142) SINGURI PE O PLUTĂ ÎN VALURILE VIEȚII
1) În mijlocul realității, toți ne naștem în pielea goală, adică egali în fața sorții, a vieții și a morții. Mai departe depinde de soartă unde ne împinge : ori să fim prinți, ori amploaiați, ori cerșetori. Din fiecare tabără toți luptăm pentru viață, ca dovadă că viața nu-i un dar primit, nu-i un rai celest ci trebuie să luptăm pentu viață ca niște mateloți la pânze pe valurile mării. De cele mai multe ori furtunile vieții ne zdruncină groaznic barca, scapă cine poate, cu hainele murate și rupte de valuri, cu corabia de regulă dusă la fund și scăpați fiecare cum poate pe o plută în valurile vieții. Nu putem fi singuri pe acea plută. E cam nașpa să fii singur. Așa că tot soarta ți-a dat să împarți zilele și nopțile, anii și furtunile în continuare cu un tovarăș de viață al cărei nume se trage de la soartă, numit consoartă. E singura variantă în care poți să trăiești fără să înnebunești de singurătate singur doar cu umbra ta pe valurile vieții. Totul a-nceput de demult de când ai fost adolescent, mânz nărăvaș, și orice băiat a fost un mânz nărăvaș trezindu-se că trebuie să înceapă viața de la zero. Pornind cronometrul vieții de băiat constatăm că orice băiat a fost cu o fată într-o pădure, undeva la un loc ferit, singuri doar ei doi. Și eu am fost într-o pădure. Cel mai minunat rai pentru băieți și fete este o pădure. Şi orice băiat, dacă n-a fost cu o fată într-o pădure, ar trebui să se ducă neîntârziat. Nu neapărat în pădure căci pădurile sunt tăiate și în ele sunt hoți de lemn care omoară pădurari încât nu mai e sigur în pădure la picnicuri, la distracție, la aventuri, la romantism și visare pentru băieți și fete. Ci în loc de păduri orice băiat și fată ar trebui să se ducă într-un parc pe o bancă, la o petrecere, la o reuniune, la unul dintre ei acasă când părinții sunt la servici cum am fost și eu, la un club, la un ceai cum se făcea pe vremuri, la un restaurant apoi la hotel. Pentru că aceste locații de retragere sunt năzuința și urmarea firească și logică a celor ce se iubesc și doresc, care vor să se retragă în locul, în cuibușorul de nebunii. Acolo, în cuibușorul de nebunii orice bărbat a fost cu o femeie la o întâlnire fierbinte, în majoritatea cazurilor viitoarea lui soție. Sau dacă n-a fost, ar trebui să se ducă. Da, să se ducă până una, alta, chiar cu soția lui la o întâlnire fierbinte la o pensiune în munți, la un hotel, oriunde, pentru a mai schimba locația de acasă, pentru a mai primeni și colora aerul intimității acestor oameni numiți soți, dragii de ei, care se iubesc de o viață, doi marinari ce și-au luat toate hangaralele și-au plecat să înfrunte talazurile vieții în comun singuri pe o plută și cu două vâsle : dragostea unul de altul. La un moment dat, în imensitatea oceanului vieții nimeni nu scapă cu vâslele sau cu inimile nerupte și tot se întâmplă incidente ale dragostei. Nu ai nici o șansă în imensitatea oceanului vieții pe pluta numită căsnicie decât să pui mâna să repari cu ce ai vâslele rupte, iar inimile rupte, tot cu ce ai, adică respect, toleranță, voință extremă și infinită numită inspirație, dor de dragoste pentru dragoste, anticorpi ai voinței pentru a curăța venele prin care circulă dragostea matrimonială, pentru a lumina, decora și înveseli cu noi locații și senzații, cu noi sentimente resuscitate vechile senzații și sentimente ale intimității ponderate și oxidate de acasă odată cu trecerea anilor.
2) Există extraordinara necesitate a celor ce s-au iubit de-o viață și s-au luat, să se reseteze din când în când atunci când au făcut "prostia", contrar unei recomandări insolite care spune să nu te căsătorești niciodată cu fata pe care-o iubești de vis, dar dacă tot te-ai căsătorit nu poți să stai tot timpul cu aceeași setare, nu poți să îmbătrînești și să te acrești ca atare lăsând timpul care oricum te acrește și degradează fizic să te atace și sufletește. Dar dacă nu-i dai voie timpului să te atace și sufletește deci acolo unde te durea mai mult, el n-o va face, nu-ți va zdrobi ultima redută, sufletul, decât foarte târziu când asta e, și sufletul ți se va distruge de prea multă bătrânețe, de trecerea inexorabilă a timpului întru ramolire de care are grijă el, timpul să te servească prompt, să te trădeze, să-ți dea țeapă și umilească cu veșnicia lui, pe lângă efemera clipă din univers numită viața ta ce ți-o va lua cătinel mai curând sau mai târziu, luându-ți cu ea și ultima și cea mai însemnată resursă din tine, odată cu sufletul, implicit și dragostea, adică totul, motivul principal al vieții în doi. Dar până atunci, până la declinul și drama în care se duc toate odată cu trecerea anilor trebuie să extragi din balastul vieții, din cantitățile imense de minereu ascunzând câteva grame de aur ce compun a noastră trecere a timpului numită viață, prilejuri de bucurie a vieții, încât din toată viața ta lângă un om iubit, din tot acest munte de minereu să obții câteva grame de aur din care să faci cum te pricepi și tu mai bine un colier numit iubire pură, apreciere și prețuire pe care să-l pui la gâtul iubitei tale numită soție în fiecare zi dacă se poate sau măcar odată pe săptămână, cel mult două săptămâni, iar ea să-ți răspundă dacă se poate, să te bibilească , să te giugiulească cum îți place ție mai mult, că toți vrem să fim alintați și iubiți, că merităm, că nu merităm. Și dacă n-ai soție îți poți dedica vâltoarea pasiunii către o iubită. Dacă n-ai iubită, ci doar o soție care e iubita perfectă de fapt pentru tot proletarul de rând care nu are talentul nativ și nici ambiția cuceritoare a lui Casanova, atunci ideal și înțelept e să te dedici omului vieții tale și să nu-ți risipești pe nedrept testosteronul pe alte povești având lipsă de fair play față de căsnicie și femeia de lângă tine numită soția ta încât s-o înșeli cum spune ea. Chiar prins în fapt cu una în pat, așa e scenariul filmului, orice bărbat e nevoit să spună uluit conform scenariului : "Stai liniștită dragă, nu-i ceea ce vezi !" Și într-adevăr, există o explicație, nu-i ceea ce vede ea dar explicația asta nu ține bineînțeles, dar e singura care spune că dacă ți-au curs sau îți curg ochii vreodată după altă femeie, după alte femei, asta nu e un capăt de țară, lucru cu care soțiile nu sunt de acord evident dar dacă le explici, pot măcar înțelege chiar dacă nu acceptă. Și le poți explica cum nici tu nu ești de vină, nici acea femeie de ți-au curs ochii după ea, ci Dumnezeu că a făcut-o exagerat de frumoasă ca să-ți împuște simțurile și rațiunea cu tranchilizant, pentru că orice femeie nurlie și frumoasă are otravă de tranchilizant cu care așa cum respiră împușcă letal în stânga și dreapta involuntar cu viruși de seducție pentru care nici Dumnezeu nu a prevăzut vaccin. Ci dimpotrivă, a lăsat Dumnezeu sirenele frumoase și pline de feromoni pe care-i împrăștie seducător ca să-și marcheze teritoriul astfel încât cel mai bun mascul să aibă șansa să-i dăruiască cei mai buni copii. Ăsta e motivul, asta e setarea Lui Dumnezeu după care bărbații cad în plasa atracției ca spicele. Cât mai mulți bărbați atrași înseamnă după planul