce cu atâta fad orizont ni se spune la biserică să ne iubim până ce moartea ne va despărți când noi eram pregătiți pentru un zbor cu parapantele inimii prin univers pentru o mie de ani... Și nu-nțeleg de ce pentru bărbați, obiectul dragostei sale, femeia, a fost și este de milenii discriminată și nedreptățită, până în secolul trecut neavând nici dreptul la vot, nu mai vorbesc că și în ziua de azi femeia e considerată perfid ca și o sclavă căci cutuma spune că trebuie să împrumute numele bărbatului, stăpânul ei, și la cununie preotul îi spune că trebuie să fie supusă soțului ei care trebuie să-i fie ei cap cum Hristos este cap bisericii, apoi primesc binecuvântarea... Nu mai vorbesc de alte culturi unde femeia umblă cu voalul în cap. De cine ne îndrăgostim ca bărbați...? De sclave...? De obiecte ? De cadavre...? Suntem cadavre. Și suntem vânați de diavoli căci Lui Dumnezeu nu-i place mirosul de cadavru. Dumnezeu ne culege numai sufletul nostru frumos mirositor, Dumnezeu e un colibri ce culege din noi numai nectarul bun și parfumat, pe când mizeria, carnea noastră alterată și expirată din mormânt e pentru diavoli, pentru armatele de cazaci mercenari puși de Domnul la această meserie murdară de-a ne chinui fiindcă nimeni în univers nu vroia să facă această muncă murdară în afară de diavoli. Și i-a găsit Domnul pe ei, diavolii, șomeri ai universului, muritori de foame în univers, și le-a dat de treabă cu noi să ne sfârtece de vii de pe patul de spital. Am văzut antilope mâncate de vii de hiene. Căzute la pământ și întorcând capul în spate în agonie când li se smulgeau mațele. Așa ne vor măcelări de vii și diavolii pe noi prin voia exuberantă a Domnului care așa a rânduit. Ce vină avem noi...? Ce vină avem noi...? Și cu toate astea ne îndrăgostim și stăm cu frica-n sân că totul e până-ntr-o zi. Oricum, e-un mare lux să poți să fii îndrăgostit, când nu-i un mare chin.
 Cum e să fii îndrăgostit...? Cum e să fii îndrăgostit...? Îndrăgostit... Am aflat de pe Youtube, ascultând un cântec de Florin Bogardo. Ascultați-l și voi dacă mai aveți timp și nu sunteți ocupați cu dragostea voastră :
  "Ce simți când ești îndrăgostit...? / Un suflu tainic întregit / De roua unei lacrimi pure, / Un alb vârtej de vânt stârnit, / Şi-o-nmiresmare de pădure, / Simți gustul unui strop de pace, / Roșeața chipului iubit, /Prin cercul brațelor stângace...,/ Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare, / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...

  Ce simți când ești îndrăgostit...? / Ceva ca un albastru nimb / Al unui magic anotimp / Cu formă, sunet și culoare... / Văzduhul tot zâmbind în soare / Şi-adânci tăceri odihnitoare / Le simți atunci, numai atunci / Când ești îndrăgostit...!"

A FI CREDINCIOS SAU NECREDINCIOS ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

35) A FI CREDINCIOS SAU NECREDINCIOS ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !
 
  Fiecare om prin definiție e prost în felul lui. Starea normală a unui om simplu nu e starea de inteligență, de excelență, de genialitate, nu mai vorbesc de sfințenie, căci aceasta aparține doar aleșilor lui Dumnezeu. Aleșii Lui Dumnezeu sunt cei săraci și cei ce plâng. În învăţăturile Domnului se scrie : "Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor" ; deci iată cine sunt aleșii Lui Dumnezeu. Astfel încât a fi prost și sărac cu duhul e o condiție pentru a deveni sfânt bine plăcut Domnului și locuitor asigurat al Raiului. Sfințenia nu necesită neuroni mulți în creier ci febră a credinței multă în inimă, flăcări de dragoste pentru Dumnezeu, ochi care ard și plâng pentru această idee. Fervoarea credinței e cheia dobândirii Raiului. Inteligența, analiza, cercetarea, rațiunea și cugetul liber sunt pericole și rugină pentru această cheie care deschide poarta Raiului. Să fii autist și mai degrabă să fii prost sau cel puțin naiv, sărac cu duhul, smerit, sărac lipit sau modest, iată calități care mențin lustruită și unsă cu iarba fiarelor cheia Raiului,  iată virtuți care nu sunt o nefericire și un handicap insurmontabil ci mai degrabă un beneficiu și o calitate de care ai parte inconștient, involuntar și gratuit în startul și goana nebună după aurul credinței pentru dobândirea fericirii, liniștii, păcii eterne și mântuirii ca unică soluție statuată în univers pentru om. A fi prost e în firea umană, e natural, e normal și benefic dar nu oricum. Căci fericit deplin vei fi dacă ești prost numai când nu știi că ești prost. În momentul când prinzi de veste că ești prost, pierzi totul : fericirea, liniștea, tot, și devii un perdant : în fapt, un prost și mai mare, autentic, deplin ; iar astfel cheia Raiului se îndoaie și se strâmbă și mântuirea rămâne un vis îndepărtat.
