141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

141) SUNTEM COLECȚIA DE VINURI NOBILE ALE LUI DUMNEZEU

  1) Ce credeți că face Dumnezeu cu noi în Cer după ce murim și ne colecționează sufletele ? Evident că întâi ne iartă și ne izbăvește cum ne referim și noi în rugăciunile noastre cele de toate zilele dar în afară că ne primește foarte ospitalier în Rai după ce ne iartă, și El are un folos din asta. Măcar folosul sufletesc că se bucură cum ne iartă și ne salvează și ne face un bine. Când faci un bine unui amărât nu te bucuri ? Cât suntem vii nu prea suntem pe placul Lui Dumnezeu. Suntem păcătoși, facem prostii, suntem ca o aguridă acră și evident că Tatăl din Cer nu are ce face cu noi. Așteaptă să ne coacem, să ne îmbunăm adică. Abia după ce murim dobândim valoare căci abia atunci devenim buni și toți pe-un capăt prieteni de suferință unii cu alții. Nici o gălăgie, nici o ceartă și dispută, nimic nu se mai aude, doar greierii noaptea în cimitir, unde toți s-au împăcat și sunt prieteni pe viață, adică pe moarte, pardon..., adăpostiți și petrecând de vreme rea în cavouri, prieteni pe veci cu întunericul. Dar acum suntem scăldați pe creștete de atâta lumină care generoasă și binevoitoare ne face atâta bine, oferind tuturor, hoți, bandiți, criminali și victimele lor porția binefăcătoare de vitamina D. Și cât de activi suntem, cât de importanți ne petrecem și agităm efemerele pancarte ale banalității și nimicniciei fiecăruia scăldată în mod egal și prietenos de binefăcătoarea și nepărtinitoarea lumină ! Scăldați de magica ei grijă ne simțim atât de bine și comod cât de vii și ce calzi suntem pentru scurta și efemera noastră întâmplare numită viață și motivați de frumusețea în sine a clipei de față a vieții, cât de departe suntem și ne simțim încă de întunericul neprieten ce ne așteaptă ca mâine sau poimâine răbdător și tacticos pe toți făcându-și unghiile până ne împiedicăm și cădem în gropile lui, în gropile uitării ! Nici n-ai zice că are sens să ne stricăm, consumăm și expirăm vreodată, la câtă treabă avem, la cât de proaspeți și tineri suntem încă, în termenul de valabilitate, încă plini de viață și de suflet și cu atâtea treburi pe lumea asta ! Ca ciorchinii de struguri suntem. Îmbătrânind, ne coacem. Iar Dumnezeu privește peste dealurile vieții noastre, ziua la lumina soarelui iar noaptea la lumina lunii și ascultă cum mustul din aguridă se îndulcește, cum ne pregătim pentru marea campanie a culesului, notează cum ne coacem și veghează să nu vină furii să ne ia mai înainte de când ne vine rândul la cules potrivit registrelor Sale agricole.

  2) De ce să fim triști că Dumnezeu va începe dintr-o zi în alta, dintr-un an în altul și cu noi culesul ? Căci iată, suntem copți pentru cules și pentru Dumnezeu tot mai mult cu fiecare zi care trece de la El și o scade Tatăl nostru din Cer pe răbojul vieții noastre de oameni struguri ai Lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu culege nu numai toamna ci în orice anotimp și din păcate uneori culege și struguri cruzi dar probabil îi mai rărește, sau vrea să acrească un borș, ce ne băgăm noi în agricultura și bucătăria Sa ? Acuma cât suntem vii încă, până la cules cum spuneam, suntem plini de boabe, mari, dulci, aromate când suntem tineri sau relativ tineri. Apoi când ne mai maturizăm suntem niște ciorchini din care multe boabe au căzut în căruță împrăștiind prin praful drumului pe unde merge căruța vietii noastre, tinerețea noastră și dulceața ei.

