CUVÂNTUL ENGLEZESC " SQUIRTING " NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ

CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ
  Cuvântul englezesc "squirting" înseamnă "stropeală". El nu are corespondent în limba română. Unul din sensurile acestui cuvânt în limba engleză nu poate fi tradus în limba română. De asemenea și verbul "a mânca" folosit cu un anumit sens în limba română, nu poate fi folosit cu același sens în limba engleză. Nu poți spune în limba engleză : "My nose is eating me". Pe când în limba română poți spune : "Mă mănâncă nasul". Nu poți spune în limba română simplu și direct pe înțelesul tuturor credincioșilor cu frica Lui Dumnezeu : "Unele femei se stropesc când fac dragoste înfocată" și să speri că te vor înțelege și aproba toți pioşii creștini. Majoritatea lor își vor scuipa în sân și-ți vor spune că bați câmpii făcându-şi hotărâte cruci și blestemându-l pe ucigă-l toaca. Dumnezeu nu a pomenit nimic în Cartea Sfântă despre stropirea unor femei când fac dragoste. Nici măcar conceptul de a face dragoste, și conceptul de orgasm nu a fost pomenit de Dumnezeu în Cartea Sfântă dintr-un exces de pudoare irațional, neomenesc și de neînțeles. Dumnezeu a spus simplu și concis : "Înmulțiți-vă și umpleți pământul". Așa le-a spus tuturor mamiferelor, tuturor orătăniilor pământului. Organelor noastre genitale Dumnezeu le-a atribuit pentru știința noastră exclusiv funcția reproductivă. Nu ne-a vorbit Dumnezeu de preludiu, mângâieri, sărutări pătimașe, sărutul francez, voluptate erotică sau concupiscență, orgasm și squirtingul unor femei atunci când au un orgasm profund. Nu ne-a spus ce e și la ce folosește acel lichid care țâșnește unor femei în urma orgasmelor lor profunde. Știind că zăbavnici cum sunt din fire oamenii nu ar fi respectat conștiincioși îndemnul și porunca divină de a se înmulți și umple pământul, Dumnezeu a oferit oamenilor un mijloc și un accesoriu țipător colorat pentru a le trezi interesul acuplării și a nu uita această datorie și le-a dat orgasmul, (nu ca o plăcere, nu din convingere și dărnicie personală divină) , și nu ca să ofere altruist oamenilor o plăcere memorabilă în această mare de-amar a mizeriilor și durerilor vieții, ci din necesitatea și interesul mercantil, cazon, prozaic ca speciile să se înmulțească. Interesul strict de moment în a popula obligatoriu pământul cu vietăți supuse L-a făcut pe Dumnezeu să nu se complice cu lămurirea creierelor noastre limitate în ceea ce privește înmulțirea speciilor sau a altor taine pe care a considerat că nu e util să le știm. Îndemnul sec al Lui Dumnezeu adresat oamenilor de a se înmulți și umple pământul nu ar fi fost suficient, așa că Dumnezeu a dat oamenilor o motivație, orgasmul, nu din dărnicia și convingerea Lui, nu ca un cadou, o favoare și o plăcere oferită oamenilor din mărinimie ci din necesitatea fortuită pe care a resimțit-o ca aceste creaturi să aibă interesul imediat practic sexual de a se înmulți și a umple pământul de oameni supuși robiei credinței, rugători, închinători, obedienți scopului supunerii definitive față de Divinitate pentru ca astfel bunul Dumnezeu să aibă candidați calificați la malaxorul mântuirii și umplerea Raiului cu mulțime de suflete anonime și fără personalitate, opțiuni, fără păreri, opinii și demnități, pentru popularea Raiului cu indivizi înregimentați volens nolens oricum robiei religioase și astfel apți și calificați a adera la datoria inconceptibilă de a subscrie cu devoțiune muncilor, datoriilor și treburilor ordonate de Dumnezeu sufletelor în lumea cealaltă, în Rai. Faptul că noi oamenii am atribuit actului brut al acuplării o valoare personală, sentimentală, că l-am poleit cu sentimente, cu erotism, cu dragoste, cu chestiuni poetice, e opțiunea privată a oamenilor, e libertatea și curajul ce singuri și-au luat în văditul dezinteres al Lui Dumnezeu a meni oamenilor aceste preocupări private speciale, iar oamenii fiindcă au simțit această ignorare divină din partea Lui Dumnezeu s-au apucat să țeasă în jurul actului animalic al împerecherii o gamă elaborată de sentimente, trăiri, emoții și voluptăți, tocmai fiindcă au simțit acest minus de grijă al Lui Dumnezeu de a face diferența între o specie inteligentă care se împerechează și restul regnului animal care procedează în aceeași manieră fizică în ceea ce privește acuplarea. Din condescendență, din respect nețărmurit față de Dumnezeu și pentru a-i salva reputația de perfect mizantrop și satrap față de specia umană inteligentă pe care a creat-o, oamenii nici n-au băgat de seamă această irațională nepăsare divină și dimpotrivă, din puținul de bunătate omenească ce caracterizează omenirea, i-au atribuit Lui Dumnezeu imensa majoritate a respectului, evlaviei și dragostei, a credincioșiei, smereniei și pioşeniei, crezând în zadar că Dumnezeu va subscrie vreodată visurilor și emoțiilor de dragoste omenești așa cum oamenii subscriu necondiționat credinței și respectului nețărmurit față de Creator. Există oameni credincioși care niciodată n-au trăit sentimente și emoții de dragoste, care se înmulțesc din instinctul gol și suficient pe care li l-a hărăzit Dumnezeu și nu se poate spune că resimt o pierdere pentru asta. Există femei frigide care niciodată n-au trăit un orgasm deși Dumnezeu a dăruit ca o compensare femeilor pentru greutățile lor specifice legat de nașterea copiilor, a greutăților și responsabilităților materne și matrimoniale posibilitatea unor orgasme multiple în cadrul aceluiași act sexual. Există și femei care trăiesc amorul la o cotă exacerbată, descărcările orgasmelor lor fiind adevărate explozii de fericire și plăcere, conducându-le la ejaculări extreme, la acele stropiri sau inundări cum le spun românii, sau squirting-uri cum le spun englezii. Aceste fenomene sexuale feminine, doar oamenii cred că sunt legate de intensitatea erotismului feminin. Dumnezeu nu a avut intenție și timp la dispoziție pentru a da o însemnătate și un rost emoțional și erotic orgasmului și squirting-ului femeilor. Dumnezeu a fost ca întotdeauna mult mai ponderat, mult mai practic în gestiunea fenomenelor anatomice ale rasei umane, disprețuind fanteziile erotice omenești și creând inundările orgasmice feminine doar cu scopul practic pe care l-a atribuit multor specii de a-şi marca cumva teritoriul. Femeile care trăiesc orgasme profunde stropind, își marchează de fapt teritoriul pentru a fi descoperite de masculi virili care să știe cât de disponibile sexual sunt pentru a naște și a umple pământul potrivit poruncii divine cu nenumărați urmași, candidați la mântuire, la robia fericită din Rai, sub comanda și în serviciul Lui Dumnezeu care are atâta nevoie și treabă cu atâtea suflete aspirante și candidate la Rai, acest vesel azil al morții.

DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR

112) DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR
 
  Când te trezești din somn într-o bună dimineață, cu soarele în ochi strecurat prin jaluzelele deschise, realizezi clar că n-ai murit în noaptea aia. Un soi de eliberare și bucurie de șoarece speriat te cuprinde că ai scăpat și de acea dată de obşteasca datorie, de moartea în toată splendoarea ei, de moartea care s-a născut în tine acum și roade, cătinel evoluează spre dezastrul iminent al trupului tău și în sfârșit întâlnirea cu Dumnezeu. Dar până atunci mai ai, slavă Domnului. Mai ai un mărunțiș, o zi de trăit, câteva săptămâni, luni sau ani. Lași pe altă dată și pe capul altor nefericiți îngrijorarea și precipitarea datoriei obștești de-a sucomba absolut normal într-o noapte în somn de moarte bună sau de boala ce te-a măcinat de-o viață și ți-a venit de hac chiar în acea noapte fatidică dintr-un viitor atât de predictibil și apropiat. Dar acum te bucuri ieftin de încă o zi, de încă o cafea și-o țigară,  vanitos și efemer, te bucuri ca prostul de hârbul de viață ce ți-a mai rămas să o risipești și să-ți bați joc de ea și să iei hârbul de viață de la capăt în fiecare zi când te trezești și realizezi că trebuie stoic să faci față rolului de figurant în comedia macabră a vieții la care ai fost condamnat să reziști, să te descurci și să o iei de la capăt în fiecare zi. Aceleași necazuri, aceiași dușmani, acelorași împilări și cazne de viețaş trebuie să le faci față eroic, acelorași suferințe și boli trebuie să le dai prilej a-şi face de cap cu tine pentru încă o zi pe care bunul Dumnezeu a îngăduit să ai favoarea s-o trăiești în toată intensitatea dramatismului și suferinței  ei și pentru care trebuie să mulțumești Domnului cu prisosință până la sfârșitul glumei proaste și bancului sec de-a fost denumit viață. Înaripat de credința și exuberanta evlavie pioasă către binefăcătorul tău Dumnezeu, se cade să mulțumești Domnului cu recunoștință și prisosință pentru favoarea de-a mai apuca să trăiești încă o zi de mizerii și încă una, considerând o șansă și o favoare norocul de-a mai apuca să mai faci față unui minut de suferință, unei ore sau zi de cazne sau bucurii strepezite, false și precare ale vieții. Pentru toate, înțelepciunea noastră omenească ne înarmează cu răbdarea și recunoștința de-a mulțumi Stăpânului nostru Dumnezeu că s-a îngrijit de la Facerea Lumii pentru tot rostul nostru : și de amărăciunile noastre și de surogatul bucuriilor noastre pământești iluzorii. Să ne bucurăm de ne trezim în fiecare dimineață sclavi înlănțuiți, plebei sau regi fastuoşi, omizi păroase, napârci veninoase sau tenii și oxiuri trăind fericiți în mațele altora, creaturi ale Domnului, trăind toată viața în căldura împuțită a intestinelor. Tot ce e viu datorează Domnului zvârcolirea aceasta fără sens denumită viață, pentru care de suntem oameni am prins de veste că trebuie să mulțumim Domnului deosebit de necuvântătoare care nu au privilegiul de a ști și conștientiza în ce mizerie și precaritate și efemeritate existențială se află. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte să vedem și înțelegem gunoiul existențial ce ni l-a hărăzit și pe care stăm, înseamnă că potrivit dogmei religioase ăsta e un noroc și o șansă unică în univers, ceva, o plus valoare perfidă și perversă pe care Domnul ne-a dat-o să ne spălăm pe cap cu ea și pentru care nu trebuie să cârcotim fără rost. Deci indiferent ce formă de existență ți-a dat Dumnezeu, oxiur de coprocultură sau om truditor la şaibă în strungărie sau coxerie, trebuie să vezi în asta singura ta șansă irepetabilă în acest univers. Vierme, virus sau om, victime și călăi, cu toții trebuie să fim recunoscători pentru această șansă la suferința și zvârcolirile și durerile vieții. A te mai trezi din somn în fiecare dimineață e un noroc, e o favoare ce ți-o îngăduie Dumnezeu, pentru că e clar, nu te trezești singur, de la Dumnezeu vine acest privilegiu. De la Dumnezeu vine ordinul de a uza de această păguboasă speculație a întâmplărilor universului denumită viață, cu care Dumnezeu ne-a încărcat, responsabilizat și manipulat ca și cobai rozalii de consum ai experimentelor Sale cosmice indescifrabile. Destinul nostru, viața și moartea noastră sunt în mâinile Lui iar noi nu facem decât să executăm voia exclusivistă a Domnului căreia ne supunem obedienți, credincioși și recunoscători odată pentru totdeauna, fără demnitate și personalitate, viermi efemeri bucurându-se ieftin de colcăiala în cangrena robiei slujirii Boierului și Despotului Suprem al universului, fără opțiuni, fără gândire și personalitate,  cu fruntea definitiv năclăită în țărâna și nămolul prosternării și robiei față de Divinitatea oricum ar fi ea, neavând dreptul și abilitatea, libertatea de a dispune în vreun fel de soarta noastră, de gândire și cercetare, de-a alege de trebuie să plângem sau să râdem, să iubim ce alții scuipă și să scuipăm ce alții iubesc. Indiferent dacă suntem demoni sau sfinți,  cu toții ne dorim, nu-i așa, o soartă bună după ale noastre standarde și principii, orice criminal și orice brută, precum și orice om cuminte ține la carnea și mațele lui și își dorește fericire, liniște, siguranță, prosperitate, sănătate precum și să defecăm și urinăm în tihnă pe suprafața acestui pământ, dar nu știm că în optica și managementul Lui Dumnezeu aceste deziderate de siguranță și liniște ale noastre sunt relative și nu sunt priorități. Sunt mofturi și neputințe ale noastre de muritori profesionali. Sunt iluzii optice, psihice, sunt erezii, visuri și fantezii în vuietul încercărilor noastre la care Dumnezeu nu are cum a subscrie entuziast, El fiind de altă părere, de o părere întotdeauna antagonică cu a noastră, prin urmare o părere autorizată, divină, intransigentă de demiurg cu treburi importante, cu rang suprem, discreționar în tot ce privește viermuirea și vacarmul omenesc, colcăială prea agasantă și insuportabilă pentru răbdarea și criteriile Lui Dumnezeu. Cu totul altfel a dispus Dumnezeu după planurile Sale secrete cu noi, încât tot ce ne-am dori pentru noi, binele acela conservat în ființa noastră nefiind decât un concept pe care Dumnezeu nu-l înțelege și nu-l acceptă cu o judecată similară cu a noastră, urându-ne și disprețuindu-ne visceral tremurul cărnii noastre visând la binele pământesc. Dumnezeu nu privește în cheia omenescului trebuințele noastre și visurile noastre de confort și fericire. Valorile și prioritățile noastre nu-L încântă ci Îl irită pe Dumnezeu, imperturbabil, de la căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, rebuturi umane de factură divină, definitiv ireparabile, nereciclabile, și până la căderile noastre în păcat de zi cu zi. De la deportarea din Rai a strămoșilor noștri, nu mai putem fi fericiți. Nu putem avea o bucurie consistentă a vieții. Știm sigur că Lui Dumnezeu nu i-a trecut necazul pagubei nici merelor, nici perelor, nici ciupercilor furate de oameni din Rai. La Dumnezeu, paguba în ciuperci, în mere, pere și orice ar mai conține Raiul, e irecuperabilă iar supărarea-i pe măsură. Pentru asta,  coerciția inerentă a speciei umane față de acest neajuns suferit de Dumnezeu, prin neascultările creaturii Lui, o simțim clar ca bună ziua. Iadul pentru asta a fost inventat, să fim torturați în el pentru cârcotelile și neascultările noastre. Carnea noastră sfârâie de pecetea înroșită în focul intransigenței și severității Lui Dumnezeu. În zadar visăm un loc de tihnă pe pământ. Constatăm că Dumnezeu se opune programatic și ne cenzurează inexorabil toate dorințele noastre pământești și astfel deșarte de bine. De-am crezut o clipă că Dumnezeu e mulțumit și neiritat de acumularea și dezvoltarea vreunui confort al nostru aici pe pământ, ori de vreo relaxare, voluptate, fantezie sau fericire a noastră privată, ne-am înșelat și îmbătat cu apă chioară. De ne rugăm pentru pâinea noastră cea de toate zilele, Dumnezeu ne-o dă, nu ne lasă să murim de foame, dar ne-o dă plină de E-uri și scrâșnind din dinți de nemulțumire, măcar de mâncăm și pâinea otrăvită ce ne-o dă și astfel ne pregătim cătinel din timp de moarte canceroasă după pohta-i ce-a pohtit cu noi. De ne rugăm pentru sănătate, alungarea bolilor și durerilor, sănătate și spor în casă, Dumnezeu ne ascultă, dar iarăși e iritat și cășunat pe noi. Ne dă cu o dulce perfidie sănătate exact atât cât e necesar să nu ni se urce la cap și să nu ne spurcăm prea vârtos la bine și desfătare ca sfinții și duhurile Raiului, etern sănătoase, nouă în schimb dându-ne cancere perverse care nu dor decât în fază terminală cum e ficatul sau plămânii care nu dor niciodată până într-o zi când putrede te lasă în drum cu un car încărcat de viață. Chiar de-ai îndrăzni într-o zi să te cațări pe mantia Lui Dumnezeu, să i te-așezi cuminte în brațe și să-i mângâi cu lacrimi în ochi obrazul și barba albă de supărările veșniciei, întrebându-L de rostul încercărilor și dramelor noastre pe pământ, nu vei reuși să-i miști Lui Dumnezeu un mușchi de pe față, și o clipire de ochi prin care să simți că sloboade către tine un dram de înțelegere și o milă cu rost, nu una ce-o cerem irațional și fără rost după tipicul obscur religios. Dumnezeu nu râde niciodată, dovadă că e etern nemulțumit și cășunat pe noi. Arareori doar schițează un rictus și rudiment de zâmbet, abia atunci când visurile noastre de fericire le dezlegăm odată pentru totdeauna și brutal de fața acestui pământ și de faptele și lucrurile vieții ce s-au intitulat deșertăciuni, și ne legăm speranțele și interesele doar de viața viitoare unde Dumnezeu capătă un sens și o consistență, de canonica religioasă obscurantistă și de rugăciunile cele de trebuință pentru noi pentru care Dumnezeu exultă și e dependent și ahtiat a ni le audia și gestiona încât îi dau lacrimile de emoție și plăcere. Renunțarea integrală la binele pământesc și ancorarea minții și inimii noastre doar în speranța binelui și fericirii cerești în niște rugăciuni eterne și fără rost ca universul însuși, e singura acțiune care depinde de noi, ca Dumnezeu să schițeze un vag surâs de Giocondă de mulțumire și acceptare relativă a viermuirii noastre în niște coordonate efemere ale acestui univers. Binele autentic e-n Cer. Fericirea, voluptatea și bucuria de a fi, acolo le dobândești, nu după propriile opțiuni și speranțe pământești. Nu poți avea un plan de nădejde al vieții. Te torpilează veninul capriciului nemulțumirii și supărării Lui Dumnezeu pe tot și pe toate, oricum și din orice motiv în ce ne privește, încă de la Facerea Lumii și alungarea Adamilor din Rai. Nu putem să râdem, nu putem radia de o fericire privată și personalizată bazată pe ceva sigur și solvabil în viață. Cenzura Lui Dumnezeu, imbatabil ne dizolvă și anihilează inimile și simțurile, ca veninul tarantulei, țesuturile şoarecelui tocmai mușcat.  Nu putem uita și eluda că am fost condamnați la așa o mizerie și nu putem înțelege de ce aceasta e singura variantă ce a dispus-o Dumnezeu pentru oasele și carnea noastră chinuită. Nu putem uita și nu putem ierta că am fost condamnați la o viață și o realitate dezolantă și dezarmantă pământească, iar prin asta, condamnați la moarte de fapt, la iad și la Rai și prin asta la o eternitate sordidă, insipidă și insuportabilă în orice variantă gestionată de Dumnezeu, ori aruncați la ghena de gunoi a iadului, ori aruncați într-un plictis divin în Rai. Atât știm sigur și matematic după statistica noastră : Că suntem condamnați la dispariție, la extincție, la nimic. Cu ce optimism să-ți planifici și gestionezi viața, stagiul acesta insipid ce ți s-a hărăzit când știi că acest stagiu e doar un stagiu de pregătire, o antecameră a morții, iar abia după ce vei muri va începe povestea adevărată și interesantă despre care se spune în biblii...? Cu ce optimism și curaj să trăiești vegetând și să vegetezi trăind cu această conștiință amară că vei muri curând și cel mai probabil în dureri insuportabile, dar mai ales când nu știi când o vei face..., și mai ales visând atât de frumos și patologic la mântuire și la Rai ? Pentru asta toate simțurile, tonusul, planurile de vietate efemeră a pământului, îți sunt prin definiție urzicate și timorate. Oricâte treburi importante și planuri mărețe ai avea pe această lume, nu poți promite nimănui că nu vei muri mâine și că nu se va alege praful de toate planurile și poftele, confortul și tabieturile tale. La mila și mâna Domnului suntem, niște milogi și neisprăviți de profesie atâta vreme cât nu ne putem baza pe aptitudinile noastre de a săvârși ceva măreț, cap, coadă, în viața noastră, în faptele acestei lumi, întotdeauna trebuind să ne umilim de entuziasmul credinței cerând milogi etern milă Lui Dumnezeu, și întotdeauna trebuind să ne imaginăm o zi când deconectați brutal de la acțiunile vieții noastre va trebui să murim și să lăsăm totul baltă, orice visuri private de împlinire, fericire, bine, sub imperiul trebuinței de-a sfârși abrupt într-o inconvenabilă și fatidică zi pentru noi, absolut normală pentru Dumnezeu care ne cere să nu ne ocupăm cu deosebire de lumea asta, decretată a fi deșertăciune,   ci cu nădejde să ne agățăm doar de cealaltă lume și de interesele și speranțele imperceptibile, insipide și improbabile de-acolo. Biologia pură ne furnizează conștiința de sine a realității despuiate care ne arată pe noi ceea ce suntem practic : niște viermi, regn vulnerabil animal, efemer viermuind posibil pe această Terra, doar datorită climei și circumstanței sale potrivite : nici prea apropiată, nici prea depărtată de soare. În acest areal favorabil ne desfășurăm cu toții verbul și moftul, fie religios, fie ateist, fie sceptic sau indiferent, cu toții, animale și oameni, condamnați oricum la univers și la o neviață căreia i s-a zis cinic și speculativ viață. În nici un alt loc din sistemul solar, religia sau antireligia noastră, scepticismul sau indiferența noastră omenească nu se verifică și nu sunt valabile. Dumnezeu are niște granițe în acest univers dincolo de care nu se mai verifică, nu mai e valabil, nu mai e dorit și dezirabil, nu mai are înțeles și utilitate. Căci Dumnezeu e valabil doar în sfera treburilor și destinelor omenești care se desfășoară pe pământ, pe lumea aceasta din sistemul solar dintre Venus și Marte, pe care s-a angajat voluntar să le gestioneze cu competența corespunzătoare și fiindcă sunt condiții propice creierelor omenești care să nu fiarbă sau să nu înghețe în patosul rugăciunilor către Dumnezeu. Pe planeta Pluto, unde temperatura e de minus 260° C, conceptul de Dumnezeu îngheață și el cu totul și nu are sens odată cu creierele noastre mustind de credință care ar îngheța instantaneu cu rugăciunea în neuronii înghețați și pe buze. Nici un credincios și nici o religie n-ar fi posibilă și utilă acolo, la marginea sistemului solar în coordonatele înghețului absolut sau al lavei eterne curgând pe suprafața unei planete fără de vreun Dumnezeu de serviciu și fără vreo religie. Privind pe Dumnezeul autoproclamat gestionar al întregului univers dar obligat de forța majoră a habitatului să își desfășoare activitatea doar pe Terra cu condiții prielnice vieții, exclusiv cu dosarul oamenilor în mână, te face să te întrebi dacă Dumnezeu nu este cenzurat sau natural limitat a se ocupa numai de unele nimicuri, și acelea atât de sărmane, cum sunt pustiurile noastre de vieți... Se pare că avem un Dumnezeu mai mic decât cel clamat, obligat să se ocupe mercantil îndeosebi de rânduiala și chiverniseala viitorului efemer serafic al fiecărui om minuscul de pe Terra, din acest sistem solar. Pentru ce să fiu un om care ca și o jivină care are un cur din care au ieșit tone de fecale, să am pretenția atenției și grijii divine speciale și să-L răpesc și tulbur pe Dumnezeu tuturor altor treburi mai importante în univers, cu existența mea comună, mizeră și efemeră...? Dar cu ce suntem noi oamenii vinovați dacă doar pe pământ Dumnezeu își mai găsește obiectul muncii, gestiunea sorții oamenilor, orice alt loc din acest cosmos fiindu-i fizic ostil și impropriu activității divine ? Căci nu putem crede că la doar trei sute de mii de km distanță de pământ, acolo unde este Luna, unde e un deșert de praf și pe o parte a satelitului este veșnic noapte, iar pe cealaltă parte veșnic zi, treburile curente ale Lui Dumnezeu, Atotputernicia Sa atât de insolent și totalitar clamată mai au un sesizabil sens. Dumnezeu este dependent doar de corul religiozității, credinței și evlaviei noastre umane terestre regionale de homunculi care trăim pe acest pustiit pământ, dar care are oxigen bun pentru plămânii noștri pentru a-i folosi în corul cântărilor și psalmilor din psaltire. În orice alt loc din univers, nepopulat de homo sapiens religios prin ADN, Dumnezeu ar sfârși în singurătate, faliment și șomaj. Sunt planete în sistemul solar, cum e Sedna, cea mai depărtată de soare,  în care un an durează zece mii cinci sute de ani pământești. Acolo Crăciunul, Paştele, Rusaliile ce le sărbătorim exuberanți și pioşi în fiecare an aici pe pământ, sunt niște nonsensuri și nu le-am prinde niciodată aceste sărbători în străfulgerarea scânteii minusculei noastre vieți de efemeridă dacă am fi aruncați o clipă demonstrativă în acele locuri extreme din marginea sistemului solar. De unde rezultă că Dumnezeu și religia nu mai au nici un sens la doi pași de pământ. Dumnezeu nu este o lege universal valabilă, ci una locală, conjuncturală apropierii oamenilor și de conivență și cârdăşie cu ei. Dumnezeu are sensul pe care i-L dăm noi, și cu care Îl dotăm, credităm și înzestrăm noi, turma oilor ce El le paşte aici pe pajiștile udate de ploile acide ale  pământului care usucă holdele și viile și coclesc turlele de aramă ale catedralelor. În alt loc, pe alte planete, noi am paşte pulbere de piatră fărâmițată, am bea râuri de lavă sau am roade bolovani de gheață și am respira metan și bioxid de sulf cu care e plină atmosfera îndepărtatelor planete, Uranus sau Neptun. Acolo, Credința și Dumnezeu devin un nonsens și o chestiune caducă, ce nu se mai ia în considerare pentru că nu mai trebuie. Ce tristețe ne cuprinde când Îl știm pe Dumnezeu cu atâta Atotputernicie obligat a se mulțumi și compromite cu atât de puțin, pământul, câmpurile și oile lui, din panoplia atâtor îndeletniciri din acest univers, rămase inexplicabil, neuzate de Dumnezeu...! Văzând un Dumnezeu atât de mic și vulnerabil ne apucă frica de singurătatea noastră în univers și de faptul că nu avem nici o șansă în devenirea și programarea serafică ce a eludat și nu a calculat limitările practice ale fișei postului unui Dumnezeului real, și nu cel ideal și utopic propovăduit în practica religioasă. Noi îl vedem de fapt pe acest trist și exclusiv terestru Dumnezeu la un examen practic, la lucru pe un pământ și într-o lume bestială și în disoluție create chiar de El, Dumnezeul nostru cel de toate zilele,  chiar dacă cu încăpățânare nu ni se arată și simțim din cauza Lui și a noastră deopotrivă, cu El sau fără El, numai inconveniente în jur, câmp pârjolit de război, fum și degringoladă, moarte programatică, ca și numitor comun și trist punct culminant al Operei Divine. Vedem că totul ni se împotrivește, că totul ne este opozabil și ne înșeală, că avem numai de păgubit apropo de șansa la existență, atât de speculativ clamată și vârâtă sub nasul nostru fără miros. Vedem că ni s-a dat o conștiință, dar o conștiință vulnerabilă și năpăstuită, conștiința crudei și cazonei realități a vieților noastre exclusiv biologice și foarte puțin și întemeiat transcendentale și ezoterice. Această tristă constatare și conștiință ne vine la pachet cu conștiința morții, a nimicului, a neantului, a decesului, această negativă eliberare și soluție de avarie, care ne învață că nu avem efectiv timp și bază a programa ceva înțelept și durabil pe această lume și în acest univers cu condiții climatice extreme, față de rudimentul nostru de viață, față de alcătuirea noastră de celule efemeră, vulnerabilă și defectabilă progresiv chiar din ziua nașterii, că singura treabă și datorie înțeleaptă și dispusă de Dumnezeu pentru triștii, plânşii și păgubiții de noi e doar preocuparea și pregătirea pentru lumea cealaltă, pentru planurile și interesele iraționale și ezoterice de-acolo, pentru viața inconvenabil și amar de înțeleaptă din Rai, și pentru singura treabă și grijă de-acolo, mântuirea, adică o viață vegetală de remore lipite parazitar de trupul Lui Dumnezeu, Motorul și motivația tuturor mântuiților și nemântuiților. Mântuirea e laitmotivul și crezul viețuirii noastre, ce ne face să fim vietăți pur zoologice, să vegetăm placid și mulțumiți în credincioșie și să nu trăim o viață integrală căreia să-i dedicăm toate simțurile ce ne-au fost date de Dumnezeu. Mântuirea e singurul nostru vis, e tămâierea peste miasmele privății denumită viață, e amânarea trăirii terestre, e visul de răsplată a Lui Dumnezeu pentru faptele bune ale vieții efemere și de boli și lacrimi, mizerii și suferințe cu care-am fost cadorisiți din naștere, de la Facerea Lumii. Facerea Lumii, această spărtură inutilă în neant, căreia Dumnezeu i-a dat gust și savoare de puroi și infecție pe care le percepem atât de acut și cu greață, cu toate cele șapte simțuri urzicate ale noastre. Cu auzul și mai ales cu văzul, atunci când după o noapte albă și după o oră de ațipit, te trezești cu soarele în ochi trecând prin jaluzelele deschise de frica de-ntuneric a camerei tale. Să iei astfel viața de la capăt în fiecare dimineață e un eroism amar și patologic și o suferință ce se distilează și ascute cu fiecare deșteptare și punere în funcțiune a biologiei și reacțiilor chimice și electrice ale neuronilor creierului. Când te trezești cu soarele în ochi în fiecare dimineață, realizezi că fiecare zi trecută e de nerecuperat și de fapt e un truc cu care suntem amăgiți și păcăliți, e o pierdere și un preț plătit pentru un niciunde și un nicicum visat și asumat cu evlavie, credință, frică și puteri sfârșite omenești, moștenite din preistoria noastră zoologică de oameni înfricoșați de grotă vânați de dinozauri și speriați de tunete. Astfel simți că viața nu se trăiește. Astfel, simți că viața îți este cenzurată, furată, bagatelizată, se consumă și se desprinde irecuperabil de tine ca o ironie, ca bucățile mari de gheață ce se desprind și cad în ocean din ghețarii de la marginea arcticii. În fapt toată apa pământului e o adunătură de suflete topite, dezamăgite de un Dumnezeu imposibil și inadmisibil fugar din realitatea și responsabilitatea imediată. Când după acest coșmar al inconvenabilului vezi că te mai trezești încă într-o dimineață, nu știi dacă să mai mulțumești sau să blestemi acest noroc. Acest noroc al razelor solare care îți mângâie și încălzește ineficace fruntea rece de angoasa amintirilor reci din viitor ale cavoului întunecat, singurul loc în care nici soarele, nici Dumnezeu nu mai au nici o putere, nici un interes și nici un sens. În întunericul sicriului, pentru Dumnezeu nu poți fi decât orb, mut și surd, în disprețul sufletului trădător care fugind la Rai ți-a furat și uzurpat rapace și venal toate simțurile cărnii tale și cu care se împopoțonează nerușinat și iresponsabil în goana lui cerească după aurul mântuirii. Rămânem etern orbi, muți și surzi în întunericul sicriului, la fel cum e și Dumnezeu pentru ochii noștri vii sau morți : o putere impardonabil absentă, oarbă, mută și surdă, cu atât mai surdă,  periculoasă și cinică, machiavelică, cu cât e lipsită de coordonate evidente în realitate și în raționalul pe care suntem noi apți a-l percepe cu simțurile ce de la Dumnezeu ne vin, așa, bune sau rele, cum ni le-a dat. Când radarul minții și inimii noastre, cu simțurile ce ni le-a dat nu-L percep pe Dumnezeu decât prin forța unică, autosuficientă și autoimpusă a credinței, din start ne asumăm să ne jucăm cu un radar de carton și de jucărie care ne place fiindcă e atât de accesibil și colorat potrivit gustului și confortului nostru pueril. Nu poți fi decât mulțumit când îl știi pe Dumnezeu prezent în niște coordonate ale acestui univers, fie ele și în interiorul cutiei tale craniene. Dar dacă îți mai pui o pereche de ochelari, ori îți dai jos de pe ochi alte o sută de ochelari ai prejudecăților, poți vedea că în această beznă și hău adânc al universului nu se ascunde nici un Dumnezeu al milei și dreptății. Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că Dumnezeu e de fapt o resursă în penurie, un ideal și o utopie consumată, un câmp fumegând de războaiele și dramele noastre evidente și inutile. Priviți ochii și sufletul unei mame care și-a pierdut copilul într-un incendiu, ori călcat pe trecerea de pietoni de beizadeaua beată a unui baron local care a scăpat cu trei ani cu suspendare. Veți vedea un gol tot așa de mare cât și universul lipsit realmente de Dumnezeu, veți vedea un suflet golit, pustiit, în care Dumnezeu va avea serioase probleme de adaptare și confort. Veți vedea în ochii mamei cu copilul mort un gol lăsat de o suferință care a ros și mâncat tot. Inclusiv sâmburele de bănuială a existenței unui Dumnezeu care se pare că putea evita dintotdeauna toate tragediile oamenilor dar evident, n-a făcut-o la momentul acela, scăpând și de data aceasta de bănuiala urii noastre care L-a exonerat pe Dumnezeu de orice răspundere și întărindu-ne credința, ne-a făcut afabili să inventăm dictonul : "Încurcate sunt căile Domnului...!" Și alte și alte dictonuri..., sfârșind prin a crea o întreagă religie. Astfel a rezultat un dialog al surzilor între Dumnezeu și oameni în care toți vorbesc și nimeni nu ascultă.