SUFLETUL ? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( REACTUALIZAT)

14) SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( REACTUALIZAT )
                    
                       1)
 
  Ce sunt eu de fapt...? Sunt două ligheane de carne și oase, unul de slănină, piele și mațe și vreun bidon de șapte, opt litri de sânge și tot felul de lichide : urină, limfă și celelalte lichide ce se vor altera începând cu clipa morții într-un spectacol infect de ghenă de gunoi cu ocazia putrezirii noastre în mormânt, din voia Lui Dumnezeu și a duhurilor Cerului care au spus că din pământ suntem făcuți și în pământ vom ajunge. Nu putem decât să ne supunem acestui decret emis de Dumnezeu și emisarii Săi din Cer care sunt specializați zeloși în gestionarea genezei și decesului nostru, noi ca și cobai ai experimentelor Lui Dumnezeu din laboratorul universului unde se fac lumi. Cu astea s-a ocupat Dumnezeu, cu Lumea și oamenii care, îmi pare rău s-o spun, au ieșit niște infecții și efemerități perfecte ale universului. Aceste cărnuri ale noastre generează ceea ce se numește suflet așa cum pământul generează câmpul său magnetic. Nu poți forța speculația până într-acolo încât să spui că dacă pământul ar exploda și s-ar dezintegra în mii de bucăți în urma ciocnirii cu un alt corp ceresc, câmpul său magnetic ar mai exista sau ar pleca incognito prin spațiul ceresc cum cred oamenii, dragii de ei că sufletul lor va începe călătoria în Cer după moarte și destructurarea corpului. Ce este sufletul dacă nu un suflu, sau anima cum îi spun latinii, un simplu suflu, deci respirație ? Cea mai pertinentă și de bun simț ipoteză e că dacă ai murit, suflul, deci sufletul cum i se spune, a încetat, odată cu corpul ca și suport nemijlocit al sufletului, tot ce ești, trup și suflet intrând integral ca un tot indisolubil legat ce ești, în normalitatea și neantul neființei din care ai apărut. Speculațiile seducătoare și frumoase despre călătoria sufletului în transcendent după moarte sunt puerile și evident fără sens și acoperire. Te poți calma terapeutic de frica de tot și de toate, de anxietatea existențială crezând încăpățânat că ceva din tine se va salva, acela fiind sufletul, cu ocazia morții tale. Ai dreptul la această narcoză și sedare a conștiinței tale prin credința religioasă care îți calmează frisoanele existențiale, îți formulează răspunsuri și soluții pentru viață și îți pregătește sufletul pentru recuperare în Cer după accidentul normal al morții inconvenabil pentru om. Ai dreptul să-ți rezervi din timpul vieții un ponton de salvare numit credința în Dumnezeu care să crezi tu că te va susține după moarte în apele neantului și ale neființei. Când Cerul nu va mai putea face nimic să te țină viu și în funcție, imediat Dumnezeu va face semn cu degetul în jos și toată încurcătura de cărnuri și organe bolnave din tine va da faliment, vei muri, iar sufletul, ca un șobolan fricos ce este o va lua la goană din tine către Paradis și toate produsele inerte din tine rămase se vor transforma în lichide și substanțe ale morții cu care se ocupă cei ce studiază medicina legală. Toată carnea vie pe care ai avut-o odată va începe să producă putresceină și cadaverină, substanțele chimice derivate organice ale descompunerii corpului omului ce îi vor da mirosul și consistența de cadavru la morgă cu care se vor ocupa studenții de la facultatea de medicină, specialitatea medicină legală. Dacă le aduni pe toate aceste substanțe organice la un loc îți va da suma a ce suntem noi de fapt : niște cadavre iminente. Unii nici nu simt asta, unii chiar adoră sau ignoră această ipostază a disfuncției în care vor degenera organic spunând că abia de-atunci încolo va începe fericirea, din prima zi a stării de cadavru din care sufletul a fugit vesel și fericit la Rai și mai ales fără sentimentul de regret că părăsește ceva propriu la care-a ținut.
               
                      2)

  O lume de cadavre iminente nepăsându-le de propria stare de dezagregare, cu sufletul agitându-se pentru bucuria Raiului cum copiii se agită pentru bucuria cadourilor de Crăciun, asta suntem noi cu gândul tot la Cer și la euforia lui de care suntem îndrăgostiți lulea iar pământul se umple până la saturație de cărnurile și oasele noastre moarte și îngropate, devenind ceea ce este de fapt : un loc întins plin de cimitire vechi sau noi care au îngropat și au rezolvat în ele toate vechile ambiții și mândrii și care s-au arat cu plugul sau se vor ara peste cel mult două sute de ani, de unde nouă celor de azi ne vor dispărea până și oasele din cimitire sub urgența actualității viitoare care prevede ca să se facă loc altor și altor noi cimitire și morminte cu cruci plânse și udate și ele la rândul lor de lacrimile inutile ale rudelor decedaților, udate de ploile toamnelor și murdărite de găinațul cucuvelelor.
  Pentru ce țin toți cu dinții de hârbul lor de viață și pentru ce plâng rudele îndoliate când viața răposatului s-a stins, când știu de fapt ce fericire te așteaptă după ce mori din dragoste de Dumnezeu când murind pleci în sejurul de niciunde și în vacanța de vis de nicăieri a vieții tale din Rai de pe lumea cealaltă a nimicului și irealității ? Pentru ce mai țin toți la viața asta mizerabilă ce se termină cu pulsul slab și respirația agonică de muribund, când tot ce le-a oferit acest stagiu al vieții a fost un corp pe care universul nu a răbdat să-l țină gol de drame și orori ci l-a cadorisit prin mâna Lui Dumnezeu cu toate durerile și lacrimile noastre ? Iar când acestea se acutizează și devin insuportabile, când răpus de viață te îmbolnăvești și mori din cauza ei, tu însuți evadezi din tine prin sufletul tău care se duce într-un iureș la Cer iar Dumnezeu se ocupă să arunce tot ce-a mai rămas din noi la gunoi pur și simplu când suntem vârâți cu forța în masă în bezna cazonă și funestă a mormintelor noastre din pământul plin de râme și larve de cărăbuş. Dacă Lui Dumnezeu îi place acest aspect al Facerii Lumii, dacă este atât de mândru de a Sa bravură creatoare, tu, osânditul la viață cum poți răbda așa ceva ? Nu poți numai din respect și condscendență față de actul creator al Lui Dumnezeu ca să-ți placă felul și lutul din care-am fost făcuți așa noi sărmanii oameni, cu toate aceste materii organice sangvinolente și lesne perisabile și purulente care sunt adunate în corpul nostru, formând o încurcătură și o ferfenițeală organică complicată și lesne stricăcioasă, tot ce a avut mai prost și ieftin universul ca materie primă ce Dumnezeu a ales-o pentru Opera Sa de căpătâi ca să îmi vină de hac și mie și ție și să mă curețe într-o zi de pe lumea asta, amăgindu-ne cu promisiunea unei lumi mai bune în Cer. Nu poți înghiți pe nemestecate această promisiune fără să ai sentimentul că totuși pierzi ceva, că ceva nu-i curat la mijloc, că nu numai tu pierzi totul murind, în pofida sentimentului mângâietor al visului paradisiac, dar că universul întreg pierde totul, și Dumnezeu însuși pierde totul prin tine cel mort și dispărut atât de efemer din cauza unei cărni imposibil a rezista și a face față spațiului, timpului și universului. Prin faptul că trăim și pierim efemer nu pierdem numai noi ; pierde de fapt în primul rând însuși Dumnezeu singura șansă de a se fi afirmat în univers printr-un proiect autentic, durabil și trainic. Dumnezeu, dintre toate proiectele și-a ales omul, opera Sa de căpătâi. Iar omul numai un proiect autentic nu e... E cel mai prost proiect al unei forme și posibilități de viață.  De ce a trebuit să se ocupe cu asta tocmai Dumnezeu ? Ne-a făcut intenționat așa neizbutiți sau dintr-o greșeală ne-a croit pe genunchi să ieșim cum s-o nimeri ?

                      3)

  Privește-l pe om să vezi cum tremură pentru viața lui în orice zi și în orice clipă, cum toate datele-i sunt potrivnice și cum cu această tristă zestre sufletească și cu carnea și pielea pline de bacterii și boli se prezintă omul în curul gol în fața universului la examenul excelenței. Văzând că n-avem nici o șansă de a lua acest examen în realitatea fizică incontestabilă Dumnezeu ne-a făcut un favor și ne-a dat o șansă pe lumea cealaltă, cine crede în ea e salvat, cine nu, e liber să facă ce vrea. Urăsc carnea din care-am fost făcut pentru că e eșafodul și cauza morții mele, și parcă moartea goală n-ar fi fost suficientă, ea trebuia determinată și garnisită mai cu nădejde cu toate lacrimile și bolile cărnurilor mele ce mă vor termina într-o zi, fără preaviz. Iată un univers și o lume de căcat creată de Dumnezeu te așteaptă prin stagiul vieții tale de căcat să uzezi efemer de el doar ca să dai legitimitate și mulțumire unui Creator care te-a creat ca să-ți vină de hac într-o zi calmându-te bineînțeles cu consolarea că toată această oroare a existenței ce ți s-a oferit și denumit viață, va avea o rezolvare și o compensare reparatorie în Cer. Abia astfel, prin faptul că ni se popularizează o lume mai bună pe lumea cealaltă, avem motive să vedem clar evidența cum lumea aceasta, Creația Lui Dumnezeu și Omul, Opera de căpătâi ale Lui Dumnezeu sunt un jeg, un jeg monumental. Toți suntem rebuturi ale Lui Dumnezeu sau fake-uri jalnice de care râd toți ceilalți zei ai universului care sunt și ei precum oamenii ce se batjocoresc și râd unii de durerile altora. La fel și zeii din univers : când le vine mai bine râd de Dumnezeu, zeul nostru actual, cum de a putut să ne inventeze atât de prost ? Nimeni n-a putut vreodată mai malefic și cârpaci ca Dumnezeu să adune mai dramatic într-un tot și într-un corp toate aceste produse de abator care suntem noi cu cărnurile noastre cărora nici farmaciile și nici spitalele nu mai au ce le face, să le lege între ele atât de dezastruos și defectuos și să le sufle duh sfânt peste ele astfel încât să se miște, să facă zgomot, să râdă, să plângă, să se bucure și îngrozească de viață cât și de moarte...!

