XI) CÂND ÎNSUȘI DUMNEZEU NE VA ÎNDEMNA ZICÂND : "MÂNCAȚI MERE ALE CUNOAȘTERII BINELUI ȘI RĂULUI ZĂBAVNICILOR !!!"
Când vom ajunge în Rai, chiar dacă toți vom fi tobă de bunătate și sfințenie, de ascultare de poruncile Domnului după o viață întreagă de credincioșie nepătată, vom constata că Dumnezeu chiar dacă va bate plictisit în biroul Său cu ciocanul de Judecător și va spune : " Adriane, ești admis !", iar tu vei face pe tine de bucurie, El va fi tot mai îngândurat, supărarea se va citi în ochii Lui privindu-ne pe de o parte pe toți cei bătuți cu bice și împinși ca vitele în marfarele către iad, și pe de altă parte pe cei credincioși echipați cu salopete curățele, cu bonete albe și matricolă, cu o floare la ureche, pregătiți zâmbitori și voioși la îmbarcarea în eternul lor concediu de fericire și huzur în Rai. Ce le pasă lor că Dumnezeu este mâhnit, când au ajuns în Rai după pohta ce-au pohtit ? Tot mai plictisit și supărat, Dumnezeu va spune mecanic fiecărui credincios : " Da... Admis...", având însă ochii ațintiți în reveria unor neîmpăcate frământări : "Este imposibil cum nu reușesc să îndrept această omenire...! Dar dacă nu le interziceam să mănânce mere din pomul cunoașterii binelui și răului, nu era mai bine așa ? Nu erau mai deștepți, mai înțelepți și mai luminați cunoscând totul, și binele și răul ?" Astfel va zice Dumnezeu într-o zi în Sinea Lui, supărat că Opera Lui, lumea, oamenii sunt irecuperabil păcătoși iar pedeapsa iadului a devenit o inutilitate. Cu aceste triste gânduri, Dumnezeu va spune sfetnicilor și arhanghelilor Lui :
- Nu să comand pe bandă rulantă mai mult de trei sferturi din omenire la iad am vrut ! Nu mă încălzește cu nimic să-i văd pe majoritatea oamenilor creați de Mine urlând chinuiți în tortúrile eterne ale iadului iar numai pe unii, tot mai puțini să-i iau lângă Mine în Rai și să-i fac părtași splendorilor lui, să ajungă să doarmă ca porcii sforăind ziua în amiaza mare în hamace căptușite cu puf de aripi de înger, revendicând Raiul ca loc de odihnă și spa recuperator de lene și zăbavă sub nobilul blazon al izbăvirii ; nu e drept așa ! Ce izbăvire și ce mântuire vor toți și cu ce merit ? Raiul e un loc al succesului și excelenței. Nu lenea și odihna aduc fericire, ci efortul, munca determinată, neprecupețită, loială și creatoare ! Nu mai admit odihnă, lene, huzur în loc cu verdeață în Rai și nici pe pământ. Acestor nevrednicii, oamenii prin înseși rugăciunile lor mi-au cerut să le dau gir spunând că precum în Cer, așa vor și pe pământ ! Iată, am luat de bună dorința lor și toți vor pe pământ relaxare, odihnă, lene, nemuncă, zăbăvnicie cum cred și speră ei că e în Rai ! În Rai este pace ; dar atât ! Această pace din Rai nu trebuie să fie suportul lenei și odihnei. Frumos și dumnezeiesc pentru a construi un Rai pe pământ nu este să te odihnești ci să te odihnești de o muncă prin altă muncă, de un efort, printr-un alt efort. Eu nu m-am odihnit după ce-am făcut lumea cum spun alții. Pentru ce puterile mele divine nesleite ar avea nevoie de odihnă cum au oamenii ? Poftesc ca oamenii dacă vor să aibă succes în lumea lor, să fie ca Mine, vajnici și neobosiți în a fi mai buni și mai vrednici în tot și în toate ! Terminând de construit o galaxie am purces a clădi alta și iar alta. Dacă Facerea Lumii terestre a degenerat și nu mai poate fi un succes, atunci vreau s-o îndrept. Vreau să întorc lumea viilor, lumea iadului cât și a Raiului cu fundul în sus, să le scutur, să le deretic, să le cern, să iau oamenii unul câte unul și să-i învăț personal despre excelență și pace, despre cum pot fi ei înșiși niște dumnezei, să-i întreb și ei să Mă întrebe asupra celor de-nțeles cât și de ne-nțeles, să fie un colocviu interactiv și productiv, să avem un dialog constructiv. Toți sunt copiii și creațiile Mele, de aceea îi vreau pe toți, mă auziți ? ; pe toți îi vreau în Rai cu orice preț ! , va spune Dumnezeu vorbind cu sfetnicii și arhanghelii Săi tot mai speriați că Dumnezeu se comportă tot mai ciudat de la un timp, invocând că a sosit momentul să facă o schimbare, să îndrepte lucrurile pe care tot El le-a creat.
