CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA

CÂND RUSIA SE VA ÎMPĂCA CU UCRAINA
Cine-a spus că Dumnezeu hălăduieşte într-un loc ascuns din cer de nimeni știut și că de-acolo gestionează destinele oamenilor și treburile universului întreg ? Spre mirarea și surpriza plăcută a tuturor, trebuie spus că Dumnezeu trăiește sau musai ar trebui să trăiască într-un loc de pe pământ, aici, undeva pe sub ochii noștri plini de somn și puchini și plini de solemnitatea trăirilor religioase fără de care toți oamenii sunt pierduți într-o lume a degringoladei și disoluției totale, semn că soluția de avarie pe această lume și până într-o sută de secole de-acum încolo, până în anul douăsprezece mii paisprezece este soluția religioasă, căci nu numai secolul douăzeci și unu, așa cum spunea Andrè Malreaux, ci și secolul o sută douăzeci și unu dacă nu vor fi religioase, nu vor mai fi deloc. După încă o sută de secole de monoteism sub jugul Stăpânirii Dumnezeului curent unic de azi denumit de unii Savaot iar de alții Iehova, omenirea va schimba acest zeu ce va ieși ciclic din uz, cu credința în politeism, în mai mulți zei, cum a mai fost până în antichitate în istorie, închinându-se cu evlavie și pioșenie fie zeului Apollo, fie lui Zeus, fie lui Bachus care vor fi scoși iarăși de la naftalină de vanitatea religioasă a oamenilor ce vor fi în toate timpurile la fel de zeloși în credința lor, adică la fel de intoleranți cu cei de altă credință cum sunt și astăzi cei ce frecventează exuberanți toate religiile curente la modă în ziua de azi. Să luăm aminte însă că războaiele și crimele, ororile și genocidurile, exploatările omului de către om, practica arată că vor prolifera regulat în toate timpurile și sub toate religiile. Dacă două mii de ani de monoteism sub formă creștină, hinduistă, şintoistă, etc. , plus vreo două, trei mii de ani de politeism sau păgânism cât a fost din preistorie până în antichitate, nu au fost suficienți pentru a lămuri omenirea că atmosfera de ostilitate și ură între oameni suprapusă perfect pe obișnuința războinică a firii regnului animal și uman ce nu va înceta niciodată, fiindcă așa este făcută spița regnului animal din care fac parte și oamenii, iar dacă această situație va continua tot așa, nu știu ce ar mai trebui să se întâmple ca să vedem clar că soarta noastră în univers este croită să fim veșnic în conflict unii cu alții, să fim beligeranți și programatic să ne urâm și disprețuim de moarte, cu religie ori nu, bestii sau oameni bestiali, totuna. Religia clamează iubirea între oameni, pioșenia, mila, grefate patologic și nepotrivit pe un puternic fond ancestral biologic de ură și dispreț care nu va înceta niciodată fiindcă biologia spune că suntem înainte de toate animale iar ura și sălbăticia endemică din regnul animal vor fi totdeauna naturale și cu atât mai puternice și rafinate cu cât ființele vor fi mai inteligente și evoluate. Omul urăște mult mai profund și perfid decât animalul, tocmai fiindcă este inteligent, iar inteligența presupune ascuțirea urii și maleficului din noi ca să se potrivească puterii și măsurii acestei inteligențe. Fără inteligență era imposibilă dezvoltarea sentimentului religios. Sub puterea sentimentului religios, realitatea ne vorbește că omenirea nu este evoluată pozitiv și nu poate progresa așa sub aspect valoric, moral și civic niciodată. Îndreptările religioase sunt într-adevăr bune dar ele nu mișcă consistent marea masă a oamenilor în general care rămân tot bestii în miezul lor biologic, religia ne garantând prin puterea ei că a putut salva omenirea de maleficul și bestialitatea din ea oricâte secole și milenii religioase au trecut și vor mai trece în istoria sângeroasă a omenirii. Procentul mic de oameni religioși care nu fac rău arată că religia nu a avut un răsunet consistent și o eficacitate practică și uzuală în morala și civismul oamenilor. Pentru bestia sălbatică a regnului animal, om sau dobitoc puse de Dumnezeu să viețuiască, pentru animale în general, religia nu e necesară, căci animalele, dobitoacele nu au nevoie de îndreptări morale și religioase, iar oamenii chiar dacă au nu se pot controla să nu se mai comporte barbar ca dobitoacele care prin firea lor nu se pot controla și modera să fie mai bune, miloase, smerite, pioase, acestea fiind nonsensuri pentru ele. Leul nu va putea fi mai bun și milos ca să nu mai sfârtece beregata antilopei căci ar muri de foame dacă nu ar mai omorî și nu ar mai înșela, iar o hienă care nu ar mai fura leşul gazelei pe care ghepardul tocmai ce s-a căznit s-o prindă, ar fi de râsul tuturor gheparzilor, celorlalte hiene zdravene la cap și gazelelor care toate și-ar lua nasul la purtare și ar ridiculiza biata hienă miloasă și dată în patima religioasă, patimă care numai pentru oameni spune să nu omori, să nu înșeli, să nu furi, etc. Chiar și Dumnezeu ar râde de dobitoacele care s-ar înfrăți și împrieteni într-o pace și concordie paradisiacă, unde nimeni nu face rău nimănui, unde haite de lei și antilope zugrăvite în reviste misionare ale sectanților religioși se privesc tandre bot în bot, și stau unele lângă altele odihnindu-se pe iarba verde a Raiului și socializând blânde pe veci. Comportamentul teoretic religios, blândețea și smerenia, mila și altruismul vin bine numai oamenilor care trăiesc într-o lume umană, religioasă, în care nu mai trebuie să ucizi pentru a nu fi ucis, deși practica arată că nu e tocmai așa căci nu degeaba oamenii au găsit aplicație în viața lor reală dictonului că "pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești" , sau "ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă apăr singur". De aici rezultă un adevăr incontestabil, acela că îndreptările religioase nu pot avea aplicabilitate și eficacitate în viața ființelor din carne, fie ele animale sau oameni. La oameni, cauza nobilă a caracteristicii religioase nu are puterea a se insera trainic în simțurile și instinctele noastre primare care nu ne opresc să nu ne comportăm dacă nu identic, atunci măcar similar cu dobitoacele. Să nu uităm că oamenii din toate timpurile au omorât în numele credinței lor particulare, când spre exemplu trăind în societatea imperiului otoman din vechime dacă aveai necugetarea să mărturisești altă credință puteai fi sigur că vei fi judecat de cadiu și condamnat de sultan degrabă să fii scurtat de cap fiind stigmatizat a fi denumit necredincios, ghiaur și păgân. Să nu uităm titulatura de război sfânt pe care unele religii o clamează frenetic și intolerant chiar în zilele noastre, unde scelerați și dezaxați ai îndobitocirii religioase aleg să se dinamiteze ei înșiși și să omoare și pe alții în numele credinței ce-i mobilizează și încurajează malefic ca să fie pure dispozitive kamikaze. Să nu uităm de inchiziție și arderile ei pe rug ale unor oameni considerați eretici, necredincioși și anatemizați pe măsură. Ura și disprețul credinciosului față de cel diferit de vanitatea sa sunt viscerale pe fond, că mărturisește ori nu, că este conștient ori nu de aceste orori de comportament bestial. Homo religiosus admite perfect ca umanitatea să nu-și merite această utopică titulatură din moment ce prin moravurile ei se verifică perfect dictonul homo homini lupus. Să lăsăm animalele cu sălbăticia și bestialitatea lor, care ne având iad și Rai nu au nici păcate și nici pretenția confortului și opțiunii paradisiace ca oamenii și să ne referim mai analitic la rasa umană religioasă prin ADN. Să constatăm astfel că inteligența i-a dus atât de departe pe oameni încât neajunsurilor firii și cărnii lor la fel de perisabilă cu a întregului regn de carne care nu-și permite luxul inteligenței ca oamenii, aceștia din urmă au găsit alternativa în soluția religioasă. Totul este posibil în percepția religioasă. Nu există impedimente care să nu poată fi depășite trăind ca om religios în cheia credinței care face ca iluzia fericirii să lucreze productiv în sufletul înaripat de opiumul credinței. Efectul ei mobilizator este posibil datorită inteligenței umane care a făcut ca viața să lucreze în această tristă dar eficace soluție de avarie religioasă în pofida neajunsurilor de tot felul. Fiind credincioși, oamenii demonstrează o inteligență. Fiind inteligenți, oamenii își cultivă o credință sine qua non. Fiind credincioși și inteligenți, oamenii nu mai mor de foame ca dobitoacele fiindcă au învățat să lucreze ogoarele, apoi să mulțumească Lui Dumnezeu pentru pâinea lor cea de toate zilele și pentru bunăvoința Lui Dumnezeu de a da ploaie ca să nu fie foamete și să nu mai fie nevoie să ucizi personal ca animalele fără de Dumnezeu pentru a mânca, să nu mai fie nevoie să înșeli și să furi mâncarea altuia, fiindcă o poți cumpăra de la magazin. Excepțiile confirmă și nu pot însă ascunde cruda realitate care arată că uneori în viață oamenii oricum fură, înșeală sau ucid pentru a mânca, așa cum a fost pe vremuri crunte de foamete în care canibalismul între oameni era o realitate și o necesitate, având de ales între a-ți ucide și mânca ruda muribundă de cancer, sau a muri tu de foame, că și-aşa murea în două, trei zile, mai mare paguba să îngropi atâta carne bună de mâncat. Spectrul dureros și amar al foamei n-a mai ținut cont între oameni de sentimentul religios. Foamea te îndeamnă să-L mănânci și pe Hristos dacă L-ai avea proaspăt mort la îndemână. De unde știm că niște înfometați nu L-au mâncat pe Iisus atunci când a murit și a dispărut subit ? Noi nu știm ce este foamea, având norocul unor festinuri opulente cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat ca să facem și adunăm destule șunci pe noi. Dar trăind realitatea foametei, să nu uităm aceste vremuri trăite de omenire și dacă Dumnezeu nu poate, să-i iertăm noi pe oameni, greșiții noștri cei de toate zilele nevoiți pe timp de foamete care a îngăduit-o Dumnezeu să-și mănânce morții ori integral, ori bucăți, pulpe mușchi și neapărat sânii fragezi ai femeilor moarte, toate prăjite sau neprăjite în tigaie, fără mujdei de usturoi și ulei inexistente pe foamete, sau crude, pe sărăcie ne existând nici lemne de foc. Dacă mai rămânea capul și burduhaiele să le pui în sicriu, erai mulțumit că mai are preotul ce prohodi, în lacrimile de înmormântare ipocrite și fără rost atâta vreme cât mai aveai între dinții nespălați carne de mort și în suflet un sentiment religios inutil și golit de orice rațiune. Nu știu ce a adus în omenire mai bun religia decât că sub pretextul unui echilibru social a mascat de fapt răul din noi și pornirea sălbatică cu care ne stătea mai bine să ni le fi asumat și să ni le recunoaștem natural ca ființe evoluate biologic din animalitatea pitecantropilor. Pentru cei ce mai cred în teoria creaționistă și neagă visceral evoluționismul, anume că omul a fost făcut direct așa cum este, cu puțin păr pe corp, cu maxilare reduse și fără canini mari, cu o inteligență și abilități specifice dăruite de-a gata de Dumnezeu numai oamenilor când a suflat peste ei duh de viață, ar face mai bine să se uite la documentare despre lumea primatelor, unde vor vedea că există urangutani care dându-li-se un prosop, urangutanul în inteligența sa l-a înmuiat în apă, apoi l-a stors efectiv de apă cu gesturi umane și s-a șters cu el pe bot și pe corp spre a se răcori de căldură. Nu putem rămâne sceptici la acest aspect și la altele cum ar fi asemănarea noastră atât de pronunțată cu maimuțele primate care știu să spargă nuci cu pietre și să folosească bețe drept unelte spre a scoate furnicile din termitieră, ori să ia crengi spre a-și bate semenii pe care îi urăsc, ori să dea cu pumnii în rivali așa cum fac și oamenii și așa cum fac și cimpanzeii ai căror femele au dispuse mamelele în zona pieptului ca și femeile noastre. Răul și animalitatea din noi precum și inteligența au o rădăcină atât de evidentă în istoria noastră biologică, ADN-ul nostru este atât de similar maimuțelor primate care ne-au furnizat mugurele de inteligență în curs de dezvoltare care a evoluat exponențial încât am devenit din pitecantropi și cimpanzei, homo religiosus iar în noi aceste însușiri și abilități specifice inteligenței s-au ascuțit spre a ne însufleți de infatuarea religioasă, o fază a evoluției inteligenței speciei din care a evoluat progresiv omul și nu știu ce câștig pozitiv și valoric a dobândit astfel decât relativitatea unei iluzii a binelui. Dacă strămoșii noștri biologici care ne-au furnizat inteligența ar fi avut intuiția că din ei vor evolua niște oameni a căror evoluție a inteligenței îi va conduce către dezvoltarea și ascuțirea unui sentiment religios ce nu rimează deloc cu pornirile pur sălbatice ale omenirii pe care nici o religie nu le poate eradica, pitecantropii și homo sapiens s-ar fi sinucis în masă, într-un gest de remușcare și autoflagelare extrem, realist și conștientizat, ca să ne scutească a ne da prin moștenire degenerarea cum am degenerat în fapt în varianta omului religios și criminal totodată, caracteristică sălbatică evolutivă de care omenirea nu se poate lecui oricâtă inteligență și patos al credinței ar clama. Nu mai trebuie să ne mirăm de unde vine răul din noi. Ne vine natural de la animalele din care am evoluat. Noi știam însă că Dumnezeu ne-a făcut. Cum ne putea face astfel încât să semănăm atât de identic tuturor bestiilor ? Cum creându-ne Dumnezeu ne-a putut da sentimentul religios atât de relativ și precar încât pe fondul lui să ne urâm și omorâm între noi atât de insurmontabil ca toate bestiile de la Facerea Lumii și până azi într-un ritm prolific și inexorabil ? Ce a adus mai bun religia și credința oamenilor în Dumnezeu dacă nu sunt deloc semne că răul din lume se va termina vreodată și că unii inocenți vor trebui veșnic să fie asasinați și să moară de mâna unora ce mărturisesc o credință și o frică de Dumnezeu ? Știu de ce omenirea nu poate renunța la războaie și confruntări. Totul vine prin puterea exemplului maniheist pe care l-a dat chiar Dumnezeu în Cartea Sfântă unde a spus că cine nu e cu El e împotriva Lui și cine nu adună cu El în Cer, pe pământ risipește. Înflăcărați de acest trist îndemn al Lui Dumnezeu, oamenii au plusat malefic și au statuat că cei diferiți de valorile lor trebuie combătuți și trebuie să moară de vreme ce sunt împotrivă. Știu de ce orientul nu se împacă mortal cu occidentul și istoria umanității va fi etern istoria unor crime sub ochii închiși ai Lui Dumnezeu. Religiile și credințele diferite insuflă în moravurile omenirii valori diferite și perfect antagonice în vanităţile specifice oponente. A-ți nega și distruge rivalul și oponentul e soluția cea mai la îndemână și confortabilă pentru omenirea îndobitocită de tarele de comportament ale sălbăticiei biologice. Când această sălbăticie se cuibărește perfid și inconștient în firea umană pe fondul găselniței soluției relative religioase, răul în lume și în oameni este definitiv și ireparabil. În ziua când orientul se va împăca cu occidentul refuzând grefa canceroasă a intoleranței religioase, când toți oamenii vor crede exclusiv în valori pur umane care unesc și nu în speculația convingerilor religioase antagonice care divid, omenirea va fi salvată, ne mai fiind nevoie nici de iad și nici de Rai, poate doar de un Dumnezeu strict reprezentativ și simbolic care să fie simbolul uniunii și concordiei umane, nu cel al urii și disprețului cu care îi mobilizează în devălmășie pe unele mase de oameni de o credință, contra altora de altă credință religioasă. În ziua când Rusia ortodoxă va da mâna cu occidentul catolic și cu orientul musulman plângând cu lacrimi de remușcare pentru tot ce omenesc i-ar putea uni pe oameni, iar religia ne mai putând să impună comportamentului omenirii ură și intoleranță, atunci putem spune că Dumnezeu a triumfat pe pământ iar iadul și Raiul din Cer au devenit inutile și caduce. Când toți oamenii vor crede într-un singur Dumnezeu și își vor face un singur tip de cruce ori nu-și vor mai face deloc, putem crede că Dumnezeu a reușit ceva în lumea asta care altfel vedem bine că e un rebut dumnezeiesc ascuns sub preș pentru mințile noastre de animale și dobitoace cu atât mai perfide cu cât sunt mai divers și diferit, rafinat religioase. Când Rusia, această minunată națiune cu artiști, genii și oameni celebri prin minunăția acestui popor măreț, va face parte din NATO, ori când Statele Unite și occidentul va face o uniune cu Comunitatea Statelor Independente, când Ucraina și Georgia se vor împăca cu minunata Rusie în lacrimi de remușcare și emulație pentru valorile pur umane ce unesc și nu dezbină, și când toți vor da mâna cu prietenii asiatici, cu marea Chină, Coree de Nord și Sud și cu Japonia, Iranul și Irakul și marea Indie și cu marele Israel și cu frumoasa Palestină și cu minunatele țări musulmane ce ne-au dat nemuritoarele povești din "O mie și una de nopți" , atunci și doar atunci Dumnezeu va arăta că îi pasă și va deveni o realitate, ne mai fiind nevoie să trăiască în Cer ci aici, pe pământ, sub ochii noștri plânşi de atâta emoție și bucurie.