                      4)

  În fapt se pare, așa simt eu, că nu mai trebuie să fim atât de triști de groaza morții. Ba după logică ar trebui chiar să ne bucurăm că avem șansa sigură să murim într-o zi când șansa de-a ne fi născut n-a fost decât o pură întâmplare de care Dumnezeu nu ducea dorul ci pur și simplu am ieșit și eu și tu din neant, atât de efemeri și întâmplători ca niște țânțari dintr-o băltoacă, o oportunitate pentru Dumnezeu de-a ne condamna pe toți la viață și la moarte, la întâmplarea de a fi și a nu fi. De ce să fiu trist că mor și cei dragi mie o să-mi plângă la căpătâi ? Căci trebuie să-mi intre bine în cap frumoasa soluție pe care au găsit-o oamenii, dragii de ei ca să rezolve problema angoasei morții ! Căci de fapt trebuie să mă bucur ca și orice credincios care simte că nu e făcut numai din carne, că nu e numai trei ligheane de carne și-un bidon de sânge ci undeva acolo între ele, este cuibărit un liant care le leagă pe toate aceste cărnuri, ce se numește sufletul omului... Ar fi sunat oribil și insuportabil ca noi oamenii să fim numai trei ligheane de carne putrezibilă fără o electricitate pură care s-o legitimeze și sfințească, electricitate care se numește suflet se pare. Tot ce altceva mai umblă prin noi și se mișcă cumva făcându-ne să funcționăm e o electricitate de ordinul microamperilor care dau impulsurile creierului și ale inimii s-o stimuleze să bată. Atunci în noi sufletul trebuie să fie undeva tot ca o formă de electricitate ; cea mai nemaipomenită formă de electricitate care poate subzista chiar dacă generatorul electricității, corpul s-a stricat și a murit !

                      5)

  Această carne care sunt, adunată măiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iată că dintr-odată își ia permisiunea de la univers să creadă că are un suflet care-o sfințește și purifică de sentimentul morții. Iată, frica de moarte generează greață, vertij și dezolare. Am dat sufletului dreptul și puterea de a ne rezista și după moarte, o colosală și vană ambiție umană. Astfel, sufletul nostru ne reprezintă în Cer și nu ne mai este frică de moarte când prietenul nostru Dumnezeu ne apără și ne păzește. Atunci trebuia să ne fie frică de moarte, doar atunci când eram pitecantropi și când aproape nu cunoșteam nici vorbirea, când eram contemporani dinozaurilor pentru care eram doar o pradă fugărită, carne de mâncat pentru dinozauri ori tigri cu colți de sabie. Norocul oamenilor antici și moderni e că au descoperit religia prin care s-au transformat toți din sălbatici preistorici fără Dumnezeu în homo religiosus. Acest noroc aduce satisfacția și percepția că oamenii au un suflet cu totul special ce nu mai face din carnea omului doar carne de vânat roșie ci o carne deosebită, mustind și mândră de visul și simțirea de-a avea un suflet avid de Cer, mântuire și Dumnezeu.

                       6)

  Carnea pe care o avem generează un suflet cu voia Lui Dumnezeu. Și ce e acel suflet dacă nu o electricitate ca toate electricitățile, curent electric și tensiune, diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric, care e definiția științifică a electricității...? Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, când întrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu întrerupător, becul se stinge, poți să pui mâna pe fire dacă nu atingi și firul de masă și nu simți nici un curent electric. Curentul dispare, el nu mai există. Dacă dă trenul peste un biet om care vrea săracul să se sinucidă și îl sfârtecă la viteza de 160 km/h cu locomotiva electrică de 125 tone a acceleratului București - Constanța împrăştiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o baltă în șanț și vreo câteva mațe agățate pe sub locomotivă până în depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne moartă de sub locomotivă nu mai are suflet... Văzând această inconvenabilă tragedie abia de aici omul s-a salvat de la nebunie și anxietate când a crezut că electricitatea sa din corp, sufletul după moarte, vor continua să se propage fără suport fizic, fără conductorul electric care este corpul, sfidând legile fizicii astfel încât moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om în brelocul de chei al gândirii care a devenit gândire religioasă odată pentru totdeauna...

                       7)

  Ce e mai liniștitor decât să crezi vanitos că după ce-ai odorizat câteva clipe din spațiu și timp cu băşinile, mofturile, fasoanele și ighemonicoanele tale avute în efemera viață de carne, odată ce mori, povestea ta și a efemerului și nimicniciei tale în spațiu și timp nu se termină ci dăinuie și încă veșnic lângă un Dumnezeu tot mai revendicat, surmenat și agasat de pretențiile tuturor ligheanelor de carne umană din această lume cu pretenția prin credință de acces la veșnicia și excelența universului...? Mormane de carne suntem, complicat și defectuos organizată în trupuri firave, cu suflete mirobolante care se fardează pentru Cer dar habar n-au sărmanele că se întrerup și dispar ca electricitatea atunci când lovește trenul sau cancerul, având toate pretenția că se propagă wireless prin aer până la Dumnezeu când vine accidentul morții... Și de-acolo, trai pe vătrai în Rai, în cosmos undeva, alături de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care Îl accesează instantaneu revendicându-L și blocându-L agasante și hulpave de la toate treburile care așteptau în univers o rezolvare divină... Atât de mult e acaparat și blocat Dumnezeu ca un site către care sosesc miliarde de sms-uri și emailuri solicitatoare de mântuire, încât nici în cer, nici pe pământ autoritatea numită Dumnezeu nu mai poate face nimic... Dumnezeu e în șoc anafilactic, lovit și scos din uz chiar de pretențiile umane agasante.

                       8)

  Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet și nu-i cauzează Domnului nici o sâcâială și nici un disconfort. Trupul lor nu are suflet, cel puțin nu distingem sufletul unei vite dintr-un hamburger gustos... Doar oamenii cred prin religie că electricitatea și sufletele lor răzgâiate se pot propaga prin aer fără fire conductoare, fără carnea din care-au emanat și care-a murit. Dar ca să-și inventeze această posibilitate practică să le meargă tramvaiele ori trenurile și troleibuzele fără fire electrice n-au catadicsit oamenii, ferit-a sfântul... Numai pentru suflete s-au chinuit oamenii să găsească o cale de propagare prin spațiu, calea credinței prin care să-şi înalțe sufletele ca pe niște zmeie prin spațiu până la Rai fără fire conductoare. Ne chinuim cu petrol, ne terminăm ozonul și atmosfera, duminica și de Crăciun sau Paște totul e paralizat, nimeni nu muncește căci e păcat să muncim în sărbătoare și trebuie să mergem frumușel la sfânta liturghie și cam asta e toată povestea noastră, tot ce putem sau vrem noi cei ce-am fost făcuți din lut și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață... Nici Dumnezeu nu mai râde de pocinoagele și ratarea noastră... Fruntea-i e brobonită de sudorile regretului... Atâta putem și vrem noi oamenii și atâta ideal și rost găsim noi vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu ? Să ne cosmetizăm o viață cât putem noi mai bine sufletul pentru startul final al călătoriei wireless către Rai ? Nu merită Domnul un astfel de tratament al zăbăvniciei din partea noastră... Căci, iată : Totul a început a fi irespirabil... Noi nu mai gândim și simțim. Noi trăim febra credinței iar creierul nostru e reglat să funcționeze după capitole și versete diverse din Sfânta Scriptură și evanghelii, nu după logica evidenței și simțurilor cu care ne-a înzestrat inutil Dumnezeu. Degeaba avem simțul văzului. Vom muri și niciodată nu-L vom vedea pe Dumnezeu cu ochii vii.  Chiar și așa lumea noastră, viața noastră, totul e o disoluție, totul a scăpat de sub control, trebuind să fii alienat să crezi că e normal și inevitabil ca ceea ce se întâmplă să se întâmple la infinit, și că asta e lumea și opera Lui Dumnezeu în toată splendoarea ei în acordurile psalmilor care ne sunt unică mângâiere și unic divertisment serios. Poate că Domnul tocmai s-a săturat de noi văzându-ne așa și ar vrea poate să uite totul ascunzând acest gunoi al nostru sub preș printr-o Apocalipsă... Nu face Domnul așa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant și mai frumos... Dar până atunci trebuie să credem că nu asta-i lumea... Dacă nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineînțeles, lumea cealaltă, plină de suflete umane ce transcend, ce se propagă ca un curent electric fără fire conductoare, de pe pământ, frumușel, până la Rai într-o clipită... Ce frumoși sunt oamenii... Dar sublimi sunt și păianjenii care fiecare încearcă în viața sa de arahnidă să întindă o pânză a credincioșiei lor până la lună... Asta-i credința lor, a păianjenilor, pânza pe care-o țes... Și ei mor împăcați ca și noi oamenii iubind luna, dumnezeul lor către care țes o pânză a credinței de păianjen până la cer... Numai că ei nu au suflet... Noi da, dragii de noi, avem un suflet ce se propagă wireless până la Cer și până la Dumnezeul visurilor noastre...

MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

15) MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

  Moartea miroase urât. Așa am fi tentați să credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru în putrefacție, a burduhaie scoase din porci eviscerați, ori răscolite și mâncate de hiene din gazele vânate, ori a năduşeală și miros de transpirație și groază a deținuților din camerele de gazare de la Auschwitz ori Treblinka sau Birkenau. Aceste mirosuri sunt mirosurile morții și sunt sublime. Dumnezeu a hotărât ca acest miros al morții să fie astfel, fetid, scârbos, insuportabil, de asta zic că neapărat tot ce a făcut Dumnezeu trebuie să fie sublim, minunat, bun și chiar bun foarte, chiar dacă nouă, mirosul morții ni se pare pestilențial și ni se-ntorc mațele pe dos de greață. Tot așa mirosim și noi prin interior, prin măruntaie, prin mațe. Mirosim a moarte și a cadavru ce va să putrezească într-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordidă a trupului nostru ce va sucomba în mizeria putreziciunii morții o privim suportabil sau nu, funcție de care fel de cancer îi va veni de hac întâi trupului nostru sărman în ziua neagră a morții. Orice dușman ne-ar arunca cu plăcere stârvul în amara soartă a festinului viermilor. Dar dacă am învia ce crunt și dulce ne-am mai răzbuna, am uita cu totul de povața irațională a Lui Dumnezeu să ne lăsăm pălmuiți și nu i-am întoarce dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit ci l-am jupui și l-am spinteca cu cuțitul cu două tăișuri, cu o paroxistică pasiune râzând și exultând de sângele otrăvit de dușman ce ne va țâșni pe față când i-am învârti cuțitul exuberanți în inimă să-i tăiem valvele-i blestemate și aorta și tot...!!! O, cât de buni și frumoși ne-a făcut în idee Dumnezeu și cum am ajuns să urâm și omorâm și să fim urâți și disprețuiți de dușmani ! Diavolul e primul care se apără, el spune mincinos și imoral cum i-e felul că nu el e vinovat de răutatea noastră, de sălbăticia și declinul nostru moral, să căutăm vinovați în altă parte dacă vrem, că el, diavolul e curat ca lacrima, inocent și alb ca neaua. Pe cine să mai dăm vina că omorâm și suntem omorâți ? Pe diavol bineînțeles și pe noi uneori. În schimb, printr-o morbidă resemnare similară baciului moldovean din Miorița, pe Dumnezeu Îl iubim din toată inima noastră chiar știind dinainte că nu a găsit cu cale, după sfânta Sa voie decât să ne azvârle exuberant și afabil trupurile de manufactură divină în alterarea gunoiului morții pentru ca să se descompună și transforme în pământul din care ne-a făcut exuberant, spunându-ne într-un cinism divin de o culme cosmică, că tot în pământ vom ajunge. Trupurile ce tocmai le-am spălat și parfumat, le-am masat cu cremă hidratantă parfumată și le-am oblojit  de vătămătură și boli, buzele cu care-am sărutat, limba cu care-am gustat bunătăți, bomboane, ciocolată, prăjituri și înghețată, vor merge într-un iureș la mașina de tocat a Cerului devenind hoituri împuțite, apoi pământ, din care-am fost făcuți de fapt într-o lamentabilă și tristă lipsă de inspirație căreia i s-a zis Creațiune... Atât de bine suntem pregătiți să primim acest tratament divin încât Îl iubim total,  inocenți și naivi pe Dumnezeu, autorul și dispozitorul acestui pogrom al cărnii noastre care face să sfârșim doborâți și învinși de boli, accidente și traume în ghearele morții. Dar pe Dumnezeu care ne-a hărăzit această soartă dramatică terestră noi Îl iubim cu toată puterea inimii noastre... Nici n-am avea de ales altfel încât omul se simte cel mai bine iubindu-L și lăudându-L pe Dumnezeu pentru toate bune, rele câte ne-a dat pe cap. Chiar dacă știm și vedem evidența prea clară a rateului și erorii Lui Dumnezeu în ce privește îndeletnicirea Sa de căpătâi numită Facerea Lumii, de frică, din eleganță și respect pentru ideea nobilă de Dumnezeu, nu vrem să-i imputăm faptul că a dat chix cu lumea și oamenii. E incredibil să constați cum Dumnezeu a greșit făcând lumea și omul și nimeni nu-ndrăzneşte a-i critica rebutul. Știam de Dumnezeu că-i Atotputernic și ireproșabil. El ne sedează creierele în transa credinței să nu descoperim cum a putut face oameni defecți. Gemenii concrescuți, cei siamezi lipiți de cap sau torace care împart o singură inimă sau ficat sunt dovada clară că uneori Dumnezeu a greșit și nu se simte obligat de la înălțimea grandorii gradelor Sale divine să ne dea nouă mujicilor rupți în cur explicații pentru ce a catadicsit așa orori ale firii să lipească gemenii unii de alții sau să-i nască fără mâini sau picioare sau orbi și surdomuți din naștere când nu ne poate argumenta pentru ce a dispus sau a asistat pasiv la nașterea unor astfel de accidente ale biologiei. Dumnezeu nu le-a făcut cu mâna Lui spun avocații Lui Dumnezeu care repede ne livrează chichița avocățească a aserțiunii că poate mamele acelor creaturi handicapate din start au avut niscai păcate grave pentru care au eludat a se ruga și uite cum s-a abătut păcatul asupra pruncilor schilodiți din naștere ! Nu poți concepe că în existența Sa suverană la cârma universului Dumnezeu a greșit cu ceva în capitolele actului Său creator. Atunci nu mai rămâne decât să constați ipoteza tot mai verosimilă a inexistenței Lui Dumnezeu, pentru acest motiv al erorilor și greșelilor impardonabile și incredibile pe care le-a făcut lumii și omului de la impozanta înălțime a ideii geniului Său creator. Ne putem întreba căutându-L disperați pe Dumnezeu și în piatră seacă, cum a făcut și dispus Dumnezeu să fie copii fără părinți sau părinți fără copii ? Există copii care sunt stigmatizați de Dumnezeu, și ei și părinții lor pentru că sunt rodul păcatului cum îi zice El. Oamenii bisericii, călugării și maicile trebuie să trăiască în curăție trupească, adică potrivit stupizeniei acestui concept al canonicii religioase parafată și aprobată de Dumnezeu, călugării trebuie să-şi reprime instinctele sexuale cu care i-a făcut Dumnezeu. Maica Sebastiana, urmându-şi aceste normale instincte biologice a păcătuit făcând dragoste cu un călugăr sau un muncitor de la mănăstire. În urma iubirii lor s-au născut două fetițe gemene perfect sănătoase și frumoase care cântă la grădiniță colinde de Crăciun. Ele nu știu că nu au dreptul stabilit prin Constituția Cerului să aibă tată ; tatăl lor biologic va fi ținut totdeauna secret de Dumnezeu iar măicuța Sebastiana a fost dată afară din mănăstire și a redevenit Elena Gâtlan. Noi, cei care ne-am născut în curăție, după ce părinții noștri au fost uniți de Dumnezeu în taina cununiei, noi avem noroc. Ei și ce dacă ne dor bolile, murim și putrezim ? Știind că omului i-ar fi fost insuportabil a accepta așa neajuns al cărnii, Dumnezeu repede a găsit soluția la anxietatea noastră și ne-a dat prin gânduri o compensare și o credință cimentată adânc și indestructibil în conștiința noastră : Că trupul ni se va strica, dar sufletul, o, sufletul, ni se va mângâia în visul nu contează că opac al speranței mântuirii. Până atunci, constatăm și noi, proști, că mai întâi trebuie să ne vindem pielea și trupurile viermilor neadormiți ; și că trebuie ca morți să mirosim a cadavre. De aceea trebuie să ne iubim creștinește iminentul cadavru plin de viermi care va duhni oribil și să ne iubim cu osârdie moartea și putrezirea care astfel ni se va părea că miros atât de frumos, înaripați de emulația credinței și speranței în Cer și mântuire, escamotând bolnavi de această neagră și opacă voluptate a credinței evidența crudă că moartea de fapt miroase a hoit și a iad după pofta Divinului care a poftit și ne-a creat așa. Prin ce îndrăzneală am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este plăcut și care nu, când nimic din ce a hotărât Dumnezeu să fie nu este urât și grețos în idee, în viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui să ne dăm de vii cu parfum de cadavru, să mergem la morgă și avizi de această plăcere să stoarcem cadavrele de sucurile morții, să le colectăm ca pe un nectar prețios pe care să-L bem pentru că ne aparține, și să ne dăm pe față cu acest deodorant, ca să fim în ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotărât ca moartea să  miroase a hoit năclăind de viermi normali și nevinovați făcuți și ei de Dumnezeu, a smoală fierbând în cazanele iadului amestecată în cazane de diavoli simbriaşi împuțiți din ierarhia instituției acestui iad fără de care nu se putea, stabilit ca indispensabil în organigrama Cerului și societății transcendente a Lui Dumnezeu, căci tot ce e în univers e subordonat și gestionat de Dumnezeu și e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fără un iad și fără un Rai ca și compensare și echilibru. Ar fi fost imposibilă o realitate terestră fără un pământ plin de cadavre trecute, prezente și viitoare pe care Dumnezeu, luându-şi treaba în serios să le trieze și să scoată din ele sufletele trimițându-le pe unele în iad, pe unele în Rai, iar cadavrele să le arunce în loc întins pe suprafața acestui pământ în mii și milioane de cimitire. Nu te mai poți abține să vomiți când constați cu ce mizerie a ales în capriciu-i vanitos să se ocupe Dumnezeu în univers, făcându-ne simpli pioni și cobai ai lumii Lui funeste și frankenstainiene, buni de manipulat într-un spațiu și un timp traumatizant numite cu cinism de Dumnezeu viață. Pentru ce să intrăm în pământ când era mult mai elegant să fim după ce murim expulzați în spațiul infinit și-aşa prea gol și unde e atâta loc, infinit, la vedere, nu ascunși în bezna și decrepitudinea putrezirii în pământ ca niște gunoaie sub preș ? De asemeni ar fi fost de neconceput în optica Lui Dumnezeu un univers fără un iad, atâta vreme cât Raiul a fost pus ca alternativă compensatorie și liniștitoare pentru noi, nu obligatorie, ci opțională după voința și liberul arbitru al fiecărui om rătăcit pe cărările disperării în viața ca o glumă macabră și de prost gust a