TERAPIA PRIN CIMITIR ( ACTUALIZAT )

TERAPIA PRIN CIMITIR ( ACTUALIZAT )
 În acest text am folosit citate din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să le completez în mare parte cu opiniile mele. Consider că l-am ajutat pe Emil Cioran să fie înțeles mai bine și de cei care nu au o apetență deosebită pentru opera lui filozofică în a fi scepticul de serviciu al universului...
  
 Citat din Emil Cioran,  completat cu adăugirile mele :
 
"O vizită în cimitir e un lucru terapeutic și ai multe de învățat. Dacă nu în cimitir măcar într-un muzeu, într-un osuar ca cel de la Soveja. Să vezi acele schelete, acele cranii în toată splendoarea lor și-n toată perenitatea lor inutilă și lugubră. Ce poate fi mai liniștitor și terapeutic decât să meditezi la oase goale, la aceasta ultimă simplificare a ființelor ? Brusc, risipindu-se febra urgenței cărnii zilei de azi, te vezi așa cum vei fi mâine, poimâine : o lecție, ba nu, o criză de modestie : oase dezarmant de goale. Să reflectăm asupra bunei folosințe a scheletului nostru : Ar trebui să ne servim de el în momentele noastre de mândrie, fasoane și ambiții ale vieții mai ales că ne avem la îndemână scheletul. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de dispreț sau ură, și tot n-ar reuși să mă împiedice să-l despoi de învelișul de carne și să râd lugubru ca Frankenstein spunându-i : "Drag dușman care exulți privindu-mă-n necaz, o vei păți exemplar ! Așteaptă... Mai ai puțin". De ce-aş privi cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...? Și de asemeni, de ce-aş iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-aş iubi eu însumi, suferind egal în toate aceste cazuri, când știu ce trebuie să-mi imaginez, cranii împânzite de pânze de păianjeni în cavouri, pentru a potoli aceste exuberanțe fără căpătâi ale viermuirii vieții și a îndulci puțin mizeriile și meschinăriile noastre...? Să privim cu ochii minții scheletele cuminți din cimitir, să admirăm craniile rânjind lugubru din osuare e o adevărată terapeutică pentru că nu poți uita acele orbite ce te fixează, nu le poți eluda, mai insistente decât niște ochi, acel talcioc de cranii, acel rânjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie că ești craniu de câine ori craniu de om. Niciunde nu ești mai bine servit în materie de trecut decât în cimitir, la IML pe masa de autopsie, în osuar sau la muzeu. Posibilul, viața, pulsul, sistolele și diastolele inimii noastre par acolo de neconceput sau eforturi extravagante. În cimitir sau în muzeul regal britanic când craniul tău va fi expus pe soclu peste o sută de mii de ani ai sentimentul că, încă din zorii ei, carnea s-a eclipsat, că nici n-a existat vreodată, că este exclus să fi îmbrăcat vreodată aceste oase atât de solemne, atât de pline de ele însele, atât de infatuate. Ea, carnea, în finalitatea perenă a scheletului apare ca o impostură, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Să fie deci, carnea, numai atât ? Iar dacă nu e mai mult, cum reușește să-mi inspire milă, silă sau groază ? Există filozofi obsedați de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha... Carnea, atât de evidentă, e totuși o anomalie ; cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit, și, sătul să o tot cântărești, te îndrepți către mineral, te pietrifici și vrei mai degrabă să fii stâncă fără dureri și fără temeri. Și devii stâncă. Pentru a suporta spectacolul ori ideea cărnii, nu-i suficient curajul : îți trebuie cinism. Oricum ai privi-o, înseamnă să te înșeli asupra cărnii și asupra naturii ei ; înseamnă, de asemeni, s-o ții la prea mare cinste ; nu-i nici ciudată, nici tenebroasă : e PERISABILĂ până la indecență, până la nebunie ; nu doar că-i sediul tuturor bolilor, ea însăși este boală, neant incurabil, ficțiune degenerată în calamitate cu toate spitalele puse să aranjeze, repare și gestioneze urmările tragice ale cărnii. A sta cu gândul și fapta numai la ea e