  3) Deodată ne vedem bătrâni. Ei și ce ? De abia atunci suntem și mai și căutați și folositori Lui Dumnezeu ! Să nu fim triști că vom fi bătrâni ! Nicidecum ! Pentru că atunci suntem must dulce înăsprit. Și pe măsură ce îmbătrânim ne facem și mai frumoși pentru că ne înăsprim la maxim și ne facem tulburel, adică suntem un vin nerăbdător și entuziast. Apoi ne îmbolnăvim adică stăm din fiert, după care murim. Totul ca la carte după manualul de viticultură al Lui Dumnezeu. Și ne pare rău fără să știm că de-abia atunci ne desăvârșim și devenim în calitate de suflete în Cer un vin nobil stat din fiertul vieții, o șampanie căutată de Dumnezeu, cel mai bun degustător de suflete de oameni colecționați de El în Cer.

  4) Să fim veseli de știm c-om muri vreodată. Să ne îmbărbătăm și mințim frumos cu minciuna terapeutică și binefăcătoare psihicului nostru distrus de depresia bătrâneții și a terminării fără preaviz a treburilor de pe lumea asta, când știm căci cu noi, cu ce-a rămas din noi adică sufletul ca un vin tare, nobil și cu aromă și nostalgii de tinerețe, se veselesc zeii în cer, ne mulțumesc că am trăit, am îmbătrânit, am murit și ne-am înnobilat ca să-i facem fericiți pe ei, duhurile Cerului, să organizeze pastrame să cinstească, să se îmbete și să se împace în Cer unii zei cu alții, să plângă îmbrățișându-se și bătându-se pe umeri cum ar trebui să facem și noi cu prietenii sau neprietenii noștri pe pământ cât suntem vii la o cană cu vin, să ne împrietenim, să ne împăcăm.

  5) Măcar cu atât să ne alegem de știm că murim, anume că veselim zeii în cer cu vinul care vom deveni din mustuiala trupurilor zdrobite de Dumnezeu în teascul din cimitir. Tescovina nu-i trebuie, rachiul nu-i place Lui Dumnezeu, ea e aruncată în pământ fiecare după numele lui de pe sicriu. Voi de ce credeți că Dumnezeu ne colecționează sufletele în cer ? Pentru ca să ni le odihnească veșnic și să fim inutili în Rai într-o letargie și într-o lene simptomatică din care nu ne mai putem ridica în capul oaselor să facem ceva, învățați cu clișeul din rugăciuni a atâtei odihnă fără de sfârșit ? Nu ! Dumnezeu nu rabdă lenea și netrebuința noastră atât pe pământ cât mai ales în Cer. El ne face must, cea mai magică licoare care a dat în minte și oamenilor s-o inventeze și pe pământ să ia strugurii și să-i pună la treabă la mustuială, căci altfel putrezeau inutili, triști și stafidiți pe butuc. Noi pe pământ lăsăm mustul să-şi facă vocația de vin dar în Cer, mustul din noi îl taie Dumnezeu din fiert pentru că în Rai e interzis alcoolul, cu toate că unii sfinți mai trag la dos de prohibiție niște must să nu apuce gărzile Lui Dumnezeu să-l taie din fiert. Și astfel cu noi se desfată îngerii și zeii. Ce credeați ? Că murim chiar așa de simplu, tern, banal și fără de folos ? Îi trebuim Lui Dumnezeu. Fie măcar și în chip de must ezoteric și paradisiac și cu aromă de muscat sau merlot, după soiurile sufletelor noastre boabe de struguri astrale după care toți zeii sunt ahtiați. Doar așa nu trebuie să ne mai pară rău din faptul că suntem la rând a muri zi de zi iminent și subit. Și plasându-te oniric în povestea din Cer în folosul bahic al plăcerilor și satisfacției zeilor în frunte cu domnul lor suprem Dumnezeu,   poți într-un fel să nu mai fii trist că îmbătrânești, că te îmbolnăvești și mori.

