AM OBOSIT SĂ IUBESC ATÂT

Câți bărbați tandri și frumoși sunt pe lume…! Și cât de fericite sunt femeile lor…! Trăiesc plenar și fermecător poveștile și visurile lor de dragoste încât și Dumnezeu e gelos pe fericirea lor, sătul și obosit până în gât de rugile de mântuire ale tuturor răilor și cruzilor pământului... Eu nu am treabă cu tandrii, romanticii și frumoșii pământului pentru care Dumnezeu plânge nemângâiat că începe să-și piardă din frumusețe față cu concurența lor neloială... Eu mi-am ales altă misiune grea... Eu mi-am ales să mă ocup și să fiu avocatul brutelor de bărbați ai pământului, al celor care își chinuie, bat și disperă femeile, și nu văd ca la 1 m de ei sunt adevărați îngeri de femei care abia așteaptă puțină viață, puțină înțelegere și mângâiere de la ei... Doamne..., și bărbații urâți pot fi iubiți..., și brutele, insensibilii și criminalii... Toți acești urâți ai pământului trebuie să aibă o șansă de-a înconjura cu căldură și pasiune inimile femeilor lor… Dar în zadar mă chinui cu această muncă de sisif… Am în mână dosarul de apărare al tuturor acestor criminali și Dumnezeu Judecătorul tot amână acest proces… Astfel, niciodata nu se vor termina dramele și nefericirile femeilor… Veșnic vor fi lacrimi de-ale lor călcate în picioare, pervertite și profanate… Si atunci, ele își spun durerea în taină..., în poezii..., pe site-uri și pe bloguri… Această încărcătură e o avanpremieră a plăcerilor Raiului care ar fi gol de conținut fără toată poezia pierdută și neștiută a femeilor, acești îngeri nedreptățiți, puși să trăiască pe pământul oribil și care când mor nici măcar nu-și pot lua cu ele aceste inimi care au plâns și au cântat atât de frumos... Urma..., urma lor atât de gingașă pe acest pământ unde se pierde...? Am inima grea nu de poezia și tandrețea tuturor bărbaților frumoși ai pământului... Am inima încărcată de toată lipsa de tandrețe și romantism a bărbaților hâzi și nebuni care totuși sunt iubiți și mângâiați și ei de îngerii duioși și înlăcrimați de care vorbeam, care sunt femeile lor... Am obosit și nu mai pot să iubesc atât în locul lor... Am obosit și trebuie să tac o vreme..., până când gingășia femeilor iar mă îndeamnă să cutreier lumea mirifică a sensibilității și poeziei lor… Am obosit să iubesc atât…