- Aduceți-i la mine pe toți ! Și pe cei din iad care plâng de usturimea flăcărilor care le arde pielea și îmi sfâșie inima, și pe cei din Rai chiar dacă dorm cu bale la gură în hamace la umbră de palmier, sculați-i pe toți, îi vreau aici în fața Mea nu ca să le cer socoteală ci ca aflând de la ei adevărul și tot ce mai au de spus, și aflând și ei de la Mine dreptatea și îndreptarea, să refac din temelii nu atât lumea, cât mai ales oamenii care o populează, să fac în sfârșit din Terra cea mai frumoasă planetă a universului iar din oameni cei mai bravi și de ispravă extratereștri ! Zicând acestea Dumnezeu se răcori în bună parte de tot ce avea pe suflet și așteptă să se adune mulțimile în Piața mare a Judecății.
Iată cohorte întregi de damnați la iad tocmai scoși din smoală și din flăcări cu părul încă arzând cum sunt bătuți cu bicele de foc să se încoloneze pentru a încăpea toți în Piața Înfricoșătoarei Judecăți, alături de cei scoși din Rai, treziți din somn, cu ochii cârpiți și mâna la nas de putoarea care venea de la cei scoși din iad, cum toți s-au adunat în fața Lui Dumnezeu mirați de așa minune și ce va să se întâmple din voia Lui. Impresionat de așa epopeică adunare a viilor și morților laolaltă în Piața Judecății din Cer, însuși Dumnezeu coborî din jilțul Său și merse prin mulțime să vadă lumea așa cum e.
- Slavă Ție Doamne ! spuseră unii aduși din Rai, milostiveşte-ne să ne dai nouă în veci odihnă și fericire la loc cu verdeață !
- Îndurare Doamne ! Iartă-ne pentru crimele și tâlhăriile comise cu sânge rece pentru care nu ne-am pocăit...! spuseră alții cu pielea crăpată de focul și smoala din iad.
- Tu care stai retras, nici nu spui nimic, nici nu te plângi, nici nu te bucuri, nici nu mă înjuri, nici nu mă lauzi. Ce ai de spus referitor la lumea și dreptatea ce-am făcut-o spuse Dumnezeu unui suflet scos din iad ?
- Îngăduit să-mi fie Doamne să-ți mulțumesc că ai gândit să faci o zi a porților deschise ale Cerului unde să primești așa epică adunare unde ai dat dreptul tuturor morților a-şi spune ofurile și din toți m-ai ales tocmai pe mine. Din lut ne-ai făcut Doamne, din milă și iubire părintească și iată pentru ce mi-e imposibil să cred în anatema păcatului și a rugăciunii de iertare, a rugăciunii de miluire și a fricii nejustificate și iraționale de un Bun și părintesc Dumnezeu care ești Tu Doamne. Fiind Tatăl nostru din Cer, cum poți fi decât similar unui părinte care e mămos și tătos cu copiii lui îndeobște orice-ar fi...? Când ai definit păcatele și stabilit pedepsele nu știu ce fel ai judecat Doamne, dar ai amestecat criminalii, violatorii, hoții și tâlharii cu cei ce doar nu cred în tine și care n-au omorât o muscă dar le-ai spus la toți păcătoși amestecându-i și făcându-i colegi de schingiuire în același iad, cu gâtul pe aceiași butuci unde li se taie capul la toți pentru păcatul necredinței și al luării numelui Lui Dumnezeu în deșert. Capuri tăiate căzând în coșuri de răchită, laolaltă capuri de criminali odioși, cu cei pașnici dar care nu s-au închinat sau n-au ținut post sau au fost de altă credință și religie sau au scăpat doar un pârț în biserică sau fiind femei, unele au uitat că au ciclu și au intrat în biserică, fără să aibă o broboadă pe cap. Iată, toți acești păcătoși merită iadul potrivit canonicii religiei unde ești patron. Ce este această sinistră realitate a iadului și ce gânduri înțelepte ai avut când ai creat-o ? Aceasta este o injustiție cu atât mai sinistră cu cât este divină căci nu poți tortura și prigoni, înjosi și umilí egal în același iad pe cineva care a dat în cap și a omorât cu cruzime, și să-l faci coleg de celulă în iad cu altul care nu simte că are motive să Te iubească Doamne și să creadă apriori în Tine când Tu amâni dreptatea pe pământ doar pentru lumea cealaltă și când ai dictat pentru această amânare criminală că este o obligație să Te iubească toată creatura de-acolo din neantul dubios al discreției și minciunii de unde n-ai ieșit niciodată la lumină nu neapărat să Te arăți, dar măcar nearătându-Te, să