O SCRISOARE PIERDUTĂ PENTRU DUMNEZEU

 O SCRISOARE PIERDUTĂ PENTRU DUMNEZEU
Octavian Paler se pare că ar fi scris un text cu titlul "Interviu cu Dumnezeu" dar acesta a negat că ar fi scris de el. Oricum, textul și interviul în sine conține răspunsuri elevate pe care numai Dumnezeu le putea da în Înțelepciunea Sa. Totuși, mi se pare că interviul a fost prea scurt, jurnalistul respectiv a murit în timpul interviului și răspunsurile Lui Dumnezeu au fost evazive și incomplete. După ce jurnalistul a murit, eu unul am simțit nevoia să-i iau locul. Am ridicat din tomberonul de gunoi caseta cu înregistrarea interviului care tocmai ce fusese aruncată de bodyguarzi după terminarea interviului cu Dumnezeu și moartea jurnalistului. Am pus să ruleze, am urmărit interviul și mi s-a părut că Lui Dumnezeu nu i s-au pus întrebările esențiale. De aceea am încercat să formulez eu unele. E vorba de un interviu în care și eu, pomenindu-mă în lumea cealaltă jurnalist reîncarnat am vrut să i-L iau Lui Dumnezeu într-o zi când acesta a decretat o zi a porților deschise în Rai când odată pe secol, Stăpânul cerului și al pământului permite tuturor să viziteze Raiul ca o campanie promoțională de publicitate cu scopul firesc de a întări autoritatea și faima Lui Dumnezeu. Dumnezeu tocmai ce dădea cu ciocanul în biroul Său de Judecător la Înfricoşătoarea Judecată, dând rezoluția de "Nevinovat" la un suflet care tocmai ce sosise la Judecată, când eu, jurnalistul reîncarnat tupeist tocmai ce m-am îndreptat cu microfonul către biroul Domnului care mirat mă privi pe sub ochelari. Atunci, simțind un complex de inferioritate de faptul că Domnul mă privea țintă îl întreabai tremurând pe Dumnezeu :
  "-Doamne, iertată să-mi fie îndrăzneala, e ziua porților deschise în Rai, e singura șansă să vă pot lua un interviu."
"-Tocmai mi-a luat altul un interviu mai înainte, dar a murit subit, ai grijă și tu ce întrebări îmi pui ! Oricum, e ultimul interviu !"
"-OK, Doamne, un ultim interviu"
"-De ce ai luat din gunoi caseta cu interviul luat de jurnalistul mort dinainte, nu știi că întrebările au fost prea seci și răspunsurile mele, oricât m-am străduit nu mă mulțumesc nici pe mine ?"
"-Ba nu, Doamne, ai răspuns perfect...!"
"M-am săturat de întrebări slabe și stereotipe, vreau să-mi puneți întrebări beton, ca să am ocazia să vă răspund pe măsură, dumnezeiește !"
"-OK, Doamne..."
"-Ce ții în mână ?"
"-E caseta cu interviul dinainte..."
"-Pune-o ca să vezi ce întrebări slabe și generale mi s-au pus. Ai grijă ce mă întrebi și tu, că de mă plictisești o să ai aceeași soartă ca jurnalistul dinainte !"
"-OK, Doamne, am tremurat eu" și am pus caseta :
Iată ce-l întrebase jurnalistul mort pe Dumnezeu :
"-Doamne, pentru învățătura omenirii, pentru buna lor pildă și înțelepciune, îngăduie un interviu..."
"《- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă mai ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc din timp la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și că pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat, am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici întotdeauna 》" . Aceasta este caseta cu întrebările puse de jurnalist, și cu textul ce-i este atribuit lui Octavian Paler și pe care l-am citat în paranteze duble triunghiulare și este un supracitat din blogul doamnei Daniela Mihaela Drenea din blogul ei de pe Google+.
Vrând să continui și eu cu întrebările ca un jurnalist entuziast ce eram în ziua porților deschise în Rai, am vrut să continui cu întrebările sub ochii curioși ai Lui Dumnezeu când deodată, un sunet de trompete ca la încoronarea regilor se auzi prin Rai și porțile Raiului începură să se închidă, semn că se terminase ziua porților deschise în Rai și bodyguarzi musculoși ne luau de sub brațe și ne scoteau afară, căci evident, nimeni nu se dădea dus de bunăvoie din Rai. Atunci, pentru că nu mai era timp și expresul retur Rai-Pamânt era tras la peron și pufăia din locomotiva sa cu abur, încropii o scrisoare cu tot ce mai aveam să-L întreb și Dumnezeu să mă lămurească, și-o pusei la cutia poștală din gara Raiului. Iată scrisoarea :
"Doamne, câte-aş mai fi vrut să te-ntreb în singura zi înainte de-a fi mort când ne-ai dat voie să te vedem ! Înainte de asta aș vrea să-ți mai spun că ăştia de pe-aici au început să cârcotească și înnebuniți de tăcerea și ascunzișul Tău ei zic numai măscări despre Tine. Ei zic : "Dumnezeu e aici totdeauna și nicicând". Iată ce mai zic unii dintre ei în penibila lor îndrăzneală : "Să nu-mi spuneți că Dumnezeu e ascuns după semafor și nu vede când o beizadea a unui baron local trece cu bolidul pe roșu și calcă mortal un copil care în recreația mare trece strada să-și ia un covrig de la chioșcul de peste stradă. Oricât te-ai uita la chipul tău în găleata scoasă din fântână să bei apă, chipul îți va fi hâd datorită mișcărilor apei din găleată. Nevrând s-o recunoască, mama acelui copil mort așa îl vede pe Dumnezeu în subconștientul ei. Ura ei e viscerală, disimulată în paranoia fricii și respectului de Dumnezeu. Atâta vreme cât mai moare un om nevinovat și altul vinovat e cu putință să facă rău unuia inocent și să scape, și când Dumnezeu a pus judecători corupți pe pământ în loc să judece El Însuși aceste pricini, și atâta timp cât avioane cu mame și bebeluși în ele plecând în vacanță sunt doborâte de bastarzi cu rachetele lor sol-aer Buk nenorocite și Dumnezeu care tocmai ce hălăduia prin cer și nu a parat cu mâna Sa Sfântă ghiuleaua inutilă trimisă de iresponsabili pe cer să distrugă avionul, orice pilde bune ne dă Dumnezeu și oricât ne-ar vorbi de frumos, absența și pasivitatea Sa din lumea curentă și îndobitocită de nedreptăți ni se pare criminală. Nu Dumnezeu vorbește înțelept despre noi și îndreptările noastre, ci noi oamenii vorbim înțelept despre un Dumnezeu absent dar care nu are atâtea pretenții câte îi atribuim chiar noi în naivitatea noastră bolnavă. Păcat de tot timpul pierdut de Dumnezeu cu noi și de noi cu Dumnezeu ! "
Așa închei scrisoarea mea, dacă ai timp, răspunde Doamne acestor bastarzi care te calcă pe nervi !

