PARADISUL PARADISURILOR

PARADISUL PARADISURILOR, lumea desenelor animate

  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi, oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor noastre. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu vedem cine să ne fi băgat cine știe cu ce scop în sărmanii noștri neuroni și ADN percepția că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că cineva a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil, și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare...! Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional, benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunatatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale. De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel, printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului. Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere reciprocă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil ca lumina și căldura soarelui. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, cât și lacrimile și durerile de pe lumea cealaltă, când avea la dispoziție orice alte atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, ca fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte unde toți ai casei au murit. De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil. Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Nu înțeleg pentru ce secretomania unui alt Rai din cer fără coordonate și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm din timpul vieții cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu și pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile. E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge. În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat și avem mai bun în noi, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun a ne oferi universul, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și ne necesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă. Dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu să-l desființeze pe dată și să ne facă Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru dezamăgirile și sufletele noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui. Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai ? Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric ? Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii noastre ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată, despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu. Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, lipindu-şi de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al cetei gregare a credincioșilor revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. Pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit instantaneu cu remediul și medicamentul. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de mici, mi se pare un Dumnezeu asediat și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai ne religioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului. E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Deocamdată tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, astfel că nu cred că pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să port Dumnezeului ce a ajutat-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor care au încercat-o o viață întreagă. Pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, o boală dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez cu nimic și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze dar eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină omenirea, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de satisfacție în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent. Dacă de la asta mi se trage că i-am jignit supușii terorii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un gard și nici un lacăt. Și dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer. Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici binele și dreptatea triumfă, iar răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și Dumnezeul specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile.

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
  Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze. Cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat. Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal indiscret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță uman în mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generate de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, necazul, boala, suferința, moartea, iadul. Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră, da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale altei lumi utopice care ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ? Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal în panoplia aptitudinilor dărniciei Sale pentru propriile creaturi și nu a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil, imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații Divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm...! Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cinic și ironic popularizat, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util să ne tihnească și să ne fie de un real folos...! Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umple și molipseşte lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, când tot ce ne rămâne de făcut este să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde. Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de frică și disperare. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a lipsei Lui Dumnezeu, ori mai rău de existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă din lumea și viața blestemată și surogat ce ne-a dispus-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop ne amenință de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda. Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi. Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine. Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.