Lui Dumnezeu. Poți să alegi : damnarea sau mântuirea. Oricum, ambele se obțin prin moarte și împuțirea cadavrelor noastre, un preț mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea și ighemonicoanele noastre, soluție care ni se impune cazon printr-o crudă, imorală și intransigentă speculă a Cerului care este povestea vieții noastre viitoare : O minciună vândută la suprapreț și pe care o cumpărăm de la speculanții cerului în frunte cu patronul lor suprem Dumnezeu, avizi să ne ungem pe suflet și inimă cu balsamul credinței în ei pentru că au mare căutare și respect printre noi. Și dacă moartea și iadul miros așijderi înfrățit urât, Raiul și viața veșnică miros pentru noi, mortăciuni de profesie, inutil de frumos, împrumutând această bine plăcută mireasmă de la Dumnezeu care a dat-o doar sfinților și moaștelor care miros a ambră și mosc ce ne răsfață nările și sufletele alergând și fugind delaționiste din noi ca într-o goană nebună și meschină, mercantilă după aurul mântuirii, avide și înnebunite după desfătările, deliciile și răsfățurile Raiului. De ce a trebuit ca moartea și cadavrul nostru să miroase urât când sunt niște invenții ale Lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, El însuși bine mirositor...? Eu cred că Dumnezeul cel bun și legitim n-a vrut să murim și să dispărem atât de mizerabil în tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rău de fapt, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, vărul Său care Îl ține ostatic și nu-i dă voie a se manifesta pentru noi ca un Dumnezeu bun... Sunt doi Dumnezei veri, nu știați ? Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alături de Dumnezeul cel Bun și logic viu, incontestabil, dar habar n-avem că El e ținut în fiare de Demiurgul Cel Rău și nu ne poate scoate amărala și angoasa insurmontabilă din suflet în această condiție de muritori de profesie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gând nu-i trecea să ne rezerve transformarea noastră după moarte în cadavre și în gunoi. Aveam pregătită o soartă minunată, pretabilă infinitei inventivități, mile și filantropii a Dumnezeului Cel Bun după mare inima Sa... Văzându-se la putere, în schimb Demiurgul cel Rău ne-a spus decretând cu cinism : "Din pământ sunteți și în pământ vă veți întoarce viermilor !" Și noi am acceptat de nevoie și de frică această poruncă divină. De atunci, devenim în draci cadavre și putrezim. Iar din stârvul nostru inert și împuțit, de la Facerea Lumii încoace se desprind într-un zbor înălțător către Rai într-o goană nebună după absolut sufletele noastre amăgite și îmbătate de această euforie... E absolut neverosimil și nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru să-și facă lansarea memorabilă în cosmos către Raiul mântuirii dintr-un ordin al Dumnezeului Cel Bun dintr-un stârv al nostru care se va împuți atât de grețos...! Demiurgul cel Rău ne-a pecetluit această soartă... Și astfel numai noi oamenii adulmecăm ca fiind grețos acest miros, mirosul morții și al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rău îi place cum miroase moartea noastră, acel miros e etalon, e calculat în universul negru al disperării noastre guvernat de Demiurgul cel rău al lui Cioran. Nouă, care visăm plenar la Rai și la desfătările Lui ne plac numai mirosurile plăcute corespunzătoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu visează la Rai și nu au opțiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei îi place stârvul împuțit plin de viermi al antilopei vânată de leu, o fură de la leu, mănâncă cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele și mațele pline de balegă umedă de unde-şi extrag apa nemaiavând nevoie a bea neapărat apă minerală sau apă tonică precum noi. Bear Grylls și-a stors în gură balegă din mațe de cămilă moartă ca să arate cum se poate supraviețui în deșert făcând abstracție de mirosurile fetide ale morții. Niciodată un șacal n-ar vrea să mănânce pâine prăjită cu unt, dulceață de zmeură și lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai băga acestea pe gât ar vomita de scârbă. Numai noi, oamenii ne prostituăm cu gusturile și impresiile și visurile plăcute care vin din Rai care sunt destinate doar îngerilor. Gustul bine plăcut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere, este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului și cărnii de pradă așa cum eram și noi în epoci imemoriale preistorice când ca mamifere intercalate în lanțul trofic eram una din prăzile preferate ale dinozaurilor și tigrilor cu colți de sabie preistorici. Punând în carnea noastră mirosul de cadavru, mirosul normal al morții, Dumnezeul cel Rău a făcut o favoare jivinelor onorându-le cu această delicatesă culinară a cărnii noastre ce musai a trebuit să miroase urât pentru plăcerea și folosința prădătorilor care nu se spală pe dinți și au respirația grea, a hoiturilor vânate. Chiar dacă noi acum nu mai suntem vânați și mâncați de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urât, după genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rău care a știut că nu putem muri fără a mirosi urât, pentru buna plăcere a viermilor, creaturile Lui, a căror colcăială în stârvurile noastre e estetică și frumoasă în ochii Săi injectați de ură și mizantropie împotriva noastră, deoarece a rânduit așa ceva pentru noi toți muritorii și credincioșii de rând și nu dispariția într-un miros frumos de cadavru de moaște. Niciodată nu vom ajunge să mirosim  frumos ca sfinții pentru că ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul morții. Doar nouă ne repugnă acest miros, pe când Demiurgului Rău îi place, căci în planul Lui malefic divin noi suntem muritori și suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo în Rai căci nu degeaba suntem așteptați de Dumnezeul Cel Rău cu brațele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, îngerii, Dumnezeul Rău însuși să nu se conecteze la o sursă de energie, la o hrană care-i susține... Poate că sufletele noastre în Rai servesc tocmai acestui scop, al hrănirii duhurilor de acolo... Poate că trebuie să hrănim duhurile și entitățile cerului cu carnea, cu sufletul, cu energia noastră și pe însuși Dumnezeu Cel Rău, pe când Dumnezeul Cel Bun e ținut în fiare și i se dă zeamă lungă cu două boabe de fasole, cu gândaci înecați în acea supă și pâine uscată mucegăită, în lanțuri... Iată folosul bucuriei noastre de-a merge la Cer și de-a ști că suntem de folos cu adevărat cumva Lui Dumezeu în Cer... : Că suntem înfulecați de sfinți și de Domnul Cel Rău într-un festin pantagruelic și prin energia rezidentă în sufletele noastre îi insuflăm energie și viață însuși Lui Dumnezeu cel Rău și îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda și dărui programatic Lui Dumnezeu Cel Rău. Aș fi mai fericit să știu că sunt mâncat cu mujdei de usturoi de Dumnezeu în Rai decât să nu știu niciodată ce voi face acolo, când nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele șase simțuri pe care le am acum și nici putere și mușchi nu voi avea să construiesc ceva, să-mi folosesc cumva talentul și măiestria din vremea cât am fost viu în slujba construcției Raiului, bănuind totuși că Raiul e o patrie care trebuie cu sârg și scrupulozitate construită, dacă de patria adevărată de pe pământ ne-am bătut toți joc prin lene, nemuncă, sărbători și praznice cu nemiluita, furturi și spolieri... A visa la Rai are sens și greutate numai dacă accepți sacrificiul suprem de-a te jertfi complet și dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat și a te volatiliza în El ca un gaz de lampă ce se consumă susținând flacăra ce produce lumina, scopul final. Și pentru noi, bucuria morții ar trebui să fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El și Rău, doar ne supunem respectuoși și slugarnici stăpânirii Cerului, și nu interesul și instinctul nostru de conservare de-a ne plasa în Cer nevoile pământești de comoditate, odihnă, distracție, divertisment, voie bună, fericire, picnic și grătare. Nu poți fi fericit în Rai câtă vreme nu știi ce faci acolo... În Rai, oricât ar fi de plăcut, nu e ca acasă. Tot o frică și o scârbă viscerală te apucă de atâta bucurie și extaz programatic cât ai de trăit în Rai, o veșnicie, ca o cursă înfricoșătoare într-un montaigne-russe de distracție care și-a pierdut frânele dintr-un parc de distracții prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distracțiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectivă a poftelor, nevoilor, orgasmelor și încântarilor sufletului nostru într-un Cer insondabil, tabu și inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rău, ci pentru a fi de folos total și dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El și orice-ar avea de gând să facă cu noi. Eu sunt altruist, practic și realist. Dacă tot se spune că mai e loc în Cer și pentru mine, pentru toți, pentru oricine, aș vrea să fiu tocat și făcut drob cu mirodenii și mărar în bucătăria Raiului. Și să fiu mâncat de Dumnezeul Cel Rău cu poftă de Paști... Poftă bună...! Ori dacă i se va apleca, să mă pună mai bine, singura bucată de carne, în ciorba lungă de fasole în castronul turtit, cu gândaci, dată de-o veșnicie în penitenciar de Demiurgul Cel Rău Dumnezeului Cel Bun ținut ostatic, de care nimeni n-a auzit și care suferă egal de mult ca Iisus. Rușine omenirii care se închină Demiurgului Cel Rău luând de bună toată mascarada pe care a denumit-o viață și speranța noastră iresponsabilă către un Rai neverosimil și indefinit și o mântuire stupidă și fără de sens, ca o fugă laşă către bunăstare și huzur, în timp ce viața noastră dată nouă de Creator continuă sub directa supraveghere și mentenanță a Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El, bun sau rău, patron peste o lume cu aceleași crime ale noastre, nedreptăți, cu aceeași mizerie, precum în Cer, așa și pe pământ...