  6) Nimeni nu s-a întrebat și n-a învățat de la struguri și de la vii ce vor fi zdrobiți și uciși în toamna vieții lor dar ei nu se supără pentru asta, nu intră în alean și în supărare că vor intra în chinurile schingiuirii ale morții lor din teasc. Noi de ce-am fi mai triști ca niște boabe de struguri care știu ce le așteaptă și primesc cu bucurie și liniște ultima rază de soare pe bobița coaptă de viață și fac zeamă dulce până în clipa și ziua când vine culesul și sunt decapitați de culegători și nu le pasă de suferință ? Să învățăm de la struguri care nu vor să se stafidească pe butuci în loc să fie zdrobiți în folosul iubitorilor adevărului din vin, și-și privesc culesul, ușcheala, moartea cu seninătate și cu sens. În capul fiecărei boabe de struguri se coace și îndulcește mustul, adică sensul, înțelepciunea lor specifică și pacea așteptării sfârșitului în ghearele teascului. Noi de ce n-am dobândi o înțelepciune și liniște învingându-ne teama de teascul Lui Dumnezeu care ne va zdrobi capetele pline de atâta must de vise, gânduri, emoții și sentimente ? Credeți că moartea ne va omorî ? Tot ce-am gândit sau simțit vreodată nu se va pierde. Se va face must și va trece în colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu care își va îndulci cu noi tristețea și singurătatea nemângâiată de-o veșnicie...

  7) Noi ne numim muritori de rând, dar hai să colorăm un pic cu frumusețea gândului și visării noastre trista perspectivă a sfârșitului ! Așa că sărmanii de noi, chiar trebuie să dobândim un înțeles din asta : Ca viața, în egală măsură cu moartea s-aibă preț, cum spunea Eminescu. Măcar prețul, dulceața și tăria vinului sau a nectarului zeilor care devenim după moarte. Asta e o terapeutică contra depresiei și supărărilor și amărăciunilor vieții. Nimic nu este lipsit de rost practic pe lumea asta. Porcul habar n-are că rostul lui e să devină jumări. Noi de ce n-am crede că devenim de folos zeilor în Cer care e drept, nu se ospătează ca noi și nu prea mănâncă, dar de dulceața sufletelor noastre pe care le transformă în vin în care constă adevărul, (ei ne-au dat prin cap să simțim asta), nu se pot lipsi nici zeii. Iar dacă zeii au un domn care este cel mai înalt și mare domn al lor, acela este domnul tuturor zeilor, de unde acum înțelegem de ce se cheamă Dumnezeu. Astfel că nu are cum să nu-i placă ce e bun, ce ne place și nouă și le place bineînțeles și zeilor din subordine.

  8) După ce murim, trebuim atât de mult Lui Dumnezeu încât pe sufletele noastre e bătaie între toate cetele îngerilor și diavolilor, care și cum să ne înhațe mai repede sufletele ce le plac atât de mult locuitorilor Cerului, că îngeri, că demoni. Căci dacă trupul moare și putrezește ca boasca, sufletul se știe că-i etern, că-i neprețuit, frumos și dulce pentru Dumnezeu care de aceea e explicabil cum ne adună tuturor sufletele în Cer, chiar dacă și demonii mai câștigă câteva suflete pentru rânduiala și treburile lor de chin și schingiuire, că asta e tot ce știu să facă după fișa postului lor din organigrama ființelor Cerului elaborată de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu însă sufletele noastre sunt bune și frumoase și îi plac și nu le chinuie. Căci tot ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Și are tot interesul să ierte cât mai multe suflete frumoase și frăgezite de iertarea Sa. Și să le pună la treaba și rânduiala Sa. De aceea n-aș vrea să fiu plantă decorativă sau să fiu împăiat în Rai și n-aș vrea să mă odihnească Dumnezeu în Rai inutil o eternitate, să mă legăn veșnic într-un hamac sub un smochin unde o maimuță să arunce cu smochine stricate și să facă pipi pe mine. Să mă ierte Dumnezeu, da, aș vrea. Dar aș vrea să mă pună la ceva, la o muncă, la o activitate care să-mi placă, să mă mănânce, să mă bea dacă vrea. E obligatoriu să-ți placă tot ceea ce vei face în Rai, tot la ce vei folosi zeilor și Lui Dumnezeu care stăpânesc teritoriul de pe lumea cealaltă de care nu știm nimic. Pentru că nu știi, trebuie măcar să-ți închipui și să-ți dorești ca pe lumea cealaltă să fii folositor, să fii ceva, inspirație, hrană și nectar pentru zei căci altfel pentru ce-ai vrea să-ți mai petreci o eternitate acolo în plictis și monotonie odihnindu-te inutil cu ochii țintă pe bolta cerului, împăienjeniți de depresia, monotonia și plictisul vidului eternității și neantului ?Dumnezeu cu toate ale Sale căi ascunse și tocmai pentru că sunt ascunse sunt interesante și ispititoare, neutralizează în conștiința omului angoasa și depresia neantului și neființei goale, cu narcoza și poțiunea binefăcătoare psihic a așteptărilor și visului lumii celeilalte odihnitoare a răbdărilor prăjite după moarte. Prăjite, neprăjite, al naibii de obosiți și bolnavi suntem de viață și din cauza ei. Și cum să nu sperăm că ne vom odihni și triumfa vreodată, măcar și după moarte, pe lumea cealaltă când e atât de târziu...? Dar ce dacă ? Mai bine mai târziu, mai bine după moarte, mai bine în Împărăția defunctă decât niciodată...