  Eu unul recunosc că am prins de veste că sunt și eu cumva un prost ca muritor de rând. Dar pentru asta sunt pierdut. A ști că ești prost nu înseamnă a fi un prost autentic și copt așa cum îi place Lui Dumnezeu. Căci prostia conștientă e de fapt o deșteptăciune ocultă, bolnavă, care dă de bănuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru răbdarea, etica și valorile Lui Dumnezeu, când acesta ne-a interzis în fapt să gândim, să fim deștepți, prin porunca hotărâtă de a nu gusta din merele pomului cunoașterii binelui și răului... Ce-au câștigat Adam și Eva dac-au mâncat din pomul cunoașterii...? Au devenit deștepți și au văzut de fapt că sunt goi și pentru asta știți ce-au pățit, și odată cu ei și noi, o întreagă omenire, dezmoşteniți și surghiuniți din vina altora, a strămoșilor noștri, din patria Raiului. Ca la armată, ororile instrucției soldaților răcani le suferim toți pentru unul și unul pentru toți. Toți suferim deportarea din Rai cu cățel și cu purcel, generații după generații de la Facerea Lumii împlinind Lui Dumnezeu pofta de a face prima Sa Operă de căpătâi, lumea, ca un lagăr de concentrare unde ne-a adunat pe toți să plătim cu penitența și mizeria greutăților vieții pentru moștenirea păcatului strămoșesc. Toți plătim pentru Adam și Eva, fiind vinovați că le suntem strănepoți, toți plătim pentru prostia acestor antici barbari, ignoranți, analfabeți care nu știau să se iscălească pentru că n-aveau nevoie, aveau totul pe gratis de la Domnul, mai puțin dreptul de a uza de libertatea conștiinței și dreptului la cunoaștere căci îndată ce au uzat au fost trăsniți de Dumnezeu. Fără minte și fără conștiință, prin păcatul unei singure încercări de a le dobândi, primii oameni ai universului, primele piese și prototipuri fabricate din carne de Dumnezeu și lansate pe piața universului au devenit astfel totalmente iresponsabili în acțiunile lor, dovadă că imboldul natural și omenesc de-a vrea să uzeze de minte și rațiune le-a fost fatal și astfel și-au tăiat singuri din rădăcină norocul și ne-au molipsit și pe noi de prostia și ghinionul lor. Dumnezeu a creat întâi un bărbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare făcând nătângiile și greșeala ce-au făcut acești primi oameni, Adamii, n-ajungi să conchizi c-au fost făcuți de Domnul din cel mai prost și ieftin lut, când era atâta aur, nichel și diamant în măruntaiele pământului care ar fi putut să susțină chimic, fizic și tehnic o minte și niște intenții ireproșabile...? Am fost făcuți oameni din carne și n-a fost bine căci suntem cu aptitudinile pentru univers la pământ. Nici rezistenți nu suntem în fața stihiilor naturii, nici voință de pace și sfințenie n-avem, carnea ne-a adus în creieri vanitatea prejudecăților și răutăților de tot felul, mândrii și fasoane meschine și efemere prin care ne distrugem moral și social pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Cum de n-a prevăzut Dumnezeu toate aceste inconveniente și să nu ne mai facă din carne numindu-ne oameni, ci dintr-o combinație de carne și alte materiale mai rezistente și puțin probabil a dezvolta ură, ambiții deșarte și criminale, chestiuni efemere și meschine care ne-au distrus ca specie ? Trebuia să ne facă Dumnezeu cyborgi și robocopi, am fi fost cel puț o idee mai buni decât am fi vreodată ca oameni. Și am fi fost mai rezistenți în fața bolilor, suferințelor, durerilor și lacrimilor. Dar ne-a pus în gură nouă Domnul dinți de os care se cariază și te dor de-nnebuneşti, când era atâta crom și nichel ori platină sau bazalt tare și rezistent în adâncuri... Nu știu de ce, dar parcă Domnul intenționat ne-a făcut atât de lesne defectabili și inapți a suporta cumsecade și tenace vicisitudinile vieții... Nu ne-a făcut Dumnezeu deștepți și înțelepți ci precum pe Adam ne-a făcut, trebuind să fim proști și cuminți, adică în optica Domnului buni, drepți și cinstiți. Așa trebuia să rămânem, fără mândrie și fără ambiții deșarte, fără patimi și vanităţi, imuni de orice păcate, ambiții și nelegiuiri... Să fi fost și să fi rămas proști dar buni, ignoranți de elită dar drepți, într-o lume dreaptă în care nu mai găseai criminali și hoți, și nu mai era nevoie de procurori, judecători, perceptori, jandarmi, avocați și pușcării. Iată astfel cum reiese în evidență înțelepciunea și planul genial primordial, al Domnului pentru om de a fi rămas proști sadea dar buni la inimă și copți pentru buna plăcere a Lui Dumnezeu de a ne ști autiști băloşi cum facem totul pentru credință, cum ne rugăm pios pentru conducătorii noștri