purcezi totuși a face Raiul, îndreptarea, fericirea și pacea indestructibile PE PĂMÂNT unde este NEVOIE, iar Raiul din Cer să-L falimentezi căci e inutil, tardiv și imoral. Dacă ar trebui să ne fie frică de ceva, nu de chinurile iadului ar trebui să ne temem, căci ele nu există în condițiile în care iubirea Ta pentru oameni este mâncată până în măduvă de suspiciunea și îndoiala că nu ai cum să fii divin, să exiști și să ceri credință și supunere creaturilor aruncând în același iad criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și pe cei ce nu te urăsc dar nu te înțeleg și nu te înțeleg pentru că nu te-ai îngrijit să fii judecătorul împăciuitor odată pentru totdeauna al tuturor, să rupi pisica și să dai tuturor pace aici și acum, să fii etalonul evidenței, al clarității, al dreptății, păcii și înțelegerii între oameni aici și acum neapărat, după care putem vorbi și admite și povestea lumii celeilalte. Dar când aici și acum e un măcel care nu se mai termină, o nedreptate funciară, o țepuire și jefuire continuă a celor blânzi, neajutorați și proști de către cei bogați, șmecheri și malefici cărora le-ai dat mintea, gândurile, inspirația și determinarea să fie așa, iar Tu cu sfinții Tăi din Rai mai stai o clipă acolo impasibil și insensibil gândind că ai vreo treabă mai importantă, mâncând dulceață de trandafiri și bând apă rece de izvor paradisiac iar noi stăm cu telefoanele în mână tremurând, chemând ambulanța care face pană sau se ciocnește cu un șofer tâmpit beat care nu i-a acordat prioritate și Tu Îți pileşti unghiile iar sfinții din Cer Îți pupă mantia și nu cobori grabnic pe pământ în arena leilor să risipești nedreptatea din rădăcină unde ea apare, și nu faci odată pentru totdeauna Raiul exclusiv pe pământ unde este necesar și ar avea o logică și rațiune să existe, când nu faci toate acestea Doamne, nu de pedeapsa Ta ar trebui să ne temem și nu de iadul inutil din Cer ci de iubirea Ta să ne temem, căci e o iubire a unui personaj sinistru cu cât Te declari mai măreț, sfânt și atotputernic, în schimb dezabuzați vedem cât de capricios, machiavelic, inuman, irațional, inevident, neclar, dubios și nepermis de absent ești ca medic șef decan suprem în sala de urgențe a acestei lumi, un spital fără doctori în care în glumă și în joacă ne-ai pus să trăim și ne ceri să Te iubim și să Te înțelegem...! Ce să mai înțelegem ? Câmpurile de războaie fumegând, victimele de război, eroii fără nume, fetițele orfane de război plângând cu păpușile în mână pline de praf printre molozul și ruinele bombardamentelor caselor lor, victimele înșelate, șarlatanii păsuiți de pedeapsă până pe lumea cealaltă, toate și altele o mie sunt dovada vie că dacă nu Ți-ai făcut o reședință și un comandament de justiție pe pământ în locul judecătorilor pe care criminal i-ai pus să Te înlocuiască, în loc să îndrepți Doamne Tu direct aceste nedreptăți și mizerii, prezența Ta obstinată doar în Cer e o inutilitate, ceva nepermis de tardiv și ineficient, imoral, când Tu vii cu biciul pedepsei, laolaltă plesnind egal și criminalii și pe cei ce pașnici și blânzi au fost ori victime colaterale de război dar n-au crezut în Tine, ori n-au ținut doar post și nu Te-au iubit astfel în infinita iraționalitate cu care refuzi să Te identifici odată clar, logic, eficient și simplu omenirii. Astfel Doamne, Tu rămâi un ideal frumos, literar, alegoric, pe care doar așa Îl iubesc și accept căci în sine, ideea Ta e frumoasă și măreață, dar în fapt e o utopie jalnică, irealizabilă, prea frumoasă, prea complicată, prea antică, preistorică și capricioasă ca să fie adevărată. De aceea mie nu mi-e frică de Tine, Doamne, ca de un satrap nemilos, ca de un despot care face ce poftește cu robii lui, știu sigur că dac-ai exista ai face iadul doar pentru criminali și bandiți, tâlhari și violatori, iar Raiul, l-ai fi făcut din capul locului PE PĂMÂNT și nu te-ai fi răzgândit să-l muți în Cer, pentru toți cei ce iubesc pacea și dreptatea. N-am cum să mă tem de minciuna și inevidența Ta, mai degrabă Te iubesc fără speranță