O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI (REACTUALIZAT)

94) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI (REACTUALIZAT)

Nici unul din noi nu se gândește la moarte fără un minim disconfort, dezinteres sau repulsie, funcție de dispoziția de moment și ce a mai auzit că se spune despre moarte și lumea de apoi în Cartea Sfântă și în folclorul nostru,  în general lucruri rele și înfricoșătoare, de n-ar fi să amintim decât de Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu. O stare atât de naturală de dezagregare a materiei corpurilor noastre, moartea, starea cea mai profundă și mai îndelungată, eternă chiar, singura cu adevărat de o consistență și solemnitate soră cu eternitatea, a ajuns să fie coșmar pentru gândurile noastre și alienare pentru rostul și bucuria vieții, a emoțiilor și sensibilității noastre trecătoare și efemere. Moartea, prin puterea ei neagră molipsitoare către tranchilizarea voinței și tonusului nostru cu serul otrăvitor al conștiinței iminenței inexorabile a trebuinței de a sucomba, a remiza și de a o termina abrupt cu chestiunile practice și anodine în acest univers, ne-a influențat până și voința de a muri, spre o manieră convenabilă, confortabilă și optativă. Toți optăm pentru amânarea morții. O amânare sine die. Într-un dialog colocvial cu moartea, la întrebarea acesteia : "Iată-mă, am venit, ce mai faci ?" ,toți i-am răspunde : "Doamnă, știi ceva...? Du-te de-ți caută de treabă, că eu nu sunt pregătit !" Avem vanitatea de a mai păcăli și a-i mai da țeapă morții pentru încă o zi și încă una. Ziua de azi e o victorie asupra morții care se regrupează pentru asaltul final de anul viitor pierzând luptă după luptă până atunci cu mândriile și anticorpii noștri, dar ne bagă în vine,  în sânge și carne insurgenții leucemiei și cancerului ca să ne mineze, să ne saboteze și să câștige în final războiul cu noi. Suntem nevoiți să trăim în aceste condiții precare și mizerabile în care suntem liberi să promitem orice dar nu că nu vom muri mâine. După dorință, odată ce ne-am născut putem alege să trăim astfel, cu moartea în sân și necazurile cu ghiotura, sau să murim. Sinucigașii aleg în final să moară. E opțiunea lor și o problemă a Lui Dumnezeu pe care n-o recunoaște.  Desigur, în majoritate însă toți vrem să murim cât mai târziu, bătrâni și sănătoși, să mâncăm cât mai multă pensie, să depunem cât mai mult aterom pe artere, să dăm o șansă institutului de geriatrie ce se va ocupa de studiul și oblojirea ineficace a decrepitudinii bătrâneților noastre. Constrânși de realitățile morților tuturor semenilor noștri ce se petrec prolific și alert la tot pasul în jurul nostru, nici noi cei vii acum nu putem spera în ultima clipă de luciditate a morții cu care este hărțuită și schingiuită conștiința noastră că vom avea o soartă mai bună. Trăim strepeziți cu frica morții în sân, or asta nu se cheamă că trăim ci că vegetăm otrăviți și destructurați de ceea ce s-ar chema o autentică și exuberantă bucurie și înțeles al vieții. Chiar dacă amânăm tot mereu oroarea de a fi într-o fatidică zi în fața instanței practice a morții, învățăm încet, încet să i ne supunem neputincioși și nu reușim câtuși de puțin. Mereu avem un amendament major și un bemol în fața actului normal de a muri. În general nu vrem ori nu putem muri. Ne mințim că moartea e departe, râdem mânzeşte de ea, ca în culise să ne roadem unghiile de scârba, frica și urgența morții ce ne paşte. Cugetul ce ni l-a pus Dumnezeu în cap unelteşte contra trebii preferate a Lui Dumnezeu : moartea noastră. Ne-a împrumutat Dumnezeu din mintea și emoțiile sale ca să ne molipsească cu frica și emoția de-a muri. Dându-ne mintea ca pe un cadou prea scump, Dumnezeu ne-a oferit realitatea nudă și mizerabilă a vieții și a morții ca un decor searbăd și sărac în care bibeloul minții și conștiinței noastre nu-l putem expune decât ca un kitsch. Și cel mai mare kitsch este să credem ceva despre noi, orice pe această lume, altfel decât că am fi niște vertebrate, niște mamifere pe suprafața acestui pământ și punct. Or animalele nu au nici un Dumnezeu. Din fericire sau din păcate noi avem unul. Unul care nu va pregeta să ne primească dosarul și cu ochelarii pe ochi să-l examineze la Înfricoşătoarea Judecată și să spună că am fost mândri și nu am fost smeriți, că am crezut în deșertăciunile vieții și plăcerile ei. Astfel zis, mai e o afacere să mori și să cazi iresponsabil ca un pescăruș mort în mâinile Lui Dumnezeu ? Căci Dumnezeu își va spăla mâinile cu spirt și va pune pe alții să te înghesuie undeva ca într-un marfar spre lagăr : ori în Rai, ori în iad. Deportați fiind în lagărul morții, căruia credincioșii îi spun locul vieții veșnice, în suflet ni se nasc monștri de revoltă, frică și ură. Fiecare crede în drama dispariției sale, crede că e de neînlocuit, că lumea fără el nu mai are nici un sens, că maximul de tristețe și dramă universală a fost atins odată ce moartea te-a secerat și pe tine și că se impune a dobândi dreptul la solemnitatea proprietății unui mormânt neapărat plin de flori care să arate lumii întregi drama ta insignifiantă și să eternizeze nimicul ce ești acum. Astfel, e imposibil a te împăca exuberant cu gândul morții, al acestui ultim accident stupid pentru eul și carnea noastră umilite cărora pentru că nu le-ajunge eternitatea vidă a trecerii timpului fără de soluția Dumnezeu, se înalță prin rugăciuni preventive către Dumnezeu la pretenția de a ridiculiza tot universul, galaxii întregi, timp și spațiu etern, față cu experiența și opțiunea noastră religioasă particulară reușită și fericită atât de pe lumea asta, cât și mai ales de pe lumea cealaltă când devii înconjurat de sfinți și intri fericit și autist în custodia Lui Dumnezeu. Când ești credincios și sub această necesară transă și terapie, ai mândria și insolența de a discredita toată eternitatea goală și infinitul nereligios care te înconjoară, de a disprețui mândru tot ce mai mișcă dar nu a ajuns la aceleași concluzii religioase cu tine, de a pune tot restul în penumbră, în fața vanităţii evidenței eternității opțiunii mântuirii tale religioase autosuficiente. Dumnezeu a devenit astfel și scop și vehicul locomotor pentru handicapurile noastre ale firii în drumul nostru efemer prin cosmos către Dumnezeu și Rai. A muri altfel decât cu Dumnezeu în brațe e ceva imposibil și inconceptibil pentru firea umană vulnerabilă dacă ne gândim la consecința practică imediată a legilor chimiei, fizicii și biologiei care spun că a muri înseamnă a consuma definitiv ciclul și tot combustibilul acestei adunături de celule care suntem fiecare, iar tot ce-am fost odată va fi vid, se va volatiliza și vom dispărea într-un neant cu totul normal sau ne vom transforma și descompune devenind lut cu oase goale, pretext pentru arheologia secolelor viitoare. Este imposibil să credem că nu există Dumnezeu și că murind fără El vom dispărea ca un abur după ce vom consuma acest stagiu al vieții. De aceea, în geniul nostru creator, această umilință a morții deci a volatilizării definitive și normale a corpului nostru întru normala putrezire, iar a sufletului nostru întru normalul neant al nimicului neființei, noi am făcut moartea suportabilă prin crearea și urmarea unor crezuri terapeutice, cum ar fi credința în revirimentul unei șanse în viața de apoi, mângâiere pentru conștiința zdruncinată a muribundului care își acordă singur o șansă și se agață de ea ca de un pai de chibrit în mijlocul valurilor agoniei morții. A-ți acorda o șansă pe lumea cealaltă înseamnă a călca din interes în picioare și a disprețui și eluda voit legile chimiei, fizicii și biologiei care la expirarea timpului te-au scos normal din uz din alcătuirea curentă și întâmplătoare de celule adunate împreună care ești. A crede în Dumnezeu, deci într-o forță pusă la lucru și mobilizare în univers, culmea, tocmai pentru gestionarea cadavrului tău pentru a-ți scoate cu forcepsul sufletul din el și a-l blagoslovi cu izbăvirea ce-o aștepți, înseamnă a crede neabătut că neapărat acel număr de celule întâmplătoare care s-au adunat vremelnic într-un înveliș ce a purtat numele tău, trebuie să continue sub o formă sau alta în Rai, alături de Dumnezeu, sub formă de duh, înger, pisică, bou, vacă sau șoarece, pentru cei ce cred în reîncarnări, orice contrastează cu dispariția definitivă a corpului fizic odată cu depozitarea normală și fortuită a acestui deșeu al cadavrului nostru în sordidul și lugubrul mormânt. Faptul că biologia și toxicitatea acestui mediu în care trăim a făcut ca speranța noastră de viață să nu îndrăznească a se duce mai departe de șaptezeci, optzeci de ani, asta dacă nu ești prea bolnav, sau nu nimerești într-o epocă de război și nimicire în masă cum a fost nazismul, ne face pe fiecare a ne programa cătinel ceasul fricii și scârbei de moarte cât mai curând odată ce ne apropiem fatidic de acest umilitor hotar. Normal biologic puteam trăi până la 180 de ani cu această carne pe noi dacă mediul toxic creat de Dumnezeu nu ne îmbolnăvea de moarte, și ce-i drept, nici noi nu contribuiam cu chimia noastră la propria otrăvire biologică. Dar neavând ce mânca, mâncăm E-uri, apoi mergem la Sfânta Liturghie să mulțumim pentru pâinea noastră cea de toate zilele plină de initium, o substanță pusă de mai marii conducători ai lumii pentru care părintele ne îndeamnă să ne rugăm la biserică, soluție canceroasă pentru reducerea lentă și discretă a numărului oamenilor. Într-o variantă fericită a Creației, când carnea și anatomia noastră oricum permitea biologic, putea Dumnezeu să ne fi făcut ca la 80 de ani să fi fost în floarea tinereții, numai buni de trăit și iubit. Iar la 180 să fi fost bătrâni și să fi murit... Ce ne facem însă că Dumnezeu a scris în Cartea Sfântă că anii omului sunt 70. Ce trece de 70 este chin și suferință...! De aceea nu putem trăi 180 de ani. În ADN-ul nostru s-a înscris mortal chestiunea religioasă care ca un efect placebo pervers și invers a invadat anticorpii noștri să nu mai lupte și chiar să creadă că trebuie să murim la 70 de ani. Pentru cei ce au trăit mai mult, au avut niște anticorpi miloși și loiali. Iată de ce dacă la douăzeci de ani nici nu te gândești la moarte, la patruzeci încă dai cu barda în stele, dar la șaizeci de ani majoritatea dintre noi devin bigoți căci se aude ticăitul ceasului bolilor și morții ce aduc frica inerentă. Frica de necunoscut tocește dinții nepăsării și ignoranței noastre religioase. Cei ce mai rămân sceptici, mare parte din ei se fac frate cu sticla de băutură și țigara. Alții abandonează un Dumnezeu pentru altul, funcție de modă și tabieturi religioase. Majoritatea credincioșilor însă, datorită moștenirii acestei splendide găselnițe a calmării ororii morții prin credința în Dumnezeul bun la toate, a găsit soluția la anxietatea conștientizării morții prin aruncarea definitivă și completă în valurile trăirii sincere religioase. Este cea mai simplă și comodă metodă de a te abandona și totodată a te ascunde de neajunsurile firii aduse ființelor de stihiile și condițiile vitrege ale universului și de a te preda în brațele unui Dumnezeu proiectat a fi util și bun tuturor gusturilor și mofturilor noastre, bun la tot și toate, astfel încât să  prindă Domnul pe fiecare muritor în palmele Sale salvatoare odată ce a murit,  s-a dezintegrat și a început să cadă în neant, iar chimia, biologia și fizica au ajuns astfel de râsul curcilor prin preceptul religios care statuează că cel mort va învia, ba mai mult, că nici n-a murit vreodată, subzistând într-un suflet deștept care s-a descurcat printre stele. Nu știu de ce, nici un posesor al unui suflet de credincios care se va descurca în stele, un suflet de acesta cu frica Lui Dumnezeu mai vrea cu tot dinadisul să mai trăiască o zi sau două în această lume de carne și își mai urează unii altora la mulți ani hârbului lor de viață când scopul evident e moartea ca și condiție obligatorie către devenirea ulterioară ei de pe lumea cealaltă...! Faptul că nu se râde și benchetuieşte la înmormântări, când ești cu desăvârșire credincios și știi din ce lume rea a plecat mortul și în ce lume dulce se duce la bine și mântuire, mi se pare un nonsens și un act dizgrațios, imoral, de o ipocrizie inutilă. Logic și normal ar fi fost să râdem la înmormântări știind că sunt prilejul și pretextul către lumea cealaltă mai bună. Se constată o involuție civică socială de la daci încoace care își serbau cu bucurie decedații și se bucurau de morții ce le mor, primind ei înșiși propria moarte cu bucurie, știind de Raiul lui Zamolxe unde vor parveni cu atât mai strașnic cu câte răni de sabie mai adânci aveai. Or evoluția și circumstanțele istorice au înlocuit inutil religia dacilor cu cea de împrumut a romanilor creștinați pe baza unei vechi religii iudaice actualizată aproape la indigo până azi unde litania, recviemul, plângerea la zidul plângerii și turnarea de cenușă în cap au fost moduri de a fi ale acelei religii molipsind toată manifestarea socială cu ocazia morții cu balastul lacrimilor și suferinței și făcându-ne pe toți să plângem în disperare la înmormântări și implicit să ne temem noi înșine de propria moarte cu aceeași intensitate. Dacă însă sătui de acest drum bătut al siguranței religioase prescrise încercăm să scăpăm de acest corset mistic și să optăm pentru o libertate totală a spiritului nostru cu orice preț, o facem pe riscul nostru și cu beneficiul relativ al libertății de conștiință și al spiritului liber cugetător sau libertin în interpretarea canonic religioasă. Odată cu crearea minții noastre, Dumnezeu ne-a dat tuturor libertatea de a ne înșela, și celor religioși și celor nereligioși. Astfel, în fața realității practice a universului imediat înconjurător toți suntem stigmatizați cu posibilitatea erorii, neputând vorbi de nici o certitudine într-o lume în care nimic nu-i sigur, nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu, chiar și îndoiala fiind îndoielnică. Totul pornește de la opțiunea Lui Dumnezeu care a ales relativitatea de a nu se revela conștiinței direct ci doar mijlocit de trăirea religioasă profundă, condiție sine qua non pentru a-L percepe pe Dumnezeu, pentru că așa a vrut El ca să fie un produs al creierilor inundați de accidentul vascular religios, doar într-o lume transcendentă, subiectivă, obscură, inevidentă matematic a emoțiilor și trăirilor private intense și febrile a credincioșiei și revelației, adică a unei forme de alienare din întreaga gamă de diagnostice psihiatrice. Singura evidență clară a devenit astfel evidența morții de care nimeni nu se mai îndoiește. Molipsind totul în jur cu relativitate după maniera-i criptică, chiar și asupra morții Dumnezeu ne-a strecurat morbul interpretării subiective, fiecare după propriul interes și urgență religioasă sau nu. Nici în moarte n-avem dreptul de a avea o certitudine clară și nu putem muri deplin și clar biologic, unii dintre noi arogându-şi dreptul și luxul de a muri mai mândri decât alții, de a muri solemn,  înflăcărați sau îmbolnăviți de motivarea religioasă și visul cel din urmă, Raiul. Însă nu numai religioșii găsesc un remediu relativ și o terapie contra morții. Toți oamenii, atunci când vor relaxare, concediu, plimbări, păduri, munte, mare, ei nu de muncă vor să se odihnească, căci a te odihni de muncă prin muncă e un îndemn și ceva natural dacă munca e făcută de plăcere. Vrem să ne odihnim de munca silei de moarte. Vrem să ne odihnim de visul posibilității iadului. Și vrem să ne odihnim de visul cadavrului nostru plin de viermi și de un Dumnezeu care a conceput așa ceva și sub ai cărui ochi plângem noi cu lacrimile noastre de sânge. Eu vreau să muncesc, nonstop, mii de kilometri, zi și noapte la manșa locomotivei, și nu vreau concediu, dar vreau să mă odihnesc și lecuiesc de stupiditatea și răutatea lumii, starea ei de înapoiere în moravuri și superstiții identică evului mediu, sclavagismului, antichității și preistoriei care au spus la unison că există un Dumnezeu și moșiile Sale, iadul și Raiul, această poveste a poveștilor blurată de lacrimile noastre amare de muribunzi canceroşi sau prin accidente stupide. E imposibil să crezi că există Dumnezeu într-un loc din cer și nu întinde mâna să pareze o rachetă trasă într-un avion cu niște mame și copii de niște oameni care au posibilitatea să fie iertați până la urmă de Dumnezeu pe lumea cealaltă conform Cărții Sfinte atunci când li se va cânta veșnica pomenire, cu lumânări, tămâie și toate cele. Pentru aceste orori și pentru multe altele dați-mi și mie voie să iau o pauză înainte de oroarea propriei mele morți sau a celor de care-mi pasă. O pauză nu de o zi, nu de o săptămână sau lună, ci o pauză de un milion de ani. Un moratoriu și un armistițiu cu moartea și cu Dumnezeu de un milion de ani. Doar atât aș avea nevoie ca să mă tratez de toate ororile și de neajunsul de a mă fi născut în lumea actuală făcută de mântuială de Dumnezeu, cum spunea Emil Cioran. Un milion de ani nu e mult, sunt cinci sute de ere creștine de două mii de ani, cu cinci sute de nașteri și răstignirii ale lui Iisus, cu cinci sute de potoape ale lui Noe, cu cinci sute de vechi și noi testamente etc. Tot ce-au adus în lume acestea, doar un milion de ani de pauză poate repara.
 

CREDINȚA OAMENILOR, O AMBIȚIE EXTRAVAGANTĂ A LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

95) CREDINȚA OAMENILOR, O AMBIȚIE EXTRAVAGANTĂ A LUI DUMNEZEU (REACTUALIZAT)

Există planete care printr-un hazard, printr-un joc fatal al gravitației sunt aruncate de stelele mamă în afara sistemului lor solar, surghiunite pe veci din ceea ce alții (dar nu ele) ar simți că e fericirea orbitării monotone într-un sistem solar care nu le mai prinde. Deodată, scăpând de gravitația inexorabilă și toxică a soarelui lor, și de orbitarea monotonă și  invariabilă în jurul autorității lui intransigente, se trezesc  de a doua zi dezertate în spațiul extraplanetar fără de orbită și fără de rotație, fără zi și noapte, fără nici un anotimp și fără nici un an, gonind în frigul absolut, cu aceleași stele mereu neschimbate pe cerul nopții, fără de zori de zi și fără de apus, fără de ieri și fără de azi și fără de mâine... Expulzată în infinitul rece și negru, acea planetă exilată în veșnicie fără timp și fără ani, devine, neavând de ales, fericită...devine liniștită... căci scapă cel puțin de nedreptatea și sila morții și dezintegrării odată cu terminarea combustibilului soarelui ei suveran care va exploda într-o zi, insensibil, impasibil, înghițindu-le fără milă pe toate planetele orbitând cuminți și cu vise de izvoare cristaline curgând printre frunze și crengi prin adâncurile pădurilor lor virgine...
   Deodată..., în infinit... O planetă liberă, fără viață și fără moarte, fără țel și cu amintiri inutile... Cu o singură amintire doar... : Aceea a aruncării sau autoaruncării din sistemul solar și a anului și lunii când s-a întâmplat acest cataclism cosmic... Timpul oprit în loc, căci anii, lunile, zilele și orele nu mai există la planetele scăpate de pe orbite și care nu se mai învârt în jurul nici unui soare ca să mai existe răsărit și apus. Cu ceasul la mână vei vedea că el funcționează dar nu se mai face dimineață. Va fi veșnic noapte. Și orele vor trece inutil pe ceasul tău. Ora aceea când ai văzut soarele apunând definitiv va fi ultima. Luna aceea și anul acela vor fi ultimele... Veșnic înghețate în timp și memorie, același an și aceeași lună, fără de viață și fără de moarte, fără tinerețe și fără bătrânețe, cu ceasuri care merg în gol și nu mai măsoară nimic... Fiindcă în univers domnește legea dezordinii, a întâmplării și entropiei, de la norii de pe cer care iau forme neregulate și întâmplătoare, nesimetrice și dezordonate, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, fără simetrie și vreo estetică aparte și până la toate stelele pe cer care sunt ca și cum ar fi aruncate vraiște și nu puse într-o simetrie și ordine geometrică, numai un noroc și întâmplare a făcut ca pământul nostru să se țină de orbita soarelui la o distanță optimă astfel încât viața și credința noastră în Dumnezeu să fie posibile. Puteam printr-un hazard al întâmplării să nu mai avem șansa să ne naștem pe pământul nostru cel de toate zilele care a făcut posibilă viața și credința. Puteam să ne naștem, deci să fim alungați de Domnul din Rai pe un alt pământ, pe o planetă moartă, expulzată de întâmplările și legile fizicii de pe orbita soarelui, și sunt cu duiumul astfel de planete dezertoare în spațiul interstelar, și trăitori în acel loc să nu mai știm niciodată de un Dumnezeu și nici El de noi. Nici Dumnezeu nu mai știe de rostul acestor planete uitate, fără ani, fără anotimpuri, fără oameni, fără viermuirea lor, fără vanitatea lor, fără religia și credința lor, toate o pasiune cu totul întâmplătoare și o ambiție extravagantă a Lui Dumnezeu...!

DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT

DESPRE NEAJUNSUL DE A FI BĂRBAT
A fi bărbat e un nonsens privind strict prin sfera chestiunii practice. Pentru ce să fii bărbat, deci mascul și să produci până la andropauză miliarde și miliarde de spermatozoizi inutili când doi sau zece ți-ar fi fost de ajuns ca să răspunzi perfect chemării alerte a Lui Dumnezeu de a te înmulți și a umple pământul ? După ce faci doi sau zece copii pentru ce îți mai este bun organul copulator sexual, boaşele și prostata, când după o vârstă, când ți-ai văzut copiii mari, aceste organe sexuale bune la vremea lor numai necazuri îți aduc după ce ajungi decrepit bătrân, impotența își spune cuvântul și faci un frumos cancer de prostată ? Nu-i o fericire să trăiești cu aceste apendice sexuale inutile odată ce și-au făcut treaba la timpul lor, când mai nimerit ar fi fost să-ți cadă ca frunzele uscate ale toamnei și să te lase liber și bătrân, eliberat de toate complicațiile inerente urologice, să-ți mănânci pensia liniștit, liber și scutit de orice hormon al vieții, al tentației și al păcătuirii, spre marea satisfacție a femeilor și a Lui Dumnezeu că nu mai ești apt a avea ochi pentru nici o altă frumusețe și ispită decât frumusețea Lui Dumnezeu și a credinței în El. O lume a bărbaților eunuci ar fi fost mai nimerită pentru pofta Lui Dumnezeu și a lumii feminine de a trăi într-o astfel de lume a emasculaților numai bună de manipulat și gestionat pentru folosul și vanitatea proprie a Lui Dumnezeu și a femeilor. Când Dumnezeu știa că bărbații, niște masculi ai unei specii a regnului animal nu vor fi decât niște masculi vorace și feroce urmându-şi corespunzător instinctul biologic de împreunare cu toate femelele ce răspândesc în mediul și apropierea bărbaților feromoni ce îi caută și ispitesc, și că datorită normelor sociale umane sunt nevoiți de a-şi reprima acest instinct sexual iar datorită uzanțelor și normelor civice, morale și religioase trebuie să cadă victime urgenței acestor norme, e de neînțeles de ce Dumnezeu a persistat cu experimentul creaționist pe capul masculilor umani și nu a stârpit din fașă tot ce a fost instinct primar în bărbat, astfel încât orice manifestare a farmecelor feminine să fie ineficace pentru niște masculi bărbați rămași mai bine puri eunuci religioși, spre a răspunde clar obligativității stricte monogamice derivată din canonica și motivația religioasă habotnică. Un bărbat, atât era bun : de prăsilă să-și pună consoarta cloşcă de două, trei sau zece ori maxim, apoi cu părere de rău, odată copiii născuți și porunca divină îndeplinită de a ne înmulți și umple pământul, trebuia să îngroșăm rândul la clinica de urologie pentru a face cuvenitele vasectomii. La drept vorbind, Dumnezeu putea înmulți lumea numai prin femei. Ele puteau rămâne gravide singure, doar cu duh sfânt cum a fost și fecioara Maria, era mai elegant pentru ele așa, sau cum o fac unele specii de șopârle din deșert care nasc numai exemplare feminine, fiind specializate să nască fără masculi. Sau puteam fi hermafrodiți ca râmele, sau unele specii de melci acvatici, fiind biologic legați fiecare bărbat de femeia lui, printr-un inel de legătură, spre deliciul femeilor și al Lui Dumnezeu. Ne făcând așa cu noi bărbații cum a făcut Dumnezeu cu alte creaturi, ne oprind în bărbați interesul sexual biologic multiplu, ne castrându-i și alienându-i printr-o dispoziție strictă divină, Dumnezeu a transformat masculii bărbați în niște hibrizi tributari nonşansei de a fi niște ratați ai regnului animal, nefiind apți a face față purului instinct sexual animalic pluripotent și pluriopțional. Opriți de Dumnezeu din evoluția normală a acestui instinct sexual pluriopțional clar admis majorității regnului animal, bărbații au ajuns victime triste ale biologiei lor, ale emancipării civice social umane și religioase generale dictată conduitei, moravurilor și moralei speciei inteligente. A fi femeie și a vedea cum masculul de lângă tine nu se poate abține să întoarcă capul de mână cu tine după alte femele apetisante ce răspândesc feromoni și implicit cascade de testosteron în sângele bărbaților trebuie să fie extrem de deranjant și ofuscant. Iar pentru bărbați, această penitență biologică impusă de normele social umane ce le aduce reală suferință și declin organic, explică de ce ei sunt mai împrăștiați, iresponsabili, bosomelnici și de ce trăiesc mai puțin decât femeile. Unele femei, extrem de puține au înțeles această simptomatologie a bărbaților și molipsite de îngrijorarea acestui prognostic ascuns al suferinței masculine au ales să accepte un paliativ de însănătoșire a acestei afecțiuni masculine. Au subscris să practice sexul în grup, în cadrul binecunoscutelor grupuri de swingeri. N-a fost voia femeilor să accepte această anomalie la nivel moral uman și religios. Dar fiindcă totdeauna Evele și-au iubit bărbații, au ales să-i accepte cu tot cu bolile și mofturile lor, au ales să-și accepte propria damnare copiind pe Eva mama noastră primordială care din pură dragoste pentru bărbatul ei, căci dragostea înseamnă dărnicie extremă, a oferit bărbatului iubit tot ce putea fi mai dulce și bun dintr-un pom al bunătăților, un măr din pomul cunoașterii, plin de mere irezistibile și apetisante. Aflând omenirea că astfel Eva a greșit, de la alungarea din Rai îndrăgostiții au ales să nu-și mai dăruiască mere dulci și ionatane, lăsandu-le să putrezească inutile pe ramurile pomului cunoașterii, rămânând văduviți de această cunoaștere, rămânând proști dar mulți și fericiți, scutind lumea să fie plină de savanți și genii pe toate străzile. Și pentru că dacă nu au mai fost mere de cules de prin pomi și dăruit, oamenii au pus geana pe următoarele frumuseți la rând care sunt florile, au ales să sacrifice aceste flori în schimb pentru satisfacerea nevoii vanitoase a oamenilor de a fi galanți. De frică să nu mai greșească încă odată cu darurile din dragoste, femeile s-au lecuit să mai ofere ceva din dragoste bărbaților, lecuindu-se de greșeala Evei de a oferi un măr inutil și otrăvit de egoismul și ura viscerală a Lui Dumnezeu. Ele, femeile, nu mai dăruiesc nimic de frică. Ele au ales să le placă să primească ele daruri și cadouri și bărbații să aibă inițiativa darurilor, a avansurilor și flirturilor. Astfel, din nefericire pentru flori, următorul lucru frumos și bun de dăruit au fost aceste flori. Bărbații, astfel au cășunat pe ele, să le sacrifice pentru a plusa în câștigarea dragostei partenerelor lor. Dar vai...! Cum nu știu acești îndrăgostiți de la Adam încoace că e inutil și periculos a-şi dărui flori și jurăminte de iubire, când ar trebui să știe că toate florile și jurămintele de iubire se cuvin numai Lui Dumnezeu, care este un Dumnezeu al capricioasei, extremei și nevindecabilei gelozii ? Eu cred că alta ar fi fost soarta omenirii dacă îndrăgostita Evă ar fi ales într-o inspirație strălucită și fericită să dăruiască nu lui Adam mărul, ci Lui Dumnezeu însuși ! Irezistibil și orgolios cum îl știm pe Dumnezeu din fire la prinoasele și dovezile de dragoste, sunt sigur că Dumnezeu i-ar fi iertat pe oameni dacă Eva i-ar fi dăruit Lui Dumnezeu mărul. El ar fi rămas perplex, "dumb with surprise" , (mut de uimire) cum spun englezii, și în fața unei astfel de dovezi de iubire, din respect pentru umanitatea religios obedientă și pentru că Dumnezeu are sufletul infinit sensibil, ar fi primit mărul, ar fi mângâiat-o pe Eva goală pe plete, și când ea nu ar fi fost atentă ar fi pus mărul înapoi în pomul cunoașterii lipindu-l la loc pe creanga pomului cunoașterii, dacă tot a ținut atât de strict la integritatea inutilă și de neînțeles a acestui pom. Dacă Raiul cu merii Lui a fost un loc de pe pământ, atunci putem înțelege că a fost un loc cu climă temperată unde creșterea merilor a fost posibilă. Astăzi pe pământ doar merii au rămas. În schimb nici o urmă, nici o ruină a Raiului nu ne-a rămas ca dovadă a existenței acestui mirific loc. Dumnezeu a ales să plece definitiv de pe acest pământ, luând cu sine egoist toată mărirea Sa și tot mobilierul, zestrea și urmele Raiului ca să ne fie imposibil a dibui unde se află și cum trebuie să fie din punct de vedere practic această locație. Schimbând locația Raiului de pe pământ în Cer, Dumnezeu ne-a strecurat în inimi sentimentul nemângâiat al unei jigniri nedrepte și inalienabile. Nu progres a fost mutarea Raiului în Cer ci o formă despotică de totalitarism și sinucidere divină prin manipularea și ducerea propriei Creații într-un trist derizoriu și strepezirea inimilor noastre jignite de egoismul Lui Dumnezeu de a ne lua tot lăsându-ne să vegetăm numai într-o formă de viețuire ternă terestră, cu nevoi și necesități insurmontabile și cu jugulare prin care să curgă sângele ce ne alimentează cancerele și tumorile. Ok, dacă aceasta e Opera și Lucrarea Lui Dumnezeu, le acceptăm cu respect și condescendență ce le avem dăruite de Dumnezeu din fire. Chiar dacă nu ne place respectul impune acceptarea a tot și a toate câte vin de la Dumnezeu, de le înțelegem ori nu. Să lăudăm pe Dumnezeu din respect, nu că am înțelege ceva din tainele Sale. Să-L respectăm pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce amestecând pe bărbați în taina cununiei cu femeile lor i-a lăsat Dumnezeu activi sexual pe bărbați și după ce femeile au făcut numărul de copii și cea mai mare parte dintre ele odată trecute de vârsta de 45 de ani când secrețiile și feminitatea din ele e în regres definitiv, foliculina se împuținează și le cresc ușor mustăcioare iar sexualitatea devine o amintire vagă, aleg să-și ignore sau disprețuiască bărbatul în căldurile sexuale pe care Dumnezeu nu i le-a eradicat bărbatului trecut adânc prin căsnicie și nu înțelegem de ce. Să respectăm și iubim orbi pe Dumnezeu chiar de nu înțelegem de ce a trebuit să chinuie și să-și bată joc de unele exemplare umane în proiectul Său Creaționist, care au fugit din Laboratorul Divin cu tot cu perfuzii băgate de Dumnezeu și i-am văzut și noi pe la televizor că sunt gemenii siamezi uniți unul de altul în toate formele imposibil umane, sau hermafrodiții, cei ce sunt și bărbat și femeie în același trup, cei cărora englezii le spun "shemale" . A vedea o femeie cu sâni în toată regula și cu boașe și ditamai organul sexual masculin în erecție cum și-l decalotează ritmic sau mai pe românește cum și-l freacă până iese lichidul seminal, te duce cu gândul că multe trebuie să fi fost ciornele și încercările prin care a proiectat Dumnezeu omul până a ieșit ceva. Chestia e că Dumnezeu a lucrat din greu și pentru oameni și pentru dobitoace, căci am văzut și oameni cu două capete și viței aşijderi. În fața atâtor neînțelesuri trebuie să închizi ochii și astupi urechile și să zici rugăciunea "Tatăl Nostru" , nu că i-ai găsi vreun înțeles pragmatic în înșiruirea de nonsensuri logice și umane, ci pentru că așa trebuie, ca o formă de măsurare și trecere a timpului până vei muri, ca o formă de mătănii pe care trebuie să le învârți în minte ca să-ți treacă timpul. De aceea eu mă resemnez și respect pe Dumnezeu pentru tot ce ne face, bun sau rău, și nu-L invidiez pentru grija ce ne poartă la toți pe pământ, miliarde de oameni, fiecare cu ghebul său, cu chiloții săi găuriți și cu efemerul și vanitatea sa ce vor sfârși sordid într-un mormânt. Și nu-mi mai rămâne decât să cad pe jos la picioarele Lui Dumnezeu, ca o haina udă, grea, mustind de ploaie, plângând dinainte-i, cu fața mânjită în noroiul cel mai negru al căinței și să-i mulțumesc că am șansa să trăiesc într-o lume în care ura și sălbăticia nu au învins total totuși, și nu sunt o antilopă mâncată de vie de hiene... De aceea zic sfârșit de plăcere și durere tuturor... : Iubiți-vă mult oameni... ! Gustați promoțional unul din altul atât timp cât Dumnezeu mai umblă prin Supermarket cu tava de porțioare promoționale gratuite... Nu vedeți...? Am copiat pe Dumnezeu astfel încât oamenii se pot iubi uneori între ei ca îngerii... ! Nu-i vorbă, că exact cu o formă similară de măiestrie ne și urâm între noi. Dar și când se iubesc, oamenii o fac uneori total. E o adevărată avanpremieră la desfătările inimii ce îi așteaptă dincolo... Dar să nu ne luăm nasul la purtare, să nu profităm de îngăduința și răbdarea Lui Dumnezeu. Să iubim deci cum Dumnezeu iubește : calm, potolit, fără voluptate și patimă, fără drog de îndrăgostire..., fără amor... Amorul e un concept și o trăire inventată de oameni care aplecându-li-se să mai mănânce doar trei culori în dragoste, s-au dus în bejenie în adâncurile pădurii inimilor lor să mai aducă și alte merinde, vânat cu proteine de care să se bucure în dragoste... Cine-a zis că e bine și binecuvântat de Dumnezeu asta...? Căci oamenii au adus din adâncurile inimii lor AMOR... Și l-au trântit mândri la picioarele lui Dumnezeu care pe dată și-a pus mâinile în cap și a făcut pareză de dezgust... Nu vedeți prieteni că Dumnezeu nu vrea să simțim plăcere...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi e scârbă de plăcerile noastre carnale pentru care a potopit odată lumea zicând că-s orgii și sodomii...? Nu vedeți că Lui Dumnezeu îi iese tot mai mult păr alb la tâmple că noi, nenorociții Săi copii îi ieșim din cuvânt și vrem relaxare, vrem amor și plăcere și vrem toți ca unul să JUISĂM...? Nu vedeți că Dumnezeu vomită la activitatea noastră pe Facebook, la plăcerile, gemetele noastre de amor și capătă febră la orgasmele noastre....? Nu vedeți că Dumnezeu își pune mâna la ochi când unele femei din cauza unor orgasme profunde aruncă cu jeturi lichide cărora Dumnezeu nu le-a dat o denumire în Cartea Sfântă, dar englezii i-au zis squirting ? Că din scopul inițial al orgasmului, ca bestia care se acuplează să vadă că e bine și plăcut, să nu-și maltrateze și mănânce perechea cum face insecta călugăriță cu masculul său, și să-și aducă aminte să se mai încalece și altă dată să perpetueze specia, oamenii au croșetat o întreagă istorie de visare romantică... Unde scrie în Biblie de romantism și amor și orgasme, mai ales multiple, despre squirting, despre punctul G și sărutul francez, decât la capitolul despre Sodoma și Gomora în care Dumnezeu a potopit de-a valma și incestuoşii demni de foc, și îndrăgostiții care se sărutau tainic prima oară nefiind încă însoțiți și cununați în taina cununiei...? Ce ne rămâne deci decât să ne băgăm mințile în cap, și fiindcă Dumnezeu nu pomenește de amor, și nici de plăcere și nici de săruturi prelungi cu limba eventual franțuzești între bărbat și femeie, nici măcar soți fiind, să trăim deci potolit și rezervat, după pravilele date de Dumnezeu, sărutăndu-ne întotdeauna cu o oglindă în spate ca să vedem de nu este Dumnezeu aproape să ne reproșeze : "PREA LUNG...!!!"... Trebuie să rămânem virgini iar instinctul sexual să-l reprimăm, să nu ne privim organele genitale, să nu le atingem decât pentru pipi iar dacă explozia de spermă face ravagii în corp, să nu atingem organul în erecție că e păcat ci să-l lăsăm să pompeze singur sperma prin poluțiile din somn. Fără prea multă voluptate, fără prea multă fantezie și finețuri erotice e tot ce își dorește Dumnezeu de la noi. Fiindcă astfel ați fost voi făcute femeilor, să fiți mame, să fiți gravide și să nu vă mai intereseze nimic decât Dumnezeu care s-a teleportat în voi cu totul și decât puii de om care cresc din voi, rezultați din dumnezeiasca împerechere în taina cununiei, și binecuvântați de Dumnezeu că sunt rezultatul unei încălecări, al unui coit rezultat din nevoia hormonală biologică de a-şi vărsa sperma din corp care urlă în boașe de asaltul adrenalinei testosteronului masculin... Embrionii concepuți pe coclauri sunt priviți circumspect. Cum v-ar veni să știți că rodul din pântecele voastre e privit ciudat și circumspect de Dumnezeu, venit din infidelitate și adulter...? Singura șansă..., nu vedeti...? : e să îmbătrânim deplin și fără rezerve într-un matriarhat sufocant dar salvator, cu atuurile si virtuțile fidelității în căsnicie atârnate de gât ca un pandantiv din niște cristale de munte care te scapă de energii negative, și odată cu ultimul copil programat și născut, să ne ducem să facem vasectomie să nu cădem în păcatul ispitei sub adrenalina asaltului feromonilor feminini ce bombardează masculii din toate părțile, din toate direcțiile și din toate timpurile... A fi însoțit în taina cununiei până la moarte, în monogamie creștină, în fidelitate neştirbită, sunt idealuri umane de care nu are rost să comentăm și cârcotim fără a fi siguri că pierdem timpul aiurea... Sentimentul matrimonial exclusiv pios și creștin așezat domină lumea și viața din lipsa unei alte alternative oferite de Dumnezeu de la începuturi pentru a conviețui rațional și suportabil între noi semenii... Variațiunile pe tema căsniciei, cum ar fi cele gay sau concubinajul liber asumat si exprimat sunt din start niște nonsensuri atâta vreme cât cei ce le practică mai au tupeul să-și ureze Hristos a Înviat de Paște și să se roage de sănătate și noroc Lui Dumnezeu... Altfel spus, toate flirturile, amantlâcurile, poveștile romanțioase de amor, sărutările pasionale între îndrăgostiți libertini sunt afronturi aduse eticii si canoanelor creștine la care ține Dumnezeu și care aduc pierzanie atâta vreme cât toți trăim și nu avem cum să nu trăim cu frica Lui Dumnezeu... Să trăiești o viață sub o dulce sclavie, religioasă, știind că ai un Stăpân, pe Dumnezeu, de a cărui FRICA trebuie să-ți temi pielea funciarmente, și care îți normează și cenzurează orice sentiment ce deraiază din sfera creștină habotnică închisă, e unica posibilitate în viață, de vreme ce altfel, de frică să nu călcăm în străchinile Lui Dumnezeu ne temem ca șobolanii de pedeapsa Sa divină exclusivistă. De aceea, de vrem să mai facem și mâine o cruce și să ni se dea o pâine amară și uscată cum cerem în toate zilele, ce rost are să nu ne predăm Lui Dumnezeu în pielea goală și să mai ascundem vreun sentiment uman în desuuri în afară de febra creștină la care trebuie să aspirăm exponential...? Voi aceste femei..., voi aceste mame... Înțelept ar fi să vă purtați ca leoaicele : adică în singuratatea voastră creștină să mârâiți lângă puii voștri la netrebniciile și avansurile leilor care vă dau târcoale frivol fiindcă altfel nu pot neavând nici un Dumnezeu, doară voi având unul și care vă ajunge pentru o viață întreagă, pentru o căsnicie întreagă, plină și saturată de sfânta fidelitate și sfântul matriarhat ca un burete din care curge apa în exces... Victime ale propriei biologii, bărbații își trădează pe față reminiscența ancestrală sălbatică a preistoriei zoologiei din care noi am degenerat din cauza evoluției minții dar dobitoacele evoluând până azi, neschimbat de la Facerea Lumii, când era suficient un cocoș să calce toate găinile din poiata lui Adam și Eva. La fel sunt și bărbații de azi. Cocoși degenerați în care mai agonizează muribund interesul găinaresc față de toate găinile. Această regulă biologică explică și dă răspuns la întrebarea retorică pe care și-o pun femeile, de ce masculii întorc capetele după toate femeile frumoase, iar chiar dacă pentru asta dau cu capul în stâlpi nu-i bai, că nu îi doare. Exces se cheamă infidelitatea și flirtul... Păcat se cheamă aceasta și Dumnezeu pedepsește promis orice păcat. Dureros e să fii pedepsit de Dumnezeu și să stai în fața lui ca un câine plouat așteptând să fii eutanasiat nefiind de principiu bani divini la bugetul pentru îngrijirea câinilor păcătoși de pripas sentimental din adăposturile Lui Dumnezeu... Cum te doare degetul vrând să bați un cui în locul unde nu trebuie și îți dai cu ciocanul puternic peste deget și se strânge sângele în hematom apoi se sparge pielea și curge sângele negru adunat..., așa te va durea sufletul când Dumnezeu îți va da cu ciocanul intoleranței Sale în moalele deșertăciunii sufletului tău ce-i zici tu sensibil și te va pedepsi etern pentru păcatul și neajunsul de a fi bărbat sau pentru orice nu se încheie cu o cruce.

RAIUL E UN LOC DE PE PAMÂNT CU MERI IONATANI ȘI CLIMĂ TEMPERATĂ

 RAIUL E UN LOC DE PE PAMÂNT CU MERI IONATANI ȘI CLIMĂ TEMPERATĂ
Singura dovadă că Raiul e un loc de pe pământ e că au existat în Rai meri denumiți de Dumnezeu pomi ai cunoașterii binelui și răului. Or, merii știm bine că ei cresc în locurile cu climă temperată. Ei au nevoie de anotimpuri, de primăvară pentru a înflori, de vară pentru a se coace și de toamnă pentru a fi culeși. Nu întâmplător au semințele acoperite de un miez dulce și parfumat care e motivația și dovada că fructele, în trebuința de a-şi răspândi semințele, ca să fie împrăștiate de cineva, trebuie să fie culese de cineva motivat de gustul dulce. Merele ar fi putut cădea și singure pe jos și semințele și-ar fi putut face treaba și germinația așa, dar gustul dulce al lor, al merelor, al fructelor e irezistibil și trebuincios pentru ființe vii omnivore printre care și oamenii și dovada că merele au fost făcute ca să fie culese și mâncate de cineva, sub mreaja dulceții și aromei lor, stă în faptul că pentru asta au fost făcute de Dumnezeu așa și nu altfel, căci pământul putea să le înflorească și germineze semințele și fără de gustul, culoarea și aroma specifice atragerii atenției ființelor înfometate și pofticioase cum sunt. Nu este plauzibil că Dumnezeu a creat lucruri inutile. Deci nu a creat pulpa bună a merelor, culoarea și parfumul lor atrăgător ca să putrezească inutil pe crengile pomului cunoașterii din Rai, ori ca să cadă și putrezească pe pământ fără ca să fie o îmbiere pentru ființe să le mănânce și astfel să le răspândească semințele. Cum ființele sunt trăitoare pe pământ, evident că și Raiul cu merii săi îmbietori trebuie să fie și să fi fost pe pământ într-un loc cu climă temperată, loc plin slavă Domnului de oameni. În alt loc al trăitorilor credincioși ai pământului, cu climă tropicală sau sahariană, Mărul Raiului, evident că ar fi fost portocal sau curmal. Dulcile fructe e clar că au fost făcute să fie mâncate. Și astfel e exclus ca luarea unui fruct, a unui măr din Rai să constituie un păcat pentru o ființă creată de Dumnezeu, Eva, cu foame, pofte și instincte normale biologice, cu simțuri, gust și miros și consumul unui fruct, fie el și măr din pomul cunoașterii e exclus să constituie un păcat insurmontabil, când a fost o faptă logică urmare a creării mărului și poftelor noastre așa și nu altfel de Dumnezeu. La o adică nu Eva a fost prima care s-a atins de măr și nu ea a greșit prima dată. Altcineva s-a atins de mere înainte. Cum mărul înflorește doar într-un loc cu climă temperată și primăvară plin de vietăți, evident că nici frumusețea, parfumul și polenul acelor flori n-a fost pus degeaba ci pentru a fi o sursă de hrană pentru albine care ele s-au atins primele de florile din pomul cunoașterii binelui și răului. Or Dumnezeu nu le-a condamnat pentru această greșeală, admițând că a fost greșeală, la un iad al albinelor, alungându-le din Rai cum a făcut cu specia Sa inteligentă, omul, Opera Sa preferată de la Facerea Lumii, care a plătit cu surghiunul din Rai atingând un pom vizitat, violat mai întâi de albine. Dumnezeu cu tainele sale este de neînțeles și îți lasă simțurile urzicate și timorate cu discreția sa, ca un fund de mlaștină în junglă, noaptea, în care nu ai vrea să fii. De aceea Raiul cu pomii lui și iarba sa verde, pe pământ simțim că este de la Facerea Lumii și nu în cer unde se duc ochii tuturor credincioșilor. El este salvarea noastră pentru anxietățile și sperieturile noastre. Raiul cu primăverile sale, cu merii înfloriți și albinele care polenizează atâtea flori de mere rămase neculese și inutile de la Facerea Lumii, este un loc de pe pământ. Oamenii au sesizat asta, exprimându-şi această opinie în cântece precum "Heaven is a place on Earth" cântat de Belinda Carlisle, sau "Singurul Rai e pământul" , de Marius Țeicu. Vedem pe pământ numai indiciile Raiului, nu și Raiul însuși. Nu se poate să existe un Rai ascuns în adâncurile pământului sau în abisurile oceanelor sau în alte locuri extreme din spațiul cosmic unde datorită condițiilor extreme, merele nu fac mere, nici răchitele micşunele. Raiul trebuie să fie o locație fizică, materială, suport direct pentru materialitatea și creșterea pe ramuri a merelor mult invocate. Or nu se poate un Rai transcendent și spiritual cu meri plini de mere roșii și adevărate și nici meri, pomi ai cunoașterii cu rădăcini în abur și într-un nimic transcendent intitulat Rai. Deci, într-un loc cum e pământul, actualmente integral cartografiat, e de neînțeles cum nu s-a descoperit locația și coordonatele GPS ale Raiului cu meri, afară de faptul că Raiul chiar nu există și de aceea împreună cu Dumnezeu care nici mâine nu va apărea în piața publică sau pe Facebook să-i dăm like la poze, sunt numai visuri și deziderate frumoase ale sensibilității umane în care oamenii cred odată cu viața și infailibil până la moarte. Nu poți să le destrami oamenilor ultimul vis și să-i mai ai sănătoși pe stradă. Or nu știu ce fel de sănătate spirituală mai manifestă omenirea când deja la mulțimea revoluțiilor de pe pământ n-au adăugat revoluția devastatoare față de ineficacitatea percepției și localizării visului paradisiac și al patronului aferent Dumnezeu, această poveste rămânând o şaradă care ni se livrează ca meniu al zilei și unic meniu minților noastre pleoştite sub iminența creierelor pândite la tot pasul de atacuri vasculare cerebrale, nu înainte de înecarea creierelor în aburii opiului necesității religioase. Am avut Raiul pe mână, l-am pierdut printre degete și îl căutăm neobosiți printre stele când Raiul e un loc de pe pământ, cu meri ionatani și climă temperată.

DUMNEZEU A COCHETAT PRIVINDU-SE ÎN OGLINDĂ CÂT DE FRUMOS ERA

DUMNEZEU A COCHETAT PRIVINDU-SE ÎN OGLINDĂ CÂT DE FRUMOS ERA
Dumnezeu a muncit șase zile continuu, obosind si bătătorindu-şi mâinile de atâta titanică muncă... Cu ochii injectați și fața încercănată de nesomn, n-a mai putut... a adormit cu capul pe masa Sa de lucru... Era ziua a șaptea, zi de duminică... Apoi, dupa ce s-a odihnit o veșnicie, căci numai atât îi trebuie lui Dumnezeu să se refacă, s-a trezit, s-a spălat pe față cu tot Amazonul, și-a făcut din toată menta de pe lume un ceai de mentă răcoritor și s-a privit în oglindă : Da ! Într-adevăr, îi dispăruseră cearcănele, lumea, oamenii creați își vedeau fericiți și liniștiți de treaba lor, Dumnezeu era atât de mândru de asta, fața-i era luminoasă și odihnită, ochii atât de vii, odihniți și albaștri și atât de frumos..., atât de frumos era Dumnezeu, cum este și acum... Se admira în oglindă, apoi, dintr-un capriciu, cum mai facem și noi uneori, și-a scos limba în oglindă cochetând și El acolo, în intimitatea Lui... Dintr-o dată, oamenii s-au schimbat... Au început a se îmbolnăvi... Au început să faca tensiune, vasculită, pielonefrită, colagenoză, cancer și s-au îmbolnăvit de inimă, și de dor mai mult decât toate... Doamne..., nu puteai să-ți ții limba în gură...? Ce-a folosit să Te strâmbi la Tine însuți și să ne îmbolnăvești pe toți de moarte...?

CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE
Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste, dacă ești bărbat este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta sau pentru mama ta, pentru sora sau pentru fiica ta. Aceste minuni, femeile, sunt cel mai mare noroc, o favoare și o binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu bărbaților. Femeile nu au un beneficiu din asta, numai dezavantaje și inconveniente, suferințe, dureri și nemulțumiri. Toate aceste nemulțumiri sunt pământul roditor din care crește profitul și fericirea bărbaților. Orice fericire crește pe amarul și durerea echivalente ca intensitate ale altuia care trebuie să plătească acest preț de cost. Nimic nu este gratuit în acest univers. Viața însăși o plătești cu moartea care e prețul de cost al vieții. Pentru fericirea bărbaților plătesc femeile care sunt puse de Dumnezeu ca și țapi ispășitori. Femeile, dragile de ele nici nu-și dau seama de neajunsul ce-l suportă pentru ca bărbații să aibă un destin fericit. Dumnezeu nu le-a îngăduit șansa de a trăi pentru ele ci a făcut astfel încât să-și sacrifice întreaga viață, parazitată de paraziții pentru care trăiesc, bărbații, pentru care sublime simt totuși atâta afecțiune. Din carnea și sângele femeilor ne naștem, le luăm și revendicăm sănătatea și tihna dându-le balastul neodihnei și al grijei ce ne poartă. Iar ele, frumoasele ciugulesc din cojile și resturile mizeriilor vieții ceva care le strepezeşte simțurile și viața, ceva care le-a mai rămas zicând că asta le e soarta. Norocul de a fi făcuți din carnea, laptele și grija lor nu-l vom putea plăti niciodată. Ele au preluat stoice sarcina Lui Dumnezeu de a naște și îngriji oameni. Ele fac răbdătoare munca de jos în crearea omenirii, Lui Dumnezeu ne mai rămânându-i decât comoditatea elegantă și formalitatea de a sufla duh de viață peste noi cu bagheta Sa divină. O singură dată s-a murdărit Dumnezeu pe mâini de lut, când a făcut primul om, bărbatul, care de asta este mai urât decât femeia, fiind făcut din lut. Apoi, fiindcă se știe cât de curat și septic este Dumnezeu, a găsit artificiul perfect pentru crearea oamenilor : A luat o coastă de-a bărbatului și a făcut din ea femeia care de asta e mai frumoasă, ne fiind făcută din lut murdar luat de Dumnezeu de prin smârcuri și mlaștini cum a fost făcut Adam. Ca treaba cu crearea oamenilor să fie perfectă și să nu mai fie o sarcină personală a Lui Dumnezeu să-și piardă timpul cu munca brută a creării atâtor miliarde de oameni, a băgat în sarcina femeilor îndatorirea de a scoate oamenii din ele din suferința, sângele și sudoarea lor și nu știu de ce ca o compensare a datoriei lor de a fi însărcinate nu le-a scutit Dumnezeu de chinul de a naște în dureri. Odată cu prima naștere a Evei și tocmai din vina păcatului ei tot nasc femeile în dureri. E voia Lui Dumnezeu și nu știu dacă femeile ne mai suportând această voie nu e un păcat că au ales să-și scoată copiii din burtă prin cezariană uneori. Nu știu dacă trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu pentru norocul bărbaților de a nu ști ce înseamnă durerile facerii și alte dureri ale lor din care bărbații dobândesc un profit existențial de liniște și siguranță. Atâtea dureri și neajunsuri ale femeilor ar fi trebuit să sensibilizeze bărbații să nu mai vrea să se împreuneze cu ele niciodată din frondă pentru suferința și neajunsul gravidității lor ulterioare. Căci a fi femeie și gravidă e ceva grav după chiar sensul cuvântului. Înseamnă că ceva cauzează consecințe grave biologiei și vieții femeii. Dumnezeu știa că unii bărbați vor conștientiza asta și vor deveni miloși cu partenerele lor de existență, ne mai voind să se împerecheze cu ele iar asta va emancipa întreaga lume masculină într-o revoltă, o grevă și un refuz al împerecherii, lucru inacceptabil pentru economia planurilor creaționiste ale Lui Dumnezeu pentru oameni pentru că ar fi însemnat să-și ia singur Dumnezeu următoarele sarcini : ori să lase toate femeile gravide din duh sfânt cum a făcut cu Fecioara Maria, ori să purceadă a se murdări de miliarde de ori de lut pe mâini, golind de nămol toate mlaștinile pământului sau ogoarele de pământ să ne facă pe noi cum a făcut din lut primul om prototip, Adamul. Imposibil acest lucru pentru prestigiul Lui Dumnezeu. Și atunci a venit tot Dumnezeu și a băgat în capul bărbaților instinctul sexual, mreaja care-i încântă de promisiunea libidoului, o formă de foame ce se alină prin orgasm, furnizorul senzațiilor plăcute ale cărnii într-o lume a cărnurilor cu maxime dureri care suntem noi oamenii. Femeile sunt doar un pretext în potolirea acestei înfometări biologice a bărbaților. Un pretext și un accesoriu rânduit exclusivist de Dumnezeu pentru binele acestor indivizi, bărbații, preferații Lui Dumnezeu, atâta vreme cât El s-a gândit prima dată să facă un bărbat și nu o femeie, viețuitoare de categoria a doua în optica Lui Dumnezeu, care nu are voie în altar și nici în biserică atunci când are scurgerile corespunzătoare ratării atâtor nașteri în fiecare lună, care trebuie să fie supusă bărbatului prin taina cununiei, iar precum Dumnezeu este cap bisericii, bărbatul trebuie să fie cap femeii lui. A fi femeie și a trăi conștient ori inconștient cu acest stigmat pus de Dumnezeu pe capul lor pare o înșelătorie și o stratagemă, o mreajă dispusă de Dumnezeu pentru a-şi împlini planul practic creaționist. Totul e o înșelătorie în planul creaționist în ceea ce privește perpetuarea speciilor. Dumnezeu a dat culoare și miros florilor. Numai după aceea albinele au venit curioase să vadă ce e și astfel au polenizat florile. Din poruncă divină și fără mreaja culorii, parfumului și polenului nici o albină nu venea conștiincios la nici o floare dacă nu avea ceva de câștigat pentru a-şi potoli foamea, dată ființelor atât de genial tot de Dumnezeu. Foamea e tot ce mobilizează lumea și existența tuturor ființelor. Nici sâmburii din pomi nu erau culeși de nimeni din conștiința împlinirii și ascultării poruncii divine de a fi băgate în pământ de creaturi să germineze dacă nu erau învelite de un miez dulce și parfumat, foarte bun pentru potolirea foamei speciilor. Nici femeile nu ar fi fost lăsate gravide dacă nu erau atât de frumoase, atrăgătoare și brave cum sunt, iar bărbații nu aveau cum să-și potolească instinctul sexual, al șaptelea simț rânduit lor de Dumnezeu, pentru ca bărbații să ia miezul lor dulce, să le violeze metodic pentru propriul uz și pentru împlinirea poruncii divine de a se înmulți și umple pământul. Pentru asta eu nu mai știu dacă trebuie sau nu să mulțumim Lui Dumnezeu. Faptul că oamenii, femeile și bărbații aduc prinoase și fierbinți manifestări de dragoste Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și din toate motivele îl pun pe Dumnezeu într-o plăcută lumină în optica religioasă a omenirii, dovedind că e inutil și perdant a "cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi". Să luăm deci de bun tot ce Dumnezeu ne-a hărăzit, faptul că El a condamnat femeile să existe întru beneficiul bărbaților, să le fie supuse, sclave și soții. Asta dacă ai norocul să-ți dea Dumnezeu una. E un noroc pervers și mizerabil, dar dacă vine de la Dumnezeu trebuie să-l acceptăm fiecare după conștiința lui, să dea gir sau să cârtească rânduielilor Lui Dumnezeu. Căci e un noroc să-ți dea Dumnezeu o soție, spre norocul tău și spre paguba ei. În primul rând e o pagubă și un neajuns să te naști. Apoi e o pagubă să fii om. Și dacă te-ai născut om e o pagubă să fii femeie. Femeile din start s-au născut cu mai puține avantaje și mai puține drepturi decât bărbații. Nu trebuie decât să vedem preferința și partipriul clar pe care l-a avut Dumnezeu pentru bărbați. Fiind și El tot bărbat, Dumnezeu a dat dovadă că e misogin căci a simțit necesitatea de a crea întâi bărbatul în proiectul Său creaționist, apoi, gândindu-se mai bine și reconsiderându-şi proiectul inițial a realizat că e bine să facă și femeia nu pentru că era o urgență primordială a proiectului vieții cum l-a considerat pe bărbat și l-a făcut dintâi, ci pentru că Dumnezeu după toată Facerea Lumii trebuia să se odihnească. Iar femeia a fost sclavul ideal care l-a exonerat pe Dumnezeu de datoria perpetuului act creaționist, ca să împlinească cu prețul cărnii și muncii ei trebuința de a umple și popula pământul. Nu-mi mai rămâne decât să mulțumesc Domnului că mi-a dat privilegiul să fiu bărbat și să trăiesc înconjurat de o lume de femei. Să mă rog Domnului pentru sănătatea și binele lor care sunt relative și precare în fapt. Și față de femei să am un respect mare cât de la pământ la cer și o vinovăție tot atât de mare. Căci și din cauza mea poate o mamă a murit și o soție se chinuie să mă îngrijească. Căci femeile ar fi meritat mai mult. Iar eu pentru că în fața Lui Dumnezeu nu pot fi avocatul tuturor femeilor, chinuitele pământului, îmi limitez datoria de a lăuda toate femeile pământului, mame, soții și fiice lăudând pe singura pe care mi-a dat șansa Dumnezeu s-o am, soția mea. Pe ea o cheamă Camelia. Are nume de floare exotică și suflet de aur și trist o iubesc din motivele arătate mai sus. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta. O, draga mea soție, cum nu sunt eu un pământ sigur și curat pe care să calci, unul fără bălți și șerpi prin bălării să te muște...? Cum nu sunt apa pe care-o bei să te răcorească de sete..? Cum nu sunt eu medicamentele... toate medicamentele pe care le iei, și cele pe care nu le iei căci nu știi că-ți trebuie ca să-ți fac bine..., ca să repar în tine acel ceva ce nu vreau sa se surpe..., temelia cetății inimii și vieții tale lovită la bază de atâtea ghiulele ale demonilor, bolilor, răutăților și necazurilor din viața ta..., când zidurile vieții tale plâng, crăpate, lovite de ghiulele la bază, tremurând sub greutatea sufletului tău ce-l dețin...? Cum nu pot să pun alte cărămizi noi din cele ce ți-au fost lovite de viață...?, căci e păcat ce muzică și câtă splendoare se aud sus deasupra zidurilor lovite ale vieții tale, sus acolo la tine în suflet, în inimă, acolo în ființa ta unde se aud atâtea muzici și unde e atâta lumină de Rai reflectată prin vitralii până jos în strada vieții, rece, murdară, nepăsătoare față de tine... Cum nu sunt eu o nouă viață pentru tine ca să-ți ajungă să-ți desfășori minunea de suflet ce-l ai... şi ca să poți zâmbi și tu vreodată pe lume..., deplin, ...fericită..., odihnită..., sănătoasă..., împăcată...? Cum nu sunt Dumnezeu să te mântui... ! Cred că am să mă strădui, nu știu de voi putea vreodată, să învăț a-ți face bine ca Dumnezeu... Dumnezeu mă va simpatiza... Va zice : "Ia uite..., unul care vrea să mă mai descongestioneze și scutească de-o treabă cu un suflet... Bravo amice... Ești salvat..., și tu, și sufletul soției tale iubite..., al tuturor soțiilor și mamelor de pe acest pământ". O, Doamne, e inutilă bucuria de care te bucuri în privința mea căci dacă eram călcat pe trecerea de pietoni de o mașină și intram în comă avea-vei Tu să mai fi vrut să salvezi vreodată aceste minuni, femeile, dacă eram o legumă legat la aparate pe patul de spital și nu mai aveam puterea să scriu pentru ele cea mai frumoasă pledoarie și scrisoare de dragoste ?

CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL!

CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !
 În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi și a viețuitoarelor e starea de ură și dispreț. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă. De ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate. E de la ura ancestrală cuibarită biologic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, ori bogat, ori sărac, să avem în gură alt scuipat decât al nostru. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri, ighemonicoane, să iubești ceea ce capul transplantat a iubit și să urăști ceea ce acea țeastă a iubit dintre scârbele tale cele mai mari. Nu degeaba anticorpii noștri încearcă să respingă grefa iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești anticorpi. Urâm prezența și tot ce înseamnă individ diferit de noi. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, în tren sau la coadă și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori vânturile. Vânturile altuia ne put dar ale noastre nu, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic înainte de-a trage apa și după ce-şi bagă degetul în chiloți, miroase să vadă cum o fi, doar e mirosul lui foarte suportabil. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta lucru nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune prin forță și vicleșug. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a foamei. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și toată noaptea. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici". Nu numai oamenii, dar tot regnul viu urăște programatic și fabrică venin, începând cu oamenii, șerpii, ciupercile și florile. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți. E lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și dragostele: extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul dragostelor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și interesele Lui Dumnezeu. Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. O dragoste din acelea posibile și palpabile de la vârful aisbergului. Cât de deşart si fals... A iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde cu unul ca tine. Dulce e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit. Să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și nu mai poți aștepta nimic în schimb. Așa face și Dumnezeu cu noi. Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească. Bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar... Și măcar de ți-ar mângâia suferința și bubele leprei cineva mai brav decât tine, nu te poate încălzi spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea. Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța si dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli in iad pentru că totul are un preț de cost. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrațişându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane. Aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune. O au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror senzații de voluptate, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă și disperată de ură, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească, cu fiori de năzuință de răzbunare. În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată. Dacă m-am îndrăgostit vreodată, a fost mereu fără speranță. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată frumoasă, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren și a rămas fără ambele picioare se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu mie-mi umple inima de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă și tânără îmi promite în inima ei un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu. Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră. Și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată. A fi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu tolera în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care să ni le fi dat gratuit și necondiționat, ca și creații de sorginte divină demne de a se bucura prin moștenire de aceste bucurii și drepturi. Nu acestea sunt visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate a universului neexploatată în favoarea creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ? Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi. Să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi. Și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii. Și vei fi ciopârțit cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă, ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu. Dumnezeu nu suferă concurență și ne aruncă pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale. De asta suntem condamnați să murim. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-a dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent stringențelor și necesităților acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e neverosimilă pe pământ, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm. Și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm. Ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem. Și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și un junghi al remuşcărilor la adresa noastră. Dar fiindcă Lui nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai. Adică în veci răul va sta cu regele la masă. Ura va fi ură, boala va fi boală, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile. Semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini prin bălării și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, cu noi, cu oamenii, cu tot ce-a creat Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta e cu neputință. Ori, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu. Și binele și răul. Binele pentru cei păcătoși, și răul pentru cei sărmani și săraci cu duhul. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!