și pentru clerul nostru care ne îndeamnă creștinește să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului în timp ce la noi mai sunt bordeie fără curent electric, fără apă și canalizare în care trăiesc săraci bine plăcuți Lui Dumnezeu care nu fac un capăt de țară din suferința și umilința lor care de fapt omenește e intolerabilă și imposibil de îndurat... În maleficele noastre eforturi am vrut să fim bogați, deștepți, să gândim, să simțim, să iubim și nu ponderat și cuminte ca proștii ci năvalnic, eficace și malign ca pătimașii. Am vrut să evoluăm, să progresăm, să ne civilizăm, să acumulăm, să fim rapace și venali, să avem, să sperăm și să visăm, să iubim năvalnic, să juisăm și să avem tabieturi, voluptăți și fantezii sexuale aducătoare de orgasme tulburătoare și iacătă c-am dat-o-n gard cu bafta noastră căci ni s-au dovedit malefice și dăunătoare atâtea ighemoniconuri și deziderate căci cu ele am devenit răi, cârcotași, vanitoşi, mândri și spurcați, hoți, violatori și sodomişti, asasini ai propriei specii, stricători ai operei Lui Dumnezeu... Ferice de rămâneam simpli, buni și proști cum Dumnezeu ne-a făcut și ne-a vrut, cum însăși țara ne-o cere. Căci omul bun e omul prost, așa am văzut noi că e-n viață, iar noi ne-am făcut deștepți și răi, pe scârba Lui Dumnezeu... Eu unul am înțeles această mâhnire a Lui Dumnezeu și de aceea vreau sus și tare să fiu cel mai prost, cel mai autist și cel mai simplu, asemeni Adamului abia născut din lut galben, ca să fiu cel mai bun și bine primit înaintea Domnului... Dar ce mă fac, că Satan și-a băgat coada și m-a făcut să fiu un prost care vede asta, care e conștient de prostia lui..., un prost neautentic și un prost care nu mai e de soi. Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca să fiu prost, căci am vanitatea și dezideratul de-a vrea să fiu măcar cel mai deștept dintre proști... Nu-i o prostie și o îngâmfare asta...? Căci mai cumsecade era să fiu cel mai prost dintre proști ca să fiu copt și bun pentru Dumnezeu, să poată lucra El în mine după bunul plac, să nu întâmpine nici o ambiție deșartă de-a mea și a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine și cu mine după cum i-a fost planul și voia pentru toți oamenii căci adevărat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul, încât pentru mântuirea lui a dat morții pe propriul fiu, Iisus... Aș fi vrut mai degrabă să fiu cu creierul gol și spălat înaintea Lui Dumnezeu ca El să-mi poată induce adânc și fără opreliști starea Sa de sfințenie și bunătate... Nu mai pot fi făcut bun Doamne de tine, căci în loc să fi rămas prost gol goluț, eu am stricat întreg CD-uL arzând pe el o cât de mică impresie și idee că n-aş fi detot prost ci oleacă măcar inteligent, sau măcar cel mai deștept dintre proști... Amară și perdantă ambiție când la Dumnezeu sistemul de valori e altul și-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albuș de ou care alunecă și s-a dus... Doamne fă-mă prost din nou..., după cum ți-a fost voia dintâi cu Adamul, căci Tu m-ai vrut prost și bun, precum și "țara ne vrea proști" și calmi cum spuneam mai înainte, (citat dintr-o piesă a trupei TAXI). N-ai cum și de ce, nu trebuie să fii pe pământ cel mai deștept din cei mai deștepți și nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumoși. Doar duhurile bune, sfinții, îngerii, Iisus și Dumnezeu pot fi geniali și cei mai deștepți și buni din cei mai buni. Și n-ai cum să fii cel mai prost și păcătos, cel mai rău și urât din cei mai proști, urâți și răi... Doar duhurile rele, diavolul și Satan au aceste "calități" și nimeni nu i-ar întrece vreodată, nici cel mai prost, păcătos ori rău om... Pentru oameni sunt rezervate în ordine următoarele două categorii de opțiuni și n-au de ales, omenește nu poți mai mult decât să vrei, modest, să fii cel mai deștept dintre proști, ori după gust, culmea modestiei, cel mai prost dintre deștepți. Dar și așa, nu știi care-i valoarea mai mare să te reprezinte. Căci să fii cel mai prost înseamnă să fii pe podium pe locul întâi în prostie. Ori dacă ești pe locul doi în prostie înseamnă că ai medalia de argint deci ești un pic mai deștept decât prostul de pe locul întâi. Cel medaliat cu bronz dintre proști e și mai luminat și deștept, paradoxal, decât ceilalți proști medaliați de pe podium... Cel de pe ultimul loc al proștilor e de fapt cel mai deștept și câștigat după logică, acum înțelegeți de ce ne-a făcut și ne-a vrut inițial Dumnezeu proști...? Ca să fim astfel cei mai câștigați, cei mai deștepți și cei mai buni, cei