133) DOAMNE-AJUTĂ !

133) DOAMNE AJUTĂ !

  1) Iisus se naște-n fiecare an într-o anumită parte a lumii care a luat numele de creștină de la numele Său ; și această lume cu ocazia nașterii Sale spune : "Doamne-ajută...!" Iisus se naște cu nimbul sfințeniei și în extazul închinătorilor Lui creștini ortodocși sau penticostali ori iehovişti care pentru că cer și știu că vor primi ajutor de la însuși creatorul universului sunt fericiți odată pentru totdeauna pentru această comuniune spirituală cu Dumnezeul lor creștin și spun cu această ocazie : "Doamne-ajută...!" Iisus moare-n fiecare an de Paște, spre-a se naște-n fiecare an de Crăciun iar noi pentru că nu suntem veșnici și imperturbabil sănătoși cum e Creatorul nostru, pentru că nu avem sângele Lui albastru divin, ne naștem spre-a muri în fiecare minut într-o industrie terestră a morții cu foc continuu și atât de prolifică, Doamne-ajută...! Dacă Dumnezeu ne-a făcut așa efemeri și lesne muritori, e trist sau tragic doar pentru oameni ; dar e atât de normal pentru Dumnezeu, pentru pietre și pentru univers care nu realizează ori puțin le pasă de cataclismul și tragedia completă existențială căzută pe capul unor specii create de Creator AȘA în acest univers, numiți oameni. Nu putem intra în studiul de impact, în mintea și în imboldul inițial de dinaintea facerii lumii al Lui Dumnezeu ca să ne imaginăm ce inspirație, ce bucurie și mulțumire a avut Creatorul nostru să ne scoată atât de neizbutiți și nenorociți pe piața universului la târgul creațiilor demiurgice unde vin tot felul de dumnezei cu creațiile lor, mai bune sau mai rele. Părerea noastră, a unei anumite părți a pământenilor creați de Dumnezeu dar care nu au o apetență pentru fervoarea și loialitatea religioasă, după toată această a noastră experiență terestră e că mai proastă și precară ca această creație a lumii și oamenilor de către acest Dumnezeu numit Iehova sau Savaot nu credem să mai existe în nici un colț de univers.
 
  2) Dacă Dumnezeu ne-a făcut atât de neisprăviți, ori poate Dumnezeu ne-a pus gând bun dar noi înșine prin nepriceperea sau inaptitudinea noastră în fața provocărilor vieții devenim neisprăviți, ce mai contează ? Totuna e ; căci în ambele cazuri suntem pierduți majoritatea dintre noi care nu facem toate ascultările dispuse de Dumnezeu în canonica religioasă și suntem denumiți eretici și păcătoși iar Dumnezeu are pregătit biciul și damnarea la iad pentru cei păcătoși de toate gradele, după cum suntem avertizați în cărțile sfinte. Să constați cum Dumnezeu supărat pe specia umană și pe lumea creată tot aruncă pe fața pământului la apocalipse și potoape periodic și aruncă în iad cu toptanul laolaltă criminali odioși împreună cu atei și sceptici pașnici, e destul de trist când îți imaginezi acest teatru odios și în fiasco cu Dumnezeu și oamenii ca actori pe o scenă care parcă merită fluierături și banii înapoi. Totul începe și e molipsit de voința Lui Dumnezeu de a-şi insinua și amesteca turbulent și nefericit pentru creaturi Atotputernicia peste tot și în toate ale vieții noastre, pe toată întinderea pământului, peste cele văzute și nevăzute, peste tragediile, bubele, mucegaiul și lacrimile noastre astfel încât chiar nu mai avem cui să reproșăm soarta noastră de rahat decât în ultimă instanță tot Dumnezeului Creator, deci răspunzător și a toate veghetor pe care-L găsim cel mai în preajmă pregătit cu biciul ridicol și totdeauna erect și prompt pentru păcatele noastre de la cele mai mari până la cele mai mici. Dar nu pentru toate păcatele și nu pentru toți păcătoșii e biciul Lui Dumnezeu pregătit, pentru că vedeți voi...? : unii chiar scapă pe lumea asta fără pedeapsă unde e urgența pricinilor și necesității pedepselor, spre a fi pedepsiți eventual pe lumea cealaltă unde toată pedeapsa devine tardivă,  inutilă și ineficientă. Pentru că vine Dumnezeu în bunătatea Sa și îi iartă pe unii păcătoși după îndelungi rugăciuni ale celor apropiați și ale preoților care la prohodul de îngropăciune îl roagă pe Dumnezeu să îi ierte totuși și să îi pomenească pe cei ce-au greșit cu voie sau fără de voie, întru Împărăția Sa. Poate că e minunat în acea Împărăție unde uneori bestiile umane sunt iertate dacă se pocăiesc, dar ateii convinși, niciodată. Dar până acolo, acest mizerabil spectacol al vieții noastre terestre e cel mai trist lucru pe care realitatea îl putea decide a fi posibil în orice colț de univers. Oricum, cu păcatele noastre cu tot sau fără, cu credincioși sau necredincioși, e o notă proastă pentru Dumnezeu că a putut crea această realitate de rahat așa cum e de o trăim noi în viu, căci totul se-ntoarce împotriva Lui ca un recul normal. Nu poți să asiști resemnat la tragedia umană zicând că asta ne e soarta și așa cum pe cer se adună nori de dogoarea soarelui, în rațiunea pură a omului se adună dezamăgirea pentru spectacolul tragic al vieții ființelor inteligente și raționale numite oameni care constată oripilați cum totul e nefast pentru existența lor într-o lume bestială hărăzită de Creator pe fața pământului pentru că nu a suportat să o mențină în Rai. Tot ce nefast și tragic se produce în această lume e un mare semn minus pentru reclama și prestanța cosmică a Lui Dumnezeu când El amestecându-se atât de preocupat și meticulos în destinul nostru uman ar fi trebuit să ne determine, să ne dea puteri să fim cumva în ton cu El, cu veleitățile și aptitudinile divine, să fim niște excelențe ale spațiului și ale timpului, niște clone mai mici ale Lui ca să se cunoască fără dubiu că din El ireproșabil ne tragem și ca și Dumnezeu avem o etichetă, o șansă și un ştaif în univers. Nu se potrivește deloc logicii că am fost făcuți de Dumnezeu inferiori Lui, păcătoși, neisprăviți, dar nu numai inferiori ci atât de troglodiți și nenorociți iar ca specie extraterestră privită din afară, valoarea noastră axioligică, gnoseologică, și ontologică e precară, total inadecvată șansei de a fi contemporani și un fel de rude unui Dumnezeu care a creat galaxiile, din ordinul creator al căruia ne tragem și noi.