preocuparea noastră principală în viață. Poți să trăiești cumva, ignorant și fericit ca un animal, dacă ignori urmările tragice ale cărnii tale. Dar dacă o aprofundezi într-o clipă de luciditate și îți privești scheletul viitor descărnat, vezi un adevăr bulversant : Pe lângă soliditatea, pe lângă SERIOZITATEA scheletului, carnea noastră pare ridicol de provizorie și de frivolă. În van suntem cuceriți de seducția cărnii mânați de câteva delicii și plăceri precare. Rânjetul craniilor noastre în interiorul sicrielor e o prioritate și-un adevăr delirant mult mai substanțial care ne ridică de pe ochi vălul amăgirii. Iată de ce te simți atât de bine vizitând un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiați cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost dacă vrei poți alege să devii după moarte îmbălsămat și plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curioși din Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol în cavou, ori expus plastifiat în muzeu, poți trăi un soi de pace ultimă, unde totul invită la euforia unui univers curățit de carne, la jubilația de dincolo de moarte. Nu are rost să ne tulbure imaginea cu scheletul și rânjetul craniului nostru viitor cu lucrări dentare atât de scumpe și inutile în eterna grevă a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidență și metamorfoză ultimă a noastră ce nu ne preocupă. Pe noi doar carnea, vreau să spun hoitul nostru iminent ne tulbură și ne îngrijorează. Și ne consumă mai tot timpul, pierzând ani și ani de viață mâncând, săpându-ne astfel mormântul cu lingura și furculița, dormind, alinându-ne iluzoriu și ineficace această temporară carne cu gusturile și simțurile ei. Față de schelet nu avem nici o considerație. Nu-l putem mângâia, nu-l putem spăla și parfuma pentru că-i acoperit de uzurpatoarea și impostoarea carne care ne trădează și ne vine de hac în finalul inalienabil al bolilor inexorabile. Totul ne este inutil în precara noastră ființă compusă din carnea și scheletele noastre. Și chiar și sufletul ne e inutil când trebuie să-l detestăm când fuge din noi imediat la Rai îndată ce se oprește curentul electric în hoitul nostru în ziua când murim. Carnea nu mai e a noastră, moartea ne-o revendică, ne-o fură, ne-o violează văduvind-o de toate simțurile și senzațiile. Rămânem numai cu scheletul, atât mai rămâne reprezentativ din noi. Amară consolare căci nu ne putem săruta cu craniile descărnate. Ne amintim doar și printre dinții tigvei goale dăm de senzația și amintirea buzelor și a limbii care ne aduceau atâtea voluptăți amar de trecătoare... Ca schelete trebuie să ne abținem de la senzații și plăceri. Astfel craniile ne rămân virgine și veșnic doritoare de-un sărut al vieții. Doar de sărutul morții au parte. A zăbovi și a contempla într-un osuar devine o plăcere și o eliberare, căci unde-ai putea mai bine să îngheți dorința și să te rupi de sub puterea ei îmbolnăvitoare...? Oribilul, spectacolul sfârșitului nostru, este totuși o cale de izbăvire. Căci cum te poți izbăvi mai bine dacă nu să accepți tot ce ți se pune dinainte pentru mântuire : Fervoarea credinței, apoi moartea și ritualul rămășițelor noastre pământești, spectacole care se bucură de mare trecere printre noi...? Pentru cadavrul nostru cheltuim atâta energie și atâția bani, muncim pentru el o viață, el e rezultatul înflorit mustind de credința noastră în Dumnezeu atât de viguroasă, neîmblânzită, care iubește lividul și fetidul morții ca gestiune și știe ce beneficii religioase se pot scoate din putregaiul și oroarea cadavrului nostru aruncat în ritualurile sicriului. Ajunge să privim aceste spectre funeste, să ne gândim la destinul cărnii ce adera la ele, ca să-nțelegem urgența detașării. Adică să ne luăm scheletul, singura avere invulnerabilă, și să fugim cu el în pustie, în asceză. Nu există asceză fără dublă meditație asupra cărnii și a scheletului, asupra înfiorătoarei perisabilităţi