  9) Acuma știu pentru ce lumea-i fericită că se duce în Rai. Acolo în locul acela magic continuă povestea ta, a hachițelor și tabieturilor tale. Cei proști se vor prosti și mai mult. Cei deștepți se vor mai deștepta. Hoții vor prinde curaj de atâta liniște, pace și concordie eternă în Cer, de faptul că antilopele vor paște fericite lângă leii tolăniți la umbră și în această armonie hoții cu vocație vor fura în voie cum au știut o viață. Bărbații necăsătoriți sau chiar cei căsătoriți ce se vor întâlni cu consoartele lor nervoase în Cer cum îi surprind cu ei de mână, iată că și așa ținuți strâns de mână de consoarte și pe lumea cealaltă, tot vor întoarce capul după îngerițe nurlii nemăritate, fără lenjerie intimă, îmbrăcate doar în cămăși albe de mătase unduioasă și alunecoasă. Iar săracii, bineînțeles vor lua tabieturile și obiceiurile bogaților să se bucure și ei acum la spartul târgului cum li s-a promis după ce-au murit, după pohta ce-au pohtit o viață în rugăciune și uite acum, în Cer au apucat. De aceea este explicabil pentru ce atâta interes și pelerinaj în fiecare an la moaștele sfinte. Acel pretext al unor oase, al unor bucăți de om mumificate și sanctificate sunt pentru oameni un imbold mobilizator. Căci oamenii simt că și accesul în Rai ca și succesul în sport, în orice, e o chestie de ambiție, perseverență și performanță ! Și cu cât te rogi mai mult, colorându-ți tabloul visului paradisiac cu rugăciuni, cu sfinți, cu moaște și prilejuri mângâietoare pentru visul tău de înviere într-o lume mai bună, ești mai copt și mai dulce pentru Dumnezeu.

  10) Accesul în Cer la fericire este liber. Trebuie numai să vrei. Cele două tabere în care e împărțită omenirea sunt de neîmpăcat. Ambele tabere sunt bolnave. Unii dintr-o tabără sunt bolnavi de vanitatea lor, de credință. Alții din cealaltă tabără sunt bolnavi de altă vanitate : de necredință. Să fii bolnav de credință sau de necredință ? Aceasta-i întrebarea ! Și ambele răspunsuri opuse sunt corecte așa cum fiecare pasăre pe limba ei piere. Nimeni niciodată nu ne va convinge de nimic, încât orice ne vom spune unii altora vreodată cu venele de la gât umflate de convingerea noastră, cu mâinile prin aer gesticulând, nu va fi decât plictiseală pentru oponentul nostru de idei iar în această paradigmă pesimistă, orice dialog dintre oameni, pentru că din fericire sunt diferiți, este un dialog al surzilor. Cetele credincioșilor și necredincioșilor veșnic vor fi în conflict pe aceeași temă și din aceleași motive. Și de atâtea ori în istorie conflictele au degenerat și au fost sămânța deci cauza și motivația războaielor și crimelor, al urii, intoleranței și disprețului de tot ce nu ești tu. Cineva care se credea mai bun, mai special, eventual mai credincios și mai puternic, mai îndrituit, a atacat cu fapta sau cu vorba de dispreț sau de ocară pe altul de altă credință, de alt neam și alte obiceiuri. Nu poți să-ți imaginezi sfârșitul și îndreptarea acestei tragedii terestre interumane care va fi perenă. Acum se înțelege pentru ce jumătate din lume caută să scape măcar după moarte într-o lume mai bună unde altundeva decât în Cer, singura direcție rămasă liberă ?