  3) Dumnezeu a zis să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Pare a fi ceva bun. Dar dacă disecăm acest ordin creator divin, vedem că toată drama ni se trage de la acest neastâmpăr al Lui Dumnezeu care s-a gândit a ne face ca ființe biologice să creștem, să îmbătrânim și să murim : cel mai neinspirat program creaționist divin biologic pentru oameni, ceea ce-a avut mai prost și ieftin tehnologia universului și Dumnezeu de oferit unor creaturi făcute să fie inteligente și cu conștiință de sine dar jalnic defectabile și pieritoare în efemeritatea lor ! Ce constatăm cu această inteligență și conștiință clădită atât de nepotrivit pe un trup atât de vulnerabil tuturor pericolelor existenței ? Că suntem niște nefericiți de profesie, că îmbătrânim și murim tern și insignifiant ca orice oxiur de coprocultură, că suntem niște nimicuri fără valoarea și eticheta cerută de rațiunea și inteligența băgată de Dumnezeu în capul nostru. Puteau, din ordinul creator al Lui Dumnezeu să îmbătrânească, să se îmbolnăvească și să moară orice alte orătănii și creaturi ale regnului animal, puteau să piară orice alte gângănii efemere, năpârcile, viermii, virușii, bacteriile, necuvântătoarele, dar de ce și oamenii, aceste trestii firave gânditoare ? Nu mai bine era să fim făcuți odată de-a gata mari, maturi, crescuți, neevoluați din niște ființe vulnerabile numite copii ? Pentru ce nu am fost făcuți mari, puternici, maturi, înțelepți și știutori de toate din start, fără a avea fiecare tristul exercițiu al unor gafe și experiențe eșuate care să ne aducă eșec, dramă și suferință, generate de necunoaștere și nepricepere ? Dar cum ne putem împotrivi ordinului strict divin de a nu avea permisiunea să știm și cunoaștem nimic din pomul cunoașterii binelui și al răului ? Vă mai mirați de ce suntem ageamii și nepricepuți ? Din ordin divin nu ni s-a dat voie să gustăm din pomul cu mere otrăvite ale cunoașterii binelui și răului, ca să știm și cunoaștem la vreme tot ce e util și folositor siguranței existenței noastre pe această lume. Nu era mai bine să ne naștem fără tinerețe, fără bătrânețe, fără ani pe care să-i numărăm cum nici Dumnezeu nu-i numără, fără să știm câți ani avem cum nici Dumnezeu nu știe câți ani are, complet utilați și echipați cu toate aptitudinile pentru viață, cu vigoare, cu sănătate, minte, inimă și înțelepciune cât pentru o mie sau două mii de ani de viață obligatoriu fericită și împlinită din ordinul strict și expres al Lui Dumnezeu ?

  4) Pentru ce trebuie mereu să evoluăm și creștem către un destin știut al sfârșitului terestru ca scop final practic, poleit cu visul învierii unui abur, unui curent electric din noi poreclit suflet care va rezista în univers fără conductorul și suportul trupului expirat și defect, adică mort ? Pentru ce trebuie atât cât efemer trăim să învățăm totul și să nu știm mai nimic, să acumulăm valoare și experiență și nu le avem pe acestea în cea mai mare parte din viață exact la momentul oportun când ne trebuie și avem mai mare nevoie de ele ? Pentru ce trebuie să fie elevi, studenți, ucenici pe lume care trebuie să învețe totul cu greu în timp, să pierdem atâția ani de tinerețe în școli învățând în mare parte lucruri inutile și sterile care nu se aplică în viața noastră curentă, când trebuia să știm totul deodată, tot ce ne e util și folositor vieții de zi cu zi, fără chinul învățării, așa cum Dumnezeu pretinde că ne-a făcut deodată și e depozitarul tuturor cunoștințelor pentru care e incredibil cum a putut fi atât de avar și nu ne-a dat tuturor toate cunoștințele de știut și de respectat odată pentru totdeauna din start prin ordin și program divin ? Pentru ce trebuie să evoluăm când conceptul de evoluție în raport cu cel creaționist religios ne face să amețim și să nu mai înțelegem nimic când noi în convingerile noastre religioase nu putem admite că omul a avut un strămoș comun în maimuțele antropoide și că lumea nu are mai mult de șapte, opt mii de ani vechime cât se spune în Scriptură, când antropologii vin și ne spun dimpotrivă că au existat cu sute de mii de ani înainte de noi cei de azi humanoizi care știau să vâneze și să aprindă focul, cu mâini mai lungi și cranii mai țuguiate și maxilare mai bombate cu canini mari, asemănătoare cu ale cimpanzeilor actuali ? Asta înseamnă că oamenii au evoluat iar din acele exemplare ne-am multiplicat noi generație după generație prin adaptări repetate la mediu și la viață în atâtea sute de mii de ani ? Dar cu Adam și Eva cum rămâne și ce părere ar fi avut ei despre homo sapiens și homo erectus care au trăit cu sute de mii de ani înaintea lor ? Privind un nou născut cum crește și se transformă în copil puber, apoi adolescent, tânăr, matur și la urmă bătrân, privind puii de mâță cum la fel sunt de mici când se nasc și țipă prin boscheți apoi cresc și devin motani bătrâni cu cap mare și coada vâlvoi, privind un pomișor cum la început e doar o crenguță înfiptă în pământ iar peste douăzeci de ani crescând se înalță falnic și stai la umbra lui, ceva te pune pe gânduri și nu poți să nu vezi cum toate cresc, evoluează și nimic pare că nu e făcut împlinit direct dintr-un ordin și mișcare de baghetă magică a Lui Dumnezeu așa cum fac iluzioniştii. Doar dacă și Dumnezeu e un iluzionist putem admite că ne-a creat specia instantaneu direct evoluată, la fel cum spune că a creat toate cele împlinite din start : pământ, ape, munți, animale, păduri, cer, soare, stele, fără evoluția care-o vedem la tot pasul în toate de la mic la mare, de la simplu la complex, de la tânăr la bătrân, inclusiv în noi, că ne naștem mici și sfârșim bătrâni, adică evoluați, schimbați. La fel ca tot ce se naște, crește și moare, și omul n-are cum să fi fost creat de cineva dintr-odată, el a evoluat și crescut ca tot ce evoluează și crește,  transformându-se continuu în funcție de condițiile și adaptările vieții, de etapele evolutive ale vieții lui de la copilărie până la bătrânețe. După ce-ai încheiat tot procesul evoluției tale, când bătrân devii înțelept acumulând o întreagă experiență, ți-ar place să crezi că așa te-a creat și dospit Dumnezeu, gata pregătit cu bagajul de cunoștințe, experiență și aptitudini pentru viață. Bătrân fiind și complet evoluat și dospit ești numai bun pentru viață ; dar surpriză, căci trebuie să constați că viața de fapt se încheie atunci când tocmai te-ai înțelepțit și ai îmbătrânit, când s-a stricat sistemul biologic, a expirat și trebuie să mori. Să mori cu o inimă atât de îmbogățită și plină de experiența vieții, de amintiri,  sentimente și trăiri pe care le simțeai atât de durabile în sine, este insuportabil. Cu toate astea, iată sistemul Lui Dumnezeu care te pune pe butuci și cu botul pe labe făcându-ți din viață o încercare întotdeauna ratată și fără rațiunea a fi avut vreun sens teoretic și practic.