mai drepți și cei mai blânzi, cei mai apți pentru Rai... Căci în Rai nu sunt deștepți de drept, nu sunt genii și somități, nu sunt ierarhii și măriri academice. Doar Dumnezeu e cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare și drept. Bucurați-vă când vă face cineva prost căci e o onoare, asta vă dă valoare, asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru că e cel mai Deștept și Bun din cei mai buni îi are la inimă pe cei mai proști și mai puțin fuduli, Dumnezeu fiind gelos și mândru, astfel încât El nu suportă nici o competiție din partea oricui s-ar crede deștept, El adoră ca toți, indiferent că proști sau deștepți să-L linguşească, să-i facă cultul personalității Sale, care se cheamă credință deci iubire necondiționată divină... De aceea sunt atât de trist că asemeni majorității oamenilor sunt și eu prost dar fudul și n-aş mai vrea să fiu așa. Aș vrea să fiu un prost și un bicisnic cât mai umil și complet, ca să pot și eu spera o fărâmă de coajă de mântuire cum sperați voi toți, și cei proști și cei geniali, și cei mai acătării decât mine care îl iubiți pe Domnul cu asupra de măsură...
  Atâția oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligență rară, teologi și teoreticieni erudiți ai credinței înfocați pe care-i asculți cu gura căscată câtă cultură și câtă expertiză au în tot și-n toate... Ei se pricep în toate și puține mai sunt pe lume lucruri la care ei să n-aibă un răspuns și o opinie competentă care să ducă la Dumnezeu cum toate drumurile duc la Roma... Nu poți să nu admiri un jurnalist ca C. T. Popescu, cu niște comentarii atât de lustruite și pertinente, originale și simpatice..., nu poți să nu ridici pălăria în fața unui monument de cultură și credință ca poetul C.V.Tudor, nu poți să nu regreți mari dispăruți ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu, nu poți să nu admiri elocința și verbul teologic seducător al domului avocat Daniel Ionaşcu, nu poți să nu rămâi uimit de geniul sfințeniei copilului diamant numit Alexandru Pârgaru care prin vorbele și înțelepciunea sa îi dau Lui Dumnezeu un credit și o valoare nesecată, sau alții și alții pe care eu de prost ce sunt cum vă spuneam, nici nu-i știu și nici n-am auzit vreodată de ei. Nu mă pot compara nici pe departe eu cu acești titani, cu aceste minți luminate, cu toți sfinții părinți, fețele bisericești, sporiți în credință și morală, leneși tolerați și întreținuți ai societății și bugetului sărac care și de pe mine ia pielea să se umple bugetul statului ca să fie plătiți clerul și Preafericiții noștri, toți bravi și bine plăcuți Domnului, avangarda omenirii și reprezentanții ei de soi. Dar nu sunt trist pentru asta și pentru că eu sunt atât de rătăcit în ignoranța mea față de ei... O ascunsă și delicioasă bucurie și liniște mă cuprinde când știu că toți se înșeală, toți deștepții și geniile lumii, toți învățații, toți teologii, toți cei sporiți întru religiozitate și ale ei strălucite conduite... Simt cu fervoare în prostia mea independența și fericirea perfect liberă de orice artificiale prejudecăți religioase în care toți sunt angajați, că toți sunt într-o totală eroare și numai eu simt că am dreptate, acolo în mocirla mea de prostie. Toți se înșeală, incredibil în inteligența lor și astfel eu exult de liniște și mândrie văzând absurdul și grotescul teatrului tuturor, în ce eroare colcăie toți sau aproape toți în etica vieții și conduitei lor. Căci etica vieții și normalitatea ei se întemeiază strict pe o autosuficientă atitudine religioasă, care îl pune pe Dumnezeu șef peste tot, și peste binele nostru, și peste mocirla tragediilor noastre de la începuturile lumii și până în ziua de azi și încă două mii de ani de-acum încolo încât nu se mai poate face nimic. Orice zici poate și va fi folosit împotriva ta. Deci să fii religios e o modă, o învățătură decurgând din experiența unui simptom natural omenesc al fricii și tremurului cărnii față de ce ne e inaccesibil gândirii dar ne pârleşte imaginația cu variante terifiante apocaliptice pentru noi și vulnerabilitățile noastre. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasă o indispensabilă habitudine și o lege a firii, a cărnii tremurând de frică. Și pentru că s-a constatat că această carne se strică și volatilizează în sordida mizerie a morții, această scârbă și oroare toți oamenii normali, și cei deștepți, și geniile, și idioții cu o minimă frică de necunoscut și-o neutralizează toți printr-o strălucită și liniștitoare terapeutică : Religiozitatea, adică respectul și pioșenia față de un Dumnezeu milos și salvator care te eliberează de dureroasa angoasă a dispariției, inacceptabile firii umane, întru neant. Nu puteam să fim oameni așa cum natural suntem limitați fizic cât și psihic și nu ne puteam permite să nu găsim o soluție convenabilă și liniștitoare pentru vidul rece și intransigent ce ne succede inexorabil. Oamenii cultivă copios comoditatea în viață, scaunele și fotoliile ne sunt și le proiectăm cât mai ergonomice, carnea trebuie să ne stea cât mai liniștită, relaxarea și confortul e acadeaua după care suntem avizi precum câinii de oase să le îngroape... Viața ne e dragă și facem alergie la vicisitudinile ei și la durere. Pentru viață vrem siguranța, confortul, binele. De ce n-ar fi încercat oamenii și în moarte prin religia ca specializare pe problema gestionării morții, o astfel de poliță de asigurare care să neutralizeze inconvenabila senzație a disconfortului sentimentului morții ca accident stupid și insurmontabil...? E insuportabil firii umane să știi că mori definitiv, complet și fără nici o compensație adusă inimii tremurând de frica de moarte, de volatilizare întru nimic. Oamenii nu acceptă să dispară atât de ieftin ca un pui mâncat cu mujdei de usturoi și care astfel dispare ineficient sie însuși, atât ca trup de carne, cât și ca suflet, cât și ca schelet... Nici o orătanie nu are nici un suflet, nici un Rai, nici un iad, nici un Dumnezeu și nici o credință dar nici o pretenție la nemurire deși îi e frică de moarte iar prin instinctul de conservare se apără de dispariție vrând să uzeze de bucuria, comoditatea și norocul de a fi. Oamenii nu creditează animalele cu suflet, cu durere, așa cred oamenii, chiar dacă și pe puiul de găină ori pe porcul de Crăciun, ori pe mielul de Paște îi doare carnea când le tai gâtul și-i mănânci cu mujdei și mămăliguță și-un pahar de vin bun fiindcă așa a rânduit Domnul după postul ținut în curăție și smerenie... Doar oamenii cred că au un suflet autointitulat ales și privilegiat, chiar dacă trupul are aceleași dureri în fața măcelului, cu ale oricărui alt mamifer care defechează, are constipații ori diarii puturoase și se băşeşte la fel ca noi... Și tare mai pute și rahatul nostru la fel ca balega vitelor tăiate în abatoare fiindcă n-au suflet dar noi slavă Domnului, da ! Privilegiați în viață, era musai să fim privilegiati și mult mai egali și în fața morții, și în fața rahatului care nu ne mai pute așa tare  față de tot regnul animal care face caca, care moare și se descompune după aceeași formulă chimică, găzduind aceiași viermi și aceeași sordidă putrezire în bezna pământului, spre deosebire de porci, oi și găini care se transformă în scârnăvie în mațele noastre după bogata masă de Crăciun și nu putrezesc în pământ ca norocoșii de noi... Credința într-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rău presentiment și disconfort al morții precise și universal valabilă ca și o axiomă matematică... În definitiv avem dreptul și libertatea să sorbim în înghițituri mici și regulate acest decoct și poțiune a credinței care ne face bine, acest bitter suedez care ne tămăduieşte de orice vătămătură, și de moartea ca vătămătură supremă... Și fiindcă nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducându-L din cel mai îndepărtat și neverosimil colț al universului aici în inimile noastre, făcându-L musai antropomorf după chipul și asemănarea noastră, util pentru noi și doar pentru noi și credința noastră, necercetând și nesondând niciodată în sfânta-i voință și conștiință să fi văzut dacă și El vrea să fie intendentul nostru și șef la magazia de cazarmament a oamenilor sau nu ar fi avut și alte treburi mai importante prin univers de la care l-am răpit egoiști și iresponsabili doar pentru noi și credința noastră regională particulară pământească... Dumnezeul nostru e doar al nostru și e proprietatea noastră privată autoatribuită de la Facerea Lumii de la care nu renunțăm odată cu capul și cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care pentru noi îi fură morții suprema bucurie și voluptate de-a ne extermina deplin și unilateral, era cu neputință să nu fie însușit și iubit de oameni cu o plenară și adâncă recunoștință. Cum să nu iubești pe Cel ce te scoate din nisipurile mișcătoare ale dezastrului existențial și-ți șterge fruntea transpirată de febra fricii de necunoscut...? Cum să nu-L slăvești pe Dumnezeu ce-ți pune cu succes în operația mântuirii o grefă reușită peste carnea arsă a inimii distrusă de incendiul fricii de moarte și întuneric al