a celei dintâi și-a inutilei permanențe a celui de-al doilea. Din când în când, cu titlu de exercițiu, e bine să ne separăm de chipul nostru, de pielea noastră, să înlăturăm acest înveliș mincinos, să dăm apoi deoparte, măcar preț de o clipă, grămada de osânză ce ne împiedică să deslușim FUNDAMENTALUL din noi. Exercițiul odată terminat, suntem mai liberi și mai singuri, aproape invulnerabili. Ca să învingem neajunsurile ce decurg din consecințele cărnii noastre, ar trebui să contemplăm nuditatea ultimă a unei ființe, să-i sfredelim cu privirea măruntaiele și tot restul, să ne bălăcim în grozăvia secrețiilor, în mațele și viscerele, în fiziologia ei de hoit iminent. Această viziune n-ar trebui să fie morbidă, ci metodică, o obsesie dirijată, extrem de salutară în momente de cumpănă. Scheletul ne incită la seninătatea scontatei mântuiri serafice. Doar ajungând schelet gol de carnea noastră iubită sufletul își poate lua zborul către Rai. Fantezia Raiului e tributară necesității descărnării și triumfului oaselor. Declinul cărnii noastre ajunsă cadavru ne incită la renunțare și la tristețea promisiunii ororilor sicriului și iadului. În lecția de deșertăciune pe care ne-o servesc și unul și celălalt din locuri, iadul și Raiul, fericirea se confundă cu distrugerea legăturilor noastre și cu un loc, Raiul, și cu celălalt, iadul. Să fii un călugăr eretic smintit dar lucid până la ultima consecință a nebuniei tale și în acest monahism negativ să-ți sondezi abisul și tragismul stării de-a fi dincolo de limita rezistenței și rațiunii umane. Și să nu aderi niciodată prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad știind că oricum de fiecare dată greșești. Călugărul, nebunul satului, cel ce e un caz și nu face astfel parte din turmă, nu face decât să-și supraviețuiască. Cui să i se adreseze într-o lume  ce-l tratează drept parazit ? Monahismul, chiar dacă ar avea doar părți odioase, tot ar prețui mai mult decât orice alt ideal. Mai mult ca oricând, ar trebui să construim mănăstiri..., adică ospicii pentru cei ce cred în orice și pentru cei ce nu cred în nimic. Încotro să fugi ? Nici în mormânt nu mai e o soluție. Nu mai există nici un ungher unde să poți urî această lume și lumea cealaltă cu profesionalism. Atât această lume s-o urăști cât mai ales cealaltă, ambele creații inutile și cinice ale unui personaj ce nu a putut sta cuminte în neant și ne-a condamnat nu numai la univers dar la un univers al ororilor. Căci suntem triste și chinuite creații ale Lui Dumnezeu, iar înaintea morții ca scârbă finală, oricum toată viața vomităm de toate scârbele. Ne este scârbă și groază dar n-avem ce face căci suntem produsul Lui Dumnezeu și astfel, ca produs finit divin am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești care te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine. Agregatul ce ești nu mai funcționează,  cimitirul e singura soluție, mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări. Din tine nu se va folosi nimic. Doar sufletul despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea. Devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat în acest ultim, stupid și blestemat nenorocit loc al penitenței care e iadul. Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil, cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă sordidă, și din faptul că ele-şi fac de cap în viața asta de carne rezultă un suflet, o electricitate în noi, ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir în cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie cablul vieții din noi. Vrem teleportare. Dar nu vrem să devenim savanți și să găsim științific modul de a o realiza. Lăsăm iresponsabili toată treaba tehnică pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fara cârtire. Iar noi, copiii autiști ai Lui Dumnezeu așteptăm cu bale la gură să ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile către mântuire cu pretenție