  5) În nici o etapă a vieții, de la sugar la bătrân decrepit și sclerozat nu corespunzi necesităților propriei voințe care o ia întotdeauna înaintea puterilor. Când ești mic vrei să fii brav și mare erou dar nu poți căci ai dinți de lapte și pamperşi ; când ești tânăr vrei să ai succes dar nu poți că n-ai minte și experiență. Chiar și experiența nu ne-o dă Dumnezeu ci e tot o formă de evoluție ; o evoluție a cunoștințelor și adaptărilor la mediul și realitatea comună. Totul e evoluție după cum vedem. Dar Dumnezeu n-a lăsat nimic să evolueze după cum știm și după cum ne spune. El a creat totul de-a gata din capul locului după tiparul ceremonios creaționist zicând : "Să fie pământ, să fie cer, să fie soare și lună, să fie bărbat și femeie", apoi a văzut că e bine și degrabă a suflat duh sfânt peste toate și toate au prins viață pentru că așa a vrut Creatorul. Dar nouă oamenilor nimic nu ne e favorabil din câte a creat Domnul pentru noi ; căci la urmă detot, când ești bătrân și sleit de puteri, ai vrea să ai anii tinereții și mintea de bătrân înțelept care tare ți-ar mai folosi la tinerețe. Nicicând nu ești mulțumit de viață și de felul cum ai fost făcut, nicicând nu vei fi satisfăcut de momentul evoluției vieții la care ai ajuns. Văzând că de fapt nu suntem decât încercarea ratată a unei evoluții, asta te face să regreți cum Dumnezeu n-a reușit după atâția ani trecuți de la Facerea Lumii nici măcar să-ți demonstreze că te-a creat și te-a creat ca lumea, împlinit, desăvârșit, apt pentru tot și toate cum logic și dumnezeiește ar fi fost. Cum să cred că Dumnezeu m-a creat când întâi am apărut atât de vulnerabil și nepregătit pe lume și ca să devin credincios și înțelept a trebuit să cresc, să fac o grămadă de caca și pipi în scutece, să cresc neapărat îngrijit de cineva, să prind puteri și minte, să învăț religia și totul, deci SĂ EVOLUEZ ? Pe de altă parte ce nevoie mai aveam să evoluez când dacă m-ar fi creat Dumnezeu cum se spune, aș fi ocolit toate acele etape ale creșterii și evoluției, ale înțelepțirii ? Căci creându-mă, Dumnezeu n-ar fi avut nici un motiv să nu mă facă dintr-odată mare, împlinit, înțelept, desăvârșit și să am toate cunoștințele, aptitudinile și capacitățile maxime pentru viață, pentru acest examen cosmic pe care îți solicită existența să-l rezolvi într-un corp de carne și o minte într-un creier de un kilogram. Creându-ne, nu văd de ce Dumnezeu ar fi fost atât de zgârcit să nu ne ofere din start toate calitățile, virtuțile și puterile disponibile de care aveam nevoie în viață. Însuși obiectivul de a acumula aceste puteri și virtuți e incert și în mare parte ca oameni ne ratăm imperturbabil și devenim niște pozne ale firii, plini de atâtea defecte, racile,  neputințe și ratări.
 
  6) Pentru ce, cu toată dragostea pentru entuziasmul religios apologet al punctului de vedere creaționist, nu vedem că toate evoluează din ceva și conduc către altceva, evoluând atât din rău în bine cât și din bine în rău, cum dau bobii întâmplării, fiind pueril să crezi că totul e gata creat numai pentru a satisface amorul propriu și mândria creaționistă megalomană divină în pofida indiciilor de la tot pasul care îți arată prin propriile etape ale vieții tale și ale vieții întregului regn animal și vegetal din jur că totul nu e decât o transformare și o evoluție lentă din ceva tânăr, către ceva matur, apoi adult, bătrân și care la urmă moare după normalitate ? Orice creație vie a Lui Dumnezeu, prin intuiție și inteligență trebuie să cugetăm că nu trebuie sau nu trebuia să moară și nu poate muri. Poți să mori dar numai dacă Îl scoți pe Dumnezeu din ecuație, neasistat de Dumnezeu la fel ca orice lighioană care moare fără să aibă nici pretenția, nici rugăciunea, nici beneficiul serviciului divin al prohodirii și rezervării unui loc veșnic pe lumea cealaltă. Când intri în normalitatea destinului brut și nealegoric al regnului animal care nu are inteligența de a visa cu ochii deschiși la lumi mai bune și la viață după moarte, atunci totul e clar când vezi cum naivi și inconștienți ne-am abandonat cu toții mintea în fantezia și turmentarea comodă de a crede într-un creator imposibil și neverosimil, contrar și dușman evident legilor naturale ale evoluției și transformării continue întru destructurare finală care ne împresoară din toate părțile aidoma întregului regn animal. Nu vedeți cum suntem asemeni tuturor formelor de viață terestre neinteligente care evoluează de la mic la mare și apoi sucombă după aceleași legi ale selecției naturale și ale întâmplări aleatorii ale evoluției care conduce totul către regres și desființare ? Dumnezeu nu m-ar mai fi creat niciodată dacă mama mea nu se întâlnea cu tatăl meu într-o zi întâmplătoare. Nu puteți într-o culme a naivității să-mi spuneți că Dumnezeu a făcut posibil ca strămoșii mei să se întâlnească unii cu alții, să se însoțească pe rând în taina cununiei generații după generații, uneori fără cununie ca și bastarzi ca să apară într-o zi tatăl meu și cu mama mea, Dumnezeu să sufle duh sfânt peste burta gravidă a mamei mele ca într-o zi să pot să mă nasc eu și Dumnezeu să mă binecuvânteze că în sfârșit am apărut eu și urmează să-i dăruiesc un suflet pe care mi-l va colecționa și pune la loc de cinste în Rai într-o siguranță, beatitudine și fericire desăvârșită și veșnică. Totul nu e decât întâmplare, evoluție dezbrăcată de fantezii umane și totul e efectul dezordinii normale cosmice și a entropiei. Normalitatea simțurilor și percepțiilor brute ale realității văzute de toate celelalte forme de viață care evoluează de la naștere către moarte ca și noi e mai înavuțită moral decât noi căci nici o lighioană sau plantă nu-şi inventează și hrănește neuroni în gândire ca și noi oamenii pentru a crede cu acești neuroni în nonsensul și ficțiunea creaționistă că sunt rude cu infinitul, adică cu Dumnezeu.

  7) N-am fi putut muri dac-am fi fost făcuți de Dumnezeu. Dumnezeu ar fi fost destul de gentil și mărinimos cu noi să ne dea după normalitate și nouă ca și ființe asemeni după chipul și asemănarea-i, viață și sănătate veșnică, cum are și Sfinția Sa. Vedem în schimb cum murim în draci și insignifiant, plini de boli, plini de suferințe, racile și dureri ; n-avem nimic durabil și memorabil valoros divin în sine în noi, de aceea fiind nenorociți, mediocri și jalnici în tot și în toate, dacă nu chiar ageamii etalon ai universului, nu știm ce Creator al excelenței ne-ar fi putut crea așa, iar crearea noastră din lut, adică o viitoare carne, e clar, nu e decât o fabulație a noastră facilă și comodă despre însăși geneza noastră preferând să credem că suntem fabricați de un Dumnezeu al visurilor și alegațiilor noastre religioase, fabricați din pământ care n-are nimic comun cu structura anatomică a cărnii noastre decât că e o materie biologică descompusă și putrezită în milioane de ani din vremuri imemoriale, a vechilor vietăți, plante și animale. Să fim făcuți din pământ e o notă proastă pentru un Creator care avea la dispoziție orice alte materiale mai nobile, mai curate, rezistente, durabile și prețioase în univers. Dacă nu suntem singura formă de viață din univers suntem la coada clasamentului celor mai evoluate iar dacă suntem singuri în univers, șansa noastră unică la excelență e pe veci compromisă privind cum de putem fi clădiți atât de mediocri și bicisnici în tot și în toate, ciuca bătăii de joc a ființelor potențiale din univers, ca produs finit al unui Creator a cărui perfecțiune creatoare e decretată în idee a nu avea limite și când colo suntem niște neisprăviți irecuperabili ai Lui Dumnezeu ! Or pentru aceasta e cu totul de neînțeles de ce sub patronajul unui Dumnezeu căruia îi dăm tot girul să existe și să se manifeste creator și părintesc în raport cu noi, logic și amiabil, El parcă înadins face și a făcut totul potrivnic în privința noastră...?
 
  8) Pentru ce mai există oameni care nu văd cum Dumnezeu ne-a creat în silă parcă și de mântuială, îi dau totuși Creatorului un nesecat și perpetuu credit prin credința și evlavia lor indestructibilă ? Acest credit al credinței oamenilor în Dumnezeul lor Bun ca și concept ideal, e ca un fluviu în care se adună ca niște afluenți șapte miliarde de șanse câți oameni sunt pe pământ, șapte miliarde de șanse sperate și visate de fiecare nenorocit, că va fi izbăvit și recuperat după moarte din neantul și neființa normală din care a venit și în care va ajunge din nou după moarte. Cel ce te grațiază astfel de stigmatul morții și neființei eterne numit Dumnezeu, este recuperat și reabilitat în ochii omenirii oricât de nenorociți ar fi oamenii de soarta lor terestră alungați din Rai, căci toți se încred în mâna salvatoare a Lui Dumnezeu, salvatoare de întunericul și veșnicia morții, și mai ales de chinurile cu care a dispus Creatorul să fie terorizați o veșnicie de către demoni și diavoli cei ce sunt necredincioși și nu-i recunosc Creatorului izbutința Operei. Doar ascultarea de Dumnezeu și abținerea de la a cugeta asupra neajunsurilor Operei Sale numită Facerea Lumii și a Omului, îi garantează ființei șansa curativă de a se vindeca natural de tristețea existenței brute și dure, numită în regnul animal selecție a speciilor. Astfel, cu fiecare credincios care scapă prin credință și prin visul lui obsesiv al recuperării postume girată de Dumnezeu, de tăvălugul selecției naturale a speciei prin care cei slabi și neadaptați pier, Dumnezeu și conceptul Lui sacru înfloresc, au șansa consacrării durabile și indestructibile oricâți puțini atei detractori necredincioși ar fi să-i conteste Lui Dumnezeu realizările. Puhoiul celor mulți convinși de realizările divine și care speră clinic de la Creator milă și izbăvire de sub întunericul inconvenabil și eternitatea morții, îi aruncă ca pe niște gunoaie din calea Lui Dumnezeu pe cei ce-i cârtesc și astfel credincioșii, îi netezesc Lui Dumnezeu drumul divin pe care pășește impozant prin Cer mândru de Opera Sa pământească. Astfel Dumnezeu își câștigă rolul Său divin și și-l salvează prin credincioși, prin șansa că-i are. Dumnezeu are atâtea șanse la măreție, la respect pentru Opera Sa numită Facerea Lumii, câți oameni credincioși sunt, necontând că de la Facerea Lumii Dumnezeu s-ar putea îneca împreună cu toți sfinții din cer în oceanul de lacrimi de dureri și suferințe vărsate de miliardele de creaturi create, lacrimi despre care nu putem spune că au curs fără știrea sau îngăduința Lui Dumnezeu sau că Dumnezeu nu le putea evita în durerea și tragedia lor.

  9) Totdeauna săritori, oamenii i-au aruncat Lui Dumnezeu colacul de salvare a onoarei ; totdeauna, noi cei din linia întâi a vieții, obidiți de soartă i-am mulțumit reverențioşi Lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate resemnându-ne să spunem răbdători în sine că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, aducând prinos de mulțumire Domnului și pentru binele și pentru răul din viața noastră. Iată, confortul și siguranța Lui Dumnezeu în acest periculos univers pentru orice ființă vie în afară de El, tocmai pe aceste însumate gesturi de evlavie și loialitate necondiționată ale supușilor Lui se sprijină dar Dumnezeu niciodată nu ne-a mulțumit nouă că are legitimitate în colțul acesta de univers numit pământ și El este bine mersi datorită picăturilor chinezești ale credinței fiecărui credincios care Îl revigorează și Îl legitimează în fiecare zi tot mai mult pe acest Dumnezeu. Ba mai mult, ca să ne jignească total, în mocirla noastră de amar Dumnezeu ne-a cerut sec după ce-i dăm votul credinței și evlaviei, să murim mai întâi, prezentându-ne acest evident neajuns ca și o condiție a îndreptării mizeriilor existențiale ale lumii create de El în care ne-am sufocat irecuperabil în mocirla de necazuri și drame care compun pustiul a ceea ce Dumnezeu ne-a intitulat viață. Nici măcar așa, morți fiind și cu un picior în Rai nu putem fi siguri că nu vom fi aruncați în iad dintr-un capriciu exclusivist al atotputerniciei judecătorești demiurgice și sperăm dârdâind de frică doar de s-o îndura Dumnezeu într-o clipă fastă la Înfricoşătoarea Judecată să ne izbăvească și să ne șteargă lacrimile de pe obraz pentru totdeauna, să ne lase să-i vedem fața virtuală de pe lumea cealaltă, o lume a umbrelor și-a iluziilor teoretizate în terapia religioasă în care toți avem un program obligatoriu de respectat. Tot jocul de-a v-ați ascunselea pe care îl joacă Dumnezeu cu noi, s-ar fi putut gândi preventiv într-o clipă realistă a bănuielii divine, că ne va duce la o culme a răbdării explodându-ne mințile, creierele și sufletele de acest joc absurd pe scena existenței : jocul absurd de-a baba oarba dintre doi actori, Dumnezeu și lumea care și-au asumat rolul de-a evolua în tandem atât de ridicol pe scena universului. Dacă Opera Lui Dumnezeu, lumea și viața ar fi un spectacol prezentat în fața tuturor Demiurgilor din univers, evident că la sfârșit aceștia nu numai că nu ar aplauda, dar ar arunca pe scenă cu pantofi divini și bucăți de bănci, fluierând și înjurând la ce fiasco au putut să asiste. Nu se poate reprezentație cosmică mai proastă și negativă valoric decât tot teatrul căutării etern eșuată între om și Dumnezeu și viceversa și ridicolele replici ce și le spun din Sfânta Scriptură. Cum putem eluda că e o porcărie tot ce ni se întâmplă ca omenire creată de ceva sau cineva cu statut și pretenție veleitară de Dumnezeu și cum putem ierta amestecul unui Creator în așa chestiune nefastă în ce ne privește a noastră existență numită viață legată cu ață ? Cum putem tolera clipa efemeră și vulnerabilă la care suntem condamnați de viață și pe viață de Creator a fi de carne și atât de firavi meșteriți și construiți datorită acestui neajuns anatomic al stării noastre dezastruoase medicale ? Cum putem trece cu vederea tot ce rău ni se întâmplă, chit că ne facem rău și singuri, dar fie de e și așa, cum putem ierta că am fost scoși cu forcepsul din pacea comodă și infailibilă a neființei de un Dumnezeu cu o ambiție creatoare fără limite, târâți o clipă efemeră prin realitatea de senzații mizerabile, amăgitoare și otrăvite ale efemerei existențe, ca la urmă să fim băgați degrabă înapoi în neant ca și cobai ai laboratorului divin, ascunși ca o mizerie sub preș în mormânt și în haldele de gunoi și deșeuri umane poreclite cimitire ? Ca să putem trăi cât decât facem eforturi ca să uităm aceste drame, ca să le mușamalizăm sau digerăm. N-am mai putea trăi o clipă dacă ne-am deschide sufletul ca o oglindă ca în el să se vadă nud tot căcatul în care Dumnezeu ne-a pus să trăim și să ne închinăm căci altfel decât prin acest ritual liturgic și al credinței băgăm de seamă că nu e cu cale a moșteni și atinge veșnicia, visul bolnav și terapeutic al omului religios. Dacă zici om religios faci un pleonasm căci omul, tot evoluția l-a adus să fie religios prin definiție, să capete prin moștenire genetică gene religioase. Toți avem vrând nevrând gene religioase ; de la ele ni se trage tot norocul de pe lumea cealaltă și nenorocul de pe asta. Zarurile speciei noastre au fost aruncate și nu ne mai putem elibera de moștenirea religioasă ; nici nu mai putem, nici nu mai vrem ; ne este mai bine și comod așa chiar dacă nu mai poți trăi cu miez și plăcere știind că mori mâine în chinuri după șapte mii de rugăciuni și cruci liniștitoare. Nu mai poți trăi și respira când îți vezi ca într-o oglindă iminența sfârșitului întotdeauna dramatic și sordid, căci dacă ar fi fost mai plăcut și comod să mori cum simt călugării, n-am fi râs și nu ne-am fi bucurat de moarte într-un cor exuberant și extatic de cântări bisericești ?
 