CÂND ADORMI MÂNGÂIAT DE DUMNEZEU PE PLEOAPE (REACTUALIZAT)

16) CÂND ADORMI MÂNGÂIAT DE DUMNEZEU PE PLEOAPE (REACTUALIZAT)
 
  Lumina lumânării Pascale, ca și mesaj subliminal al focului, despre ce ne poate aminti decât de un foc, o amintire a pârjolului și extincției ce a fost și va să mai vină pe acest pământ ca să ne omoare în dreapta și sfânta Apocalipsă cu care va binevoi Dumnezeu Tatăl asupra noastră să ne binecuvânteze...?
  Deci la sărbătoarea Pascală, cu căldură și emulație suntem îndemnați : "Veniti de luați lumină...!" Așa ne înseamnă sfinții părinți în noaptea de Înviere. Iar noi, exuberanți ne înghesuim să aprindem lumânările și mergem cu ele acasă să aprindem candela... Fețele noastre sunt iluminate și ușurate... E frumos, e creștinesc, e înălțător..., te eliberează de rău și păcat și te umple de o emulație sufletească indestructibilă a sărbătorii Pascale. Lumina din lumânările noastre se aprinde singură la Ierusalim, e un miracol, (deși un eretic chimist a spus că e ceva pe bază de fosfor care se udă iar când se usucă se aprinde instantaneu pe baza unei reacții chimice demonstrate și experimentate de chimistul nebun în laborator). Totuși, focul, adică lumina Pascală cum i se spune, e ceva sfânt, e un simbol al unui foc, foc ca toate focurile, adică plasmă, similară plasmei expulzată de coroana solară periodic care perturbă catastrofal rețelele electrice citadine, arzând transformatoare electrice și lăsând metropole întregi în întuneric, întrerupând telefonia mobilă și tot ce funcționează pe bază de curent electric în civilizația contemporană. Exploziile solare catastrofale au fost și vor mai fi. Întrebarea este nu dacă vor mai fi ci când vor fi, și când vor fi fatale, când soarele va avea, normal, puseele lui periodice de tensiune și va arunca în spațiu imense trombe de foc în ceea ce se numește vânt și furtuni solare, iar radiația electromagnetică a pământului va fi mult prea ineficace pentru a opri pârjolul de foc ce va veni. Într-un fel pârjolul omenirii va veni printr-un foc apocaliptic. Un foc normal al soarelui creat de Dumnezeu, soare care-şi va lua lumea-n cap ca un cal nărăvaș de curse răsturnând căruța omenirii și cu credincioși și cu necredincioși deopotrivă, carbonizând atât păcătoșii cât și pe cei bine plăcuți în credincioșie și smerenie Lui Dumnezeu. Durerea în arsura cărnii a unui păcătos o pot înțelege, pe când același chin și grozavă traumă fizică a unui credincios mă intrigă de protest interior. Nu e drept ca cei credincioși să piară în foc, chinul și groaza lor sunt inadmisibile de acceptat într-un concept de justiție cosmică, și totuși ochii lor vor pocni în radiațiile și flăcările soarelui nebun, creierele și inima-le pline de Dumnezeu le vor fierbe în cranii și piepturi, carnea lor va sfârâi în foc în miros de grătar atunci când Dumnezeu va hotărî Apocalipsa forțat de capriciile unui soare obraznic și libertin cu care Dumnezeu nu se va mai înțelege și care va azvârli vânturi solare devastatoare pe pământul creat de Dumnezeu, împânzind cerul cu aurore malefice roșii. Dacă soarele se va ține totuși temporar cuminte, de foc tot nu vom scăpa, căci vor veni erupțiile vulcanice aducând aminte de pârjolul ce a fost pe pământ în epoci imemoriale când megaerupțiile vulcanice făceau prăpăd pe Terra, cu temperaturi de 3000 de grade celsius ce fierbeau râuri de lavă incandescentă curgând pe munți și văi, nesugerând nici o clipă că pe acele locuri vor fi cândva în timpurile noastre niște biserici și niște credincioși care vor aprinde inocenți lumânările Pascale. Într-un fel, omul, această trestie firavă care are 70% apă ar avea tot dreptul să urască și disprețuiască focul când ar sconta ce prăpăd a făcut și va mai face el pe pământ inexorabil într-un final, întrerupând odată pentru totdeauna tradiția sărbătorii Pascale, arzând și topind totul în cale, și munții cei de piatră ce se vor topi și curge la vale, și ceara tuturor lumânărilor Pascale, și inimile tuturor credincioșilor, și biserici și cruci, eliberând pe Iisus de corul ingrat și epigonic al comemorărilor de fiecare an a unei crucificări barbară în ideea ei sălbatică și inelegantă în persistența și încăpățânarea cu care se serbează în fiecare an. Pentru suferințele îndurate inutil, Iisus ar trebui odată pentru totdeauna lăsat în pace, suferința-i nemeritată ar trebui să-i fie menajată când practic nu și-a atins scopul și eficacitatea. Au la ce-a trebuit să sufere Iisus când îndată după orice Paște măcelul în omenire s-a reluat nestingherit an de an, până în ziua de azi, încât e o profanare a cotelor suferințelor unui Iisus a face mereu caz de moartea și învierea Lui când de 2000 de ani exemplul tragediei Lui nu reușește să insufle omenirii un concept interior fezabil de căință, îndreptare, altruism, smerenie, bunătate și pocăință...? Nu e o blasfemie...? Nu e imoral a face mereu vorbire de suferința eliberatoare a Lui Iisus când tragedia se va relua regulat în fiecare an după Paști, în aceleași cote implacabile...? Îmi este milă de suferința și durerile inutile ale Lui Iisus când exemplul Său, al tragediei Sale se dovedește ineficace și nefolositor pentru îndreptarea moravurilor unei omeniri  pentru care nici Dumnezeu nu mai găsește nici o soluție decât cea extremă de urgență și avarie, a amenințării pieirii apocaliptice. Să fii Demiurg atotputernic și să ajungi să-ți distrugi scârbit propria operă, înseamnă că te-a scos din minți iremediabil răutatea umană iar bunătatea și răbdarea infinite demne de un Dumnezeu, au ajuns la capătul infinitului răbdării divine. Nouă ce ne mai rămâne decât să ne pregătim de moarte, de întâlnirea cu un Dumnezeu supărat și încercănat de necazurile avute cu noi...? Și să mergem cu lumânările Pascale acasă în fiecare an să ne aprindem candelele. Și să ne rugăm inutil pentru noi și cei păcătoși pentru care nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție decât cea a coerciției prin focul apocaliptic. Vrând să desfaci capacul metalic al lumânării Pascale, te arde la degete... E groaznic de fierbinte... La fel ca focul exploziilor solare, ori ca focul iadului. Îți vine o firească dar disimulată ură să umbli și să te joci cu focul, pieirea noastră promisă, fie el și foc al lumânării Pascale căruia i se zice lumină. Focul, acest prieten dintâi al viețuirii umane dar în final ghinion din urmă al tagmei omenirii, focul, această stihie incontrolabilă care mutilează oameni și copii nevinovați ce vor ajunge la spitalul de arși, cu care s-au ars pe rug atâtea suflete nevinovate în timpul inchiziției în numele credinței și al Lui Dumnezeu, cu care au fost jertfite atâtea suflete nevinovate de martiri, oameni sau animale prin ritualul barbar al jertfirii prin arderea detot...! Iată ce orori se pot vedea privind un foc simplu al unei lumânări Pascale. Focul, această incomensurabilă energie prezentă și risipită în atâția sori din univers, iar oamenii se chinuie să-și plătească factura la încălzire, unii pensionari săraci nu reușesc și sunt executați silit, dați afară din casă pe scările blocului, cu lacrimi de durere în obraz și rugăciuni pioase din buze murmurând către bunul Dumnezeu... Dumnezeu ne-a dat pentru energie nu focul și energia solară inepuizabile ci petrolul și pădurile pe care le-am spoliat neavând de ales, când printr-o simplă hotărâre divină puteam să primim gratis de la Domnul întreaga energie direct din soare cumva, că și-aşa se cheltuie inutil în univers, ori tot focul din soare Dumnezeu îl folosește pentru industria iadului, cine știe, iar altă parte din energia soarelui o păstrează pentru exploziile solare ce ne vor nimici specia într-o malefică promisiune apocaliptică a sfârșitului lumii... Privind lumânarea Pascală din mâna mea, din respect pentru Iisus n-o voi arunca chiar dacă-mi va frige degetele, și mă voi duce acasă în fiecare an să-mi aprind candela cu ea și să spun cu gura urzicată de dezamăgire "Hristos a înviat...!", și să mi se răspundă iresponsabil : "Adevărat a-nviat !", de parcă era loc de vreun dubiu că un Sfânt ca Iisus va învia în măreața-i putere și trebuia să ni se facă poftă de-a ști și repeta și noi caduc și inutil adevărul Învierii...! Adânc nonsens să spunem inconștienți că Hristos a-nviat, când logica lucrurilor spunea atât de verosimil că un Divin nu putea decât întâi nici să nu moară, iar apoi dacă tot a murit, să învie, nu a treia zi, ci în secunda 2 după moarte, ne mai vorbind că pentru un Divin, afară de faptul c-a făcut-o mărinimos pentru noi, moartea se descalifică, ca și concept, nonsensul morții Divine fiind un nesimțit pleonasm al mizerabilelor noastre teorii teologice absurde, iar întărirea : "Adevărat a-nviat" fiind culmea pleonasmelor și elucubrării noastre în absurd, ca să ne gâdile nouă vanitatea de-a ne simți bine religios având această certitudine ieftină a emoției învierii incontestabile...! "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă...", este un citat din slujba de duminică, trădând lingvistic o tautologie nefericită, și moral un egoism subiectiv autosuficient de castă religioasă de parcă infinita măreție a Lui Dumnezeu s-ar termina și limita undeva fiind doar meritul și privilegiul exclusivist al unora aleși sau autoaleşi pe sprânceană de a-L vedea numai ei pe Dumnezeu și a beneficia numai ei de căldura sfințeniei Lui... Dimpotrivă, mai vârtos ar folosi să se arate Dumnezeu instantaneu în primul rând păcătoșilor odată pentru totdeauna pentru a le curma în faşă intențiile păcătoase și a se îndrepta definitiv tot omul necredincios, nemaiavând rost pe pământ a face vorbire de intențiile păcătoase ale oamenilor, într-o revoluționară pocăință ca să nu se mai audă în veci de rău pe pământ, de nedreptate și de Satana. Când toți oamenii după slabele lor puteri în credință vor avea necondiționat, liber, gratis și nemijlocit parte de beneficiile practice și imediate ale puterii sfințeniei dumnezeiești, abia atunci Dumnezeu va zâmbi discret și satisfăcut prima oară în viața Lui, într-o festivă și sărbătorească zi a venirii Lui Dumnezeu pe pământ, în toata Slava, puterea și bunătatea Sa, când dinainte-i căzuți în genunchi cu frunțile plecate smerit în praful drumurilor, lacrimile noastre de pocăință neoprite șuvoi curgând luni la rând, vor transforma praful în noroi și vom fi etern mânjiți cu el pe obrajii plânşi de suprema pocăință și bucurie a părtăşiei cu un Dumnezeu al sensului nu al nonsensului, al rațiunii și nu fabulației simptomatice odată pentru totdeauna pe lumea asta păcălită de religie... Ne vom mai ruga mult și în zadar. Ne vom ruga până se va consuma uleiul din candelă, se va stinge lumina sfântă, noi o vom aprinde iar și iar și nici mâine, nici poimâine nu va veni Dumnezeu singur și nechemat, sesizându-se din oficiu ca un fenomen natural în inimile noastre, ca o rază de soare orbind ochii unui ocnaş condamnat la veșnică carceră grea în beznă... Dumnezeu are o față atât de negrăit de dulce și frumoasă în culori pe care niciodată nu le-am văzut, și nu le va vedea nimeni cu ochii vii. Mâine dimineață ne vom trezi și vom vedea orice, și noroi și stele dar pe Dumnezeu nu...! Pentru că așa am ales noi : Să-L vedem pe Dumnezeu nu cu ochii noștri vii, fie ei miopi și încercănați de nesomn și necaz, ci cu ochii închiși, visând în sicriu cum sufletul nostru va avea doar el acest privilegiu pe lumea cealaltă. Cât timp va mai dura această alienantă visare și după cât timp ne vom trezi din acest somn și vis greu care se cheamă o astfel de credință și speranță deșartă în Dumnezeu...? Niciodată nu vom vedea pe Dumnezeu...? E cu neputință...! Să fie credința și religia noastră un vis omenesc, o modă și-un snobism al timpului, o pasiune trecătoare a istoriei care se va stinge, cum spunea Cioran, în moravurile curente ale omenirii peste un număr de maxim sute ori mii de ani...? N-aş vrea să apuc să trăiesc resurecția și recurența groazei și sălbăticiei omenirii din acele timpuri vide și anxioase eliberate și goale de tirania unui Dumnezeu sau altul. Ce-aş câștiga să mă trezesc din acest vis și din această iluzie a credinței și ce-ar câștiga oamenii dacă s-ar trezi cu toții...? Va începe altă disperare și altă poveste, altă cădere în golulul și neantul deznădejdii și mai mari, ori poate omenirea va reveni din nou, neavând de ales, la vechile religii politeiste în mai mulți zei, după placul și caracterul fiecăruia, fiecare crezând în zeul care-i place, bețivii în Bachus, vânătorii de mistreți de la Balc în Diana, și narcisiştii în Apollo, zeul frumuseții. Vidul și neantul amărăciunii nu sunt complete și depline decât dacă Dumnezeu nu ar exista. Ori vidul și amărăciunea sunt posibile în sufletul meu în forma actuală pe care a ales-o Dumnezeu să existe pentru ochii mei holbați inutil la stele în miez de noapte de mai. Dumnezeu e inadecvat și inactual dacă nu mă face și pe mine fericit... Or Dumnezeu nu-ți bagă în traistă nimic și trebuie să te ajuți singur să-ți găsești norocul și fericirea. Poți fi fericit privind o stâncă mută, un copac bătrân ori soarele și având dreptul să spui că acestea sunt Dumnezeu sau au pe Dumnezeu în ele. Și poți plusa, încercând să vorbești cu stânca, cu copacul sau cu soarele, adică cu Dumnezeu, și apoi îi poți cere orice. Eu ce pot să-i cer ? Decât să cad în păcatul vanității egoiste ca toți ceilalți mai bine i-aş spune Lui Dumnezeu că nu vreau să fiu fericit și că nu vreau într-un Rai gol de Dumnezeu ca această lume văduvită de prezența Sa fizică. Dacă aici pe pământ unde prezența fizică a Lui Dumnezeu ar fi atât de utilă într-o lume de crime, orori și nedreptăți pe care Dumnezeu nu le încetează odată pentru totdeauna arătându-se clar, dar în Rai unde e atâta bine, frumusețe, dreptate și sublim, Dumnezeu pentru ce ar exista și la ce ar mai fi util într-un rol transcendent absolut decorativ și ineficient ? Purtat forțat de iureșul și înghesuiala religioasă mercantilă a oamenilor în Rai, precis mi se va face rău și voi face o cădere de calciu. De aceea mi-e groază să mă gândesc până la acea insipidă lume probabilă a Raiului... Acolo, de la capăt trebuie să înfrunt alte caractere, alte ambiții, alte vanităţi, alte delațiuni, alt delir, alte ierarhii, alți șefi și regulamente nedrepte și tâmpite, altă durere, altă poveste... Acolo nu voi mai putea gândi și scrie... Iar aici, în puterea nopții am obosit deocamdată să mai scriu pe telefonul meu mobil cu fața zgâriată de atâta tastat... Mi se împăienjenesc ochii și mi se închid pleoapele. E Dumnezeu care mi le închide cu degetele Lui tandre... Noapte bună...!