veșnică. Avem dreptul să cultivăm cu pasiune aceste fantezii precum avem dreptul să ne scuturăm de toate fantasmele și toate prejudecățile pentru a experimenta libertatea și dreptul de a ne înșela sau nu, până la paroxism. Până la urmă trebuie să ne vedem din exterior, să ne detașăm din corpul și din capul nostru, de toate prejudecățile noastre ca să vedem clar cât de strâmb ducem piciorul în fasoanele, convingerile și credințele noastre. Atunci vom vedea cât de meschini și mărunți suntem și cât de pervers și otrăvitor și strâmb a fost pus de Dumnezeu în noi un "Eu", o credință, o conștiință de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substanțial și ireductibil care mai mult dezorientează și otrăvește decât liniștește : Cum să admitem că acel CEVA ce suntem, ce părea să țină și funcționeze atât de bine încetează să fie într-o zi ? Cum putem vorbi de un mâine imposibil ? Și nu vorbim acum de suflet care subzistă căci are, cum ni se promite, pașaportul în alb pentru Rai asigurat, fiind la mare căutare de Dumnezeu. În schimb cum să te desparți de respirația ta, de ceea ce durează prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce ești ? Poți părăsi o iluzie, oricât ar fi de înrădăcinată ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil care e conștiința ta de sine care moare ? Dacă pe lume se află palpabil și evident doar ceea ce există și vedem, dacă ființa ta se întinde pretutindeni ca o iederă să afle răspunsuri la toate întrebările dar nu găsește și se consolează aderând supusă și dezolată la suprafața tristă și sângeroasă a acestei lumi căci după legile fizicii nu are de ales altcumva să se târâie și agațe, cum să te rupi de aceste habitudini și obișnuințe, cum să mori pur și simplu, cum să te rupi de ființa ta înșelată de univers încă din născare, fără să-ți pierzi busola...? Leacul e simplu și comod căci comozi și simplificativi din fire oamenii au găsit leacul credinței oarbe în Dumnezeu și fără de întrebări. Deci să postulăm și promovăm această amăgire universală, din prudență ori în scop terapeutic așa cum o fac toți. N-avem nici o altă șansă ori alternativă mai dulce și rezonabilă. Credem în Dumnezeu numai din teamă de El. Din disperare, nu din normalitate și rațiune. De frică. Dacă n-am avea această teamă tot ar apărea teama că nu există nimic. După teama că există ceva, Dumnezeu, urmează teama că nu există nimic. În ce delir ne-a pus Dumnezeu să trăim...?! De aceea remediul, ori boala supremă după optica încetățenită, pare a fi într-un tărâm neutru al scepticismului vigilent, când vezi că Dumnezeu, totul, pare a exista și nimic nu există. De aceea, orice căutare deliberată, chiar și a mântuirii, dacă nu suntem liberi să renunțăm la ea e o constrângere ca oricare alta. Există frica de iad și frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atât de select și de bon ton încât lenea și inaptitudinile tale nu le-ar putea face față nici într-un milion de ani exigențelor și elevărilor, obişnuințelor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimidează. Ele sunt excelente. Foști olimpici religioși pământeni cu zece pe linie. Știi că în cel mai probabil caz nu vei face față preliminariilor probelor calificării în campionatul mondial al mântuirii în Rai. Varianta morții și iadului o percepi ca singura evidență prietenă, verosimilă, potrivită puterilor tale, singura comoditate negativă ce ți-e accesibilă la preț redus promoțional și după bugetul tău sărac de putințe și rezultate slabe în viață. Raiul, oricât ar fi de dulce, nu e acasă. De aceea devine insuportabil și irațional, imoral, ofensator gândul că trebuie să te duci în Rai murind ori viceversa. Și implicit că trebuie să urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care nu ți s-a legitimat niciodată logic și rezonabil cine este și ce vrea cu tine și cu noi toți. Devine toxic gândul că trebuie să deshami de la toate obligațiile, de la toate