neființei...? Numai animalele nu-nțeleg că vrei să le administrezi un medicament și te mușcă dacă nu le tranchilizezi. Oamenii înțeleg medicamentul cu care ne tratează Dumnezeu, de aceea îl iubesc și slăvesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum și până-n veac. Credința e bună și e medicamentul suprem pentru muritorul de rând. Cultura și civilizația actuală sunt tributare prin excelență credinței și religiei cu tot ce derivă din această practică : fundamentalismul și intoleranța precum și reversul medaliei, oamenii buni care seamănă cu Dumnezeu dar care sunt extrem de puțini încât misionarismul lor e ineficace și inutil. Majoritatea credincioșilor se dezavuează reciproc unii între alții disprețuindu-şi visceral unii altora crezurile și credințele. Întotdeauna un credincios va spune : cine nu e cu Dumnezeu e împotriva Lui, exact cum stă scris în învăţăturile biblice care cultivă acest antic și sălbatic concept maniheist ce a generat ura între oameni, între rase și seminții, ura și scârba în general pentru tot ce nu suntem noi. Oamenii credincioși sunt prin urmare așijderi de intoleranți și obscuri în simțiri : Cine nu e cu ei și convingerile lor e împotriva lor. Originea războaielor lumii are la bază sălbăticia ocultă a intoleranței religioase care include prin definiție această anomalie și boală nevindecabilă a gândirii și a firii umane, religia. Frica de moarte și necunoscut generează o venă prin care circulă mândru și fierbinte sângele credinței ce face convingerea religioasă inalienabilă. Credinciosul urăște visceral moartea, deci urăște asemeni și pe cei ce șovăie a-i recunoaște medicamentul adecvat, credința. E ceva firesc să fie așa. Nu poți fi bun în ochii oamenilor decât dacă ai în tine cuibărit morbul și stafilococul credinței și religiei. Nu poți fi uman și nu valorezi nimc dacă nu ești virusat de prejudecățile valorilor religioase. Altfel colcăi în eroare și eretism potrivit părerii comune și ești pierdut, esti malefic și păcătos, ești prietenul, materia primă și aliatul diavolului, al răului, nu faci parte din casta normală a oamenilor buni, ești pierdut, ești demn de a fi disprețuit și urât de moarte nu numai de oameni dar și de Dumnezeu. Ți se dau și incontestabile argumente și învățături și argumente tari și nedemonabile : Ți se spune că dacă nu există Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar dacă acesta există și ai tăgăduit credința, ai pierdut totul. O exemplară și meschină poliță de asigurare care se uzează plenar de sălbaticul înfricoșat religios. Și poți să spui că n-are dreptate...? În fața fricii universale omenești față de stihiile naturii credința și religia sunt cel mai la îndemână remediu, sunt soluția ideală atât pentru omul preistoric, antic, cât și pentru omul contemporan, dar și pentru omul viitorului, având a vorbi încă două, trei mii de ani de-acum încolo de Dumnezeu și medicamentul ce-L reprezintă El pentru omul conștient. Privind și mai în viitor, nu știu ce se va întâmpla cu umanitatea și spiritul religios peste zece mii de ani. Bănuiesc că evoluția minții și spiritului uman vor găsi altceva, sub stringența realităților curente ale viitorului ca soluție pertinentă pentru gestionarea problemelor sufletului uman și a conduitei de viață a omului secolului 121, adică în anul 12015, peste zece mii de ani când credința și religia curentă vor fi poate mai înfocate decât acum iar Dumnezeu va exulta mulțumit ca un învingător pruncucigător peste întreaga rasă umană, nefiind deplin fericit decât exterminându-ne periodic prin potoapele și apocalipsale de cuviință ce-i aduc mulțumire și satisfacție Lui Dumnezeu cum și noi ne bucurăm când facem un lucru bine făcut. Nu pot să cred că și atunci, peste zece mii de ani, anii se vor număra tot de la Iisus, un antic erou al vechiului popor evreu care nu și-a lăsat nici măcar o iscălitură pentru curiozitatea noastră arheologică și grafologică, și că nu se va găsi sub presiunea timpului și modernității un alt sistem de numerotare a anilor, fie că va mai fi nevoie sau nu de a-i număra inutil. Și nu pot să cred că omenirea nu-și va găsi un sistem de valori adecvat viitorului și va continua să-și exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia veche și actuală, o istorie a conduitelor unui popor antic, poporul iudeu, cu eroii lui, cu moravurile inerente vremurilor antice, cultivate și venerate cu atâta scrupulozitate până în ziua de azi. Nu pot să cred în involuția speciei umane atât de evidentă încât nici după două mii de ani nu a găsit un