demografic al Lui Dumnezeu șanse mai mari pentru femeie ca să fie cucerită deci fecundată de cel mai bun. Asta se întâmplă în tot regnul animal. Copie la indigo și pentru oameni făcută de Dumnezeu după acest calcul simplu al perfecționării biologice a speciei făcut chiar de Creator dacă e adevărat că El a creat lumea, care astfel a făcut ceva atât de reușit, femeia frumoasă care să fie ispititoare și astfel al ei farmec să fie parfumul și culoarea ce atrage cele mai bune și vrednice zburătoare polenizatoare care sunt bărbații. Tu nu ești evident așa bun, nu ești un cuceritor, nu ești un Casanova dar nu puteai într-o lume plină de viruși și feromoni de la femei să scapi neinfestat. Și iată motivul și înțelesul pentru care a făcut Dumnezeu femeia frumoasă căci "Dumnezeu nu face greșeli sau lucruri urâte", vorba cântecului. Și astfel ca bărbat, n-ai cum să fii de vină dacă ai dat cu capul în stâlpi pe stradă întorcându-l după femei frumoase, ăsta e un efect colateral natural al planului creaționist divin ca femeia să o facă Dumnezeu ca pe un soare, iar toți bărbații care nu sunt debili mintal sau idioți și handicapați să întoarcă capul după ele cum se întoarce natural întreg lanul de floarea soarelui după mersul soarelui pe cer. Și iată că din nou, pentru că Dumnezeu nu a făcut greșeli, el a făcut numai câțiva handicapați și idioți care nu sunt interesați de femeie deci neinteresanți pentru ea, dar pe restul bărbaților i-a făcut normali, ca să fie atrași de ea, și ce vină au astfel acești bondari în zborul lor sub soare dacă se opresc și polenizează din floare în floare și își clătesc uneori ochii sau se împărtășesc câteodată cu cele nesfinte ale sirenelor ? Presupunând că și noi bărbații cei de față suntem normali și nu rebuturi ale Lui Dumnezeu, mergem cu gândul și înțelegem cum ne-a făcut Creatorul după același șablon, pe linie genealogică îndepărtată neam cu cocoșii și cu mustangii sălbatici de prin preerie care sunt mari cuceritori printre găinile și iepele lor. Or tu ce vină ai că ai în tine virusul masculin sălbatic care până la urmă, tot Dumnezeu a făcut un echilibru și te-a tranchilizat și cumințit când acest virus de bărbat nărăvaș se domesticește în compania frumoasei tale dresoare numită soție ? Și deci bineînțeles că această explicație a masculinității neîmblânzite nu ține ca pretext în fața soției care stă în fața ta cu făcălețul în mână și dă din papuc, și atunci, tu ca bărbat civilizat, conștient că ai evoluat din vremuri imemoriale de când te-ai despărțit pe linie biologică genealogică și civică de cocoși și mustangi, fără să vrei dar trebuie să vrei, fără să poți dar trebuie să poți, trebuie să subscrii să te înrudești cu lebedele și cu albatroșii, cei care nu cunosc genetic decât noțiunea de pereche și fidelitate pe viață. Și atunci tu ca bărbat trebuie să devii lebăd și să-ți dedici și tu ca bărbat evoluat, toată vâltoarea pasiunii către ea, către perechea ta. Ea va fi pentru tot restul vieții opera ta, lebăda ta, albatroasa ta, statuia ta vie în care tu sculptor fără voie sau fără prea mare talent dăltuiești în ea cum poți și tu mai bine ca să scoți așchii inutile de neiubire sau plictiseală și posăcenie matrimonială ca să rămână în această relație doar iubire, doar admirație a ta, adică divinizare chiar dacă de multe ori înroșit și în febră tot după nurii ei, te trimite la culcare când tu prinzi să-ți iei zborul pe deasupra ei prin pat, dar dacă nu-i momentul ori ai făcut vreun pocinog pentru care îți deschide dosar penal la ora aia, asta e, bagi zmeiele în magazie și le mai scoți când prinzi vreme și vânt mai bun. Și of, câte zmeie bune în toată cariera ta de cocoș sau de lebăd ai băgat în magazie pe vânt prielnic dar fără cer, dar asta e ! Căci va veni și vremea bună cu cer albastru. Atunci să vezi din ochii ei, ea e soarele tău, nu ?, ce raze de soare o să inunde lumea și viața ta ! E timpul tău atunci. E timpul pentru iubirea din tei și pentru luminile din ochii ei ce se vor aprinde și ca prin minune, ca în poveste încep să pornească motoarele tale de iubit la turație maximă nebunească. La pornirea motoarelor și mentenanța lor se pricep bărbații, e atuul lor. Ei sunt cu uleiurile, cu reglajele, cu presiunea. Femeile, soțiile nu se pricep și habar n-au ce întreagă industrie a testosteronului numită bărbăție duduie în tine ca să întrețină și scoată cu viață cerința de bază a vieții în doi, iubirea pură, sinceră și definitivă. Bineînțeles, iubirea pură, aprecierea și prețuirea sunt cerințe de bază, sunt doar combustibilul în relația intimă dintre soți, dintre iubiți. Dar de fapt lucrul mecanic obținut, forța curentă din acest combustibil pe care-l extragi din razele de soare ce le culegi din ochii iubitei tale numită soție și sărutările de pe buzele ei posibile doar din iubire și prețuire pentru ea, trebuie să fie amorul, pasiunea, înflăcărarea. Da ! Ce dacă sunteți căsătoriți de amar de vreme ? Soții și soțiile pot fi amanți înflăcărați. Legile fizicii sunt valabile la orice vârstă. Bujiile dacă au curent dau scânteie și dau foc acolo unde trebuie benzină trimisă ca să ia foc. Această electrizare e cea mai bună motivare ca bărbat pentru ca oricând să ți se aprindă călcâiele, da, da, chiar după propria ta soție, asta ajutând hotărâtor la verva erecțiilor tale, a industriei testosteronului care duduie în tine de-o viață, nevăzută, neștiută de soția ta care a luat doar roadele, care s-a bucurat atâta timp, o, doamne, de zeci de ani, și o să se mai bucure de îndrăgostirea și erecțiile tale cât vei fi în stare să te remontezi psihologic și sufletește pentru a le reaprinde în tine mereu. Erecțiile hotărâte și sănătoase, tari ca piatra după atâția ani de conviețuire vin și se întrețin ca o flacără olimpică vie din această cea mai mare bucurie ca să iubești și să fii iubit autentic și deplin, din atașamentul și aproprierea de o femeie pe care s-o prețuiești și venerezi ca pe tine însuți, văzând în concret și atașamentul ei față de tine, răspunsul iubirii și prețuirii pe care din întâmplare și din fericire ți-o poartă și ea ție dacă ți-o poartă, dacă nu faci numai prostii din care nu meriți sau cu greu meriți să fii apreciat, iubit, prețuit sau iertat după caz, într-o lume unde ura și disprețul sau indiferența sunt mult mai la îndemână și accesibile omului, ca buruienile care cresc fără apă și îngrășământ ci natural. Ura și disprețul ori în cel mai bun caz nepăsarea sunt buruieni endemice și puternice. Dragostea e o floare cultivată cu grijă și îngrijită tot timpul de grădinarii numiți soți dacă admitem finalitatea logică și normală că cei ce se iubesc trebuie să se căsătorească și să fie împreună pe viață pe pluta lor numită căsnicie. Dacă au făcut această "prostie" să se căsătorească și să se iubească și nu oricum, ci până când moartea îi va despărți după formula spusă la cununie, atunci asta e, acestea sunt regulile jocului, că bune, că rele. Dacă acceptăm aceste reguli, în timp vom vedea că nu e suficient numai atâta. Trebuie, e musai o updatare, o reînnoire a emoțiilor năvalnice de amor dintru început a celor numiți soți, a redefinirii și redescoperirii