senzațiile cunoscute și perceptibile ca să te duci, UNDE ? De parcă ți-ai lua carnea cu tine în Rai ca să simtă ea pentru tine plăcerile de-acolo când sufletul sau scheletul e incert ce senzații îți vor aduce. Căci doar cu carnea ne înfricoșăm. Ori ne bucurăm un pic printre lacrimi. Scheletul și sufletul trădător care pleacă dintre coastele noastre trădător sunt scutite de aceste mizerii. Nu ne rămâne decât carnea. Este aproape incredibil în ce măsură frica aderă la carne ; e lipită de ea, este inseparabilă și aproape indistinctă de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legătură fraternă și sănătoasă ce ne leagă de animale, măcar că ele n-o cunosc decât sub forma ei naturală, bestială, sănătoasă dacă vreți. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealaltă, cea umană, ce țâșnește fără motiv din noi, pe care, în funcție de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementă și care, în fiecare zi, la o oră imprevizibilă, ne asaltează și ne copleșește. Pentru a reuși s-o învingem poate ar trebui să ne vina în ajutor toți foștii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus și toți câți au fost uzurpați de Dumnezeul nostru. Acest ajutor nu se poate obține câtă vreme avem acest monoteism și pe Dumnezeul acesta unic de prieten veșnic, inamovibil. Prieten ori nu, se simte în aer că epoca constrângerii religioase de a-ți dedica toată dragostea unui singur zeu va sfârși prin alternanța la putere peste mii de ani a vechilor zei, într-o renaștere a lor, închinându-se fiecare muritor după plac, unui zeu sau altuia, funcție de gust și preferință. Poate că astfel, cine știe, moartea și frica vor fi mai democratice și suportabile, poate că moartea și frica noastră vor progresa și se vor îmbunătăți funcție de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau modă peste mii de veacuri. Nu vrem să nu murim, dar vrem să murim mai elegant, comod, demn, uman și democratic și cu folos dacă se poate și asistați de zei pe măsura caracterului si suportabilității noastre. Dacă nu, asta e... ! Ne mulțumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, căci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne rămâne decât să ne delectăm plimbându-ne prin cimitir, umblând printre aceste carcase îngropate în pământ și încercând să ne imaginăm cantitatea de frică a cărnii pe care o târau după ele cândva. Și râzând, învârtindu-ne și dansând cu mâinile sus, dansând sub ploi de flori de vișin prin cimitir, să ne gândim cum au scăpat toți cei din gropi, toți cei ce-au trăit, cum au scăpat de frică. Tot ce trăiește, de la animal la insecta cea mai respingătoare, de la om la viermele cel mai neevoluat, tresar de frică, nu fac decât sa tresară ; tot ce trăiește, pentru simplul fapt de a trăi, e vrednic de milă. Și mă gândesc la toți cei pe care i-am cunoscut ori nu și care nu mai sunt, tolăniți demult în sicriele lor, scăpați pe veci de carne, și de frică. Și simt povara morții lor luându-mi-se de pe umeri și năvălind, tot mai grea și apăsătoare pe umerii Lui Dumnezeu după cum a vrut-o de la început când a făcut lumea în Atotputernicia-i autoservită, evidentă și clamată. Plimbându-ne prin cimitir, poate-am câștigat ceva. În orice caz, o experiență și o lecție în plus. Oricum, ne-am mai liniști experimentând această terapie prin cimitir care e cu atât mai puternică cu cât se face noaptea, când cucuvelele și liliecii sunt activi și noi mai pregătiți pentru sperietură și deces. Pentru cei cărora le e frică le propun o soluție mai ușoară : Să urmeze măcar un curs la Academia Sicrielor din Coreea de Sud. Această academie e o soluție pentru cei disperați, pentru cei ce nu mai pot să ducă greul vieții și e o soluție practică împotriva sinuciderii. Spun un nu hotărât sinuciderii. Leacul e la Academia Sicrielor. Vii la primul curs, ți se ține o prelegere, apoi ți se face o poză mortuară de pus pe cruce. Apoi ți se scrie un necrolog, un