sistem de valori adecvat momentului și-şi întemeiază viața pe morala, conduita și teoriile ce-au avut niște oameni antici, în cazul creștinismului strămoșii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezătorul și mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile și filozofia lor care ne ține de cald până azi și hăt de-acum încolo. Atât de mare a fost robia și prigoana romană față de poporul antic evreu, încât a fost nevoie de un Iisus revoluționar care cu geniul și sfințenia Sa mesianică să elibereze prin cuvântul de îmbărbătare al evangheliilor spiritul uman al evreilor de sub împilarea și jugul roman și să-l transporte în teritoriul salvator al transcendenței, în Rai, alături de Tatăl ceresc, căci pe pământ, sub jugul roman era de neconceput a se trăi. Mai bine să urmezi un Iisus, care-ți oferea cel puțin o salvare sigură și singura de conceput, adică în Rai în părtășie cu Creatorul Universului și cu Iisus, fiul și Mareșalul de război al Domnului. Dacă lumea s-ar fi făcut cumva bună din capul locului mai era nevoie de această plapumă a speranțelor, credința și religia, medicamente terapeutice adecvate contra durerilor omenești insurmontabile ale vieții...? Omenirea întotdeauna a fost pe picior de război, a fost rea și malefică cu ea însăși încât soluția Iisus și soluția Rai a rămas atât de actuală și eficace în decursul întregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decât povestea și cronica unor crime. Istoria trecută este povestea unor crime. Istoria prezentă este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Față de această dezagreabilă impresie și acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a rămas tributară Lui Dumnezeu și Lui Iisus, singurele ființe bune din Univers în care poți avea încredere că te vor elibera din mizeria degradării și a morții în dureri din cauza chinurilor vieții îngăduite tocmai de Dumnezeul care te-a creat pe tine și o lume-ntreagă. Astfel încât Biblia nu mai trebuie revizuită. E suficient c-a făcut-o inutil și ineficient Iisus odată schimbând Vechiul testament cu Noul testament și nouă oamenilor ne-a plăcut tare mult așa... Și acum vorbim în cadrul adunărilor noastre religioase de Isaac și de Avraam, de personaje antice ignorante potrivit spiritului civilizației precare a vremii, de istoriile lor de-atunci, de morala și credința lor, încât e cu neputință a le nega și a cere Lui Dumnezeu să ne reveleze o altă conștiință religioasă adecvată a momentului, a contemporaneității. Nu se poate așa ceva... Suntem tributari antichității și momentelor, moravurilor vechi și expirate de-atunci de când n-am mai evoluat moralmente, grefând contra naturii precaritatea moravurilor antice religioase pe spiritul nostru modern, complăcându-ne în era modernă și contemporană cu valorile religioase clasice, antice și expirate moralmente ce-am moștenit prin tradiție. Sfinții din Rai n-au haine moderne, n-au mai evoluat, în aceleași cearșafuri antice ca romanii sunt îmbrăcați și precis n-au lenjerie intimă, probabil miros urât, neavând acces la parfumurile și deodorantele din ziua de azi. Dar cu dragoste sărutăm icoanele lor când pioşi pășim în biserică la sfânta liturghie.  Astăzi adevărul și dreptatea e la oamenii deștepți și nerătăciți, adică la oamenii cu frică de Dumnezeu, tributari și ei aceleiași credințe neevoluate moștenite din antica și sălbatica istorie. Să stai și să privești o lume întreagă colcăind înnămolită iremediabil în acest handicap vicios te umple de-o adâncă mulțumire dulce și amară că măcar tu nu te înșeli în eroarea ta particulară la care ții, în liota și vacarmul tuturor deștepților teologi ai lumii care oricând îți pot da o lecție usturătoare de care nu mai ai nevoie. Căci ai ales să fii prost doar pentru a nu te înșela sau dimpotrivă a fi liber să te înșeli total și profund chiar dacă poți avea sau nu dreptate. A nu te înșela în ideea libertății de conștiință, a spiritului liber și neîncorsetat de lianele asfixiante ale prejudecăților religioase, e mai dulce și suportabil decât îngâmfarea că ești deștept și deții monopolul adevărului, fie el și religios. Dreptul și libertatea de a te înșela prin necredința ta că nu există un Dumnezeu, e mai dulce și suportabil decât siguranța și confortul interior și cecul în alb semnat pentru tine credinciosul de Dumnezeu, dat de Dumnezeu conștiinței tale drogate și viciate iremediabil pentru destinația Rai. Având această dulce asigurare o lume întreagă îndoctrinată religios îți râde în nas fericită, ridiculizându-ți minusul