  10) Pentru ce plângem și ne îngrijorăm de moarte, pentru ce ne tratăm cancerele când lăsate libere să roadă din noi am avea posibilitatea să murim mai curând, mai iovic și să-L vedem mai repede pe Dumnezeu bolnavi și plini de molime scăpând de stigmatul lor cu o simplă îmbrățișare divină și un sărut tandru dat de Creator direct pe bubele noastre purulente ? Dar până la acel sărut divin izbăvitor, credincioși și necredincioși la un loc toți trebuie să trăim până în faza terminală grozăvia și durerile bolilor inventate de Dumnezeu. De aceea nici un alt Dumnezeu la ședința de lucru a Dumnezeilor din acest univers nu ar trebui să se mai mire de ce unor oameni numiți necredincioși le cresc cum spunea Nichita Stănescu aripi ascuțite de neîncredere și necredință până la nori, aripi năclăite de silă și disperare văzând în ce marasm existențial colcăim când vedem atât de dureros cum suntem făcuți de precar de un Dumnezeu care pur și simplu s-a jucat plictisit cu lutul, care nu a avut un plan al perfecțiunii similar divine pentru noi și ne-a făcut atât de rustic și ieftin din pământ și noroaie ca să ne transforme curând tot în pământ și mlaștini stătute și împuțite ori în pământ amestecat cu inimile soldaților morți pe care să-l "taie plugul în două", ori în "praf de cizme călcat" potrivit unei poezii de Adrian Maniu.

  11) Dar tot Dumnezeu a venit și ne-a calmat această angoasă a disperării, această supărare când vedem cât am fost de țepuiți de tot ce poate fi bucurie și înțeles al vieții. Ne-a dat Dumnezeu pentru liniștire impresia și infatuarea unui creier cu circumvoluțiuni mai multe decât la dobitoace, în care să încapă înalta misiune și datorie a credinței și religiei și în care să încapă El, Creatorul, felinarul stradal în jurul căruia, nu avem de ales, ne învârtim noi oamenii, ca niște fluturi și țânțari avizi de lumină virtuală în lipsa evidentă a uneia reale. În creierul nostru credem că putem să concepem și depozităm totul, infinitul și pe Dumnezeu, în creierul nostru pândit de aceleași tumori și accidente vasculare, riscuri și vulnerabilități existențiale ca la tot regnul animal. Suntem doar pure animale dar ridicole prin îngâmfarea de a ne delimita infatuat de curata și cinstita precaritate a animalității lipsită de religie. Cozile ne-au căzut dar ne speriem ca animalele de dușmani mai feroce decât noi și de demoni, stihii și duhuri ale naturii care plesnesc din cozi, aruncă flăcări pe nări ca dragonii, rag, sfârtecându-ne și aruncându-ne cât colo, sperieturi pe care le neutralizăm integral cu o liniștitoare cruce și închinăciune. Duhurile rele se alungă cu închinăciuni și apoteoze către șeful suprem al universului, superior ca putere demonilor răi care ne hărțuiesc, iată remediul și tratamentul psihiatric terapeutic, fără pastile ci naturist. Pe scurt, i-am zis credință religioasă. Spre deosebire de animale, nefericitele, noi avem deci în creiere credința religioasă, o valvă naturală și un aparat înnăscut, ca stimulatorul cardiac pe numele lui Dumnezeul salvator, și pe fiul Său, (cine altul putea fi decât mântuitorul Iisus ?). Iată cum Ei doi, Tatăl și Fiul sunt profesiunea noastră de credință, farul nostru călăuzitor către nimic, un nimic drapat cu speranță, speranța că două autorități demiurguce, Tatăl și Fiul ceresc, împreună cu duhul sfânt, totul conglomerat într-o Treime magică și fastă pentru oameni cum cred ei, sunt singurii suspecți achitați în avans, și ai nașterii, și ai vieții mizerabile, și ai decesului nostru. Oricând o bâtă în cap face să ne dispară instantaneu credința și pe Dumnezeu și Iisus cazați atât de confortabil între legăturile neuronale ale creierului nostru religios. Cum facem un accident vascular cerebral devenim legume și vegetăm ca ele, adică intrăm în normalitate, în normalitatea legumelor care nu și-au conceput niciodată un Dumnezeu sau o mântuire și pe îngerii vegetali aferenți existenței vegetale. Nu poți concepe roșii sau castraveți ori vaci și porci rugându-se unui Dumnezeu al lor care le-a făcut după chipul și asemănarea sa cum cred oamenii despre Creatorul lor.