epitaf sau îl scrii chiar tu dacă ai chef. Te duci la baie, faci baie ca și cum ai fi la scăldătoare spălat de cei ce te vor spăla inert. Apoi niște oameni te șterg și te îmbracă în hainele de mort : cu pantofi noi, legați, cu vată în nas, cu mâinile încrucișate și crucea cu prescura între degetele mâinilor. Te așezi în sicriu, ușor, preotul te prohodeşte, se roagă pentru odihna ta la loc cu verdeață, câțiva te plâng pe bune, ca să te impresioneze și să ți se frângă inima, apoi ți se pune capacul sicriului. Se bate în cuie. Și auzi bubuielile în întunericul ce se face. Ești pus pe dric și purtat până la groapă. Ți se hurducă măruntaiele. Ești un mort viu. Ți se coboară sicriul în mormânt și chiar se toarnă pământ peste tine. În sicriu ai un mic recipient de oxigen și o cameră de luat vederi ca să vezi pământul ce se toarnă peste tine. Și mai ai un rotopercutor cu care să spargi sicriul dacă ți-e teamă că nu te vor mai scoate de-acolo. Ca să fie cât mai identic cu mormântul, pe undeva printr-un tub ți se vâră vreun kil de râme ca să simți cam cum ar fi să te colcăie viermii. Ia cea mai mare notă la această Academie a Sicrielor cel ce rezistă mai mult în sicriu : o oră, două, o zi și o noapte. Când decizi să fii scos vei apăsa pe un buton de la mâna dreaptă. Dacă decizi să mai rămâi apeși pe butonul de la mâna stângă. Dacă nu apeși nici un buton vei fi scos după cinci minute. Dacă nu vei fi scos vei ieși tu cu picamerul și lopățica ce le ai în sicriu. Dar vei ieși lecuit. Nimeni, oricât de încărcat de necazuri va fi încercat în viață nu se va mai sinucide niciodată. Adio sinuciderilor într-un oraș cu o Academie a Sicrielor. Și e o solutie foarte bună pentru a deschide o afacere profitabilă ajutând lumea să-și revină de angoasele vieții și ale morții. Și să se lecuiască atât de iad cât si de Rai cu terapia prin cimitir. Înțelegeam să am abilitatea de-a accede în Rai ca o ființă evoluată, demnă de manufactura unui Dumnezeu după al cărui chip și asemănare eram făcut, fără a avea tragica neșansă a unei efemeride muribunde ce n-are nici o șansă la excelența similitudinii caracteristicilor superiorității rudei noastre de drept, Dumnezeu. Când colo constatăm diferența de clasă, de rasă, și că nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit. Noi de ce n-am fi fost automat și nemijlocit molipsiți de fericirea Tatălui nostru definitiv...? Nu iubire și părtinire constatăm. Ci că suntem lepădături ale Părintelui nostru. Avortoni cărora Dumnezeu le mai dă o șansă să se întoarcă în Rai după lungi și imposibile chinuri ale vieții târându-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se dansează cadril și menuet de către duhurile Raiului, noi bătându-ne pentru câteva ciozvârte și bucăți de mântuire aruncate în noroi de Dumnezeu pentru noi. Înțelegeam să fim prinți ai Lui Dumnezeu, nu cerșetori și sclavi, atât pe pământ cât și în cer. Astfel, pe pământul pustiit de dramă, dacă mai respirăm, o facem ca niște bastarzi și nu ca ființe cu os divin. Putregaiul și nepăsarea Lui Dumnezeu e soarta noastră și nefericirea, când sublima moarte ne dă lovitura de grație și ne jignește insurmontabil văduviți de un destin fericit de progenituri divine. Uitați în acest orfelinat, nu filantropie constatăm ci curată mizantropie. Sa tăcem din gură să nu-L supărăm și mai mult pe Dumnezeu. La drept vorbind putea să ne dea o viață de trei ori mai amară și o moarte de o cutremurătoare intensitate. Cui nu-i convine poate să se lecuiască de tot : și de viață, și de moarte, și de iadul stupid, și de Raiul ciocoiesc. Simplu. Cu terapia prin cimitir, admirând oase goale, singurul adevăr care ne e mai aproape de trecătoarea piele decât un Dumnezeu tot mai ocupat și care datorită legilor universului se depărtează ireversibil de noi și de toate, încă de la Big-bang..."
   Am folosit citate din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să le completez cu opiniile mele.