percepției tale primare că Dumnezeu nu există. Cine-o avea dreptate, gloata multeştiutoare sau tu singur ratatul ? Mai bine să rămâi un ratat al credinței, un candidat plin și copt pentru iad, să rămâi astfel anatemizat, damnat de lumea credincioasă și de Dumnezeu, să rămâi prost și simplu decât să te îndoctrinezi cu un adevar insondabil al religiei, adevăr găunos, ridicol și cu picioare de lut. Ca și credincios, adevărul religiei tale îți dă mândria bolnavă de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea și credința strămoșească într-un Dumnezeu convenabil potrivit necesităților tale interioare subiective personalizate religios prin propria-ți voință. Astfel, nici eu nu sunt sigur și nu mă simt confortabil în legătură cu necredința mea, dar nu contează, în ghearele ei mă arunc și mă simt mai liber și scutit de complicația batjocurii amare ce-o sorbim până la drojdie în legătură cu simțământul insuportabil al neajunsului de-a ne fi născut într-o lume a chinului și suferinței, fie ea și care se spune că-i făcută de Dumnezeu să fie așa, să fie rea ca să nu șomeze și să aibă Dumnezeu ce să ne ierte pe lumea cealaltă în Rai. De aceea simt că numai eu am dreptate în eroarea necredinței mele iar toți ceilalți, smeriții drept credincioși mândri și exuberanți în emulația lor religioasă socot că toți pe-un capăt se-nşeală și trăiesc activ și vocali încă în larma religioasă a unei lumi antice și simptomatic neevoluată ca și lumea antică străveche, prin civica uzanțelor religioase expirate ale momentului, demne de o soartă mai bună, de o evoluție istorică morală și socială a contemporaneității. Mă topesc de suferință și dezgust în această singurătate a necredinței mele și în acest surghiun și totalitarism religios dictat de spiritul obscurantist contemporan al momentului dar această suferință tot e mai dulce decât să m-amestec voluntar și activ în barbarele și sălbaticele moravuri ale lumii actuale religioase care nu s-au cizelat și actualizat în atâta istorie și experiență socială sângeroasă de la Facerea Lumii și până azi. În această lume sângeroasă, fie ea și religioasă, drama umană evidentă, suferințele și durerile noastre rod prolific ca un cancer în viața noastră mânată de spiritul retrograd adică religios al umanității de azi. Oamenii nu vor fi mai buni cu îndreptările religioase și a lor ineficientă propagandă. Practica și proba timpului demonstrează că iadul și diavolii vor avea mereu de lucru cu noi sub controlul și învățăturile unui Dumnezeu depășit de situație căruia ori nu-i pasă de degringolada noastră, ori ne-a scăpat iremediabil de sub control, ambele variante fiind nefericite și neverosimile cu voința și puterea autorității unui Dumnezeu în legătură cu soarta noastră tristă de copii orfani ai Lui. Nu putea Dumnezeu să ne facă așa chinuiți și așa definitiv și nevindecabil triști. Și nu putea pentru asta să ne dea un Rai consolator și izbăvitor. Astfel, n-am decât să constat cu stupoare că pulsând pro în legătură cu Dumnezeu și cu subiectul religios toți se-nşeală, știu că toți se-nşeală și devin ridicoli. Îi privesc ca pe niște manechine caraghioase fără viață, cu rumeguș în ele nu cu carne și simțăminte, iar în mine viața fierbe dar o ponderez, într-o lume care și-a proiectat trăirea și viața veșnică nu pe lumea asta ci pe cealaltă în mod inimaginabil de trist. Îl amintesc aici pe Emil Cioran care într-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea că a umblat toată viața singur și modest pe cărările umilinței simțind cum se înșeală absolut toată lumea, iar el, în singurătatea eretismului lui, simțind neajunsul de a se fi născut al tuturor, știa, sconta, simțea, pe culmile disperării lui, că măcar el are dreptate, iar toți ceilalti, turma, cu totul, genii, somități și deștepți ai credinței și ai părerii oficiale se zbat într-o monumentală și inexorabilă eroare. A te crede cel mai prost dintre deștepți, ori cel mai deștept dintre proști tot e mai bun și onorabil decât să subscrii mândriei religioase a dreptei credințe ce molipseşte incurabil și simptomatic omenirea de azi, omul religios, bun și frumos, pe placul și pofta Lui Dumnezeu, pe care îl descrie atât de grăitor ilustrul filozof Dan Puric în elocința și înțelepciunea sa... Shakespeare este depășit. Hamlet nu și-a pus toate problemele. Întrebarea nu mai e a fi sau a nu fi. A nu ști și a te înșela, ori a ști și a te înșela știind, a fi cel mai deștept dintre proști, ori cel mai prost dintre deștepți ? A fi credincios, ori necredincios ?, aceasta-i întrebarea...