  12) Noi nu suntem vegetali ; suntem din carne ; dar am auzit că unele organe de porc se potrivesc foarte bine să fie transplantate în noi. Tocmai pentru că suntem din aceeași carne a întregului regn animal și avem același principiu al caracteristicilor cărnii, tocmai de aceea totul e atât de trist în noi ; căci nu poți răbda, privind un om precipitându-se pe tema teologică atât de erudit și pasional pe scena socială, să nu-l despoi de învelișul de piele și să nu vezi ce are în interior, cărnurile acelea crude, realitatea aceea nudă de abator, care toate unite într-o scârboasă și firavă adunare te fac curios cum dintre mațele și cărnurile acelea pline de fecale și sânge cu trombi sau diabet se poate autoemana un suflet candidat la Rai după care Dumnezeu e dependent topit a și-l revendica pentru ocultul scop al Raiului care de aceea a fost creat, pentru a fi populat cu aburul sufletelor noastre, o incredibilă nebuloasă de abur compusă din miliarde de suflete căreia Dumnezeu îi găsește și îi dă un rost, o pace, o izbăvire și o durabilitate pe lumea cealaltă, când n-a putut ori n-a vrut să facă toate aceste beneficii practice pentru cărnurile noastre putred de bolnave și pline de puroi, acum, pe lumea asta.

  13) Cum să privesc liniștit un om, Creația Lui Dumnezeu și să nu văd ce este de fapt, un veceu ambulant viu îngrijindu-se atât de ineficace să șteargă cu atâta hârtie igienică, bideuri și clisme activitatea scârnavă a colonului ? Cum pot concepe toată realitatea proctologică și coprologică mizerabilă a acestui maț făcut în silă de Dumnezeu în noi, tot ce poate fi mai împuțit și septic în noi, soluție grosieră și mizerabilă găsită de Dumnezeu pentru procesarea energiei și eliminarea reziduurilor pentru funcționarea noastră precară într-o simptomatică a existenței bolnave dintre naștere și moarte ? Colonul, acest organ pus ca o soluție trist de precară de Dumnezeu în noi ca să ne îmbolnăvească cu toxicitatea mizeriei fabricată de propriul organism, împreună cu rectul și anusul sunt instrumente de tortură și de sinucidere subconştientă și inevitabilă. Căci nu putem învinge efectele septice ale colonului, rectului și anusului nici cu toată hârtia igienică, bideurile și clismele din lume ori cremele pentru hemoroizi și fisuri anale..Dacă cu asta s-a ocupat Dumnezeu și i-a zis Operă, am tot dreptul să fluier a pagubă și să intitulez acest gest un efect normal al simțurilor și percepției pure, neviciate de prejudecăți. În noi, ca și creație de top a Lui Dumnezeu, (nu știu pe alți extratereștri cum i-a făcut),  este un veceu viu ca o bombă vie cu ceas care oricum îți aduce mai devreme sau mai târziu căderea sistemului biologic : dacă nu faci nimic pentru sănătatea colonului cum se spune, toate resturile de fecale adunate în tine și neeliminate cu anii dintre pliurile colonului intră în putrefacție și corpul absoarbe neavând de ales toată această infecție diluată cu apa ajutătoare pe care o bem în fiecare zi. Iată la microscop și sub reflector boala, răul, infecția și cancerul de care murim și pe care singuri ni-l fabricăm prin program creaționist divin, fiindcă așa a vrut Dumnezeu să ne facă, din carne și din mațe cu fecale, motivul principal pentru care nu putem fi nemuritori și fericiți ca îngerii. Dacă disperați și scârbiți conștientizăm ce fabrică de fecale suntem și curativ începem să facem prea multe clisme stricăm flora intestinală și dăm în hepatită. Cum ai da-o, tot mori, ori cu anus normal ori cu anus contra naturii scos prin burtă după ce doctorii cu arginți îți taie colonul canceros, pe care ți l-a îngăduit Dumnezeu dându-ți o tristă șansă medicală să defechezi prin burtă într-o pungă cu supapă, înainte de a muri.

  14) Constatăm astfel o ruptură iremediabilă între carnea noastră și liantul ei sufletul care nu știu cum se simte atât de bine între infecțiile și durerile ei, nu știu de ce ține morțiș sufletul să trăiască în interiorul tragediei medicale a corpului nostru, nu știu cu ce-l ajută seva și sângele nostru plin de SIDA sau leucemie, nu știu cum poate sufletul rezista o viață în aceste traume medicale, pentru ca la urmă s-o șteargă tiptil în Rai uitând totul, toată tragedia cărnii noastre ca să ne lase să murim în pacea bătrâneții agonizante și sclerozate pe patul de spital, să murim atât de molcom și tăcut, atât de insignifiant pentru Univers, într-o zi, odată, bătrâni (dar nu obligatoriu) și bolnavi (sigur !), după pofta ce-a poftit Dumnezeu.
  15) O, sufletele noastre fericitele, vor scăpa de infernul putrefacției trupurilor noastre de nevoie băgate în atâtea sicrie, căsuțele noastre dragi de veci pe care nu știu de ce nu le iubim cât suntem încă vii, când în schimb ne molipsim cu ura pentru sicrie, pentru cimitire și pentru moarte, ne molipsim cu această ură de la sufletul care pleacă cu coada între picioare din șandramaua trupului nostru care pică ! O, sufletele noastre fericitele care urăsc tragedia vieții și trupului nostru cu toate că de acolo vin și se emană și iubesc toate avide și disperate doar pe Iisus care moare-n fiecare an de Paști spre a se naște de Crăciun, spre bucuria noastră, Doamne-ajută, iar noi, într-un simptomatic dar creștinesc cor extatic religios cădem în transă în fiecare an, ca niște consumatori de etnobotanice, invariabil, neobosiți, neschimbați de la facerea lumii, și spunem vajnici : Iisus s-a născut... Doamne-ajută...!

134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT
                      
  1) Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt în credință ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Creatorul Universului schițând în toată cariera și veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună sau măcar un gest oricare-ar fi el, o mișcare, o umbră pe pământ, o iscălitură sau semnătură pe pereți de peșteri... Dumnezeu atât știm că nu râde, nu are cum râde și nu are cum fi vesel în sensul în care sunt oamenii. Și Dumnezeu nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu are starea aceea serioasă gravă precum îndrăgostiții când își spun în taină șoapte de iubire cu vocea tremurată și domoală însiropată de tandrețe, cu mimica aproape de un semiplâns de bucurie a iubirii împărtășite. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu are zile libere și sărbători contrar a ceea ce se crede că s-ar fi odihnit de munca Sa în ziua a șaptea El, un Creator omnipotent și fără de forțe sleite ca oamenii. Când tot universul e la foc continuu și Dumnezeu controlează prin vigilența Sa ca sorii să se miște lin pe cer și galaxiile să nu o ia alandala, nu e verosimil un singur gest de odihnă și deconectare a celui în omipotența și omnisciența căruia se pun toate în regulă în acest univers. Așa că Dumnezeu e cel de la cârma universului concentrat și încordat maxim pe lucruri serioase și importante de care noi nici nu știm. De aceea nici Dumnezeu nu știe de duminici și sărbători legale și nici religioase, pentru că în ambele cazuri de regulă se sărbătorește deci nu se muncește iar El e cel ce ne dă exemplul muncii susținute fără de preget și precupețire în sensul vorbei înțelepte care spune că munca l-a creat pe om iară sărbătoarea îl incită la relaxare și lene, la zăbăvnicie și la slăbirea și sleirea a tot ce e definitoriu pentru om : forța creatoare, rațiunea și gândirea. De aceea Dumnezeu care e etalonul creativității și gândurii și care l-a făcut pe om după chipul și asemănarea-i nu știe de sărbători care aduc odihnă, de relaxări și jocuri, El se ocupă continuu cu lucrurile serioase din viața omului, cu drămuirea vieții de zi cu zi a lui, ăsta e jocul Lui Dumnezeu. Așa că Dumnezeu nu știe șah, fotbal, cărți, table, nu știe să meargă pe bicicletă și nici să înoate, nu are mașină și nici nu știe să conducă, nu vrea să conducă, (ce-ar însemna să-l tamponeze un descreierat beat la volan  ?), nu îi place să se ducă nici la mare în vacanță și nici la munte iarna să schieze. Lui Dumnezeu nu îi place nimic, putând spune că îi displace tot ce le place oamenilor. Dar Dumnezeu nu vede niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru confortul Său interior, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, el mereu veghează, uneori prea insistent și indiscret la tot ce face omul. Dacă o femeie uită și intră în biserică la ciclu, Dumnezeu nu doarme, vorba ceea, el vede totul și socoate că femeia aceea a făcut un păcat, mai ales dacă vine și fără batic pe cap sau se așează în partea dreaptă în rândul bărbaților și nu în stânga cu femeile. De aceea se poate spune că pentru atâtea și atâtea lucruri rele făcute de oameni, Dumnezeu mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii și toată NEDREPTATEA ce li s-a întâmplat oamenilor cu scopul nobil și promisiunea de a fi izbăviți și compensați pe lumea cealaltă cu ceea ce numesc ei mântuire, așa cred ei avizi, acești omuleți numiți de Dumnezeu oameni. Cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde ?, când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi de fapt umane personificate în imaginea Lui dramatic solemnă, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri ale oamenilor încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu personificat în aceste drame umane, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre...
 
  2) Toți ar trebui să plângem și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind făcuți precum chipul și asemănarea Sa ar trebui musai să rezonăm și plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit, (vezi patimile Lui Iisus și înjurăturile de Dumnezeu căci  de fiecare dată omul înjură pe Dumnezeul mamei unui idiot și nu direct și exclusiv idiotul în sine cu care are de-a face ; iar cum Dumnezeu e Tată al nostru din Cer, evident că se simte jignit când vede că e înjurat El în numele mamelor, când a suflat duh sfânt peste burțile gravide ale tuturor mamelor de oameni și genii și idioți și pentru asta este înjurat). Deci pentru toate astea ce le fac oamenii e de înțeles toată scârba de care și Dumnezeu e scârbit... Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea și treburile Sale  nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA ori NEFERICIREA după caz, cu aceleași lacrimi de bucurie sau tristețe curse pe obraz. În măreția Sa Dumnezeu nu face din fericire sau nefericire nici o bucurie dar nici un capăt de țară datorită marii Lui tristeți nemângâiate. El suferă în tăcerea Lui fără să spună, fără să suspine măcar ci doar tace. Dumnezeu veșnic tace și îndură fără să fie văzut și știut undeva în realitatea cotidiană de la Facerea Lumii și până în zilele noastre. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai și vrem să fim salvați și reeșapați în Rai conform visurilor și fantasmelor noastre...? Vrem sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Ok. Atunci în Rai ce mai vrem...? O..., vrem un repetir nesfârșit al fericirii trăite înmiit față de cota și măsura pământească iar credința în Dumnezeu e tocmai asigurarea de manifestare perpetuă a acestei fericiri și bucurii de vis paradisiace care nu se mai termină pe lumea cealaltă a neființei, asta este tot ce visăm noi mai frumos rasa umană, dragii de noi...! De când trăim, de la ora de religie și vizita la Sfânta Liturghie suntem învățați o viață să visăm obsesiv la fericirea care se trăiește în Rai. Și încă veșnic ! Cam mult pentru puterile și voința noastră de acum căci Raiul se plătește cu moartea și e ciudat că nimeni nu vrea să moară mai repede să ajungă în Rai, toți vor să trăiască chiar și un hârb de viață amar oricât ar fi Raiul de tentant. Bunul simț îi îndeamnă pe toți să țină cu dinții de viața asta mizerabilă dar sigură mai vârtos decât la cea viitoare onirică și alegorică. Pentru o fracțiune de secundă, ținând direct și febril la acest dramatism al vieții care măcar e evident și palpabil, toți sunt realiști deci necredincioși ai momentului clipei de față amânând chestiunea postumă a fructificării credinței prin accesul la plăcerile sufletului huzurind în Rai într-o eventuală ulterioară probabilitate din viitor de pe lumea cealaltă. Ca să nu irite Cerul și pe Dumnezeu, toți își revin imediat din luciditatea rațională a necredinței și doar de frica Lui Dumnezeu îi aduc cuvenitul respect și condescendență. Chiar și așa, dacă ai ști că mâine te duci în Rai tot nu vrei să mori, tot nu poți renunța atât de lesne la mizeria și lacrimile vieții, cadouri mai bune sau mai rele care sunt ale tale, mereu și incontestabil ale tale și accesibile decât concediul etern din Rai totdeauna sperat dar negarantat. Dumnezeu așteaptă mizeria ta și durerea vieții tale să înflorească, să se desăvârșească, să te îmbolnăvești și să mori, apoi te ia la El bucuros sub formă de suflet, că te-ai copt pentru moarte, că și-a făcut experimentul și ambiția creaționistă cu tine.

  3) Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, noi cum putem avea nedelicatețea să fim mai exuberanți și veseli pe această lume, doritori și dependenți de nevoia de fericire și să râdem satisfăcuți de plăceri și voluptăți ca nebunul satului, și cum putem avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează a fi trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi aceste dureri... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar la deplina iertare a lor de către Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu care nu-i place nici dulcele măcar cum nu-i plac atâtea gusturi umane. Și nici ce-i mângâietor omului nu-i mângâietor și pentru Dumnezeu când ochiul plâns și trist din vecie al Lui bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă de tine cu hohote și lacrimi de râs, să râdă de tine și infinitul deşart de fericire minusculă și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat, așa se spune în cartea de învățătură bisericească... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos pe tot ce crede că iubește ceva, altceva cu patimă mai mult decât pe El. De aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră", cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările căințele și mizeria noastră...! Plânge, dar o face tăcut și neștiut, ascuns de noi în cel mai discret, secret și îndepărtat colț de univers unde El e fericit căci pe acolo pe undeva e și Raiul, în timp ce noi, plini de bube și boli în gulagul denumit viață și pe pământul unde am fost aruncați din Rai năzuim la vindecarea de bolile incurabile ale vieții în acel spital celest de suflete. 
 