lor într-o atmosferă inedită, nouă, diferită în care pur și simplu schimbi terapeutic nu femeia ta dragă numită soție ci atmosfera în care o vezi, o simți și o admiri zi de zi, an de an, zeci de ani. Îți dai oare seama ? Realizezi oare că trebuie să trăiești zeci de ani de dragoste după manualul matrimonial și că trebuie a naibii de viață să faci ceva ca așa după scrie în manual să ții aprinsă această flacără a dragostei, a pasiunii pentru soața ta, flacără peste care vin tot felul de furtuni pe pluta voastră numită căsnicie ? Când dragostea, când îndrăgostirea dă să pâlpâie și să se stingă și se învechește, ca de altfel o mâncare foarte bună dar care stă în frigider mai mult de-o săptămână, trebuie să prepari o nouă mâncare proaspătă chiar dacă folosind ingredientele, borșul sau tocănița veche cu altă ceapă prăjită, cu alte condimente și mirodenii. Vrei să arunci atâta mâncare bună, să arunci la gunoi sentimente plătite cu atâția ani de viață și izvorâte din tine fără anestezie atâția ani față de un om drag de-o viață ? Dacă le-arunci că s-au învechit o să muriți de foame pe plută cu atâtea mofturi. Nu merită să fim noi înșine mâncare pentru rechinii morții pasiunii și a dragostei ce oricum dau târcoale pe lângă biata noastră plută a căsniciei și mai rup cu dinții lor câte o bucată din ea ori din noi. Cu greu mai crește carne la loc din dragostea pură ce a fost mușcată de rechinii avizi după gustul și mirosul de sânge de dragoste ca să nu mai curgă în vinele noastre ci în gâtlejurile lor nenorocite. Nu ! În acest sens, pentru bucătăria amorului conjugal o mare problemă este cu camera matrimonială și patul de dragoste. Cu trecerea timpului se vor umple de praf și la propriu și la figurat. Și nu vor mai oferi confort, inspirație și entuziasm, oxigen de respirat îndrăgostiților numiți soți și jurați pe viață unul altuia că așa e învoiala, nu ? De aceea există așa numitele terapii de cuplu care ajută soților învechiți să-și reaprindă scânteia care i-au făcut să se îndrăgostească dintâi. Capitolul întâi al oricărei terapii de cuplu interzice cu desăvârșire camerele și patul conjugal de acasă. Gata ! Ăsta nu mai inspiră. Trebuie scoasă salteaua și dezinfectată ori trebuie schimbată. Căci după atâția ani, după mai mulți ani, după zeci de ani, scânteia dintru început dispare dar reapare cu alt peisaj. În acest peisaj resetarea îndrăgostiților numiți soți are succes cu altă cameră și alt pat de dragoste, cu alt loc și alt tărâm, cu alte cuvinte, cu alte abordări unde dragostea, dragostea din patul conjugal se va însufleți și va fi vindecată din starea aceea de letargie a dragostei de acasă plină de păianjeni, bolnăvioară, suferindă, obosită și prăfuită oricât ai da cu aspiratorul.
3) Dacă nu te căsătoreai cu fata iubită, conform unei vorbe înțelepte a lui Topârceanu "absolut din întâmplare, ea pe altul oarecare tot așa l-ar fi iubit", nu ? L-ar fi sărutat cu atâta dulceață ca pe tine și tu nu mai dădeai cu aspiratorul în camera matrimonială și nu mai erai lăudat de ea că ai fost harnic și nu mai erai pupat de ea. Încât acum dacă tot te-ai căsătorit tu cu ea, trebuie să scoți un înțeles, un sens și un plus sufletesc de fericire din asta, o bucurie atât pentru tine cât și pentru ea și să vă bucurați de șansa asta, de întâmplarea asta aleatorie și unică din univers care v-a scos în cale unul altuia și v-a unit și a durat între voi o poveste de viață chiar dacă anii trec de-a valma și colbul platitudinii și degradării se depune peste povestea și viața voastră, peste pluta voastră peticită plutind pe oceanul vieții, peste tot. S-o fi lăsat pe iubita ta de top cu care te-ai luat denumind-o soție și să nu te mai fi căsătorit cu ea din instinctul și adulmecarea aceea de prevenție a oxidării și morții pasiunii amorului ce v-a unit dintâi ? Căci toate amorurile se oxidează și mor și nu mai rămâne decât plictiseală și apatie. Deci s-o fi lăsat și să fi fugit de ea după ce ai îmbrățișat-o și pupat-o acolo prin păduri sau la cinema, să fugi de ea când vine vremea și ea așteaptă să cazi în genunchi și să-i oferi inelul de logodnă, ca să salvezi într-o colecție virtuală și sfântă a inimii tale acel amor de început, acel blitz sfânt, acea îndrăgostire care se știe că se degradează și boțește în timp sub obișnuința casnică ? Această obișnuință și degradare a amorului face ca din ochii languroși ai soției tale să nu mai izvorască raze de soare către tine ci țepi și sulițe de foc, iar indiferent că ești de vină ca bărbat pentru moartea pasiunii datorită prostiilor făcute de tine, mare parte din ele exagerate pe care ea nu le înghite, ăsta ești tu și gata, așa vei muri și nu te poți schimba, așa că ea va divorța de tine sau vei deveni pentru ea un simplu colocatar. Există însă și o a treia cale ca să eviți moartea dragostei și a pasiunii și să le menții pe o linie de plutire de dragul atâtor ani trăiți în comun. Dintre atâția nori negri și turbați ai certurilor matrimoniale, iată cum din când în când mai apare și soarele. Și atunci e frumos și ăsta e antidotul ce anihilează certurile și neînțelegerile și salvează pasiunea pentru amor, blitzul și farmecul ei. Că bărbaților le plac blitzurile, le place îndrăgostirea și le plac razele de amor venite din ochii soțiilor, ei au mai multă nevoie de aceste raze de dragoste, pentru că ele sunt ghemul de lână din care bărbații își împletesc entuziasmul conjugal, inspirația, testosteronul și bunul lor cel mai de preț, erecția care aduce dragoste și dragostea care aduce erecție. Ce este erecția în patul conjugal ? Iată, este focul de artificii, bijuteria, motorul unei familii, este vântul care potolește și transformă în dulce briză orice ceartă și suflă în cearșafurile de pe pat puse drept vele pe pluta numită căsnicie. Cum faci să întreții cât mai impetuos acest vânt zeci de ani cât ai deosebita onoare și trebuință a vieții și a căsniciei să-i dedici și dăruiești miile de erecții iubitei tale dulci numită soție ? Iată, au fost atâtea soții pe care nu le-ai ales, sau ele pe tine. Iată, au fost atâtea povești de dragoste pe care nu le-ai trăit și atâtea femei pe care nu le-ai făcut soții și atâția copii pe care nu i-ai avut, cu toții pentru tine ei au intrat în întunericul și neantul neființei și neîntâmplării. Din acest neant, iată din scânteia acestui neant ați apărut voi doi, tu și soția ta iar cu ajutorul vântului din pupa a dragostei voastre suflând peste pluta căsniciei voastre au apărut și copiii. Nu-i minunat ? Sau poate e relativ minunat. Căci e posibil dintr-o întâmplare să nu te fi căsătorit niciodată cu fata iubită. Atunci aveai să trăiești inevitabil de dragul ei cu un dor. I-ai fi purtat un dor nestins și ți-ar fi părut rău după ea și ei după tine poate. Dar ce era mai ucigător pentru ființa ta ? : Să știi că fiorii aceia magici ai îndrăgostirii inițiale de ea se vor ponderea și domestici până vor pieri sau cel puțin se vor schilodi sub obișnuința casnică a atâtor ani de căsnicie cu nelipsitele neînțelegeri, controverse și certuri ce ucid și duc în derizoriu pasiunea amorului, ori s-o lași să se ducă la timp și să se piardă în timp