sau cu o speranță schiloadă, în sensul că îți dau un gir infinit pe care o omenire-ntreagă în van așteaptă să-l meriți dar Tu te ascunzi de la Facerea Lumii obstinat după toți norii și stelele, după întunericul lumii celeilalte, după ușa altarului din biserică unde femeile n-au dreptul a privi și intra, și astfel o întreagă omenire rămâne văduvă de necesitatea, prezența și beneficiul Tău direct și nemijlocit încât Te iubim mai mult ca și concept și idee nobilă decât că ai exista, când nu ai un rol eficace ci ești doar un decor supranatural și antinatural, ineficient ca o sperietoare de ciori pe care ciorile croncăne și se sfătuiesc ce ogor să mai prade de foame. Astfel, nu am cum să mă tem de bunătatea Ta conceptuală Doamne în sensul că Te percep din start ca apărător și binefăcător rațional și cu sentimente pur paterne deci blânde... Mie mi-e teamă de sălbăticia și iraționalitatea celor ce se tem instinctual de Tine și-şi fac din asta o laudă și-o mândrie în uzanțele lor mistico religioase ca și modă și calitate curentă a timpului... Mie mi-e frică de actualii semeni ai mei, mândri că sunt religioși, atât de mândri că-ți pot da în cap dacă nu ești de acord cu ei, dacă ei spun că îi jignești și le jignești creatorul prin necredința ta în el. Cum pot fi acești oameni și azi dacă nu similar de sălbatici și antidemocratici ca și oamenii sălbatici din preistorie, dominați doar de trei instincte: hrană, apărare, (deci frică - fie ea și de Dumnezeu), și reproducere ? Ceea ce-i deosebește pe oamenii dintotdeauna de animalele necuvântătoare este spiritul religios, în idee nobil intenționat dar practic prost conceput și aplicat. Acest teatru care-i lumea și viața are actori figuranți, oamenii creați de Tine Doamne încât s-a ales praful de toată reprezentația vieții care a degenerat într-un fiasco demn de fluierături și huo la scenă deschisă... Asta e lumea creată de Tine Doamne cu atâta trudă în șase zile...? Să fi uitat Tu să mai dai un click acolo unde trebuia ca să devenim perfecți...? Habar n-am, cum nu știu nici de ce făcându-ne Doamne ne-ai acordat o libertate otrăvită în care ne putem rata mântuirea atât de lesne fără ca voința atotputernică a Ta să pară că ar avea dispoziția să ne scoată părtinitor și părintesc (căci ești Tatăl nostru din Cer) din acest impas pe neputincioșii și limitații de noi... Dacă Tu Doamne nu ai avut precogniția și previziunea că o întreagă omenire creată îți va greși amarnic începând cu primii Tăi oameni creați, înseamnă că a existat răul și imperfecțiunea cuibărite conștient ori inconștient în ideea Facerii Tale și transmise în noi genetic și Tu n-ai știut de această problemă Doamne care azi face ravagii în opera Ta... Ori dacă ai știut de răul ce va să vină peste noi și că ne vom defecta la un moment dat și nu-Ți vom mai fi pe plac, cum de nu ai luat preventiv măsuri să elimini această disfuncționalitate din sistemul creat astfel încât totul să sugereze că o Mână de Dumnezeu perfect a creat totul atât de perfect și indestructibil și nu o mână de Dumnezeu mai mic, de cârpaci și ageamiu care supărat că invenția nu-i merge bine, într-un acces irațional de ciudă vrea să dea cu jucăria stricată de pământ și s-o suprime, fie prin potoape, fie prin apocalipse, fie prin orice mijloc care promite pedeapsă inexorabilă, adică în ultimă instanță iadul...? Doamne, omenirea n-avea voie și n-avea cum să-ți păcătuiască... ; pentru că a fost făcută de Tine, deci în teorie trebuia să fie perfectă... Omenirea n-avea cum niciodată să fie amenințată cu iadul și cu veșnicele chinuri căci toți suntem fiii Tăi naturali iar Tu ești cel mai milos și blând Tată care n-ar face nicicând imprudența măcar să gândească să-și schingiuie copiii în iad oricât i-ar greși. Doamne, cât de mult știu că plângi ştiindu-ne, copiii Tăi dragi, arzând în focul iadului... Căci nu încape la Tine conceptul de coerciție și de pedepsire în foc a noastră Doamne, când toate datele ne spun că Tu ești un Tată atât de divin și de uman pentru noi, mai uman și mai patern decât toți tații de pe pământ... Și noi știm că nici un tată de pe pământ nu-și amenință programatic fiul natural cu pieirea de-i greșește, când toți tații de pe pământ sunt părtinitori, imposibil și incomensurabil de miloși și făcuți după chipul și asemănarea Ta, Doamne, dar un Tată din Cer cum poate inventa un iad în care să-şi schingiuie copiii obraznici și un Rai în care să-i huzurească pe cei cuminți...? Nu se potrivește conduitei paterne această grosieră și neînțeleaptă atitudine.