AM MURIT IUBIND PE DUMNEZEU ȘI PE VOI TOȚI

73) AM MURIT IUBIND PE DUMNEZEU ȘI PE VOI TOȚI     

  Cu perfuziile băgate în mâini pe patul de spital și în comentariile asistentelor spunând : "... Ia uite săracul, la 51 de ani ce legumă a ajuns" , am să mă ridic în capul oaselor aruncând tot instrumentarul medical de pe mine și privind la linia pulsului de pe monitor care s-a oprit și la tensiunea care e zero, de unde până mai deunăzi nu puteam să scap de ea, voi începe să plâng... Voi privi înduioșat și cătrănit în jur, mă voi trânti sfârșit pe patul alb, cu coatele pe genunchi și obrajii în palme și voi zice scârbit... : La naiba, cum pot să mor și totul să rămână nerezolvat așa precum este...? Când aveam în mine atâtea soluții să dau tuturor spre vindecare și uite, mă moare Dumnezeu atât de stupid și fără rost, cu dreptatea în mâini și cu inima fără puls în mână..., că o arunc pe geamul de spital să cadă pe jos printre frunzarele de castani din curtea spitalului și să fugă șchiopătând acasă ca un câine cotonogit inima mea, care nu vrea să moară căci vrea să arate tuturor mai întâi că am prins șmecheria, trucul cu care Dumnezeu ne face muritori și nefericiți... şi că eu vreau să desconspir acest truc, această macabră glumă și să vă spun că nu se poate muri așa ușor cum credeți voi, cum se vrea și se ignoră de Dumnezeu moftul nostru de-a avea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cum era perfect posibil în competența Lui Dumnezeu dacă și El ar fi vrut asta... Atâta iubire spusă, strigată, țipată, urlată de toți oamenii frumoși care se tânguie și plâng nemângâiați cu făclia dragostei lor spulberate arzând dureros și etern în mâinile lor tremurânde și bolnave...! Atâta iubire pulsând în zadar pe lumea asta, în taină, pe oriunde vezi, pe aiurea, pe unde te uiți, peste tot... Dumnezeule, nu vezi că nu e o soluție și e inuman să mori atât de simplu o lume încărcată de atâta foc...? Sunt ucenicul Tău Doamne, ascultător, cuminte și învățăcel, dar nu pot să văd și să înghit cu câtă ușurință îngropi cu de-a sila iubiri mărturisite și nemărturisite, iubiri vii cu speranță și fără speranță, să bagi în pământ și în neființă suflete cu aripi care se mistuiesc de dor și flacără etern neînțeleasă și nestinsă... Cu inima frântă plâng, că sunt singurul ascultător care am ieșit din rând în fața Ta, Doamne și cu degetele crispate prin aer Îți arăt că nu se poate muri..., că nu poți bagateliza și îngropa oameni sfințiți de trăirile amorului mai înainte de a-i mângâia pe frunte o secundă, o secundă doar cu mântuirea și soluția Ta mângâietoare pentru toți prietenii mei cu inimile strepezite și nerezolvate de veșnic doritul vis de pace și de dragoste și de bucurie a vieții... Ce faci Doamne cu toți acești munți de bogății și nestemate de iubire pe care eu Ți le aduc ofrandă la picioare ? Să faci ceva, ce știi Tu mai bine și mângâietor cu inimile sfărâmate de iubire sau neiubire care ți le pun dinaintea Ta, să faci ceva cu ele Doamne...  Mai bine moare-mă pe mine Doamne, așa brutal și chinuitor cum vrei să faci cu toată lumea, de cancer în ultima fază, de lepră, de răpciugă, în accident de mașină, tren sau avion și astfel, dacă eu îți ajung, fii mulțumit dar lasă-mi prietenii în pace și iartă-mă pe mine, ucenicul Tău răzvrătit care îți plânge de căință și durere la picioare stropindu-ți mantia Ta drapată cu stele, cu lacrimi sincere, neoprite de dor... Plângând așa pe jos în camera de reanimare din spital, cu perfuziile scoase și cu asistentele înnebunite de groază că le dau ăia afară că m-au lăsat nesupravegheat și am pieptul deschis și plin de pense că mi-am băgat singur mâna în piept și mi-am smuls brutal inima cu plămâni cu totul din piept și mi-am aruncat-o pe geam să se ducă acasă și să nu mor cu ea vie în piept, Dumnezeu va deschide ușa, toți vor cădea pe jos, își vor acoperi fețele de incandescenta lumină a Lui Dumnezeu năvălită în camera de spital și vor tremura ca șoarecii prin colțurile camerei... Atunci, bunul Dumnezeu îi va aduna pe toți de pe jos și le va spune : " Ce mai stați... ? Luati toți câte o foaie și dați-vă demisia... Vă iau în solda mea pe toți... De azi vă las șomeri, vă anunț că spitalele se vor desființa. Nu veți mai avea nevoie de spitale, de boli care să vă macine și nici de urât și nici de moarte... Chinuitul ăsta fără inimă în piept, că și-a aruncat-o pe fereastră să fugă, nu vedeți, m-a convins că sunteți buni oameni... Și meritați dragostea Mea... De azi, îi demit pe diavoli și negiuirile lor... Din 580 de diavoli câți sunt în senat și camera deputaților a iadului las numai 300... Mi-au demonstrat că diavolii sunt inutili cu atâta iubire cât presărați voi în jur... Acum plecați acasă, că-mi dau lacrimile... L-ați făcut să plângă pe Dumnezeu, nu-ntelegeți... ?" Iar eu, mortul din camera devastată de spital am murit frumos și fericit... Că nimeni nu L-a mai făcut pe Dumnezeu să plângă și să se căiasă de tot ce-a făcut sau n-a făcut,  până la mine...

Eugen