și în viață departe de tine ducându-i atât, doar un dor și o amintire neștirbită a amorului fierbinte dintâi atât de perisabil și puțin rezistent vicisitudinilor și prozei casnice ? Între a fi martorul degradării și morții în timp a pasiunii dragostei dintâi pentru iubita ta de top numită soție și a nu mai face "prostia" să te căsătorești cu ea ca să eviți terapeutic nelipsitele diferende casnice ce-ți vor schilodi sau ucide sub ochii tăi an de an magica aceea îndrăgostire de ea și emoțiile inimii ce nu vrea să-mbătrânească și tot la dragoste se gândește conform unei romanțe de Ioana Radu, ce poți să alegi ca să-ți fie mai bine ? Oare s-o fi lăsat pe iubita ta să se ducă departe de tine și de pluta ta, ca să nu-ți vadă atâtea defecte și tare pentru care s-a răcit de tine, și lăsând-o la timp, să se piardă de tine în vâltoarea vieții așa pură și candidă cum o știi dintâi din floarea tinereții ca înrămată așa pe veci într-un tablou sfânt al inimii tale să se înnobileze așa departe, irecuperabil departe de tine ca o idee intangibilă a unei dragoste de vis perisabilă și imposibil de rezistat prozei și vicisitudinilor vieții și să se piardă astfel în timp și în viață de tine, salvată doar în inima ta de rugina și rechinii tragismului vieții ce transformă fiecare poveste de viață în doi în cenușă ? Și tu să-i duci din viitor, dintr-un viitor golit și scutit de drame și probleme conjugale numai amintirea frumoasei pasiuni de ea ca de un înger intangibil și inabordabil și dorul etern ca efect colateral ? E chiar un lucru atât de rău să trăiești din dor ucigător de dragoste ca un lucru mai profund și de suflet decât alternativa tristă a penuriei și degradării în timp a entuziasmului și atracției reciproce și a morții în mâinile tale a dragostei sub talazurile și proza vieții casnice ? Ah, se știe cum rugina atacă și vrând nevrând la fel căsnicia distruge dragostea sau cel puțin o schilodește, o ponderează, o mutilează și atunci ce poți să faci ca să scapi de acest destin inexorabil în doi ? Poate mai bine e uneori să-ți fie doar dor și atât, dor irezolvabil de ceva sau cineva. E foarte dulce și amar să-ți fie dor de o soție, de soția ta să spunem cu care nu te vei fi căsătorit niciodată tocmai din motivul că iubirea de vis și de poveste va fi mai devreme sau mai târziu ucisă de realitatea prozaică și oxidantă a spectrului căsniciei ce-ți domesticește vrând nevrând elanul pasiunii sălbatice a amorului ce nu știe de norme și convenții sociale dintre care cea mai mare este căsnicia care luptă perfid ca un monstru deghizat ce atacă prin efecte colaterale ale uzurii și stresului să transforme cel mai îndrăgostit bărbat de soția lui într-un eunuc fără voie și fără pasiune față de cea care odată i-a legănat inima, i-a mobilizat testosteronul și colectat sperma în atâtea rânduri, numită fosta iubită transformată în soție. Vei fi supus totdeauna oricum unei dileme a chinului unui dor și unei dureri apropo de dragostea vieții tale că o cucerești sau o pierzi. Ok. Să te căsătorești cu ea căci e atât de comodă și facilă această variantă uzitată, obișnuită și populară. Dar atunci, ești obligat și molipsit de stigmatul ca într-o zi nefastă să te plictisești de ea și capriciile ei și ea la fel de tine, să te resemnezi în rezoluțiile și scenele ei privind cum se ia cu mâinile de cap și îți reproșează cu vocea răgușită de plâns cum și-a nenorocit viața cu tine, iar apoi tu să te îndrăgostești ca alții de berea și pescuitul cu prietenii sau să-i suferi dorul și durerea infinite atunci când moartea în sfârșit vă va despărți după formula de la cununie. Sau, dacă nu vrei astea, atunci pentru a câta oară întreb : Dacă nu-ți place suferința nici a ta nici a ei, trebuie oare s-o lași să plece din timp din viața ta pe făgașul vieții ei și să-i duci doar dorul despărțirii de bună voie știind măcar că va mai fi în viață după tine și se va plictisi ori va cicăli pe un altul numit tot soț, apoi veți muri separat și neștiuți, exonerați și scutiți de dorul și de doliul ucigător al tristeții și amintirii atâtor ani de conviețuire unul lângă altul singuri pe pluta voastră unde știi că vor veni pe vântul dragostei și copiii pescăruși ce ți-i va naște care după ce le dai câțiva pești vor pleca și ei normal către alte zări ca să-ți mai sfâșie și ei încă odată inima de dor ?
4) Citat din Emil Cioran : "Iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, mai neperisabilă cu cât fatalmente distanţa de persoana iubită este mai mare și destinu-i ți-e mai depărtat de-al tău. Prezenţa ei fizică constantă face din sentimentul nostru pur de pasiune ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spațiului și a destinului separat, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci când trăieşti iubirea ca iubire, ca temă, ca nimic practic și profitoriu, ca o pierdere asumată inexorabilă și din start, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, în dorul nevindecabil de persoana iubită care face suferințele tale fluide, le topeşte ca într-o iluzie fericită mai bună decât o dragoste cu picioarele pe pământ dezumflată de prozaismele vieții, de timp și de vreme" (citat completat de mine cu unele cuvinte și idei care au zugrăvit propria-mi versiune a înțelegerii). Și tu rămâi deci fără dragoste și fără fata ce ți-o inspira și te desparți profilactic de ea fatalmente căci ți-e mai drag să rămâi cu un dor de dragoste viu decât cu cadavrul ei inert pe brațe după zeci de ani de conviețuire matrimonială ce ponderează natural exuberanța și prospețimea amorului ca temă sublimă, ca tablou de admirat, nu de dobândit, și atât. Mi se pare imoral egoismul judecății matrimoniale că te căsătorești cu un om iubit până ce moartea vă va despărți, ca să trăiești pe brațele lui grijulii ce se vor sacrifica pentru tine, ca să te slugărească cum spune, ca să-i cazi pe cap într-o zi bolnav și falit de sănătate, de viață și de puteri. E chiar prea mult să-ți atribui și să parazitezi destinul unui om ca pe un colac de salvare, să fii o remoră pentru el. Ți-o va reproșa odată mai explicit sau implicit, vei înțelege că-l plictisești și că din cauza ta îi e greu, dar nu poate altfel căci te iubește. E exagerat de mult și e dramatic acest hibrid trist al destinelor unite pe viață, la bine și la greu, în lipsa altei soluții practice de gestionare a iubirii și de trăire a vieții. Va trebui totuși într-o zi să-i trăiești durerea îmbolnăvirii, a morții și înmormântării și ea ție la fel. Se numește șansă sau neșansă ca să-i reziști iubitei vieții tale care-ți va muri pe brațe ori să mori tu primul rupându-i sufletul de doliu ? Cum poți evita doliul și drama dispariției și înmormântării cuiva drag ? Îl poți evita prin dorul dor, acela "care nu are amintire și nici speranță", mai ușor decât dorul și speranța frântă după cineva drag dispărut după o viață lângă el care ți-a crescut efectiv în inimă iar când se duce, inima ta rămâne ca o clătită ruptă și zdrențuită, imposibil de desprins din tigaie și atunci inima ta trebuie aruncată la gunoi pentru că ea nu mai poate fi reparată din lipsa piesei unice și de neînlocuit : omul iubit.