Doamne, Tu ești prea mare și complex în idee ca să încapi introdus cu forța măcar ca și concept în bisericile acestor nefericiți care suntem noi oamenii religioși. Chiar primul martir sfânt al creștinătății, Sfântul Ştefan a spus asta, când dinaintea Lui Iisus a fost lapidat de farisei pentru că le-a strigat un adevăr suprem : "Cel ATOTPUTERNIC nu încape în templu !" Deci Tu nu încapi Doamne ca măreție și importanță în nici un templu, biserică, mănăstire, precum nici în mințile acestor bieți oameni îndoctrinați cu o mistică religioasă retrogradă, neştiințifică și antiștiințifică veche de acum două, trei mii de ani... Căci Tu ești Doamne un Sfânt de coordonatele Căruia în univers noi cel puțin habar n-avem în slăbănoagele noastre percepții... Ori poate ești, Doamne, doar un centru nervos din creierul nostru, din lobul parietal sau occipital, excitat de informațiile brute ale vieții noastre care vin în avalanșă peste noi, poate Tu Doamne ești doar un simț al nostru, al șaptelea sau optulea simț și cel mai complex, simț excitat de reflecțiile și sentimentele noastre interioare, de vanităţile, spaimele, subiectivismul și prejudecățile noastre iar noi prelucrăm toate aceste informații și senzații în creierul nostru emoțional și le confundăm până la identificare cu noțiunea vital necesară de Dumnezeu, developăm în mintea noastră chipul Tău și necesitatea Ta în viața noastră, totul nefiind decât niște reacții chimice ale sinapselor neuronilor creierului nostru, scoțându-Te fiecare din creierul nostru ca un iluzionist un porumbel din joben... Astfel noi oamenii tragem concluzia că ni Te-ai revelat, ce frumos și măreț sună spus așa...! , mințindu-ne delicios că am fost inspirați divin să Te aflăm confundându-Te cu delirantele produse ale gândirii și simțirii noastre proprii biologice, cu frumosul și umanitatea din noi care au explodat și Te-au născut pe Tine Doamne în imaginația și teoriile noastre religioase, în toată splendoarea doritei Tale existențe neverosimile... Căci așa au simțit și acei antici iudei care pe rând în vechiul testament, Doamne, Ți-au spus Iehova, Savaot, Eli, mărunte zeități din idolatria religioasă antică reflectând aceleași trăsături de caracter bestiale, sălbatice, crude și precar umane ca și populațiile antice necivilizate din negura mileniilor mustind de ignoranță și sălbăticie... Venerând neschimbat aceleași teorii și practici religioase și în ziua de azi, și nesupunând criticii și raționalității dogmatica și conduitele, atitudinile și mistica religioasă, oamenii din prezent, ca și specie, valoric vorbind sunt încă similar de precari, ignoranți și sălbatici ca și în preistorie, asta justificându-mi teama mea și sila că m-am născut spre neșansa mea tot într-un veac întunecat, sălbatic, în care oamenii împuțesc pământul și viața cu moravurile lor crude și sălbatice, apoi în clipele lor cele mai bune pun de se roagă de Dumnezeu ca de-un crud satrap spre milă, îndurare, iertare și mântuire... Trăiesc, trăim încă într-un ev întunecat atât spiritual cât și social și istoric. Ferice vreodată de o omenire care Te va vedea la lucru Doamne pe pământ cu mânecile suflecate și nu atât de inutil și tardiv în Cer unde nu-Ți mai găsești justificarea și rațiunea. Îngăduie să cer iertare pentru cuvintele nepărtinitoare și aparent ireverențioase la adresa Ta dar în slujba adevărului, dreptății și ideii nobile de Dumnezeu am dat glas franc nemulțumirii tocmai pentru că ai cerut să spunem drept totul pentru triumful dreptății, pentru a ajuta măreției Tale să renaști lumea din propria cenușă.