  4) În tot amarul vieții noastre nu putem numai să fim triști ; ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. E terapeutic pentru noi, de aceea Dumnezeu știe și tace. Acceptă cu greu clipa noastră oficială intimă de relaxare și plăcere. E pauza de masă pe care boierul o acceptă plictisit sclavilor de pe plantația de bumbac. Oricum, pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Ni-l tolerează cu silă și greață. Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Bleahh...!  Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, îi ies transpirații reci pe frunte de ele și vomită după colț, când Dumnezeu știm că nu e un corp asemenea nouă deci e un spirit care nu are cum să aibă carne și senzații ci ca spirit e doar un abur sau un vis de bine și de fericire, o iluzie roză, fină, dulce, parfumată dar terapeutică în viața omului. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu Lui Dumnezeu căci e o senzație trupească intolerabilă pentru răbdarea și eticheta Lui Dumnezeu care știm bine că deși e bărbat, totuși nu are sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Toate plăcerile oamenilor sunt scârbe pentru Dumnezeu, de aceea orgasmul, Dumnezeu l-a dat și oamenilor și dobitoacelor însă pentru cu totul altceva : Exclusiv, ca în cazul tuturor exemplarelor biologice, mamifere sau nu, să fie motivați să se înmulțească mânați și motivați de amintirea și scontarea acelei plăceri ca un bonus. Pentru că există orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? Cum altfel să se termine decât într-o explozie a fericirii actul lor sexual, al tuturor ? E explicabil asta când toate ființele prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. De aia le place și fac totul să se împerecheze, ceea ce-i face să se simtă bine, nu ? Ce avem noi mai presus ca dobitoacele de a fost nevoie să fim numiți oameni, să fim creația preferată a Lui Dumnezeu și să ni se dea credința și niște suflete aspirante la Rai ? La fel ca dobitoacele ne împerechem prin copulație și ejaculăm, juisăm, țipăm, gemem, ceea ce și animalele fac la nivelul lor bestial. La ce bun atâta ocol prin viața complicată și sofisticată de oameni dacă tot trebuie să murim ca dobitoacele în horcăieli agonizante ? Plăcerea sexuală nu e un calmant pentru a uita aceste agonii viitoare și nu e un dar de la Dumnezeu. E o chestiune practică pentru tot regnul animal, nu numai pentru oameni, când orice râmă hermafrodită putem presupune că are dat de la Dumnezeu în actul ei de înmulțire un orgasm și niște țipete de amor râmesc pentru a împlini porunca Domnului doar așa că a poftit El să dea această poruncă, având toți și toate acest beneficiu al plăcerii sexuale în scontare, cu condiția să ne înmulțim și să umplem pământul după poruncă, oamenii să-l umple cu oameni pe fața pământului, râmele cu râme în pământ. Nu din datorie și conștiință creștinească catadicsesc oamenii să se înmulțească împlinind porunca Domnului de a umple pământul, ca dovadă că l-au suprapopulat și asta cu anumite rele consecințe ; ci oamenii se înmulțesc motivați că Dumnezeu le-a dat plăcerea sexuală ținându-se de nas să nu vomite făcându-ne atâta favor, când planul Lui Dumnezeu pentru noi e să fim finalmente eunuci, pudibonzi și castrați căci altfel plăcerile carnale ne îndeamnă la sex, iar sexul la sodomii iar toate duhurile bune și sfinții Raiului sunt atât de geloase când văd că toată carnea face sex și ei nu.
 
  5) Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea sau mai corect spus textura ființelor sfinte paradisiace e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue intrinseci, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor sexuale carnale umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea văzând în ea doar un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și lirism, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital în interes culinar. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa și având această surpriză și cadou, toate ființele au purces în draci să se înmulțească... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe, pentru ele nu contează așa cum și pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă tandrețea noastră, amorul nostru, dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul : "DANIELA", "VIOLETA" sau "ALINA" Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi bârsane din turma credincioșilor și robilor Săi și ați făcut o sumă de păcate. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre, să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când, odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi și vă va muri, căci Dumnezeu care vă iubește nu puteți spune sec că vă omoară, ci trebuie să spuneți dulce și plini de respect că vă moare... Apoi, după ce v-a omorât sau v-a murit cum se spune mai dulce și cu condescendență, dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv și să plângă după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

  6) Dând cu bagheta Sa divină în stânga și în dreapta în univers, Dumnezeu își manifestă exclusivist și neoprit atotputernicia având ambiția de a ne face cu forța spectatori ai atotputerniciei Sale. Ce suntem noi dacă nu niște spectatori siderați, speriați, părtași fără voie și întâmplători la acest eveniment megaloman și film de groază al atotputerniciei Lui Dumnezeu în exercițiul puterii Sale ?, un eveniment lipsit de sens și care provoacă firavei noastre vieți un neajuns cu atât mai mare, cinic și umilitor cu cât încăpățânarea Lui Dumnezeu de a fi totul, alfa și omega cum se spune, e un autocapriciu toxic al Lui însuși de care s-au molipsit și oamenii genetic, iremediabil și ireversibil în visul și vanitatea lor de a-L decreta pe creatorul universului drept păstorul lor, cea mai frumoasă intenție umană, nefezabilă în practica umană care este dramatică prin excelență. Căci tot ce-a atins cu aripa duhului sfânt Dumnezeu, a început a avea neajunsuri și probleme. Dacă Dumnezeu ar fi dat minte și suflet buruienilor conform ambiției creaționiste cu care ne-a onorat pe noi de ne-a făcut inteligenți și conștienți de sine, acestea, buruienile când ar fi început să se îmbolnăvească de cancer vegetal și să moară în agonie ca noi, ar fi simțit că au o salvare în ajutorul Dumnezeului lor vegetal care le va păstorí sufletul lor verde plin de clorofilă dacă vor mărturisi o credință nesecată cum fac oamenii, dacă vor visa cu credință și speranță la Raiul și Dumnezeul buruienilor, rugându-se cu lacrimi verzi de clorofilă pe patul de spital pentru mântuirea lor vegetală. Soarta sângeroasă a oamenilor pe pământul pe care i-a surghiunit Dumnezeu căzându-i din Rai nu e cel mai dramatic genocid social cosmic din univers. Stai să vezi ce soartă ar fi avut plantele dacă Dumnezeu s-ar fi amestecat atât de insolit în destinul lor vegetal... Cum noi oamenii vărsăm râuri de lacrimi sărate și sânge într-o viață de amar, plantele ar fi vărsat râuri de clorofilă amară sub ochii mirați ai Lui Dumnezeu care inutil mai plânge și e nefericit pentru că singur și-a făcut-o și Lui și nouă prin ambiția deșartă de-a se juca cu noi, cu tot și cu toate în acest trist univers plin de asteroizi, supernove și găuri negre, create evident tot de Dumnezeu iubitorul oamenilor, care privesc la cerul întreg creat tot de Dumnezeu și nu înțeleg că acolo în cer e tot ce poate fi mai cataclismic, periculos și impropriu vieții, necum un Rai al fericirii tipic umane deci antropologizate, idealizate. Așa că e lesne de înțeles cum Raiul și Dumnezeu sunt singura terapie psihologică ce asigură șansa la fericire, trăită sub ochii visători mângâiați de pleoapele închise sărutate de Dumbezeu ale fiecărui credincios.