ADIO BĂRBAȚI !

17) TROMBOSTOP PENTRU BĂRBAȚI ( REACTUALIZAT )
 
  Femeile ar trebui să le pună în mâncare bărbaților trombostop ; pentru că toți bărbații vor face tromboză ori accident vascular cerebral și vor paraliza într-o zi... Imobilizați la pat în spital, apoi aduși acasă ca și cazuri incurabile clasate, niște legume cu ochi, tot femeile, deie-le Domnul sănătate, îi vor îngriji pe bărbați, le vor da supă de găină strecurată, cu lingurița, și ceai de tei, "că bolnavilor le place ceai de tei"... Apoi restul de viață, imobilizați la pat, cu balele și transpirațiile agoniei bolii șterse cu prosopul de soțiile lor credincioase, ei muribunzii bărbați în letargie, cât mai au de trăit, un an sau doi, Doamne ferește de atâta chin imobilizați la pat, vor fi îngrijiți cu dragoste de femeile lor, li se vor pune pamperşi, îi vor întoarce și șterge cu prosopul de năduşeală și le vor face vânt cu prosopul în arșița înnebunitoare a verii. Cei ce vor fi luați acasă vor avea noroc căci soțiile lor vor porni aerul condiționat pe caniculă. Dar cei rămași în spital se vor chinui în arșița verii din spital unde ai intrat cu sens unic în iulie iar în septembrie pleci între patru scânduri dacă familia a dat semnătură să te opereze. Dacă nu, mori acasă în patul tău, cu soția distrusă alături, slăvit să fie Domnul, că a creat aceste minuni sfinte care sunt femeile, soțiile, mamele, minuni ale lumii, pui de Dumnezeu pe pământ, care să aibă grijă de bărbați și să-i mângâie pe frunte și obraz când ei, bărbații, cu ultimele puteri mai îngaimă o vorbă sau două pe patul de moarte apoi închid ochii... Cele mai frumoase femei din lume sunt soțiile, mamele, surorile, bărbații având o șansă și un noroc extraordinar că sunt băgați în seamă de aceste minuni ale universului care sunt femeile. Femeile și soțiile sunt cele mai harnice, cele mai virtuoase, ele știu întotdeauna măsura pantofilor bărbaților, a cămășilor, spală, întind rufele, calcă, fac mâncare, îngrijesc copiii, le cumpără bluzițe, știu pe de rost numărul și mărimea hainelor, și ale copiilor și ale bărbaților lor. Ele, femeile fac tot ce bărbaților le e silă ; iar bărbații în traiul lor boem profită de hărnicia și devoțiunea femeilor. De aceea pentru lenea și traiul lor boem, bărbații oricum plătesc. Ei trăiesc mai puțin ca femeile și se împuținează pe lume încât într-o zi vor dispărea detot. Fără probleme, căci la Dumnezeu totul e posibil și prevăzut. Vor trăi femeile fără bărbați și vor naște fără bărbați ca Maria, mama Lui Iisus, ca dovadă că există această posibilitate a nașterii supranaturale în coordonatele realității, trebuie numai să crezi ; orice, dar să crezi. Există unele șopârle a căror specie nu are masculi ; și unele insecte microscopice cum ar fi afidele, au descoperit în evoluția lor că se pot reproduce și exista fără masculi, când toate exemplarele care se nasc sunt aproape exclusiv femele, ieșite din ouă nefecundate. Evoluția a dovedit că este posibilă naștere fără masculi. Bucurie deplină pe pământ, când matriarhatul se va înscăuna cu nădejde... Oriunde vei căuta cu ochii, nici un bărbat ! Adio violență conjugală, adio cununie când femeia nu mai trebuie să jure supunere soțului în fața Lui Dumnezeu, și nici că trebuie să accepte ca bărbatul ei să-i fie cap cum Iisus este cap bisericii. Adio bărbați, adio ambiții războinice pe lume, adio arme, adio violență, adio crimă și pedeapsă care îndeobște sunt apanajul bărbaților, tot ce a inventat Dumnezeu mai criminal și distructiv în societate. Adio statut și veleități de superioritate masculină când bărbații nu vor mai exista. Nu vor mai exista brute, mafioți, asasini pentru că e clar : aceste instincte criminale vin în mintea masculilor pentru că ei nu pot naște. Abia când ai născut ceva înțelegi prin tine și abilitatea ta lăuntrică maternă că nu poți suprima și nu-i poți lua viața. Păcat că Dumnezeu nu a luat în calcul acest aspect și în mod deloc inspirat a ales să facă întâi bărbatul, El însuși, Dumnezeu alegând să fie bărbat, acceptând tacit acest statut de superioritate. Când toți bărbații vor dispărea și însuși Dumnezeu se va simți incomod că a rămas singurul bărbat din univers într-o lume a femeilor, atunci  totul va triumfa în pace în țări cu președinți femei, înțelepte, pașnice, virtuoase. Raiul și pacea Lui Dumnezeu vor face singure pe pământ femeile, fără bărbați. Dovada că bărbații nici n-au avut vreun rol benefic pe pământ, ei fiind mijlocul otrăvit prin care mama noastră Eva s-a compromis și ratat, și poate dacă Dumnezeu făcea întâi femeia va fi văzut că ea nu devine tristă singură și nu trebuia să-i mai facă dintr-o coastă a ei bărbat. Nu mai era dorința de-a culege mere ionatane dulci parfumate și-a le oferi cu dragoste bărbatului iubit. Nu mai era pentru atâta greșeală pedeapsa divină și alungarea din Rai a noastră a tuturor în ocna numită pământul păcătoșilor, nu mai era nevoie să fie răstignit și omorât în batjocură Iisus ca să ierte păcatele oamenilor și nici ca mama Sa Maria să-L plângă cu lacrimi de sânge mort pe cruce. Dacă Dumnezeu alegea să facă numai femeile, după evidentele virtuți pe care le au ele comparativ cu bărbații, Iisus nu se mai năștea sau se năștea în chip de fată. Iar o fată este delicată și pașnică ; nu purcede la războaie și armaghedoane cum a făcut Iisus ducându-se în iad ca să facă instrucție cu moartea pre moarte călcând în această inutilă și irațională acțiune de comando în urma căreia toți oamenii au încercat să fie mântuiți de al nostru Mântuitor Iisus. Făcând prima dată barbatul Dumnezeu a schimbat istoria ca să fie așa sângeroasă cum a fost și este. De n-ar fi fost primul bărbat Eva nu mai culegea mere din pom și n-avea pe cine să corupă ; ar fi rămas în Rai și ne-ar fi născut din ea cu duh Sfânt pe toți în felul Fecioarei Maria și noi am fi fost fericiți zburdând ca niște miei pe pajiștile Raiului. Atunci nu ar mai fi fost nevoie de acest ocol inutil prin viața de-amar și păcate, ieșind din Rai cum am ieșit, alungați, dați afară de Dumnezeu printr-un pocinog și aventură nătângă a strămoșilor noștri întâi făcuți de Dumnezeu din lut,  ca să fim condiționați apoi draconic și inuman pentru reintrarea înapoi în Rai, dacă nu facem păcate, bineînțeles. Cauza răului au fost bărbații. Frământatul lor din lut și suflarea de duh sfânt peste glodul mizerabil din care i-a frământat Dumnezeu, a fost o impardonabilă greșeală sau eroare divină sau inutilitate a muncilor Domnului care putea să-și dozeze altcumva efortul, nefăcând bărbații, niște apendice inutile și dăunătoare, astfel ca să fie obosit mai puțin și să se odihnească numai o jumătate de duminică iar în cealaltă jumătate să izvodească alte și alte beneficii și fericiri lumii create în cinci zile. Strașnic necaz în schimb și cu bărbații ăştia aruncați de un Dumnezeu plictisit și obosit, pe capul femeilor...! Ele de tinere simt și văd dezavantajul însoțirii cu aceste creaturi, bărbații. Adolescente, în prima lor noapte de dragoste, posedate, ele vor sângera și vor avea grimasă de silă și durere pe chip, nu de plăcere și extaz ca bărbatul care dă din fund în disperare și copulează în draci, iar tânara soție dezvirginată se va schimonosi de durere și silă, năclăită de sânge într-o amară deznădejde a simțurilor și cărnii, tocmai când n-o voia. Ce înseamnă actul sexual dacă nu un sacrilegiu al bărbatului către fecioara care urmează să fie mânjită de propriul ei sânge într-un inestetic teatru de împlântare în trupul feminin jertfit și profanat a unui cuțit, de o mie sau zece mii de ori, căreia Dumnezeu i-a zis copulație, a unei unelte masculine de subjugare, asuprire și sfredelire, falusul, semănând cu o țeapă a lui Vlad Țepeş, înfăptuind cu voia Domnului sacrilegiul nesăbuit și aducându-i-o pe femeie imoral jertfă inutilă Domnului...!? Dumnezeu a frământat odată lutul făcând omul, apoi s-a spălat pe mâini și a spus femeilor : "Nașteți în dureri...!" Văzând aceste dezavantaje ale femeii, Dumnezeu a mai îndreptat necazul femeii făcând bărbații mai lesne muritori, ca să se curețe mai repede și să lase femeile cu suflet dumnezeiesc să se bucure și să înflorească mai libere de jugul masculin în existența lor altminteri glorioasă întru credință și părtăşie cu Dumnezeu. Bărbații și-au primit pedeapsa : Să li se închege sângele și să facă accident vascular și tromboză, iar unii să devină menestreli și poeți. Poeți, adică niște looseri romantici...! Neisprăviți de doi lei...! De ce mai taie ei frunză la câini și nu văd că femeile, în care-n "toat-a lor făptură e-un nu știu cum și-un nu știu ce" cum spunea Eminescu, sunt mulțumite așa cum sunt...? În zadar atâta delicatețe, romantism și devoțiune față de eternul feminin pe care femeile nici nu știu că-l au și nu le folosește la nimic, ca a cincea roată la căruță care nu mai are nici un rol, femeile putând funcționa ireproșabil absolut văduvite de tot farmecul și nu știu ce-ul și nu știu cum-ul cuibărit în a lor ființă... Femeile sunt inteligente și practice. Nu le servesc la nimic preamăririle și poemele de dragoste cu care se ostenesc nefericiții poeți să le dedice exuberanți și cretini. Femeile nu se complică. Ele dăruiesc complet totul, toată ființa și eternul lor primului venit, primului sosit care pune mâna pe bogăția sufletului și inimii lor fără prea multe menajamente și sofisticări romantice... Așa sunt ele, femeile făcute în toate celulele lor ; până și celula reproducătoare, ovulul li se ermetizează după ce a fost atins de orice spermatozoid întâmplător și efemer.  Oricine pune mâna pe o femeie și o întâlnește și cunoaște absolut din întâmplare, o are pe deplin și o dobândește ca pe un bun câștigat cu atâta ușurință, ca pe un hamburger de la fast food, peste care toarnă după plac ketchup, muștar, varză și maioneză și apoi îl mănâncă. Femeile sunt hamburgeri delicioși pentru bărbați.  Primul venit transformă femeia într-un bun mercantil, într-o marfă folositoare, astfel încât ea pe altul oarecare dacă l-ar fi-ntâlnit absolut din întâmplare, ea tot așa l-ar fi iubit, vorba lui Topârceanu. Și tot așa de gravidă ar fi rămas cu oricine ar fi îndeplinit acest detaliu sec al cauzei gravidității ei. Cel ce însămânțează o femeie, automat o hipnotizează și devine un idol pentru ea, astfel că femeii nu-i mai servește la nimic orice căinare romantică și orice osteneală poetică i-ar mai dedica orice poet, orice geniu pustiu fermecat de farmecul și eternul feminin. Copilul femeii odată născut dobândește suprema atenție din partea femeii, vinovatul pentru prăsirea ei rămânând mult în urmă ca importanță și valoare. Tot ce se naște din femeie devine pentru ea ceva sfânt. Chiar și bastardul rezultat în urma unei agresiuni prin viol primește din inima femeii o fărâmă de afecțiune, nobilă în esența ei, involuntară și inocentă, scuzabilă, iar agresorul primește un procent de iertare și o formă grotescă și ciudată de prețuire. Oricine ocupă întâmplător și fortuit o nișă în economia destinului fericit sau nu al unei femei o transformă și o revendică fără piedici implacabil. Din omidă ea devine fluture, sau din fluture devine înapoi omidă. Nu mai păstrează nimic din ce-a avut, nu mai arată deloc cum a fost, cel ce-a prins o femeie în lianele și corzile destinului îi împrumută din destinu-i meschin și o face frecventabilă, descifrabilă și uzitabilă în cheia bunului plac încât devine lumea plină de eroi, fiecare bărbat care-a încorsetat o femeie în chingile destinului său devenind un erou pentru ea, precum și Enrique Iglesias spune : "I can be your hero baby..." De ce el și nu altul...? Aceasta-i întrebarea și aceasta fiind o chestiune de întâmplare aleatorie. Astfel încât jurămintele de iubire, credință și loialitate mi se par simpatice dar amuzante și puțin ridicole privind din unghiul de vedere al scepticismului, realismului și relativității. Deși are dreptate Anda Adam în cântecul "Am o inimă", totuși scepticul de serviciu din mine se amuză când o aude spunând : "Am o inimă de dat / Unui singur bărbat / Care să știe ce să facă lângă mine în pat... / Am o inimă de dat,  / Nu e de-nchiriat, /Iubirea mea nu se vinde la metru pătrat..." Acel bărbat putea fi oricare sau nici unul. Și atunci cu iubirea cum rămâne...? Oricum trebuie să crezi o femeie când spune că și-a găsit iubirea și-şi oferă ingenuă dragostea unui întâmplător bărbat pe care îl consideră ea potrivit oferindu-i credință și fidelitate de-a pururi pe nisipurile mișcătoare ale inconștientei ei inocențe. Căci nici o femeie nu înțelege, nu bagă de seamă și nu poate accepta această simptomatică a sufletului bărbătesc de-a se simți victima propriei biologii care spune natural că se simte asfixiat de-a nu-și trăi integral și natural fireasca  biologie poligamă a masculului impresionat de întregul concept de frumusețe și atracție care se găsește în toate femeile, iar nu numai într-una, iar bărbatul obligat la monogamie și fidelitate de femeia lui, de conveniențele sociale și de conștiința lui respectabilă se poate considera un semi eunuc, pe jumătate castrat. Ca bărbat n-ai ce comenta... Unde-i ordin de fidelitate, cu plăcere...! Bărbații nu sunt ca albatroşii, lebedele și pinguinii care își aleg perechea pe viață și nu mai au ochi pentru alte înaripate ; bărbații trebuie să accepte stoic virtuțile fidelității și căsniciei și să facă o opoziție decorativă matriarhatului, ineficace și doar pe marginea terenului. Orice bărbat va accepta tacit și nu va nega ceea ce spune George Călinescu în "Enigma Otiliei" : "Căsătoria monogamică este o instituție falsă contra naturii. Zoologia ne învață că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un bărbat cu o singură femeie este un emasculat, un castrat. Câțiva ani, până la treizeci de ani cel mult, când femeia mai are încă nevoi sexuale, nevasta e o ființă care poate fi grațioasă și adorabilă. Apoi femeia, contrar credinței comune devine frigidă și autoritară. Sexualitatea dispărută lasă în locu-i, ca focul care se stinge, o cenușă, un fum greu de derivate : ambiții sociale, iubiri inegale de copii, avariție, totalitarism, fundamentalism conjugal. Cei mai mulți bărbați așa ziși de acțiune nu sunt decât involuntare victime ale nevestelor ajunse la vârsta când femeilor le cresc mustăți și păr pe picioare, semn al regresiunii secrețiilor interne și al morții în decrepitudine și ramolisment a feminității lor. Pe cea mai delicioasă fată îți dau voie s-o iubești, s-o slăvești, dar dacă vrei să-ți rămână neștearsă în amintire, fugi de ea. În antichitate numai curtezana era cu adevărat respectată".
  Deci, femeile ar trebui să știe că leacul pentru ele, pentru liniștea lor și pentru a putea fi iubite mai vârtos, mai bazat și adânc este să fie înșelate din când în când, altfel ceva din sufletul bărbatului se umple de un sânge ce devine din roșu aprins din ce în ce mai negru și închegat, iar un cheag de sânge tot se va duce la cap și bărbații vor face tromboză, paralizând, și asta fără ca să vrea, fiindcă înainte de toate bărbatul a fost făcut de Dumnezeu mascul, adică mamifer, de neînțeles fiind de ce n-a fost făcut o entitate superevoluată, invulnerabilă. Rugăciunea de taină a femeii ar trebui să fie : "Doamne, de ce mi-ai făcut bărbatul mamifer și mascul...?, fă-l înapoi ceva, orice altceva, fă-l ca Tine...!" Or e imposibil, căci vine tot înțelepciunea și spune: "Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi..." Încet, încet omul liber de corsetul misticii religioase va descoperi una după alta disfuncții și disoluții în ceea ce s-a numit Creațiune. Atât numai că din respect, eleganță și condescendență față de Creator, poate din frică sau chibzuință, toate obiecțiile față de Creațiunea Lui Dumnezeu se vor ofili în concret și se vor scutura și cădea ca florile albe de cireș, potrivit lui Eminescu care spune : "...ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor". Astfel, nimeni nu se va apuca să-și scoată la lumină descoperirile cutremurătoare și incriminatoare la adresa operei Lui Dumnezeu, rămânând în continuare încă zece mii de ani cu critica asupra divinității fierbând în adâncul cugetului, inutilă, ca o literatură de sertar nepublicată. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu, lumea va rămâne tot așa, neschimbată, încă zece mii de ani, și asta fiindcă așa le place dragilor dreptmăritori creștini ce în fiecare an laudă de Paște mormântul lui Iisus, de trei ori fericit. A mai trecut un Crăciun și va trece încă un Paște... Mâine se va relua absurdul și măcelul vieții, de unde-a rămas. Mâine se vor relua și măcelul, și iubirea și înjurătura de Dumnezeu, de unde-au rămas. "De altfel, (citat din Emil Cioran), înjurăturile, în grade diferite, Lui Dumnezeu și numai Lui i se adresează. De s-ar referi la oameni ar fi iremediabil vulgare, fără inspirație și fără consecințe. Înjuri Dumnezeul unui om și nu omul care ți-a făcut rău. Acesta nu poartă nici o vină, căci Dumnezeu este sursa inițială a păcatului și erorii. Căderea Lui Adam e în primul rând un dezastru divin și numai în al doilea rând unul uman. Dumnezeu și-a plasat și expulzat în om toate posibilitățile Lui de imperfecțiune, tot putregaiul și toată pierzania. Rostul apariției noastre e salvarea perfecțiunii divine. Tot ce în Atotputernic era infecție temporală și cădere, s-a canalizat în oameni și Dumnezeu și-a scăpat [și salvat] vidul, noi servindu-i ca derivativ, cobai și pistă de încercare iar El rămânând gol [și absolvit] de orice rău și vină. Istoria ar fi un Dumnezeu în putrefacție dacă n-am fi fost noi ca să-i spălăm rușinea prin a fi acceptat să fim. Prin viață am scăpat Absolutul de la cangrenă... Și de aceea când înjurăm spre cer o facem cu dreptul omului ce poartă povara altuia. Dumnezeu bănuiește ce se întâmplă cu noi, și dacă l-a trimis pe Iisus să ne preia din dureri, a făcut-o din remușcare, iar nu din milă".