5) Dorul de dragoste neîmplinită are rostul lui, are dulceața lui dulce amară. Mai ușor duci acest dor în singurătate decât să constați că ai crescut unul în altul cu un om iubit zeci de ani ca doi copaci plantați în aceeași groapă ce au făcut trunchi comun iar o furtună a vieții îți rupe jumătatea fără de care nu îți mai găsești stabilitate, sens și echilibru în univers. Dacă ai rămas în schimb cu iubirea vieții tale, dacă ai rămas cu soția ta, vei plăti și acest cost. Ea va fi aproape de tine zi de zi și an de an. În loc de tristețea unui dor nostalgic de ea vei fi atacat tot de tristețea și anume mai devreme sau mai târziu a unor diferende și neînțelegeri, a unor greșeli imputabile cu care vi se scoate veșnic ochii, pentru care cereți sau nu iertare, pentru care vi se cere sau nu iertare, pentru care sunteți sau nu iertați ori voi înșivă iertați sau nu iertați, cum știți voi bine că toți le-ați trăit, atâtea drame casnice, atâtea cuvinte grele spuse la nervi, atâtea certuri matrimoniale ce apar endemic în teritoriul cu doi locuitori numit căsnicie. Și atunci fluturii din stomac și dragostea ca etichetă ce v-a unit dintâi suferă ca o pasăre marină murată în țiței la marginea unui țărm poluat de un petrolier eșuat. Asta a devenit dragostea și căsnicia voastră ? O epavă cum toate navele vor ajunge odată ? Și vine iar ziua când vă împăcați. Ah ! Te-ai plictisit de atâtea certuri și atâtea împăcări ! Inima ta nu mai rezistă la atâtea fluxuri și refluxuri, la atâtea geruri ale nopții și canicule ale zilei, fenomene care se întâmplă în deșert și atunci în acest deșert inima ta se transformă în nisip la fel ca pietrele deșertului supuse acestor condiții extreme de dilatări și condensări în miliarde de ani. Patul în general e cea mai bună împăcare între soții care se ceartă. Întunericul e liantul care unește. Tăcerea. Atunci dragostea exultă, fluturii își desfac aripile și zboară din nou, iar pasărea marină este curățată de țiței, cu penele boțite dar ok. Ca bărbat, atâția ani petrecând cu soția atâtea clipe fierbinți în camera matrimonială, atâtea înghețări și dezghețări și reușind să duci această misiune la capăt zi de zi și an de an, e o întreagă performanță de rezistență și impetuozitate masculină să mai fii entuziast în patul conjugal. Căci trebuie să fii. Și știind că trebuie să fii, și plăcându-ți să fii, și fiind de atâția ani amantul și boy loverul soției tale chiar dacă ți-a spus după zeci de ani de certuri toate cuvintele grele din lume după care ești bineînțeles ratatul rataților și și-a distrus viața cu tine, tu trebuie să găsești prilejuri mereu pentru remontare, pentru înviere din această cenușă, fatalitate și zgură a căsniciei, pentru primenirea și reînvierea argintului viu din vinele bărbătești, pentru descoperirea iar și iar a plăcerii de a-ți fi extraordinar de drag totuși de iubita vieții tale la propriu cum îi zic eu mamei copiilor mei, pentru a fi extraordinar de îndrăgostit de propria soție indiferent câți ani au trecut, câte fete și femei ai iubit, ai dorit, ai admirat ca orice bărbat normal, purtător al instrucțiunilor masculinității genetice care reacționează normal pozitiv și universal la tot ce înseamnă atracție, farmec și etern feminin la care reacționezi normal și instinctiv atâta vreme cât nu ești eunuc.
6) Ca bărbat, căsătorit sau nu, genetica ta masculină dictează astfel încât nu ai cum să nu întorci capul după femei frumoase pe stradă atâta vreme cât testosteronul dictează asta, instinctul primar masculin și nu educația sau cultura. Acest testosteron, argintul viu din vinele bărbatului care îl face să aibă interes și preocupare pentru eternul feminin eliberator de hormoni și feromoni în nările sale, oricum scade odată cu trecerea anilor încât bărbații bătrânei cu nepoți mari și strănepoți au mari albii secate, canioane întregi săpate în ei care amintesc de sângele din venele prin care-au curs odată și râuri învolburate de testosteron. Femeile, soțiile înțelepte înțeleg că acest aspect al masculinității neîmblânzite de până la o vârstă e ceva normal în corpul și creierul bărbaților și că astfel soțul perfect are setat în programul său de funcționare tehnic și biologic acest aspect normal de "sălbăticie", de zvâcnet al bărbatului în a reacționa automat pozitiv la chestiunea erotică universală ca și concept care aparent le deranjează pe femei dacă nu se referă numai la ele ci la întregul univers al feromonilor feminini ce invadează nările bărbaților ca polenul de ambrozie ce aduce alergii. Femeile înțeleg de ce și cum sunt alergici bărbații la femei și de aceea pun mâna la ochi bărbatului când în farsele acelea binecunoscute de la tv femei nurlii și provocatoare apar fără sutien sau zburându-le fusta în preajma perechii matrimoniale și a bărbatului uluit de peisaj. De aceea femeile sunt înțelepte, ele știu că așa sunt construiți bărbații, ca o uzină de admirat femeia ca prototip și mizează pe buna creștere și educație a bărbatului lor care îl fac să adere din respect și iubire pentru soție la o fidelitate așezată, înțeleaptă, ca un vulcan stins, cu mici cutremure și replici provocate de eternul feminin universal adică de feromoni periculoși care circulă prin aer ca polenul de ambrozie veniți de la toate femeile. Și sunt atâtea femei care împrăștie în nările bărbatului în organul receptor de acolo numit organul vomeronazal, atâția feromoni care culmea, au liber să ajungă prin organul receptor din nas prin terminații nervoase tocmai în hipotalamus, în creierul bărbatului care este astfel invadat, distrus și asediat de acești "viruși" care vin de la femei. Doar astfel se explică cum uneori nu te poți desprinde de peisaj și poți da în stâlp cu capul întors după femei frumoase și nurlii, ditai bărbatul serios. "Promit că îți dau voie să faci sex cu orice femeie care-ți place, după ce împlinești 65 de ani dar bineînțeles să fie îngrijită și curățică..." Aceasta e replica pe care o soție înțeleaptă și plină de simțul umorului o poate spune soțului ei fără să pară că glumește. "Serios...?" îi spui tu derutat de neașteptata glumă pe care ți-a spus-o soția, totul terminându-se cu o îmbrățișare și un râs reciproc de acceptare și prizare a glumei proferată de soție.
7) Chestiunea este că toată lumea știe că dragostea matrimonială oxidează și se prăfuiește în timp și asta în pofida faptului că acasă, oricât ai da cu aspiratorul cum spuneam, și pe covor și pe pat, pe același pat, tot mai rămâne praf oricât ai schimba lenjeria. Fostul băiat care-ai fost cu o fată într-o pădure stând cu ea la umbră pe frunzarele uscate moi de carpeni, ai schimbat după atâția ani de căsnicie locația aceea mirifică și sălbatică, atunci când sărutai prelung o fată în pădure gustându-i saliva dulce acrișoară și respirația tumultuoasă rece și pipăindu-i merişoarele din sân și mătasea de porumb din chiloți, ai schimbat acele clipe de voluptate sălbatică la umbra carpenilor prietenoși, cu patul matrimonial, ooo, martor cuminte, tăcut și inert la miile de ore de gemete intime de amor casnic devenit din sălbatic și liber în pădure la tinerețe, în domestic și așezat în dormitorul conjugal și în patul prăfuit și plin de acarieni oricât ai da cu aspiratorul și ai schimba zeci de lenjerii.
8) Cum îți poți salva dragostea și amorul după vârsta de 55 de ani și după 30 de ani de căsătorie ? Se pune problema să mai salvezi ceva din atracția sufletească și fizică și impetuozitatea sexuală ce te-a ținut de drag alături de fosta fată cu care trăiești de 30 de ani numită soție și care ți-a dăruit doi copii sau mai mulți ? Dacă vrei, din respect și dragoste pentru ea, poți să-ți iubești soția și să mai faci dragoste năvalnică cu ea indiferent de praful și rugina timpului care s-au depus invariabil pe patul și atmosfera conjugală. Cu această motivare în cap, nu știu... : să uiți sau să treci în conservare amintirea și replicile cutremurelor sufletești ale dragostelor năvalnice de pe alte timpuri, de altă factură și de altă nuanță și nivel pe care le-ai trăit cu fete în alte ipostaze ale tinereții, mai devreme sau mai târziu și nu au legătură cu soția ta ? Cel mai frumos este să treci în conservare emoții intense pe care le-ai trăit de-a lungul vieții tale și te privesc numai pe tine. N-ați văzut cum din educație și înțelepciune soția știe cum acest muzeu de antichități erotice și povești de amor din sufletul bărbatului este ca un tabu, ca un sanctuar, ca un triunghi al Bermudelor și ea nu te întreabă niciodată de prima fată și de alte fete cu care ai făcut amor când erai tânăr ? Dar nu te întreabă așa hodoronc tronc nici dacă ai înșelat-o vreodată ori o vei înșela. Nici tu nu o-ntrebi pe ea. Există o încredere și un respect reciproc sacru și nu se pune problema unor întrebări tranșante și directe pe tema fidelității. Ce bună creștere au soțiile, zeul matrimonial le fac atât de înțelepte încât să te protejeze de situații ridicole în care trebuie să explici anatomic și biologic drumurile încurcate și meandrele testosteronului făcând albii și făgașe turbate în creierul bărbătesc în vremea maturității și gloriei lui masculine ! Astfel, când o vezi atât de înțeleaptă și dulce, cum să nu-ți iubești și prețuiești divin și năvalnic soția și cum să n-o adori pe iubita ta de veci cu care viața te-a "naufragiat" în insula numită căsătorie ? După toate experiențele e chiar frumos, comod, sigur și safe să fii astfel "naufragiat" cu soția în insula căsătoriei. Și atunci instinctul de adaptare și anticorpii tăi trebuie să lupte cu rugina timpului astfel încât chiar dacă testosteronul, combustibilul magic al dragostei scade irecuperabil biologic și anatomic ajungând cu vârsta de pe nivelul verde, galben, pe cel portocaliu vecin cu nivelul roșu al benzii și pare că nu mai ești inspirat în pat la orice oră cum erai când erai mânz nărăvaș, nu ai nici o șansă decât să lupți să salvezi cât poți rezerve de testosteron ascunse în tine ca bărbat, cu ajutorul minții tale ce trebuie să lucreze pozitiv la acest lucru, la crearea rezervelor de testosteron, de dopamină și oxitocină care se regenerează de la o vârstă în două moduri : mental și cu substanțe ori alimente afrodisiace sau combinat. Dacă mănânci o jumătate de pepene verde, ori o rodie, ori bei un litru cu suc natural de portocale și asta să mănânci toată ziua chiar dacă te va da în diaree, vei fi un armăsar de rasă în noaptea aia și vei veni lângă soție ca un hoț la furat iar ea va râde de tine că ți se va umfla pijamaua și ție nu-ți trebuie decât asta : râsul ei, amuzamentul ei care e semn că e atinsă de "otrava" de la tine și nu mai durează mult și va începe dansul nupțial, iar dacă la început ea se pregătea să se culce, dansul tău, insistența ta o va face să geamă de plăcere și să-ți caute pasiunea căci deliciul pentru ea va fi garantat : mai multe explozii de voluptate. Ani de zile, mii de episoade, mii de reprezentații, n-ai jucat decât acest rol de cuceritor și amant înfocat pentru fosta ta mireasă atât de frumoasă, de lebăd care dansează lângă lebăda ta aleasă, împerechindu-și capurile și trupurile, aripile pe lacul lebedelor numit căsnicie acolo în taina din dormitorul vostru unde din reprezentațiile de succes ți s-au născut și copiii și ați mers mai departe, ați îmbătrânit tot așa. Când deodată, după vârsta de peste 65 de ani s-ar putea să fie nevoie să te duci la medicul urolog să-ți facă două injecții cu testosteron pe an dacă se mai pune problema ca partenera ta care și peste ea au trecut anii să mai fie interesată de acest lucru, al dansului lebedelor pe lacul încărcat de atâția ani câți nuferi îi acoperă luciul. Când încă mai sunteți doritori de episoade fierbinți de amor matrimonial, hotărâtor în inspirația masculină și trezirea testosteronului e exercițiul mental și dezinhibarea de la nivelul mansardei altfel încât te poți încinge și poți să fii un bun armăsar chiar dacă ești între timp bunic, chiar dacă te-ai obișnuit de atâția ani cu nelipsitele reproșuri, critici și cățăieli ale soției, doar dacă lupți cu timpul și cu rugina și îți cultivi dintr-un respect infinit pentru ea, pentru soția ta dragostea și pasiunea amorului, adaptându-le la voi, turnând ca o substanță de reacție în tine hotărâre să-ți tăvălești în pat aprig soția, să-i închizi astfel gura tandru și stăruitor și s-o iubești așa divin indiferent de vârstă căci în definitiv și ea te iubește pe tine. Te iubește căci nu te "suportă" ea și nu-ți aranjează ea cu dexteritate maieurile și tricourile, chiloții și ciorapii de-o viață pe raft ? Nu te "slugărește" și nu și-a "ratat" ea viața căsătorindu-se cu tine ? Ok, s-a căsătorit cu un fătălău dar acum ce mai contează ? Bun sau rău ai iubit-o, ai mângâiat-o, ai lăsat-o gravidă și astfel ai "îmblânzit-o" dăruindu-i din verva ta și insistența ta nupțială copiii pe care i i-ai plantat în pământul ei roditor și v-au bucurat pe amândoi cu înflorirea lor. Și uite-așa au trecut anii și te disperă gândul și perspectiva că veți îmbătrâni și nu vă va mai interesa dansul lebedelor pe lacul ticsit de atâția nuferi. Până atunci cât încă nu s-a stins candela amorului și argintului viu din vinele tale, cât mai ai nițică putere și din armăsar n-ai devenit mârțoagă, se merită cu această lumină încurajatoare, cu această motivare sufletească masculină plină de bun simț și înțelepciune, să mergi cu soția ta la întâlniri romantice prin camere de hotel și asta nu e o fantezie nostimă, de regulă asta se întâmplă când pleci în vacanțe. Acolo, femeile de la curățenie știi că o să asculte "din greșeală" la gemetele ce se aud după ușă. Și asta pentru porumbeii numiți soți și soții e foarte consolator și motivant, ca de altfel pentru toți îndrăgostiții ce se retrag către limanul și insula tropicală a voluptății împărțită împreună prin cuibușoarele lor de nebunii. Cearșafurile albe de pe patul hotelului și pernele și prosoapele puse pe pat artistic de personalul de întreținere sub formă de inimioară și faptul că fereastra nu mai este pe partea dreaptă ca acasă cu patul lângă ea ci pe stânga în partea opusă patului, e foarte încurajator și e ALTFEL decât acasă unde soția se știe că îi place de-o viață lângă fereastră iar pe tine te disperă asta dar trebuie să schimbi frontul de atac al amorului casnic dacă vrei ca testosteronul să sporească și să nu înghețe la mal. Faptul că sărutând-o pe a ta soție o îmbrățișezi și cuprinzi și vii către ea de pe partea dreaptă unde nu mai e din fericire fereastra lângă care-i place ei să stea dar tu te-ai plictisit de preferința ei, e deosebit de incitant și revigorant pentru dragostea matrimonială care nu mai vrea să înceapă mereu de pe aceeași parte, de pe partea stângă pe partea dreaptă invariabil.