  11) Știu că Raiul e frumos. Eu v-am propus o altă variantă mai voioasă de a ne imagina viața noastră viitoare. Nu varianta în care toată ziua îmbrăcați în alb cu bonete și matricole aliniați cazon și la dungă într-un cor vom cânta psalmi biblici Lui Dumnezeu. Ci că în Rai vom deveni altceva mult mai dulce, interesant și frumos pentru Dumnezeu după ce ni se zdrobesc trupurile și scos sufletele, apoi tescovina netrebuincioasă ce rămâne după ce mori este pusă împreună cu toate visurile și amintirile noastre în tomberoanele de gunoi poreclite sicrie depozitate în haldele de deșeuri umane  poreclite cimitire. Dacă scheletele noastre nu mai au dreptul la nici o iubire, eu am propus această poveste consolatoare pentru scheletele artritice din noi, nefericitele, care nu vor avea soarta sufletelor ce măcar ele, rude ale tristelor schelete rămase în pământ, vor fi culese de Dumnezeu în Cer, depozitate în căzi și butoaie din stejar paradisiac și făcute must dulce pentru El care ne va iubi după dulceața și soiul fiecăruia, mai nobil sau mai hibrid, să ne imaginăm ! Și credința în Dumnezeu e-o imaginație, cea mai frumoasă imaginație și fantezie chiar terapeutică. Cum alții au dreptul să creadă că în Rai vor odihni și lâncezi la umbră și la loc cu verdeață, apoi ca și îndeletnicire nu vor trebui decât să cânte în cor psalmi biblici de care deja cel mai meloman de psalmi biblici, Dumnezeu, cred cred că s-a și plictisit prin repetare la infinit, iată că doar pentru fantezie, pentru imaginație și divertisment am propus această poveste, anume că ne putem simți prețuiți și măguliți de atenția și emoția copleșitoare a iubirii divine a Lui Dumnezeu care e și cel mai mare enolog din univers, căci știe și Dumnezeu că în vin e adevărul. El ne-a dat prin cap să simțim așa... Deci și sufletele noastre ce altceva mai dulce și parfumat puteau deveni decât vinuri alese, adevăruri alese, parte din colecția de vinuri nobile ale Lui Dumnezeu ? Și gustându-ne îl vom bucura ; și îl vom veseli de atâta tristețe, plictiseală și singurătate eternă pe Tatăl nostru din Cer cum nici în Biblie nu s-a mai scris și pomenit. E un alt mod decât obișnuit, chiar și mort sau muribund de a te simți fericit că mai ai o zi și încă o clipă prețioasă de trăit.

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții  legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat câți ani are, spunea bălmăjind "șăptezeci..." Eeeei, deci poți să zici despre om că de la o vârstă încolo,  adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. Ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un ultim cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus pluii pe drumul fără întoarcere ! Să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate ! Ar trebui să-ți fie rușine că nici vorbă, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul  visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite de grija și disconfortul scontării morții, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci în brațele unui doctor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret, ascuns de orfani cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului și care nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și nu-i putem da nici un like. Cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu, creatorul acestei lumi care nu are poză de profil, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare, asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier,  neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Cred că e imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și a gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai nu aici în lumea evidenței ci abia după ce mori ? De ce ? Chiar ! De ce ?!  Nu numai oamenii religioși sunt normali la cap. Și oamenii care nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută. Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, prin specialitatea disciplinei numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa întâi a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ cu un penis erect înainte să fie o femeie, iar femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie etc. Iată, creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi a oamenilor. Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist. De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții. Asta zic ei. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa e de plăcut, nu ?

  2) Moartea e ezoterică, altfel cum ? Nu e cineva concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid,  mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, dar  nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !"

  3) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău.

  4) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător torturilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele urâtei cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar  întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !