VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ ( REACTUALIZAT )

33) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ ( REACTUALIZAT )
 
  "Viața ca o pradă", de Marin Preda, e ori prea mult, ori prea puțin spus. Căci cu toții tragem cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă. Și-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoară, cu mâinile noastre bineînțeles, că doar nu s-o fi murdărind El pe mâini. Cu lingura și cu furculița noastră ne omorâm singuri prin voia Lui Dumnezeu când El ne dă libertatea, dorințele și plăcerea să mâncăm prea gras sau prea sărat ori prea dulce săpându-ne astfel singuri mormântul cu o simplă furculiță, încet, încet și sigur ; iar Dumnezeu ne dă numai aprobarea la toți, ajutându-ne pe toți să murim metodic, mai râzând, mai plângând, după caz, și pe oamenii normali ca noi, și pe idioți și pe genii deopotrivă, fiindcă ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, așa cum știm din evanghelii. Apoi, privindu-ne cum suntem morți țepeni în sicriu, cu lacrimi în ochi, Dumnezeu e pe după pomi în țintirim, în spatele lumii, încântat de prohodirile preotului la îngropăciunea noastră, gândindu-se că am fost creația Lui și se căiește că a semnat și promulgat moartea noastră. Cu câtă ușurință și cât de comun și banal omoară Dumnezeu și geniile și analfabeții, și ereticii și fețele bisericești...! O moarte abruptă și nedorită, pentru toți, stupid, cândva, într-o zi, odată. Nu-mi pot imagina cum poate omorî Dumnezeu un geniu...! Câte poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu dacă n-ar fi fost asasinat de serviciile secrete austro-ungare că milita, jurnalist fiind, în cronica vremii pentru întoarcerea Ardealului la patria mamă, lucru care oricum s-a întâmplat după aceea... Legat în cămașa de forță și dus la nebuni, otrăvit metodic cu mercur, iată "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care știți și voi oficial... "Pe lângă plopii fără soţ...", "Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aşează bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Câte n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atât de tânăr...! Au cine s-a gândit vreodată la mulțimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu, din orice știință ori disciplină, Beethoven, Chopin, Pasteur cu penicilina lui, Tesla, Henry Coandă etc, oameni care n-au putut sta locului și au inventat câte ceva, oameni pe care Pavel Coruț îi numește îngeri rebeli, îngeri oameni ca noi toți, cu metehne și boli și pe care Dumnezeu îi ucide deopotrivă cu același cancer și fără partipriuri ori separatisme ? Câte opere nescrise și neinventate rămase în capul acestor nebuni care au ajutat lumea și viața ivind câte ceva benefic ei, nu lenea și comoditatea, suficiența oamenilor normali ca noi care n-am făcut nimic niciodată, crezul nostru curent fiind relaxarea și distracția și să trăim cuminte și comod, ortodox, ironizând sau disprețuind pe cei care s-au cheltuit și au făcut ceva măreț pe lume și benefic tuturor, și murind în final de aceeași abruptă și mizerabilă moarte care ni se întâmplă tuturor...?! Unde e mulțimea operelor care n-au mai fost făurite niciodată de geniile pustii sub trebuința datoriei cazone și prozaice de-a se îmbolnăvi și muri unilateral și inexorabil după datoria creștinească...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul și care au cheltuit o viață pentru o idee făcându-ne bine tuturor prin invențiile lor și care au închis și sigilat în ele atâtea alte idei nespuse și nerealizate, fapt pentru care trăim văduviți de beneficiile descoperirilor nedescoperite, într-o lume și într-o viață barbare și irespirabile pline de rău și disoluție...? Binele suprem și utopic s-a dat în porții mici și promoționale pe pământ, urmând ca acesta să-l servim și prizăm în porții generoase abia în cer și în Rai. Unii, îngerii rebeli, geniile și oamenii de ispravă au furat din Rai câteva bunuri pentru noi și pentru uzul, comoditatea și fericirea noastră pe pământ. Mai mult nu s-a putut căci aceștia, haiducii și eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului câteva bunătăți să ni le dea nouă cum ar fi muzica, medicamentele, științele și morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt puțini, vulnerabili și muritori ca noi toți. Extincția unilaterală ne paşte pe toți, viermii ne sunt singurii viitori adevărați prieteni loiali pentru veșnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca și noi. Tot ce nu s-a inventat și descoperit pentru binele vieții noastre pe pământ există în contrapondere doar în cer și în Rai. Și dacă pe pământ și în viață totul e-un fiasco și-o tragedie e pentru ca totul să fie împlinit în cer, undeva, în Rai, fără de care a noastră viață ar fi fost imposibil de gestionat și trăit fără să nutrim vitalul sentiment al rezolvării irezolvabile a nefericirii noastre într-o transcendență verificată cu succes doar postum, doar când murim și e prea târziu,  în teritoriul Raiului unde există un Guvernator care e soluția psihică și spirituală a tuturor disoluțiilor noastre practice. Raiul și mântuirea noastră la nivelul de evoluție umană la care am ajuns sunt o necesitate. Ori dacă nu, vom înnebuni și muri de stres ca un animal sălbatic pus în cușcă. Dacă nu putem plasa și zări într-un loc din Univers Raiul și bunătățile lui și pe Domnul care le guvernează, e bine că am găsit pentru Dumnezeu și pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc în inima noastră pustiită de spaime și disconforturi existențiale. Nouă ne e suficient să-L știm pe Dumnezeu cuibărit în inimă și cuget chiar dacă El nu figurează practic în coordonatele nici unui GPS dintr-o mulțime matematică reală și nici un computer tomograf nu-L va descoperi pe Dumnezeu cuibărit în capul și inima noastră ca o tumoare extinsă generalizată. Dumnezeu există măcar și în mulțimea numerelor complexe ori în multimea vidă sau a numerelor iraționale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris și toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, există undeva, acolo în spațiul metafizic unde e Dumnezeu și unde e Raiul, concepte și realități care atât de mărețe fiind, încap, uite, liniștit și integral în inimile noastre suficient de largi și primitoare, în tigvele noastre în interiorul acelei adunături organice numită creier, nemaitrebuind util să existe altundeva. Dumnezeu are loc berechet în inimile noastre. Asta nu e de ajuns pentru El. Avid să câștige teritorii, de la care și oamenii au moștenit această hachiță, Dumnezeu după ce ne-a cucerit inimile dă asupra noastră asaltul și asediul final și ne cucerește și creierele. El își face loc și spațiu vital astfel în noi, în lobul parietal sau occipital al scrombăielii aceleia organice sensibile și vulnerabile numită creier,  chiar dacă le ocupă până la refuz și complet. Ce rost are să-L căutăm inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil și în nici un orizont material...? Nici măcar în biserici și catedrale nu vrea să se mute Dumnezeu. El preferă capurile și inimile noastre să ni le umple și amețească în euforia credinței până la moarte. Bunătatea, fericirea noastră, împlinirea și mântuirea noastră există rezervate generos într-un loc din Rai în care există simfonia neterminată de Beethoven. Acolo în Rai când vom ajunge, ne va fi atât de bine alături de Dumnezeu sub auspiciile căruia toți aleșii Lui au audiat deja partea neterminată a simfoniei de Beethoven, și au trăit partea neterminată a fericirii și bucuriei vieții noastre pe pământ, fericiri care pe pământ nu există. Doar în Rai există partea neterminată a fericirii și speranțelor noastre în viață și tot binele și toată voluptatea și plăcerea netrăită aici în viața ca un stârv de pradă putred, urât mirositor dar din care rupem cu dinții ca dintr-un surogat unic fizic posibil să fie aici și acum. Mestecăm din acest stârv de viață și ni se-apleacă, mai borâm dar lingem din nou voma, dar gustul plăcut al acestui cadavru al vieții din care rupem disperați îl vom simți doar în Rai și doar după ce trecem de Înfricoşătoarea Judecată a bunului Dumnezeu. Bunătățile autentice ale lumii pe care nu le-am gustat niciodată și fericirea pe care n-o vom simți niciodată, și bucuria vieții de care nu ne-am bucurat niciodată, există toate rezervate pentru noi în Cer, în Rai chiar dacă acum ați da un regat pentru o bucățică de moloz real din Rai pe care s-o puneți fericiți pe inimă pentru liniștea voastră, dar nu se poate încă pentru că n-ați murit încă de cancer în fază terminală... Mai așteptați puțin... Abia atunci în agonia și transpirația cancerului și a morții veți simți voluptatea și beneficiul Raiului. Cei care nu-și imaginează Raiul cu binele și bunătățile din El e suficient să învețe matematica și să vadă că în această știință exactă tot ce este imposibil și inconceptibil are o rezolvare ori în mulțimea numerelor complexe, ori în mulțimea vidă sau a numerelor iraționale, ori inventați voi încă un capitol în matematică, numit capitolul despre Dumnezeu, prin care să-L descoperiți tuturor pe Dumnezeu simplu, analitic și lesne, că tot vorbeam de inventatori care trebuie să moară de cancer și nu mai au disponibil atât de mult timp pentru invențiile care nu mai pot fi inventate niciodată...! Dacă acum trăim încă într-un ev sângeros și barbar și plin de tot felul de primejdii pentru noi, e pentru ca stabilitatea, securitatea, liniștea și siguranța noastră să le căpătăm în Cer. Dacă acum murim cu zile de cancer în chinuri e pentru că savantul nebun a murit din cauza păcatelor de voie și fără de voie, pedepsit de Dumnezeu și astfel n-a mai avut timp să inventeze într-o banală zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate penicilinele s-au inventat și abia ne-aşteaptă, pe pielea îngerilor făcând furori atâtea și atâtea peniciline care îi scapă de tot răul, de toate lacrimile și de toate durerile îngerești. Iar noi sărmanii nu mai trebuie decât să îndeplinim un fleac să probăm toate aceste delicii paradisiace : să murim ! Nu trebuie să fim triști dacă plângem acum căci lacrimile noastre se vor aduna picătură cu picătură și vor forma un fluviu la vărsarea în Rai, într-o deltă a fericirii atât de frumoasă, cu stuf, lişițe și cormorani și cu nuferi albi și roz plutind pe marea de-amar a nefericirii și necazurilor noastre de-acum... Fericirea există în Rai, unde-l căutați aiurea în cer...? Căci Raiul e aici, în noi, e totuna cu inima noastră, care e totuna cu bunătatea noastră nedescoperită de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu însuși nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele și toate lucrurile bune și frumoase și nedescoperite de nimeni, fericiri care ne mișcă și emoționează, și care există undeva, brute, neprocesate, fierbând, într-o mulțime matematică, cum e mulțimea numerelor complexe sau mulțimea vidă... Puneți mâna pe piept, pe inimă și veți simți o căldură, o mulțime și mai extraordinară a numerelor complexe, în care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos și captivant, nu contează că și cel mai iluzoriu... Încet, încet toate aceste bunătăți vor fi descoperite și pe pământ, prin munca câte unui geniu care va mai descoperi câte ceva pentru noi și risipirea durerilor, suferințelor, aleanului inimilor și minților noastre, asta dacă va mai avea vreme, când un cancer galopant îl poate curăța în șase luni. Cum e greu să fii geniu, de asta e explicabil de ce nu face nimeni ceva și să exploreze acele mulțimi matematice iraționale și imposibile unde există și Dumnezeu. Mai mult ca oricând se simte nevoia alertă de la Facerea Lumii și până azi de voluntari și genii care să fie exploratori în căutarea Lui Dumnezeu și a lumii Sale din cer ; și nu numai exploratori ci chiar conchistadori ai Lui Dumnezeu. Să fie prins cu forța și adus odată pe pământ când vedem în schimb cum inexplicabil, Dumnezeu niciodată nu se dă prins și nu vrea să aibă relații practice și contemporane cu noi preferând să se lăfăiască pe teritoriul sigur al lumii celeilalte unde se simte El mai bine, când pentru noi este deja prea târziu căci murim și nu mai avem simțuri să-L simțim pe Dumnezeu viu cum de-o viață întreagă Îl tot așteptăm și El nu mai vine. Mai mult ca oricând trebuie să-L prindem pe Dumnezeu viu, să facem cruciada vieții noastre și să-L convertim pe Dumnezeu la umanitatea și vulnerabilitatea noastră când El ne-a cerut nonsensul de-a ne converti la imposibilitatea Lui. Dumnezeu nu se caută pe pământ deși unii spun că este în tot și în toate. Dumnezeu nu va veni niciodată la noi voluntar ci noi va trebui să plecăm după El în Cer și să-L cucerim ca orice bun care se cucerește și nu se primește de-a gata. Porniți în aventura vieții noastre de-a cuceri Raiul și pe Dumnezeu vom avea sau nu sorți de izbândă. Și chiar dacă Dumnezeu ne va aluneca printre degete prins în Rai, ca un țipar cleios scăpat de pescar în apă, tot ne vom alege cu ceva din expediția noastră în Rai. Vom putea măcar să descoperim alte și alte bunătăți care nu se găsesc pe pământ. Vom putea să descoperim pe marginea drumului în Rai și să scoatem la iveală de acolo toate poeziile nescrise de poeți și toate invențiile neinventate de acei îngeri rebeli, invenții care n-au mai existat în capul lor pentru că acei inventatori sărmanii de ei au fost în primul rând ocupați cu boala și cu moartea... Printre picături, unii au mai inventat câte ceva de luni până sâmbătă, și în nici un caz duminica în sărbătoare, când au mers la liturghie și nu s-a mai muncit de dinainte de Crăciun până după Sfântul Vasile sau Ion. Penicilina, insulina, mobilul, internetul sau tabletele, motoarele, mașinile, locomotivele, avioanele, toate acestea nu s-au inventat duminica și în sărbătoare când e păcat să muncești și nici în spitale nu e deschis la toate secțiile, doar la pompele funebre mai e deschis non stop și răspunde la telefon câte un patron plictisit și trezit din somn în puterea nopții. Sunt sigur că în Univers în mulțimea posibilităților reale există un plan prin care nici un avion nu trebuie să cadă și nici un șofer să nu adoarmă la volan, nici o locuință să nu cadă la cutremur sau să fie luată de ape la inundații, dar care, toate aceste posibilități, temporar nu au fost descoperite pentru că savantul a murit prea devreme poate de sărăcie și foame și caietele cu rigla, compasul și echerul i-au rămas împrăștiate pe masa de lucru și-au fost vândute mercantil la licitație pe doi lei de vajnicii epigoni și executorii fiscali ai savantului datornic la bancă, ca noi toți. Ori că Dumnezeu a îmbolnăvit acel posibil inventator al fericirii noastre pământene și l-a murit de cancer, ori a considerat că visăm prea multe și pe pământ nu tre' să avem atâtea facilități încât să fie totul perfect ca în Rai, oricum trebuie să primim cu bucurie tot ce ne dă Domnul, lapte și miere ori cucută amară pe gât. Oricum trăim mai bine ca în evul mediu, că putem totuși suna salvarea la 112 de pe mobil din șanț unde-am căzut cu bicicleta loviți de un șofer neatent și beat, și preot pe deasupra, culmea... Dacă până la urmă mori căci șoferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine după o oră că a fost distrus de viitură podul căci s-au furat banii pentru îndiguiri și reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu : Dacă am fost credincioși ne ducem cătinel în Rai cu o floare la ureche, o formalitate, un mizilic, râzând în nas tuturor răilor care ne-au schingiuit o viață, tuturor necredincioșilor și ateilor.  Dar dacă am fost păcătoși, vom merge la fiertură în catran la Satan care niciodată nu va fi concediat având atâta de treabă cu noi, cu păcatele și răutățile noastre... Dumnezeu poate vrea să-l dea afară pe Satan, dar nu vrem noi care, religioși ori nu, trăim încă într-un ev mediu întunecat atât prin spiritul cât și prin atitudinea și manierele noastre, ne omorâm la fel ca atunci când tăiam carnea mastodonților cu cremenea, și trăim în același nor obscurantist ca atunci în preistorie, care ne acoperă cerul și universul și pe Dumnezeu care-i ascuns după nenumărați alți și alți nori ca să nu-L putem vedea cu ochii noștri miopi, plini de cataracta prejudecăților și spaimelor religioase iremediabile de-acum și până în secolul 121. Astfel, dacă vă-ntrebați în definitiv ce suntem noi de la Facerea Lumii și până în secolul 121 (anul 12015), adică peste zece mii de ani, când probabil va veni Mântuitorul să ne salveze a câta oară, până atunci e lesne să vedem că suntem doar niște hiene care trag cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă...

ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE ( REACTUALIZAT )

34) ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE (REACTUALIZAT)
 
  În Rai nu există piane. Pianul e un instrument muzical ce amintește de moarte... O să vă explic mai încolo de ce. În Rai există doar flaute și viori, naiuri și poate acordeoane și muzicuțe, nu mai vorbesc de orgi cu tuburi din acelea ca în catedrale. În Rai nu trebuie să existe instrumente care să amintească de moarte și de oamenii muritori, de boală și suferință, de această neşansă care ni s-a întâmplat în viață, de-a trăi strepeziți de gândul că trebuie să murim definitiv, complet și iremediabil. În Rai o să avem o bună dispoziție și un tonus extraordinar, spre deosebire de pământ unde gândurile trebuie să ne fie spuzite de această dilemă îngrozitoare de-a nu ne putea încrede în rostul și sensul vieții, de-a nu ne putea face planuri, de-a nu ne putea bucura de nimic, de nici o senzație ce aparține vieții sau a ne bucura prostește și efemer când știm ce crudă soartă ne paşte, când știm cum trebuie să plătim prețul că am fost făcuți de Dumnezeu din lut care s-a transformat în carne, cel mai slab și vulnerabil material de construcție al vieții, sediul tuturor bolilor și lacrimilor noastre, fapt pentru care nici Dumnezeu nu ne-a primit cu tot cu carne la Cer, că îi făceam de rușine atmosfera septică a Raiului cu bolile și beteşugurile cărnii noastre infecțioase iar pe toți sfinții din Cer i-am fi molipsit de virusurile și pandemiile noastre, omorându-i cu zile de boli omenești când Dumnezeu avea atâta treabă cu ei în Cer... De aceea a trebuit practic să murim și să ne băgăm în pământ să-i lăsăm pe Dumnezeu și pe sfinți în pace să se ocupe sănătoși de arte frumoase, bucurii și plăceri paradisiace în Rai, să cânte la vioară, flaut și harpă în Rai pentru ca urechile Domnului să se bucure și delecteze, iar noi să cântăm manele, să cântăm la frunză, la fluier doina tristă a baciului moldovean etern perdant la fel ca și noi, sau să cântăm la pian, instrument care nu există în Rai. Vioara și flautul sunt instrumente ale fericirii, ale Raiului, ele sunt nemuritoare și exultă de fericire și extaz în cer alături de Domnul și cei aleși Lui, pe când pianul plânge aici pe pământ, pianul și noi cei muritori asemeni lui. Nu auziți sunetul pianului...? Nu-l înțelegeți...? Nu vedeți că vibrațiile corzilor pianului sărman plâng și se sting în timp neînțelese, la fel ca vibrațiile sufletelor noastre ? Corzile pianului deodată sună puternic apoi sunetul se stinge progresiv, ca fierberea de început a sentimentelor noastre, apoi sub vitregiile vieții și loviturilor ei, trupul, sufletul și viața ni se sting în extincție și în tăcere până când nu se mai înțelege nimic din ele, parcă nici n-am fost vreodată, pe când sufletul pleacă nepăsător și exuberant la Rai, în timp ce nouă ni se stinge inima în dureri de moarte și infarcte miocardice, ni se stinge suflarea și viața ca sunetul corzii unui pian lovită de ciocănel, sunet care la început e puternic apoi se stinge în intensitate în timp, nu e continuu și veșnic ca sunetul viorii ori flautului, ori muzicuței, instrumente ale Raiului și vieții veșnice. Aici, exilați pe pământ, noi și pianul suntem condamnați să fim muritori, suntem prieteni de suferință, și chiar dacă Dumnezeu ne iubește și pe noi căci El ne-a creat pe toți, viorile și flautele și sfinții din cer niciodată nu ne vor iubi pe noi și pianele noastre muritoare, la fel cum cadânele sultanilor otomani urau de moarte orice nou venită în harem și îi pregăteau în taină otrava ori lațul de sugrumare. Decât să suferim ura și disprețul duhurilor bune ale Raiului alese de Dummnezeu, noi cei din linia întâi a universului proscrişi și muritori odată cu pianele noastre am fost nevoiți să ne descurcăm aici pe pământ în suferințele noastre, îndulcindu-ne viața, ca înlocuitor și surogat pentru visatul extaz al Raiului de care doar viorile și flautele au parte, cu puțină muzică tristă de pian muritor ca și noi. Ori când nici această muzică n-a mai fost de ajuns să ne bandajeze sufletele distruse de necaz și singurătate, am căutat și am inventat dragostea, un calmant și înlocuitor temporar și paliativ al fericirilor Raiului. Fericirile și deliciile Raiului, ca și crude amăgiri, niciodată nu ne mai pot impresiona ca și pe un cățel căruia-i spui cuțu-cuțu, îl chemi, el dă din coadă, se gudură pe lângă tine, se urcă cu labele pe tine, se linge pe bot, dar tu pervers nu-i dai intenționat nimic, ba îl mai înnebunești și cu aparat de speriat câinii cu unde ultrasonice cum suntem noi înnebuniți de religia curentă cu sperietoarea iadului și a dracilor. Apoi Azorel pleacă cu coada între picioare, se mai uită în urmă, poate îi dai ceva, tu iar strigi cuțu-cuțu, el vine iar la tine, dar tu intenționat tot nimic nu-i dai, să vezi ce face.... Apoi strigi tot așa în neștire cuțu-cuțu și nu-i dai nimic. Uită-te în ochii unui câine amăgit după care arunci cu un lemn, și vei vedea dezamăgirea oamenilor amăgiți cu fantezia paradisiacă... Aș vrea să fiu pictor să pictez dezamăgirea din ochii unui câine care așteaptă un os și din sufletul unui om care așteaptă cu sufletul spuzit pe Dumnezeu și Raiul care nu fac parte din această realitate curentă și din acest univers... Și să mai fi pictat aș fi vrut obrazul roșu al femeii pălmuite de nemernicul de bărbat și lacrimile curgând pe obraz ca picurii ploii de toamnă tristă pe geamul ferestrei tale... Toate aceste suferințe sunt proprii doar nouă oamenilor și ne înnobilează... Sfinții din cer nu au parte decât de fericire și îndestulare, ei nu au inimi de carne ca să sufere cu ele ca noi, ei doar petrec și se desfată lângă Domnul, prin bunăvoința Lui la care sperăm și noi. Dar până atunci, câinii, pianele și noi oamenii ne asemănăm atât de mult și plângem fiecare pe limba noastră muritoare, dar fiindcă nouă oamenilor Dumnezeu tot ne-a dat ceva măreț, mintea și sufletul, tot am inventat ceva : dragostea, cum spuneam, cel mai dulce divertisment pentru stresul pușcăriei pe viață la care suntem condamnați fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu... Cineva a furat netrebnic dragostea dintr-un buzunar al Lui Dumnezeu și a dat-o oamenilor să se ocupe cu ea pentru a nu înnebuni de urât și durere și astfel ne-am înnobilat de plăcere vie și tactilă, fiind salvați de acest medicament pe care oamenii singuri și l-au revendicat și furat din buzunarul descheiat de fermoar al mantiei Lui Dumnezeu căci în Rai nu există nici un fermoar, nici un lacăt, nici un zăvor, totul este liber, poți să iei mere ionatane dulci acrișoare, parfumate din pomul cunoașterii să mănânci după poftă și plac... Chestia e că nimeni nu se atinge de ele și cam bănuim de ce. De aceea, în lipsă de alte dulcețuri noi am băgat degetele în borcanele cu dulceață și "gem" de dragoste din cămările nesigilate ale Domnului, căci în Rai nu există nici sigilii. Există de toate în rafturile cămărilor Lui Dumnezeu spre îndestularea duhurilor bune și sfinților Raiului, care în ființa și rărunchii lor ne urăsc și disprețuiesc visceral totuși pentru că noi oamenii ne ocupăm cu dragostea și ei nu mai pot, căci acest borcan de dulceață a dragostei și pasiunii a fost furat pe vecie din Rai de om, pentru om... Sfinții nu pot iubi și ne urăsc, dar Dumnezeu ne iubește. Sfinții ne urăsc degeaba căci chiar dacă noi le-am furat dragostea din inventarul Raiului doar pentru noi, ei și-aşa nu puteau iubi niciodată căci nu aveau cu ce, ei neavând alt suflet cu care să iubească, fiind deja un suflet și un duh, și neavând carne și măruntaie bolnave ca noi cu care să simtă, să trăiască și să moară, ci doar un rumeguș fin și parfumat care umflă tot corpul lor de manechine serafice care nu mai e capabil de pasiuni și neprecupețite eforturi ale unor îndeletniciri lumești considerate toate deșertăciuni. Chiar și așa, nepunând iubi ca noi, sfinții și îngerii tot sunt geloși pe noi căci noi putem simți dragostea și cu carnea și nu numai cu sufletul ca și ei. Ce paradox...! Ei vor să fie ca noi și noi vrem în locul lor să huzurim în Rai în plăceri spirituale, neînțelegând că în Rai nu se poate pipăi fizic plăcerea, ci doar spiritual,  măcar Domnul în marea-i bunătate ne-a dat plăcerea pentru noi oamenii, iar ca răzbunare a sfinților de vom ajunge în Rai, niciodată însetați în deșertul acela cu verdeață din Rai să nu bem din pocale de aur puse cu dărnicie pe buza fântânilor, evitând otrăvurile geloziei îngerilor Domnului, că ei nu pot iubi ca noi oamenii și de aceea nici pe noi nu ne lasă,  mergând cu pâra la Dumnezeu cum mergeau boierii în vechime de-l pârau pe vodă la poarta otomană. Îngerii și sfinții din Cer pentru că nu au carne sunt geloși pe noi oamenii pentru cele câteva plăceri ale cărnii de care avem parte de la Dumnezeu. De aceea ei ne sunt cei mai zeloși detractori și torționari ai chinurilor noastre după draci care barem sunt specializați să ne chinuie și barem sunt sinceri vrându-ne răul. Îngerii diafani nu pot înțelege cât preț plătim noi pentru dragoste, plătim cu inima și cu sănătatea, plătim cu liniștea și cu viața însăși. De aceea, niciodată înțeleși de îngeri, doar noi oamenii știm să iubim dar pentru asta să și murim cu pianele noastre cu tot, plângând, trăind și murind ca niște câini amăgiți cu oase goale cum vom ajunge și noi. Cine își înțelege această soartă mizerabilă ce ne așteaptă, atât cât mai este viu și mai poate, iubește cu o patimă și o putere ca și cum ar fi pentru prima și ultima dată, cum nici un sfânt n-ar putea vreodată. Ai iubit și tu prietene așa...? Și eu parcă-mi amintesc de o zi și un vis de dragoste cu care am spulberat toată ura și invidia îngerilor... Apropo, dacă vreți să ascultați pe viu și nu așa virtual ca îngerii glasul unui pian îndrăgostit și care plânge de dragoste și de moarte, căutați pe Youtube "Liebestraum" (Vis de dragoste) de Richard Clayderman. Neapărat să ascultați cu căști stereo căci altfel nu veți înțelege nimic, și veți audia o prelucrare minunată după "Vis de dragoste" de Franz Liszt. Veți auzi dragostea exprimată de un pian, instrument interzis în Rai cum spuneam, acompaniat de o minunată orchestră de viori care sunt instrumente proprii Raiului. De acolo din Rai, viorile privesc cu disimulat dispreț la pianul muritor, instrument odios pentru îngeri și comun doar nouă oamenilor muritori de rând, condamnați la vid și la extincție așa precum se stinge și moare și sunetul corzii pianului, gradual, până nu se mai aude nimic din el ca și de viața noastră. Așa vom fi și noi în Rai, când vom ajunge alături de sfinți și îngeri : nesuferiți unii altora ca pianele muritoare și interzise din Rai, cu viorile care sunt de-ale locului acela sfânt. Doar Dumnezeu va înțelege că împreună vom face o muzică superbă cu care-L vom înduioșa pe Creator până la lacrimi. Așa că să nu ne speriem și mirăm când vom ajunge în Rai în preajma îngerilor care ne scot limba și ne bagă bățul prin gard a dispreț și silă de noi... Ce contează...!?  Dumnezeu ne iubește pe toți, proști ori deștepți, criminali ori fețe bisericești, credincioși ori sceptici, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea sa și ne iubește pe toți la fel de mult de la Facerea Lumii și de la Facerea iadului și a Raiului unde cât ai căuta, nu există piane...!

A FI CEL MAI PROST DINTRE DEŞTEPȚI ( ACTUALIZAT )

A FI CEL MAI PROST DINTRE DEŞTEPȚI (ACTUALIZAT )
  Fiecare om prin definiție e prost în felul lui. Starea normală a unui om simplu nu e starea de inteligență, de excelență, de genialitate, nu mai vorbesc de sfințenie, căci aceasta aparține doar aleșilor lui Dumnezeu, iar în învăţăturile Domnului se scrie că "fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor", deci iată cine sunt aleșii Lui Dumnezeu. Astfel încât a fi prost și sărac cu duhul e o condiție pentru a deveni sfânt bine plăcut Domnului. Sfințenia nu necesită neuroni mulți în creier ci febră a credinței multă în inimă, flăcări de dragoste pentru Dumnezeu, ochi care ard și plâng pentru această idee, autism și să fii prost sau cel puțin naiv, sărac cu duhul, smerit, sărac lipit, modest, iată virtuți care nu sunt o nefericire și un handicap insurmontabil ci mai degrabă un beneficiu și o calitate de care ai parte inconștient, involuntar și gratuit în startul și goana nebună după aurul credinței pentru dobândirea fericirii, liniștii, păcii eterne și mântuirii ca unică soluție statuată în univers pentru om. A fi prost e în firea umană, e natural, e normal și benefic dar nu oricum. Căci fericit deplin vei fi dacă ești prost numai când nu știi că ești prost. În momentul când prinzi de veste că ești prost, pierzi totul : fericirea, liniștea, tot, și devii un perdant : în fapt, un prost și mai mare, autentic, deplin.  Eu unul recunosc că am prins de veste că sunt și eu cumva un prost ca muritor de rând. Dar pentru asta sunt pierdut. A ști că ești prost nu înseamnă a fi un prost autentic și copt și nu poți fi pe placul Lui Dumnezeu. Căci prostia conștientă e de fapt o deșteptăciune ocultă, bolnavă, care dă de bănuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru răbdarea, etica și valorile Lui Dumnezeu, când acesta ne-a interzis în fapt să gândim, să fim deștepți, adică să gustăm din pomul cunoașterii binelui și răului... Ce-au câștigat Adam și Eva dac-au mâncat din pomul cunoașterii...? Au devenit deștepți și au văzut de fapt că sunt goi și pentru asta știți ce-au pățit, și odată cu ei și noi, o întreagă omenire, dezmoşteniți și surghiuniți din vina altora din patria Raiului. Ca la armată, ororile instrucției soldaților răcani le suferim toți pentru unul și unul pentru toți. Toți pentru Adam și Eva, toți pentru prostia acestor antici barbari, ignoranți, analfabeți care nu știau să se iscălească pentru că n-aveau nevoie, aveau totul pe gratis de la Domnul, astfel fiind totalmente iresponsabili în acțiunile lor, dovadă că și-au tăiat singuri din rădăcină norocul și ne-au molipsit și pe noi de prostia și ghinionul lor. Dumnezeu a creat întâi un bărbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare făcând nătângiile și greșeala ce-au făcut acești primi oameni, Adamii, n-ajungi să conchizi c-au fost făcuți de Domnul din cel mai prost și ieftin lut, când era atâta aur, nichel și diamant în măruntaiele pământului...? Și ne-a pus în gură și nouă Domnul dinți de os care se cariază și te dor de-nnebuneşti, când era atâta crom și nichel ori platină sau bazalt tare și rezistent în adâncuri... Nu știu de ce, dar parcă Domnul intenționat ne-a făcut atât de lesne defectabili și inapți a suporta cumsecade și tenace vicisitudinile vieții... Nu ne-a făcut Dumnezeu deștepți și înțelepți ci precum pe Adam ne-a făcut, trebuind să fim proști și cuminți, adică în optica Domnului buni, drepți și cinstiți. Așa trebuia să rămânem, fără mândrie și fără ambiții deșarte, fără patimi și vanităţi, imuni de orice păcate, ambiții și nelegiuiri... Să fi fost și să fi rămas proști dar buni, ignoranți de elită dar drepți, într-o lume dreaptă în care nu mai găseai criminali și hoți, și nu mai era nevoie de procurori, judecători, perceptori, jandarmi, avocați și pușcării. Iată astfel cum reiese în evidență înțelepciunea și planul genial, primordiale, ale Domnului pentru om, să fi rămas proști sadea dar buni la inimă și copți pentru buna plăcere a Lui Dumnezeu de a ne ști autiști băloşi cum facem totul pentru credință, cum ne rugăm pios pentru conducătorii noștri și pentru clerul nostru care ne îndeamnă creștinește să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului în timp ce la noi mai sunt bordeie fără curent electric, fără apă și canalizare în care trăiesc săraci bine plăcuți Lui Dumnezeu... În maleficele noastre eforturi am vrut să fim bogați, deștepți, să gândim, să simțim, să iubim și nu ponderat și cuminte ca proștii ci năvalnic, eficace și malign ca pătimașii. Am vrut să evoluăm, să progresăm, să ne civilizăm, să acumulăm, să fim rapace și venali, să avem, să sperăm și să visăm, să iubim năvalnic, să juisăm și să avem tabieturi, voluptăți și fantezii sexuale aducătoare de orgasme tulburătoare și iacătă c-am dat-o-n gard cu bafta noastră căci ni s-au dovedit malefice și dăunătoare atâtea ighemoniconuri și deziderate căci cu ele am devenit răi, cârcotași, vanitoşi, mândri și spurcați, hoți, violatori și sodomişti, asasini ai propriei specii, stricători ai operei Lui Dumnezeu... Ferice de rămâneam simpli, buni și proști cum Dumnezeu ne-a făcut și ne-a vrut, cum însăși țara ne-o cere. Căci omul bun e omul prost, așa am văzut noi că e-n viață, iar noi ne-am făcut deștepți și răi, pe scârba Lui Dumnezeu... Eu unul am înțeles această mâhnire a Lui Dumnezeu și de aceea vreau sus și tare să fiu cel mai prost, cel mai autist și cel mai simplu, asemeni Adamului abia născut din lut galben, ca să fiu cel mai bun și bine primit înaintea Domnului... Dar ce mă fac, că Satan și-a băgat coada și m-a făcut să fiu un prost care vede asta, care e conștient de prostia lui..., un prost neautentic și un prost care nu mai e de soi. Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca să fiu prost, căci am vanitatea și dezideratul de-a vrea să fiu măcar cel mai deștept dintre proști... Nu-i o prostie și o îngâmfare asta...? Căci mai cumsecade era să fiu cel mai prost dintre proști ca să fiu copt și bun pentru Dumnezeu, să poată lucra El în mine după bunul plac, să nu întâmpine nici o ambiție deșartă de-a mea și a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine și cu mine după cum i-a fost planul și voia pentru toți oamenii căci adevarat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul, încât pentru mântuirea lui a dat morții pe propriul fiu, Iisus... Aș fi vrut mai degrabă să fiu cu creierul gol și spălat înaintea Lui Dumnezeu ca El să-mi poată induce adânc și fără opreliști starea Sa de sfințenie și bunătate... Nu mai pot fi, Doamne făcut bun de tine, căci în loc să fi rămas prost gol goluț, eu am stricat întreg CD-uL arzând pe el o cât de mică impresie și idee că n-aş fi detot prost ci oleacă măcar inteligent, sau măcar cel mai deștept dintre proști... Amară și perdantă ambiție când la Dumnezeu sistemul de valori e altul și-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albuș de ou care alunecă și s-a dus... Doamne fă-mă prost din nou..., după cum ți-a fost voia dintâi cu Adamul, căci Tu m-ai vrut prost și bun, precum și "țara ne vrea proști" și calmi cum spuneam mai înainte, (citat dintr-o piesă a trupei TAXI). N-ai cum și de ce și nu trebuie să fii pe pământ cel mai deștept din cei mai deștepți și nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumoși. Doar duhurile bune, sfinții, îngerii, Iisus și Dumnezeu pot fi geniali și cei mai deștepți și buni din cei mai buni. Și n-ai cum să fii cel mai prost și păcătos, cel mai rău și urât din cei mai proști, urâți și răi... Doar duhurile rele, diavolul și Satan au aceste "calități" și nimeni nu i-ar întrece vreodată, nici cel mai prost, păcătos ori rău om... Pentru oameni sunt rezervate în ordine următoarele două categorii de opțiuni și n-au de ales, omenește nu poți mai mult decât să vrei, modest, să fii cel mai deștept dintre proști, ori după gust, și culmea modestiei, cel mai prost dintre deștepți. Dar și așa, nu știi care-i valoarea mai mare să te reprezinte. Căci să fii cel mai prost înseamnă să fii pe podium pe locul întâi în prostie. Ori dacă ești pe locul doi în prostie înseamnă că ai medalia de argint deci ești un pic mai deștept decât prostul de pe locul întâi. Cel medaliat cu bronz dintre proști e și mai luminat și deștept, paradoxal, decât ceilalți proști medaliați de pe podium... Cel de pe ultimul loc al proștilor e de fapt cel mai deștept și câștigat după logică, acum înțelegeți de ce ne-a făcut și ne-a vrut inițial Dumnezeu proști...? Ca să fim astfel cei mai câștigați, cei mai deștepți și cei mai buni, cei mai drepți și cei mai blânzi, cei mai apți pentru Rai... Căci în Rai nu sunt deștepți de drept, nu sunt genii și somități, nu sunt ierarhii și măriri academice. Doar Dumnezeu e cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare și drept. Bucurați-vă când vă face cineva prost căci e o onoare, asta vă dă valoare,  asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru că e cel mai Deștept și Bun din cei mai buni îi are la inimă pe cei mai proști și mai puțin fuduli, Dumnezeu fiind gelos și mândru, astfel încât El nu suportă nici o competiție din partea oricui s-ar crede deștept și independent de cultul personalității Sale, care se cheamă credință deci iubire necondiționată divină... De aceea sunt atât de trist că asemeni majorității oamenilor sunt și eu prost dar fudul și n-aş mai vrea să fiu așa. Aș vrea să fiu un prost și un bicisnic cât mai umil și complet, ca să pot și eu spera o fărâmă de coajă de mântuire cum sperați voi toți, și cei proști și cei geniali, și cei mai acătării decât mine care îl iubiți pe Domnul cu asupra de măsură... Atâția oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligență rară, teologi și teoreticieni erudiți ai credinței înfocați pe care-i asculți cu gura căscată câtă cultură și câtă expertiză au în tot și-n toate... Ei se pricep în toate și puține mai sunt pe lume lucruri la care să n-aibă un răspuns și o opinie competentă care să ducă la Dumnezeu cum toate drumurile duc la Roma... Nu poți să nu admiri un jurnalist ca C. T. Popescu, cu niște comentarii atât de lustruite și pertinente, originale și simpatice..., nu poți să nu ridici pălăria în fața unui monument de cultură și credință ca poetul C.V.Tudor, nu poți să nu regreți mari dispăruți ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu, nu poți să nu admiri elocința și verbul teologic seducător al domului avocat Daniel Ionaşcu, nu poți să nu rămâi uimit de geniul sfințeniei copilului diamant numit Alexandru Pârgaru care prin vorbele și înțelepciunea sa îi dau Lui Dumnezeu un credit și o valoare nesecată, sau alții și alții pe care eu de prost ce sunt cum vă spuneam, nici nu-i știu și nici n-am auzit vreodată de ei. Nu mă pot compara nici pe departe eu cu acești titani, cu aceste minți luminate, cu toți sfinții părinți, fețele bisericești, sporiți în credință și morală, leneși tolerați și întreținuți ai societății și bugetului sărac care și de pe mine ia pielea să se umple, să fie plătiți clerul și Preafericiții noștri, toți bravi și bine plăcuți Domnului, avangarda omenirii și reprezentanții ei de soi. Dar nu sunt trist pentru asta și pentru că eu sunt atât de rătăcit în ignoranța mea față de ei... O ascunsă și delicioasă bucurie și liniște mă cuprinde când știu că toți se înșeală, toți deștepții și geniile lumii, toți învățații, toți teologii, toți cei sporiți întru religiozitate și ale ei strălucite conduite... Simt cu fervoare în prostia mea independența și fericirea perfect liberă de orice artificiale prejudecăți religioase în care toți sunt angajați, că toți sunt într-o totală eroare și numai eu simt că am dreptate, acolo în mocirla mea de prostie. Toți se înșeală, incredibil în inteligența lor și astfel eu exult de liniște și mândrie văzând absurdul și grotescul teatrului tuturor, în ce eroare colcăie toți sau aproape toți în etica vieții și conduitei lor. Căci etica vieții și normalitatea ei se întemeiază strict pe o autosuficientă atitudine religioasă, care îl pune pe Dumnezeu șef peste tot, și peste binele nostru, și peste mocirla tragediilor noastre de la începuturile lumii și până în ziua de azi și încă două mii de ani de-acum încolo încât nu se mai poate face nimic. Orice zici poate și va fi folosit împotriva ta. Deci să fii religios e o modă, o învățătură decurgând din experiența unui simptom natural omenesc al fricii și tremurului cărnii față de ce ne e inaccesibil gândirii dar ne pârleşte imaginația cu variante terifiante pentru noi și vulnerabilitățile noastre. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasă o indispensabilă habitudine și o lege a firii, a cărnii tremurând de frică. Și pentru că s-a constatat că această carne se strică și volatilizează în sordida mizerie a morții, această scârbă și oroare toți oamenii normali, și cei deștepți, și geniile, și idioții cu o minimă frică de necunoscut și-o neutralizează toți printr-o strălucită și liniștitoare terapeutică : Religiozitatea, adică respectul și pioșenia față de un Dumnezeu milos și salvator care te eliberează de dureroasa angoasă a dispariției, inacceptabile firii umane, întru neant. Nu puteam să fim oameni așa cum natural suntem limitați fizic cât și psihic și nu ne puteam permite să nu găsim o soluție convenabilă și liniștitoare pentru vidul rece și intransigent ce ne succede inexorabil. Oamenii cultivă copios comoditatea în viață, scaunele și fotoliile ne sunt și le proiectăm cât mai ergonomice, carnea trebuie să ne stea cât mai liniștită, relaxarea și confortul e acadeaua după care suntem avizi precum câinii de oase să le îngroape... Viața ne e dragă și facem alergie la vicisitudinile ei și la durere. Pentru viață vrem siguranța, confortul, binele. De ce n-ar fi încercat oamenii și în moarte prin religia ca specializare pe problema gestionării morții, o astfel de poliță de asigurare care să neutralizeze inconvenabila senzație a disconfortului sentimentului morții ca accident stupid și insurmontabil...? E insuportabil firii umane să știi că mori definitiv, complet și fără nici o compensație adusă inimii tremurând de frica de moarte, de volatilizare întru nimic. Oamenii nu acceptă să dispară atât de ieftin ca un pui mâncat cu mujdei de usturoi și care astfel dispare ineficient sie însuși, atât ca trup de carne, cât și ca suflet, cât și ca schelet... Nici o orătanie nu are nici un suflet, nici un Rai, nici un iad, nici un Dumnezeu și nici o credință dar nici o pretenție la nemurire deși îi e frică de moarte iar prin instinctul de conservare se apără de dispariție. Oamenii nu creditează animalele cu suflet, cu durere, așa cred oamenii, chiar dacă și pe puiul de găină ori pe porcul de Crăciun, ori pe mielul de Paște îi doare carnea când le tai gâtul și-i mănânci cu mujdei și mămăliguță fiindcă așa a rânduit Domnul după postul ținut în curăție și smerenie... Doar oamenii cred că au un suflet autointitulat ales și privilegiat, chiar dacă trupul are aceleași dureri în fața măcelului, cu ale oricărui alt mamifer care defechează, are constipații ori diarii puturoase și se băşeşte la fel ca noi... Și tare mai pute și rahatul nostru la fel ca balega vitelor tăiate în abatoare fiindcă n-au suflet dar noi slavă Domnului, da ! Privilegiați în viață, era musai să fim privilegiati și mult mai egali și în fața morții, și în fața rahatului care nu ne mai pute așa tare  față de tot regnul animal care face caca, care moare și se descompune după aceeași formulă chimică, găzduind aceiași viermi și aceeași sordidă putrezire în bezna pământului, spre deosebire de porci, oi și găini care se transformă în scârnăvie în mațele noastre după bogata masă de Crăciun și nu putrezesc în pământ ca norocoșii de noi... Credința într-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rău presentiment și disconfort al morții precise și universal valabilă ca și o axiomă matematică... În definitiv avem dreptul și libertatea să sorbim în înghițituri mici și regulate acest decoct și poțiune a credinței care ne face bine, acest bitter suedez care ne tămăduieşte de orice vătămătură, și de moartea ca vătămătură supremă... Și fiindcă nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducându-L din cel mai îndepărtat și neverosimil colț al universului aici în inimile noastre, făcându-L musai antropomorf după chipul și asemănarea noastră, util pentru noi și doar pentru noi și credința noastră, necercetând și nesondând niciodată în sfânta-i voință și conștiință să fi văzut dacă și El vrea să fie intendentul nostru sau nu ar fi avut și alte treburi mai importante prin univers de la care l-am răpit egoiști și iresponsabili doar pentru noi și credința noastră regională particulară pământească... Dumnezeul nostru e doar al nostru și e proprietatea noastră privată autoatribuită de la Facerea Lumii de la care nu renunțăm odată cu capul și cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care pentru noi îi fură morții suprema bucurie și voluptate de-a ne extermina deplin și unilateral, era cu neputință să nu fie însușit și iubit de oameni cu o plenară și adâncă recunoștință. Cum să nu iubești pe Cel ce te scoate din nisipurile mișcătoare ale dezastrului existențial și-ți șterge fruntea transpirată de febra fricii de necunoscut...? Cum să nu-L slăvești pe Dumnezeu ce-ți pune cu succes în operația mântuirii o grefă reușită peste carnea arsă a inimii distrusă de incendiul fricii de moarte și întuneric al neființei...? Numai animalele nu-nțeleg că vrei să le administrezi un medicament și te mușcă dacă nu le tranchilizezi. Oamenii înțeleg medicamentul cu care ne tratează Dumnezeu, de aceea îl iubesc și slăvesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum și până-n veac. Credința e bună și e medicamentul suprem pentru muritorul de rând. Cultura și civilizația actuală sunt tributare prin excelență credinței și religiei cu tot ce derivă din această practică : fundamentalismul și intoleranța precum și reversul medaliei, oamenii buni care seamănă cu Dumnezeu dar care sunt extrem de puțini încât misionarismul lor e ineficace și inutil. Majoritatea credincioșilor se dezavuează reciproc unii între alții disprețuindu-şi visceral unii altora crezurile și credințele.  Întotdeauna un credincios va spune : cine nu e cu Dumnezeu e împotriva Lui, exact cum stă scris în învăţăturile biblice care cultivă acest antic și sălbatic concept maniheist ce a generat ura între oameni, între rase și seminții, ura și scârba în general pentru tot ce nu suntem noi. Oamenii credincioși sunt prin urmare așijderi de intoleranți și obscuri în simțiri : Cine nu e cu ei și convingerile lor e împotriva lor. Originea războaielor lumii are la bază sălbăticia ocultă a intoleranței religioase care include prin definiție această anomalie și boală nevindecabilă a gândirii și a firii umane, religia. Frica de moarte și necunoscut generează o venă și o convingere religioasă inalienabilă. Credinciosul urăște visceral moartea, deci urăște asemeni și pe cei ce șovăie a-i recunoaște medicamentul adecvat, credința. E ceva firesc să fie așa. Nu poți fi bun în ochii oamenilor decât dacă ai în tine cuibărit morbul și stafilococul credinței și religiei. Nu poți fi uman și nu valorezi nimc dacă nu ești virusat de prejudecățile valorilor religioase. Altfel colcăi în eroare și eretism potrivit părerii comune și ești pierdut, esti malefic și păcătos, ești prietenul, materia primă și aliatul diavolului, al răului, nu faci parte din casta normală a oamenilor buni, ești pierdut, ești demn de a fi disprețuit și urât de moarte nu numai de oameni dar și de Dumnezeu. Ți se dau și incontestabile argumente și învățături și argumente tari și nedemonabile : Ți se spune că dacă nu există Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar dacă acesta există și ai tăgăduit credința, ai pierdut totul. O exemplară și meschină poliță de asigurare care se uzează plenar de sălbaticul înfricoșat religios. Și poți să spui că n-are dreptate...? În fața fricii universale omenești față de stihiile naturii credința și religia sunt cel mai la îndemână remediu, sunt soluția ideală atât pentru omul preistoric, antic, cât și pentru omul contemporan, dar și pentru omul viitorului, având a vorbi încă două, trei mii de ani de-acum încolo de Dumnezeu și medicamentul ce-L reprezintă El pentru omul conștient. Privind și mai în viitor, nu știu ce se va întâmpla cu umanitatea și spiritul religios peste zece mii de ani. Bănuiesc că evoluția minții și spiritului uman vor găsi altceva, sub stringența realităților curente ale viitorului ca soluție pertinentă pentru gestionarea problemelor sufletului uman și a conduitei de viață a omului secolului 121, adică în anul 12015. Nu pot să cred că și atunci anii se vor număra tot de la Iisus, un antic erou al vechiului popor evreu care nu și-a lăsat nici măcar o iscălitură pentru curiozitatea noastră arheologică și grafologică, și că nu se va găsi sub presiunea timpului și modernității un alt sistem de numerotare a anilor, fie că va mai fi nevoie sau nu de așa ceva. Și nu pot să cred că omenirea nu-și va găsi un sistem de valori adecvat viitorului și va continua să-și exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia veche și actuală, o istorie a conduitelor unui popor antic, poporul iudeu, cu eroii lui, cu moravurile inerente vremurilor antice, cultivate și venerate cu atâta scrupulozitate până în ziua de azi. Nu pot să cred în involuția speciei umane atât de evidentă încât nici după două mii de ani nu a găsit un sistem de valori adecvat momentului și-şi întemeiază viața pe morala, conduita și teoriile ce-au avut niște oameni antici, în cazul creștinismului strămoșii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezătorul și mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile și filozofia lor care ne ține de cald până azi și hăt de-acum încolo. Atât de mare a fost robia și prigoana romană față de poporul antic evreu, încât a fost nevoie de un Iisus revoluționar care cu geniul și sfințenia Sa mesianică să elibereze prin cuvântul de îmbărbătare al evangheliilor spiritul uman al evreilor de sub împilarea și jugul roman și să-l transporte în teritoriul salvator al transcendenței, în Rai, alături de Tatăl ceresc, căci pe pământ, sub jugul roman era de neconceput a se trăi. Mai bine să urmezi un Iisus, care-ți oferea cel puțin o salvare sigură și singura de conceput, adică în Rai în părtășie cu Creatorul Universului și cu Iisus, fiul și Mareșalul de război al Domnului. Dacă lumea s-ar fi făcut cumva bună din capul locului mai era nevoie de această plapumă a speranțelor, credința și religia, medicamente terapeutice adecvate contra durerilor omenești insurmontabile ale vieții...? Omenirea întotdeauna a fost pe picior de război, a fost rea și malefică cu ea însăși încât soluția Iisus și soluția Rai a rămas atât de actuală și eficace în decursul întregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decât povestea și cronica unor crime. Istoria trecută este povestea unor crime. Istoria prezentă este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Față de această dezagreabilă impresie și acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a rămas tributară Lui Dumnezeu și Lui Iisus, singurele ființe bune din Univers în care poți avea încredere că te vor elibera din mizeria degradării și a morții în dureri din cauza chinurilor vieții îngăduite tocmai de Dumnezeul care te-a creat pe tine și o lume-ntreagă. Astfel încât Biblia nu mai trebuie revizuită. E suficient c-a făcut-o inutil și ineficient Iisus odată schimbând vechiul testament cu noul testament și nouă oamenilor ne-a plăcut tare mult așa... Și acum vorbim în cadrul adunărilor noastre religioase de Isaac și de Avraam, de personaje antice ignorante potrivit spiritului civilizației precare a vremii, de istoriile lor de-atunci, de morala și credința lor, încât e cu neputință a le nega și a cere Lui Dumnezeu să ne reveleze o altă conștiință religioasă adecvată a momentului, a contemporaneității. Nu se poate așa ceva... Suntem tributari antichității și momentelor, moravurilor vechi și expirate de-atunci de când n-am mai evoluat moralmente, grefând contra naturii precaritatea moravurilor antice religioase pe spiritul nostru modern, complăcându-ne în valorile religioase clasice ce-am moștenit prin tradiție. Sfinții din Rai n-au haine moderne, n-au mai evoluat, în aceleași cearșafuri antice ca romanii sunt îmbrăcați și precis n-au lenjerie intimă, probabil miros urât, neavând acces la parfumurile și deodorantele din ziua de azi. Dar cu dragoste sărutăm icoanele lor când pioşi pășim în biserică la sfânta liturghie.  Astăzi adevărul și dreptatea e la oamenii deștepți și nerătăciți, adică la oamenii cu frică de Dumnezeu, tributari și ei aceleiași credințe neevoluate moștenite din antica și sălbatica istorie. Să stai și să privești o lume întreagă colcăind înnămolită iremediabil în acest handicap vicios te umple de-o adâncă mulțumire dulce și amară că măcar tu nu te înșeli în eroarea ta particulară la care ții, în liota și vacarmul tuturor deștepților teologi ai lumii care oricând îți pot da o lecție usturătoare de care nu mai ai nevoie. Căci ai ales să fii prost doar pentru a nu te înșela sau dimpotrivă a fi liber să te înșeli total și profund chiar dacă poți avea sau nu dreptate. A nu te înșela în ideea libertății de conștiință, a spiritului liber și neîncorsetat de lianele asfixiante ale prejudecăților religioase, e mai dulce și suportabil decât îngâmfarea că ești deștept și deții monopolul adevărului, fie el și religios. Dreptul și libertatea de a te înșela prin necredința ta că nu există un Dumnezeu, e mai dulce și suportabil decât siguranța și confortul interior și cecul în alb semnat pentru tine credinciosul de Dumnezeu, dat de Dumnezeu conștiinței tale drogate și viciate pentru destinația Rai. Având această dulce asigurare o lume întreagă îndoctrinată religios îți râde în nas fericită, ridiculizându-ți minusul percepției tale primare că Dumnezeu nu există. Cine-o avea dreptate, gloata multeştiutoare sau tu singur ratatul ? Mai bine să rămâi un ratat al credinței, un candidat plin și copt pentru iad, să rămâi astfel anatemizat, damnat de lumea credincioasă și de Dumnezeu, să rămâi prost și simplu decât să te îndoctrinezi cu un adevar insondabil al religiei, adevăr găunos, ridicol și cu picioare de lut. Ca și credincios, adevărul religiei tale îți dă mândria bolnavă de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea și credința strămoșească într-un Dumnezeu convenabil potrivit necesităților tale interioare subiective personalizate religios prin propria-ți voință. Astfel, nici eu nu sunt sigur și nu mă simt confortabil în legătură cu necredința mea, dar nu contează, în ghearele ei mă arunc și mă simt mai liber și scutit de complicația batjocurii amare ce-o sorbim până la drojdie în legătură cu simțământul insuportabil al neajunsului de-a ne fi născut într-o lume a chinului și suferinței, fie ea și care se spune că-i făcută de Dumnezeu să fie așa, să fie rea ca să aibă ce să se ierte în Rai. De aceea simt că numai eu am dreptate în eroarea necredinței mele iar toți ceilalți, smeriții drept credincioși mândri și exuberanți în emulația lor religioasă socot că toți pe-un capăt se-nşeală și trăiesc activ și vocali încă în larma religioasă a unei lumi antice și simptomatic neevoluată ca și lumea antică străveche, prin civica uzanțelor religioase expirate ale momentului, demne de o soartă mai bună, de o evoluție istorică morală și socială a contemporaneității. Mă topesc de suferință și dezgust în această singurătate a necredinței mele și în acest surghiun și totalitarism religios dictat de spiritul obscurantist contemporan al momentului dar această suferință tot e mai dulce decât să m-amestec voluntar și activ în barbarele și sălbaticele moravuri ale lumii actuale religioase care nu s-au cizelat și actualizat în atâta istorie și experiență socială sângeroasă de la Facerea Lumii și până azi. În această lume sângeroasă, fie ea și religioasă, drama umană evidentă, suferințele și durerile noastre rod prolific ca un cancer în viața noastră mânată de spiritul retrograd adică religios al umanității de azi. Oamenii nu vor fi mai buni cu îndreptările religioase și a lor ineficientă propagandă. Practica și proba timpului demonstrează că iadul și diavolii vor avea mereu de lucru cu noi sub controlul și învățăturile unui Dumnezeu depășit de situație căruia ori nu-i pasă de degringolada noastră, ori ne-a scăpat iremediabil de sub control, ambele variante fiind nefericite și neverosimile cu voința și puterea autorității unui Dumnezeu în legătură cu soarta noastră tristă. Nu putea Dumnezeu să ne facă așa chinuiți și așa definitiv și nevindecabil triști. Și nu putea pentru asta să ne dea un Rai consolator și izbăvitor. Astfel, n-am decât să constat cu stupoare că pulsând pro în legătură cu Dumnezeu și cu subiectul religios toți se-nşeală, știu că toți se-nşeală și devin ridicoli. Îi privesc ca pe niște manechine caraghioase fără viață, cu rumeguș în ele nu cu carne și simțăminte, iar în mine viața fierbe dar o ponderez, într-o lume care și-a proiectat trăirea și viața veșnică nu pe lumea asta ci pe cealaltă în mod inimaginabil de trist. Îl amintesc aici pe Emil Cioran care într-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea că a umblat toată viața singur și modest pe cărările umilinței simțind cum se înșeală absolut toată lumea, iar el, în singurătatea eretismului lui, simțind neajunsul de a se fi născut al tuturor, știa, sconta, simțea, pe culmile disperării lui, că măcar el are dreptate, iar toți ceilalti, turma, cu totul, genii, somități și deștepți ai credinței și ai părerii oficiale se zbat într-o monumentală și inexorabilă eroare. A te crede cel mai prost dintre deștepți, ori cel mai deștept dintre proști tot e mai bun și onorabil decât să subscrii mândriei religioase a dreptei credințe ce molipseşte incurabil și simptomatic omenirea de azi, omul religios, bun și frumos, pe placul și pofta Lui Dumnezeu, pe care îl descrie atât de grăitor ilustrul filozof Dan Puric în elocința și înțelepciunea sa... Shakespeare este depășit. Hamlet nu și-a pus toate problemele. Întrebarea nu mai e a fi sau a nu fi. A nu ști, a te înșela, ori a ști și a te înșela știind, a fi cel mai deștept dintre proști, ori cel mai prost dintre deștepți ? A fi credincios, ori necredincios, aceasta-i întrebarea...

" NU DE MOARTE M-AM CUTREMURAT CI DE VEȘNICIA EI " (REACTUALIZAT)

36) " NU DE MOARTE M-AM CUTREMURAT CI DE VEȘNICIA EI " (REACTUALIZAT )

STAREA NORMALĂ A OMULUI VIU... Care  e starea normală a noastră, a viețaşilor? Starea normală a omului este starea de boală, de moarte, de declin și distrugere inexorabilă. Ar trebui totuși să fim mândri că putem muri într-o zi, că putem să dispărem, să răposăm, și nu oricum, ci putred de bolnavi, experimentând în sfârșit cea mai tulburătoare și eroică, ultimă senzație de neagră și completă voluptate a suferinței, care, în marea-i și Sfânta genialitate și bunătate Dumnezeu ne-a hărăzit-o tuturor dintr-o necesitate a firii numai de El știută pe care nu a putut-o evita în univers în procesul tehnologic al Creațiunii Sale. Omul care moare, e prin excelență un adevărat erou, un erou fără voie, dar pe care Dumnezeu are grijă să-l onoreze implacabil cu acest blazon al morții, al declinului absolut pe care îl poate experimenta o entitate, organică sau nu, în imensitatea acestui rece și negru univers. Și sorii dispar, și galaxiile, planetele, extratereștrii și tot, indiferent ce-ar fi și unde-ar fi. Căci pentru toată materia acestui univers starea normală prin eternitatea ei e starea de dispariție, de explozie și dezagregare în elementele componente. Însă nici o supernovă, fiind explozia și dispariția unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastră, a oricărui om viu, cu dispariția noastră de un dramatism și complexitate inegalabile în univers. Căci noi știm că murim, știm dinainte ce ni se va întâmpla, nici o planetă nu știe că va fi lovită într-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi știm că murim și că suferim pentru asta iar prin această lege a naturii trăim cea mai cumplită strepezeală a simțurilor grație cadoului otrăvit ce ni l-a dăruit Dumnezeu : conștiința de sine, liberul arbitru și inteligența. Știm că ne vom îmbolnăvi și vom muri și orice formă ar avea bucuria sărmanei noastre vieți, ea ne e urzicată de scontarea mizerabilului sfârșit în care naufragiem irecuperabil și abrupt când nici nu ne așteptam, neputând trăi această decădere decât cu o inerentă scârbă de neîmpăcat. Avem în minte valori în care credem ; simțăminte de netăgăduit avem în inimă și nu putem lua nimic cu noi când murim, nu putem lua infinitul sentimentelor noastre, gândurile, toate își întrerup brusc funcționarea și temeiul, nu putem conserva nimic, totul în noi se întrerupe brusc oricât de bine și frumos ar funcționa, ca un motor de mașină făcut zob de circumstanța rece și hâdă a unui accident inopinat. Acul vitezometrului inimii noastre întotdeauna va indica viteza maximă după accidentul nefericit al morții, oricum, pe toți ne surprinde moartea cu viteza legală a inimii depășită, tot ce-a fost frumos în noi se volatilizează abrupt și nu putem pune o încheiere și o remizare a eului nostru fără dezagreabila percepție că ni se întâmplă o nedreptate, ca o pană de curent într-un cinematograf, în protestele inutile ale spectatorilor. Cu toate ființele a fost Dumnezeu generos, mai puțin cu noi oamenii cărora ne-a dat tristețea insolubilă a sentimentului morții ca soluție sine qua non pentru lungul nasului nostru, soluție hotărâtă tranșant de Domnul nostru bun și milostiv. Și mai erau un milion de soluții mai elegante și umane pentru noi cu care Domnul n-a catadixit să ne onoreze în plenipotențiara-i competență. Măcar să nu fi știut că murim, ca porcii și găinile, ca vitele din abator rumegând paiele aruncate dinainte, și tot am fi fost mai fericiți. Otrava percepției morții ca datorie lucrează și pustieşte în noi sentimentul liniștit al vieții, angoasa unei boli care ne va răpune în groaznice dureri ne face irespirabilă viața și improprie orice bucurie a ei. Muşcăm din viață ca dintr-un măr plin de viermi și scuipăm în sinea noastră dumicatul dulce și amar de la viermii morții care ni se insinuează în simțuri și percepții cu atâta tupeu și hotărâre. Nu putem trăi deplin de grija morții și nu putem muri împăcați fără ciuda și ura că nu ne putem păstra cei doi bănuți ai vieții ; ni se bagă mâna în buzunar cu japca și ni se ia barbar și această sărăcie fără a ni se da nici o despăgubire ci plătim cu doi bănuți ai vieții de chin și boală trebuind să semnăm în alb polița vieții viitoare și veșnice aducătoare a fericirii unei existenţe eterogene paradisiace care e cel mai ieftin și demodat cadou dintre infinitele posibilități mai fericite din care Dumnezeu ne-a dezmoştenit inexorabil. Doar boală și moarte pentru noi, fericire eternă și extaz complet pentru duhurile cerului, aleși ai Domnului. Și-a păstrat Domnul viața veșnică pentru El, mi se pare corect, căci Dumnezeu nu vrea și nu poate să moară, nici eroic, nici laș, nicicum. Dumnezeu nu-şi ia nici un risc al morții cu toate că ar putea muri și învia în fiecare zi ca să arate că are dovezi întemeiate să-şi dovedească Atotputernicia. Ca și conducător suprem al universului Dumnezeu nu poate muri, doar conducătorii noștri mor,  doar Ştefan cel Mare și Mihai Viteazul porneau călare în fruntea oștilor cu paloșul sfârtecand dușmanii, înfruntând pericolul morții stupide, boierii de azi care se respectă, împreună cu Dumnezeu nevrând să riște grozăvia și mizeria morții dată doar pentru prostime, pentru noi păcătoșii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trăit atât de dramatic sentimentul morții, și scârba de-a coborî în iad cu moartea pre moarte călcând, Domnul s-a ținut departe de aceste grozăvii, lăsând cancerul și moartea doar pentru nevolnicii și mujucii de noi, nevrând ca Mareșal al cerurilor să coboare în tranșee cu noi oamenii și să mănânce din gamelă ca noi aceeași fasole în zeamă lungă. Domnul se respectă și niciodată nu va coborî printre noi în atmosfera noastră toxică, preferând să trimită la două mii de ani odată printre noi câte un Mântuitor, să facă Lui Iisus încă un frate, ca să nu ni se acrească detot de această viață și să nu-L uităm cumva vreodată și cât de mult ne-a iubit pe noi oamenii... Așa că relaxați-vă, oameni buni, fiți mândri că puteți muri într-o zi, bătrâni și bolnavi, ori tineri și cu zile, e voia Domnului ce trebuie iubită, deci iubiți-o și fiți demni în fața morții și a plutonului de execuție al Lui Dumnezeu ; când se va trage, ridicați-vă pălăria și strigați cu demnitatea unui mareșal Antonescu, împușcat de comuniști : "Trăiască poporul român", "Trăiască viața!". Și iubiți-L pe Dumnezeu, că toate hotărârile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atât ne-a dat El în magnifica-i dărnicie. În definitiv Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă și-n traistă, de aceea pentru a suporta totul faceți-vă o dreptate a voastră, cuminte, demnă, cinstită, dar nesupărând pe Domnul, demonstrați-i că ați fi fost demni și capabili să trăiți orice altă soluție v-ar fi dat pentru viață, dar dacă astea vă sunt date, să le respectați cu pioșenie și condescendență față de Domnul, oricum, dintre toate relele ce ni se puteau întâmpla, boala, necazul, agonia și moartea sunt cele mai mici... Să demonstrăm Domnului că înainte de-a muri, putem iubi viața până la lacrimi, chiar dacă asta înseamnă că starea noastră normală e starea de moarte, de boală și necaz, și așa cum am văzut pe-o cruce într-un cimitir scris, știu că și voi simțiți la fel și ziceți în sinea voastră mâhniți ca niște țărani împilați și furați de boier : "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de veșnicia ei...!"

VIS DE DRAGOSTE, DE FRANZ LISZT ( REVĂZUT )

VIS DE DRAGOSTE, DE FRANZ LISZT ( REVĂZUT )
  Povestea oricărui om e povestea unui vis de dragoste ce rămâne doar vis spulberat de Siberiile vieții... Visul de dragoste al oricărui om e povestea unei iubiri ratate, viața oricărui om e povestea unui declin, a unei sănătăți şubrezite sistematic și inexorabil în drumul către moarte care ni se pregătește cu atâta meticulozitate de bunul Dumnezeu pe care trebuie să-L iubim cu toată ființa noastră de muritori de profesie tocmai pentru că are dreptul, poate și vrea să ne omoare pentru că ne iubește atât de mult... Bucuria vieții și a dragostei ne sunt străine pentru că ne sunt interzise la cota la care visăm... Starea noastră normală este starea de dispariție iminentă, este starea de moarte, de boală și tragedie finală... Nu putem fi fericiți în viață și nu putem iubi cu nădejde când otrava conștiinței sfârșitului a tot în mizeria sordidului sfârșit ne e impregnată sistematic în conștiință de bunul Dumnezeu... Nu putem trăi etern ca sfinții căci probabil ar fi insuportabil. Nu putem iubi etern și nu putem fi iubiți așijderi pentru că totul e scadent până când moartea ne va despărți, atât ne îngăduie legile Domnului... Poate că după noi mai rămâne cineva să ne iubească, dar când știm că va avea aceeași tristă soartă cu a noastră îi putem plânge de milă de pe-acum. Astfel, viața și iubirea sunt irespirabile și nedigerabile la cota unui deziderat omenesc de bun simț. Totul ne este potrivnic și a fi pentru noi e o comedie macabră în care când se trage cortina toți suntem deja măcelăriți pe scenă în aplauzele sfinților lui Dumnezeu și a diavolilor așijderi... Mai degrabă să fim mândri că putem muri și că devenim astfel pentru toți cei ce rămân în viață niște eroi. Nici un om viu nu știe cât dramatism și cât eroism trăim când murim, că n-avem de-ales... Clipa morții ne doare și sufletește și fizic căci e cumplit să tragi aer în gol și să nu mai poți respira... Iată cum e să mori.  Pentru o secundă știm că murim și e groaznic ca și cum am fi maziliți apoi strânși de gât de un capugiu turc cu lațul. Tineți-vă respirația mai mult de un minut, două și veți vedea cum e să mori... E groaznic dar e delicios căci de la Domnul vine totul și pentru asta Îl iubim și-L pomenim în toate sărbătorile... Nu ne rămâne decât să ne îndulcim cu credința că Dumnezeu e sincopa dintre două bătăi ale inimii noastre care va face infarct. De asta eu n-am de ales și spun, Domnul fie lăudat pentru toate câte ni le-a dat sau ne-a luat...

ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE ( REVĂZUT )

ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE ( REVĂZUT)
Cât de greu e să urezi la mulți ani și sărbători fericite ! Trebuie mulți ani, foarte mulți ani pentru fericire, pentru "iubire și instantaneele ei care îmbrățișează rimele inimii". Asta a spus-o cineva care are sau a avut parte de iubire și a gustat-o ori a oferit-o și ca să-i satisfac plăcerea vanitoasă l-am citat. Ne trebuie pentru iubire atât de mulți ani, să nu se mai termine... De asta ne spunem "La mulți ani", doar pentru iubire și clipele ei fulgerătoare pentru care nu ne ajunge această viață și ne urăm mereu la mulți ani, la cât mai mulți ani... Că doar nu pentru durere, nu pentru urât și greutățile, nedreptățile și împilările vieții ne urăm la mulți ani.  Că iubirea e miezul care e dulce, în rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupăm în viață. Nu ne trebuie mulți ani pentru acest ambalaj sălciu al urâtului și greului vieții ce ne mănâncă timpul de trăit în devălmășie... În afară de iubire, viața cu prozaismul ei nu necesită mulți ani. Cine nu mai iubește sau a iubit și nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie să i se ureze la mulți ani căci ar fi o impietate și o jicnire adusă chinului ființei văduvă de iubire să-i urezi la mulți ani de aceștia triști în lacrimi și amar. Trebuie puțini ani pentru viața fără iubire. Căci dacă iubirea e pansamentul ce acoperă rana purulentă a vieții, dacă nu mai e acest pansament, o viață lungă și ani mulți înseamnă o cangrenă cât mai urâtă și o tumoare a urâtului ce crește în noi iremediabil... Să trăiești ani mulți cu cangrena urâtului și neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu și l-ar dori. Cât mai puțini ani cu neiubire e o binefacere și o curmare a cancerului iubirii în zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci să avem grijă cum și cui îi urăm la mulți ani de sărbători. Pe cei mai triști ca noi să îi lăsăm în pace. Căci "Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată./ Și-ți lasă-n suflet un amar/ Și în gândiri asemeni,/ Căci o iubire în zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare când urez cuiva la mulți ani de sărbători. Poate-a iubit și a fost iubit, dar dacă nu mai poate iubi pe nimeni...? Nu-i o sfidare la adresa încercatei lui ființe să-i urezi la mulți ani și sărbători fericite în această stare...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot să-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adâncă tristețe.../ Orice om pe care l-am iubit și nu-l mai pot iubi,/ Înseamnă pentru mine un pas spre moarte./ Când n-am să mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am să mor..." Atât mi-e de greu să spun cuiva la mulți ani când nu știu și n-am de un' să știu unde-i iubirea din viața lui... Dacă ai 51 de ani doar tu știi dacă mai iubești, dacă mai ești iubit sau dacă mai poți iubi ori mai poți fi iubit. Chiar am o problemă și o strângere de inimă când spun cuiva la mulți ani și sărbători fericite... La mulți ani totuși și un an nou fericit pentru toți cei ce au șansa cosmică și luxul de a iubi și a fi iubiți, și moarte ușoară tuturor celor amărâți, chinuiți, prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor...! Vedeți pentru ce este bună credința și Dumnezeu ? Dumnezeu este iubirea tuturor celor fără de nădejde, al acelora care vor muri. Fără Dumnezeu toți săracii, toți canceroşii, toți amărâții ar urla și ar geme de durere pe străzi pe care s-ar instala haosul și anarhia. Leproșilor le-ar cădea mâinile și urechile mai lesne una câte una pe străzi care s-ar umple de mormane de cărnuri canceroase și leproase, de râuri de puroi și de agitația tuturor celor pe care îi doare ceva încât urletele lor ar spinteca cerul cu vacarmul lor. Dumnezeu potolește acest vacarm. Dumnezeu nu există sau este inutil ori cel puțin facultativ sau caduc pentru cei fericiți.  Dumnezeu este morfina potrivită ce îi liniștește pe toți cei nenorociți și le calmează durerile vieții lor canceroase. Pentru cei fericiți Dumnezeu este zahăr turnat în miere. Pentru cei amărâți Dumnezeu este sare în bucate. Celor amărâți Dumnezeu le folosește mai din plin. El este al lor, al amărâților, al celor prigoniți pentru dreptate, El este calmarea, terapia de șoc și medicamentul adecvat pentru urletele din bolnița de suferințe a vieții. Dumnezeu este o morfină vie și Sfântă potrivită pentru dureri. Ferice de cei ce au dureri și au prizat această morfină. Căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Cu ochii minții, cu ochii orbi, cu ochii scoși, nu contează. Morții îl văd pe Dumnezeu cu orbitele goale. Nu le putem lua acest drept. Și scheletele au dreptul la iubire. Dumnezeu este iubirea lor.

URARE INVERSĂ DE SĂRBĂTORI, SAU CU MINUS, CUM DORIȚI (REACTUALIZAT)

40) URARE INVERSĂ DE SĂRBĂTORI, SAU CU MINUS, CUM DORIȚI (REACTUALIZAT)
 
  Să avem tupeul de a-L amesteca forțat pe Dumnezeu în plăcerile, necesitățile și senzațiile noastre particulare sărbătorești în emoțiile atmosferei de Crăciun ori Paște, printre râgâituri de sarmale și cârnați e o nerușinare și nesimțire fără margini. Ce-am făcut noi bun și măreț ca să merităm să plictisim Divinitatea cu vanităţile noastre subiective meschine și mărunte tulburând pe Domnul cu închinăciunile și mătăniile noastre ieftine și cu colindele noastre stupide când Domnul e guvernatorul atâtor altor treburi mai importante în Univers...? De mii de ani ne lamentăm că murim de cancer sau ne cad tavanele în cap la cutremur dar avem zile libere consemnate cu roșu în calendarul creștin ortodox,  de Crăciun, Paște, în care ne cultivăm cu brio lenea și zăbăvnicia cu scuza că sunt Sărbători în care e păcat să muncim și deci trebuie să preamărim pe Domnul prin psalmi, rugăciuni și atitudini pioase religios, în loc să muncim fără preget, să fim savanți nebuni care să găsească soluția armării caselor noastre să nu se dărâme la cutremure, și să descoperim miracole pentru binele nostru și al omenirii, iar nu să facem bezele și colinde de Crăciun. Mai util era să muncim cu râvnă în toate sărbătorile și să mâncăm carne multă în post astfel ca cineva din noi, unul mai păcătos ca noi, curgându-i grăsimea de la carne în barbă, căpătând energia de la proteinele din carnea mâncată în post, să aibă putere să inventeze în singurătate penicilina cancerului... Nu urări și bezele sfinte de sărbători să ne urăm, nu să postim irațional, ritualic și de conivență, nu să închidem magazine, spitale și farmacii în sărbători, să nu mai avem de unde ne lua o apă sau un algocalmin ci să muncim de Crăciun și să inventăm sistemul ca să avem apă caldă și căldură gratis găsind o metodă practică prin care să luăm prin această inovație o miliardime de procent din energia pe care o risipește în zadar în univers soarele creat de Dumnezeu și noi murim de frig în case sau în biserici la Sfânta Liturghie aprinzând candele duminica și-n toate sărbătorile. Noi duminica și de Crăciun nu muncim și ne închinăm pios în biserici de sărbători în loc să fi purces a îndrăzni să ne gândim măcar la acele invenții. Ne gândim la Rai și nu cum să vindecăm bubele și pecinginile noastre canceroase ce le lăsăm stârvurilor noastre în sicriu fără regrete ci cu bucuria că sufletul nostru va scăpa din degringolada hoitului nostru, în cer, la bine în Rai lângă Domnul după atâtea și atâtea rugăciuni. Să fi inventat ceva unul din noi astfel încât votul să nu se mai fure și dacă politicienii ne-au scârbit, să-L fi rugat pe Dumnezeu să ne fie odată pentru totdeauna pe viață prim ministru tehnocrat și rege, că era mai nimerit și bine așa și chiar stătea în puterea Lui Dumnezeu să ne ajute mai cu nădejde astfel să scăpăm țara de conducători venali și corupți și să-L punem pe El de rege definitiv... Atâtea liturghii de duminică ne-au nimicit timpul de-a face fiecare în parte ceva constructiv, practic, mic și util iar toți la un loc ceva măreț pe lume cu care să-L impresionăm pe Dumnezeu cu și pentru inteligența ce ne-a dat-o, nu pentru binele Lui ci pentru binele nostru... Nici nu ne bagă în seamă Domnul în treburile Lui importante... Rămânem cu urările sfinte de Crăciun adresate de-a surda în univers printre râgâielile de sarmale și cârnați și capul greu de atâta băutură... Păcat de noi, că prea ne-am întrecut cu gluma în fața Lui Dumnezeu care știe de toată zăbăvnicia noastră...! După părerea mea e indecent și inelegant să-L amestecăm pe Dumnezeu, chiar fie cu inima Lui mare, în treburile noastre mărunte, pământene, fie ele și sărbători, Crăciunul, Paştele, Sânzienele sau altceva. Ne ocupăm prolific cu treburi creștinești mărunte și efemere neştiind că Dumnezeu are treabă responsabilă și enormă prin Univers, mersul sorilor, galaxiile, găurile negre, ori alți extratereștri mult mai acătării decât noi zăbavnicii și ageamiii. Cum aș avea tupeul să-L deranjez pe Domnul cu măruntul meu și al nostru Crăciun ori altă vanitate de plăcere sărbătorească religioasă mai avem noi oamenii ? Dumnezeu are atâta treabă... N-aş fi decât un Mister Bean caraghios care deschide ușa blocului operator unde operează Dumnezeu. Ce treabă au senzațiile și mofturile mele limitate sărbătorești, ca o bacterie ce sunt de pe un fir de praf orbitând o stea dintr-atâtea în univers ? Ce treabă au nimicurile noastre cu rolul și rostul Lui Dumnezeu...? Nu îndrăznesc ca soldat mizerabil să pronunț numele acestui Mareșal... Nu pe Dumnezeu sunt supărat ci pe oameni care îl amestecă efemeri în condiția lor mizerabilă de efemeride aspirante la infinit, de păianjeni ce vor să țese un fir până la lună unde să-L găsească în sfârșit pe Dumnezeu. Iată, cu aceasta se ocupă oamenii, condiție pe care nu fac nimic s-o schimbe, Crăciun după Crăciun, sărbătoare după sărbătoare, până la sfârșitul lumii... Aceeași mizerie și crime de milenii și ne mai prostituăm amestecându-L pe Dumnezeu în sărbătorile noastre și spurcându-L cu balele noastre și cu rugăciunile noastre de sănătate și spor în casă... E prea mult când n-am făcut nimic să fim măcar puțin din cât e de bun Dumnezeu... Nici nu se uită Domnul la noi... Nu eu sunt supărat... Domnul e prea supărat... Atâta doar că eu nu-mi mai pot ridica ochii din pământ de rușine și nu mai suport să stau în fața unui Dumnezeu uzat până la cota de avarie de sărbători de către noi religioșii de azi ce suntem stră, stră, strănepoții sălbaticilor ignoranți oameni ai preistoriei la fel de tributari obscurantismului și genei religioase ca și noi cei de azi care nu ne-am vindecat de trecutul negru și semănăm întru totul străbunicilor noștri rude de sânge și comportament cu noi. Aidoma strămoșilor noștri antici, nici noi cei de azi n-am ieșit prin comportament din epoca de piatră prin cruzime și păcate, superstiții și ritualuri religioase stupide și jenante dar ne lăudăm că avem tablete scumpe, mofturi și urări de bine și colinde fără sens de sărbători... Scârba mea și a Lui Dumnezeu e fără margini...! Poate că Dumnezeu mai rabdă dar eu m-am plictisit de urările și ritualurile voastre sărbătorești de tip religios care trebuie să înceteze ca să se schimbe ceva. Dacă și mâine lumea va fi ca azi și ca ieri, adică urâtă, rea și imposibilă, o arenă sângeroasă a crimei și înșelătoriei prolifice nu e decât de la maladia voastră religioasă contagioasă care împiedică omul să fie bun și fără Dumnezeu în condițiile în care a fi bun mărturisind un Dumnezeu s-a dovedit că omul nu poate și nici nu vrea. Dacă religia era bună, garantat aveam o lume mai bună și nu aiurea în Rai ci direct și sigur aici pe pământ. O lume nouă și responsabilă înseamnă o lume fără voi. Dar eu sunt prea blând și nu vă urez de sărbători să muriți. Eu vă urez să trăiți mult și să nu mai muriți niciodată, să îmbătrâniți și în rugăciuni și cruci să vă uscați de cancere și bube negre de-a-n picioarelea ca niște mumii vii, să trăiți astfel mult, o mie de ani pentru fiecare, să putreziți de vii din picioare în credința strămoșească, cu numele Lui Dumnezeu pe buze, apoi când vă plictisiți, să muriți îndeplinind iarăși datoria strămoșească să dați ortul popii care după datină să vă prohodească și voi să vă duceți la Domnul în Rai cum de-o viață ați pohtit și să vă aruncați în poala Lui ținându-vă strâns de ea ca niște pui de maimuță de blana mamei. Să trăiți așa în părtășie cu Dumnezeu dacă așa vă place, iată urarea mea de sărbători pentru voi. Urare inversă, sau cu minus, cum doriți...