9) Așa că orice femeie are un buton ceva puțin mai mare : Acela care e mai aproape și mai revendicat de buzele bărbatului care vin de pe aceeași parte prea obișnuită și plictisită. Ba nu ! La hotel în vacanțe să schimbi partea din pat cu soția, altfel și definitiv decât acasă și să-i apeși și celălalt buton trist care se va înveseli. Iar dacă soția nu vrea la hotel, nu vrea în pădure, pur și simplu s-o răpești de-acasă, s-o urci în mașină și s-o duci acolo în munți la o pensiune pierdută între brazi, s-o iei în brațe dacă mai e ușurică iar dacă nu s-o petreci ținând-o tandru cu brațul pe după umăr și s-o conduci la masa cu lumânări și vin rozé dulce tămâios, fără mâncare, că îndrăgostiților nu le trebuie mâncare. Le trebuie după aia.
10) E posibil oare să tot fii îndrăgostit de soția ta atâția ani și să nu-ți mai trebuiască mâncare atunci în zilele magice când vrei s-o iubești mai pătimaș ca niciodată gândind că e foarte consolatoare această fantezie și ambiție să-ți reînvii focul amorului abia pâlpâind, perseverență care e ultimul refugiu înaintea morții pasiunii și instalării vidului platitudinii matrimoniale în loc de ce-a fost odată amor intens ? E posibil. Și nimerind așa bezmetici și mirosind a vin, singura mâncare a îndrăgostiților, în camera de hotel unde să intrați la duș amândoi sau pe rând. Mai bine pe rând. Apoi așa calzi și umezi înfășurați în prosoape să vă trântiți pe pat și în mod diferit decât acasă, tu să vii și aterizezi către ea, către aeroportul ei neapărat de pe partea dreaptă pe partea stângă sau să vii din față sau din spate. Și să-i bagi în seamă și apeși ambele butoane magice în mod egal, nu numai cel stâng, nu numai cel drept, așa cum orice telefon înțepat la care imaginea a înghețat se resetează tot din două butoane, din butonul de pornire de pe dreapta și din tasta de scădere volum apăsate prelung deodată. Vei vedea că soției tale îi va plăcea acest meniu nou. Contează foarte mult la calitatea emoțiilor din dragoste matrimonială reîncălzită și reînviată ca dacă nu schimbi meniul pentru că nu are rost și nici nu e frumos să-l schimbi, măcar să schimbi farfuriile sau chiar restaurantul, patul și partea din care vii, altele decât trecutele frunzare de carpeni din păduri sub umbra cărora stăteai cu fete dulci ale tinereții tale și le pipăiai merişoarele din tricou și mătasea de porumb din chiloți dar nu umblai și la trandafirul nedeschis, încă boboc, pentru că nu știai tu de grădinărit și altoit la vremea aia ci doar le sărutai pe gură pe acele fete și le gustai saliva dulce, rece acrișoară a sărutărilor de copii îndrăgostiți și obraznici.
11) Trecut-au anii dulci ai tinereții și adolescenței divine fără griji și fără bani și iată unii s-au căsătorit cu fetele cu care-au stat în pădure, alții s-au căsătorit cu fete cu care alții au stat în pădure și tu te-ai căsătorit cu soția ta cu care n-ai stat în pădure dar v-ați iubit frumos atâția ani în patul vostru care-i mai spune și conjugal. Adică dacă tot te conjugi cu consoarta acasă de ce să nu te conjugi frumos, entuziast și exuberant în dulci fantezii ale intimității reînviate în care doar așa patul care scârțâie se simte mândru că devine și rezistă să rămână conjugal ? Dar atâta vreme cât te mai țin balamalele, iar când nu te-or mai ține și te vei face prieten cu medicul urolog să-ți facă injecțiile alea scumpe două pe an, pentru frumusețe și de dragul dragostei, pentru gust și pentru fericire, pentru a pune din nou lemne pe focul dragostei conjugale trebuie să-i propui soției randevuuri şi întâlniri romantice, nebunii dacă n-ai făcut-o pân' acum. Nu ai voie să pieri înainte de termen împreună cu consoarta ta sub rugul obișnuinței și plictiselii, dezinteresului și morții emoțiilor intime cu care ai fost atât de obișnuit ca bărbat ce ți-ai cuprins în brațe goale soția de mii și mii de ori, iar de aici, din cazurile de top rezultând și copiii tăi iubiți, acei care sunt și acei care nici n-au apucat să fie. Să-ți pupi soția pe bănci prin parcuri, pe la cinema city, și chiar entuziast și pasional prin hoteluri în concedii sau nu, în întâlniri fierbinți și inedite e singura formă de subzistență și salvare a dragostei matrimoniale de sub tăvălugul comun al ruginei platitudinii, obișnuinței și plictisului. Vei vedea că o să-i placă. Și va înțelege soția ta, de ce sunt bune întâlnirile romantice între soți, fără de copii în camera cealaltă, fără de patul care nu mai e lângă fereastră și eventual nu mai scârțâie ci patul va fi pe partea opusă și atunci, către soția ta tolănită languros în el tu vei veni cu un entuziasm sporit, cu aceeași motivare și imbold sufletesc și hormonal fizic ca atunci al întâlnirilor prin păduri și parcuri când eram adolescenți sau acasă la unul dintre copii când erau la servici mama și tata și puberii și adolescenții obraznici se sărutau și umezeau groaznic prin pat, ciufuliți și ei și patul. Soția ta va înțelege că gesturile tale de tandrețe pe lângă ea la atâția ani distanță de când te știe sunt bune pentru că suntem foști băieți și fete zurlii care n-au murit niciodată dar iată, doar și-au acoperit cărbunii încinși sub cenușa timpului și din când în când mai trebuie răscoliți și scormoniți, ca să retrăim pe cât se poate similar dacă nu identic emoțiile acelor vremuri când tinerii s-au întâlnit prin păduri sau în parcuri și în scări de bloc ori acasă la unul din ei, în lipsa părinților duși la muncă și s-au pupat, mozolit și ciufulit mai cuminte sau nu, pentru că suntem oameni și atât de visători și creativi din copilărie și până la sfârșit.
12) Dar vorbind despre chestiunea matrimonială se cade să vorbim cu patos mai ales despre cei mai frumoși ani care sunt cei din jurul a douăzeci de ani, vârstă de miere care e pentru fluturi efectiv, e pentru vremea amorului, e pentru vremea prietenilor și a aventurilor. Nu ai voie să te plictisești la douăzeci de ani, nu ai voie să stai în casă la calculator, să-ți cheltuiești emoțiile și pervertești bucuriile trupului, sufletului, inimii și vieții cu chestiuni virtuale care nu înlocuiesc magia și fiorul îmbrățișărilor și sărutărilor piele pe piele. Nu ai voie să pierzi timpul de aur al celor douăzeci de ani și nici primăverile și verile, serile și nopțile decât pentru visuri, pentru splendidele cauze prezentate mai sus, ale fluturilor, petrecerilor, nebuniilor, prietenilor, testosteronului care curge liber ca apa minerală neîmbuteliată în munții Carpați, a dragostei și a aventurilor.
13) Și eu am fost acum mulți ani într-o pădure cu carpeni într-o vacanță unde mătușa mea era călugăriță la mănăstirea Buciumeni din Galați. Sugrumat de timiditate, totuși cu adrenalina aceea nebună ca a pisicii care sare la un câine agresiv căci n-are nici o altă șansă decât neșansa de-a fi flocăită, îi spuneam fetei :
- Uite o albină-n stânga, ferește-te ! Și fata aceea, Daniela, o adolescentă de 15 ani venită și ea în vacanță tot la o mătușă din mănăstire se ferea de albină. Iar eu vrăjit, în starea aceea de teamă și ferire a fetei să n-o atace albina, motivat de minciuna mea cu albina îmi puneam mâna curajoasă pe obrazul și pe gâtul Danielei și o sărutam. Iar ea, culmea, un aproape fost copil la 15 ani, nu îi era frică de mine așa aproape copil cum era, nu se ferea de mine, nu se ștergea pe gură, nu îmi arăta limba și nu mă amenința că mă spune lu' mama. Nu mai avea cum să-i fie frică de mine, nu mai avea cum, nu mai putea să fie un copil și o fată cuminte și iată că la sărutat și la îmbrățișat nu se împotrivea ci se lăsa și se dădea, imboldul adolescentin către tandrețile acelea tinerești era covârșitor, iar mama și grijile ei pentru fată erau ultima grijă a ei, erau departe, atât de departe și inadecvate, mama ei era la servici undeva și nici nu știa, nici nu avea rost să știe de căldura și zvâcnetul de sub sânii fetei sale supusă în pădure la umbra carpenilor mâinilor mele avide după moliciunile fetei și sărutărilor mele timide dar curativ tocmai de aceea atât de hotărât îndrăznețe și dezlănțuite : ca să nu se piardă și să nu se rateze momentul acela magic irepetabil tineresc de pășire cu curaj și îndrăzneală pe teritoriul voluptății și simțurilor trezite la plenitudinea vieții. Săruți cu patimă și posesiv la adolescență, cu determinarea aceea a tânărului ghepard care vânează pentru prima dată iar adrenalina foamei și perspectivei pierderii prăzii îi dă supraputeri ghepardului rupt de foame să alerge. Eu simțeam acel moment, acele emoții atât de dulci de trăit lângă acea fată în pădure. Nu știam filozofie. Trăiam instinctual adevărul cugetării lui Octavian Paler care spunea că ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată. Și de aceea îndrăzneam instinctual, trăiam sărutările cu acea fată la timp. Care dacă nu erau, adevărat că nu le mai trăiam niciodată bucuria. Dar sunt și atâtea fete fermecătoare pe care copil și adolescent vrăjit le-am dorit și nu le-am atins din teama și circumspecția timidității pentru că ne imaginam demolator că nu vom avea succes, nu ? Ori că fata i-a lu' altu'. Așa am fost toți. Toți băieții am înmormântat în noi atâtea fete fermecătoare, acum li se spun bunăciuni, dorite dar inaccesibile pentru că probabil erau a' lu' alții sau n-aveam curaj să le abordăm și agățăm pentru că n-aveam încredere în noi în propriile texte și vrăjeli de agățat. Au venit apoi niște magraoni grobieni dintr-o bucată și le-au violat în "prima lor noapte de dragoste". E și chestie de gust, de gene și de cum îți e caracterul atunci când ești mai romantic și mai visător să nu ai succes și îndrăzneală către fete zurlii și nurlii care să râdă de tine că nu bei, că nu fumezi și nu te droghezi, că nu vagabondezi noaptea pe străzi și printre blocuri. Așa cum am fost eu, mai timid și mai cuminte, așa mi-a plăcut să fiu, ori genetic nu aveam cum să fiu altfel. Și ca mine, din toate timpurile au fost și sunt jumătate din copii și adolescenți, tot timizi, tot romantici, tot singuri, tot îndrăgostiți în zadar. Iar toate fetele frumoase cad ca spicele secerate de cocalari în "prima lor noapte de dragoste" la viol și la poștă. Iar eu scriam poeme de dragoste și visam o dragoste mare cum se spune în cântec, cu o fată delicată care să mă suporte, cu care să împart fluturii din stomac, sărutările, pădurile și aventurile. Acum la rece, după atâția ani fac o recenzie seacă a lacrimilor singurătății mele juvenile de care jumătate din oameni sunt bolnavi, inclusiv Eminescu și toți poeții au fost, asta e, și acum nu fac decât să perorez spunând inutil dar doar cu titlu de eliberare și destăinuire, de vindecare prin reveria amintirilor suferinței singurătății, filozofii tardive de mângâiere a singurătății din trecutul adolescenței, de îmbătare a ei ca să uite, să uite câtă dragoste n-a trăit. Ia uite ce vin tare și de soi nobil și dulce care te aduce, e când spun acum tardiv după războiul pierdut al timidității și singurătății din tinerețe, că orice înseamnă realizare, fapt, proiect hotărât în viață se bazează pe îndrăzneală, pe cutezanța aceea nebună de a merge să acționezi fără prejudecăți, fără șovăire, fără timorare ci hotărât și nebun, perseverent pentru țelul tău inițial ! Și deci eu eram timid dar mă dădeam la timiditate ca o pisică nebună la un câine și astfel fetei din pădure îi plăcea când o sărutam. Dacă n-aş fi îndrăznit eu atunci, niciodată ea nu va fi îndrăznit să mă sărute, să mă scalde de drag în razele privirilor ei de lumină caldă venită chiar din inimioara ei de copil la crepuscul, către mine adolescentul sugrumat de dragoste și timiditate. De ce îi plăceau fetei sărutările și apropierile mele îndrăznețe ?, deși eu ca băiat și adolescent plin de emoții și hormoni normal că mergeam mai departe cu aprinderea clăii de fân din mintea mea ce se topea şi fierbea sub flăcările dorinței normale carnale de ea de mă gândeam involuntar și instinctual în timp ce-o sărutam și la alte prostii tari și întărite în preajma moliciunilor fetei, efecte fizice inevitabil de trăit și simțit... Rezultatul ? Și eu și ea eram roșii și umezi de emoții, umezi la propriu. Și era păcat ? Nu era căci totul era din cauza celor mai frumoși ani care sunt vremea fluturilor, a nebuniilor, a amorului, sunt vremea prietenilor și a aventurilor, ani care au trecut și pentru acea fată, și pentru mine, și pentru tine.
14) Și au venit anii de-acum. Din capul meu care acum matur fiind stă pe umeri liniștit la locul lui, nu am cum și nu e păcat și oricum nu pot opri să zboare așa pe razele dulcilor amintiri și ale reveriei, lumina gândului și visului către tinerețe și bogățiile ei de trăire și de simțire trăite în cei mai frumoși ani, de la 18 la 25 de ani care sunt timpul de aur al dragostei, al prietenilor, al nebuniilor și al aventurilor. Cu toate acestea, cum se spune și cum spune fiecare om despre omul lui drag, Dumnezeu mi-a dat o fată pe cinste, e soția mea care bineînțeles m-a răbdat de atâția ani, care bineînțeles e mama copiilor mei și asta a sanctificat-o în mintea mea încât să spun că am trăit cu ea, chiar o dragoste mare ca în cântec, care durează până în ziua de azi când se împlinesc 31 de ani cu mișcările periodice tectonice, cu furtunile inevitabile normale ale diferendelor, certurilor etc că așa ați pățit toți. Cu toate astea, poate și datorită provocării lor, singurul refugiu din acest naufragiu al morții pasiunii este să lupți cu opreliștile și morile de vânt, cu timpul și cu vârsta pentru a salva pluta pe care plutești în derivă cu soția ta pe oceanul întâmplării numită viață și sub arșița soarelui, singuri pe ocean, că și copiii de pe plută au plecat pe insulele lor, să luați din când în când câte o gură de apă numită dragoste și pasiune dintr-un singur bidon pe care-l mai aveți a cărui apă cu cât rămâne mai puțină cu atât e mai înnobilată de timp și de vreme, ca vinul vechi. Este nevoie de acest vin pentru a ne îmbăta cu ultima înghițitură din bidon, acela care va rămâne singur cu amintirile și dorul pe o plută în valurile vieții.