Toți cei din Piața Judecății au amuțit de uimire și groază ascultând această tiradă confesivă a unui suflet insolent făcându-şi numărul sub ochii triști ai Lui Dumnezeu care spuse cu preocupare, dar fără mânie : - Dacă ar fi să mă iau după obiceiul oamenilor de a fi mândri și răzbunători, evident că ale Tale cuvinte, blasfemie înseamnă pentru Mine și ar trebui să inventez o secție specială de schingiuire în iad numai pentru tine. Să se înțeleagă acum că dreptatea mea nu e ca a oamenilor și răzbunarea mea nu există căci nu sunt om, numai ei se răzbună pe când Eu n-am mândrii și vanități de om. Îți mulțumesc totuși că ai avut curajul să dai glas rezervelor care îmi scad prestigiul tot mai compromis în fața majorității oamenilor care nu mai pot fi credincioși. Drept pentru care suflete ce ți-ai mărturisit confesiunea plasându-mi această minge la fileu, îi anunț pe toți că schimbarea și reparația acestei lumi o voi face aici și acum ! Am crezut interzicându-le oamenilor mâncatul merelor din pomul cunoașterii că lipsa de minte și judecată va lăsa mai mult loc în ei pentru suflet și pentru bunătate sporită. N-a fost așa. Lipsa de judecată și minte a omului, de la necunoașterea măsurii binelui și răului se trage în conștiința lui, iar abia asta aduce otrava răutății umane și lipsa bunătății lui sufletești din care rezultă toată drama omenirii. Prin urmare poftesc să schimb această rânduială prin care de-acum veți deveni adevărați oameni. Spunând aceasta Dumnezeu dădu poruncă serafimilor și heruvimilor să scuture toți merii din Rai să cadă munți de mere roșii, dulci, mari, parfumate pe pământ zicând :
- Luați și mâncați de-acum ! Dacă știam că nemâncând nici un măr din pomul cunoașterii binelui și răului veți rămâne definitiv proști și zăbavnici cum ați rămas și nu veți îndrăzni cu interes și plăcere la creativitate și cunoaștere, la râvnă și muncă, la dreptate, bunătate, smerenie și pace, nu vă mai interziceam niciodată să gustați din pomul cunoașterii binelui și răului. Luând de bună povața mea, ca o ascultare seacă a unor năpârci care îmi pupați egoist picioarele de frică să nu vă dezmoştenesc de egoismul doritului huzur din Paradis, vis care v-a paralizat orice interes și performanță pe acest pământ, ați luat răul drept bun și binele drept rău... Eu am vorbit în pilde și parabole. Mă gândeam că pricepeți. Dar voi ați fost atât de proști încât să vă faceți din lume un iad și să credeți că v-am făcut merele din Rai atât de gustoase și frumoase ca să se usuce și să cadă pe jos și să faceți rachiu din ele, să vă îmbătați și să vă dați în cap cum ați făcut mereu și să nu vă bucurați simțul gustului pe care vi l-am dat, cu savoarea parfumată a miezului merelor iară mintea să vi se deschidă de cunoașterea adevărului mâncându-le ! Deci de azi îmi revizuiesc porunca ce v-o dau și vă spun primindu-vă în Rai : MÂNCAȚI MERE zăbavnicilor !!!