UN DUMNEZEU CARE S-A MURDĂRIT PE MÂINI DE LUT (REACTUALIZAT)

23) UN DUMNEZEU CARE S-A MURDĂRIT PE MÂINI DE LUT ( REACTUALIZAT )

                        1)

  Un Dumnezeu care s-a murdărit pe mâini de lut făcând primul om e un Dumnezeu care s-a compromis și și-a pierdut timpul de producție și de lucru, inutil și irecuperabil odată pentru totdeauna. Un miliard de treburi mai importante în univers Îl așteptau să le gestioneze și Dumnezeu și-a ales cu precădere aceste chestiuni efemere, oamenii, buruieni și trestii gânditoare, să-i creeze și să se îngrijească de ei, să-i arunce în lume pe piața universului și să le spună ceremonios și machiavelic : " De acum trăiți și umpleți pământul !". Curat machiavelic și câinos a lucrat Creatorul asupră-ne căci nu ne-a hărăzit nouă, Tatăl nostru din Ceruri, direct și nemijlocit moștenirea din Cer fiind fii și fiice ai Lui, făcuți de El fie și din lut, ci incredibil și inexplicabil, Dumnezeu nu a pus în destinul nostru o bună și curată, părintească intenție divină ci am fost toți pe-un capăt surghiuniți de El pe pământ pentru vina moștenită a primilor proști pe care i-a făcut, Adamii, apoi ni s-a poruncit din sudoarea muncii să ne câștigăm existența iar femeile în dureri să nască prunci. De aceea, multe femei nemaisuportând, au ales cezariana. Iată dar că iubindu-ne atât de mult, pentru fiecare om Dumnezeu a dat indubitabil această dispoziție malefică de a exista și odată cu ea, fiecare a primit pe cap ca pe o molimă și fatidică ursire, neajunsul de a se fi născut. Căci a fi și a te fi născut în decorul și paradigmele acestei mizerabile realități terestre indiscutabil sângeroase și nondivine, este clar pentru creatura inteligentă, omul, nu și pentru celelalte dobitoace, săracele ale regnului animal, un neajuns suficient de remarcabil și tragic pentru om, oricât s-ar mândri Dumnezeu pentru crearea lumii și-a oamenilor închinători și religioși și pentru asta s-ar aștepta să-i mulțumim că a avut inspirația cinică de-a ne fi făcut ca să ne simțim ca niște lepădături ale universului ce suntem,  colcăind în mocirla tragismului nostru într-un colț al Căii Lactee pe planeta Terra, casa și mormântul nostru.
  Este un neajuns că te-ai născut ca și om, ca și produs și intenție a oricărui Creator ar fi avut pretenția că te-a făcut din lut sau altceva suflând duh sfânt peste capul tău plin de păduchi. Cât cinism și lipsă de viziune sau bună intenție divină poate să aibă un demiurg creator cum a avut al nostru numit Savaot sau Iehova, ori în alte două sute de denumiri câte religii sunt,  ca să nu stea locului cuminte în neagra Lui singurătate cosmică în schimb cinic pe toți să ne facă bolnăvicioşi și lesne pieritori, efemeri și muritori de profesie, când viața tuturor oamenilor ce a urmat de la Facerea Lumii și prin strămoșii noștri până la noi este evidențiată în timp și istorie de concretul însuși dramatic și sângeros al conținutului ei prin ceea ce numim necazuri și greutăți de toate zilele ale fiecăruia ! Fericiți de nu eram și Dumnezeu era în concediu ca să nu mai trebuiască să se ocupe să lucre ceva și să ne facă pe noi ! Dacă nu eram și barem nu ne nășteam iar Dumnezeu stătea departe și cuminte de aceste intenții ale facerii și modelării noastre atât de cârpace și dramatice dintr-un boț de lut, măcar nu aveam nici unul nici ce câștiga, nici ce pierde în dulcea platitudine a neantului și neființei de dinaintea nașterii, de dinaintea oricărei inspirații divine a Lui Dumnezeu de a se apuca să facă ceva, găsind cu cale anume să facă viața ta și a mea, drame inexorabile pândite de declin promis și asigurat din chiar debutul lor. Ți s-a spus și promis clar omule că din pământ ești și în pământ te vei duce deci nu știu ce beneficiu moral și valoric în sine poți dobândi din această ipostază funestă și sordidă a transformării omului în pământ și mizerie ori de dinainte de naștere, ori după moarte, efect al poruncii și ordinului discreționar divin care îți stigmatizează întreg înțelesul și bucuria vieții dacă o mai aveai, ca să sucombe în noianul necazurilor și dezastrelor vieții tale, unele promise, altele instantanee, și să te aștepți că la urmă vei avea parte și vei fi tu însuți ceea ce ai fost, pământ negru sau galben, cadavru final putrezind în acest pământ în care ai parte de spectacolul final dezagreabil și horror al beznei cavoului și ospățului viermilor tăi. E stupid să negi această tristă evidență a neajunsului existențial în destinul uman, hărăzit așa de către cine altcineva decât bunul Dumnezeu, când cu nimic nu te alegi din alegerea și planul Lui Dumnezeu de a se ocupa cu ceva în univers, găsind cu cale de a cășuna pe oameni și de a te face pe tine bunule samaritean din lut care s-a transformat în carne canceroasă pe care nu vrea să ți-o iei cu tine în Rai, gardienii îngeri păzitori ai Raiului oprind cu săbii de foc lutul, hoitul și mizeria noastră la intrarea în Rai unde totul este antiseptic după cum știm. Este incredibil cum de a catadicsit Dumnezeu de a-ți pune inteligență în cap odată cu păduchii și conștiință de sine odată cu angoasa existențială ca să vezi cât de trist și nenorocit ești și cum te-a pus să trăiești pe pământ ca într-un surghiun și ca o pedeapsă moștenită de tine de la strămoșii tăi Adamii, pentru a căror prostii plătești și tu cu vârf și îndesat prin viața ta, prin carnea ta, prin lacrimile și durerile tale pe care Dumnezeu ni le-a dat bucuros și radios tuturor fără să anticipeze ce nedreptate ne face, ce pocinog și genocid al firii ne face datorită urmărilor îndeletnicirilor divine atât de tragice asupra noastră. Nu te alegi cu nimic bun din conștientizarea faptului că te-a făcut Dumnezeu dintr-o carne care-a generat pe de o parte boli, pe de altă parte inteligență în tine decât cu urzicătorul gând că nimic nu-ți priește și nimic nu-ți e de folos, nici carnea, nici inteligența, nici viața și nici moartea, singurul beneficiu și acela postum fiind un cap plin de visuri despre Rai și locul tău în acea împărăție tardivă a inevidenței și nonsensului. Dându-ne inteligența și conștiința de sine Dumnezeu a crezut și ne-a îndemnat și pe noi să credem că ne face un mare favor pe care nu l-a dat și dobitoacelor dar iată, ele fără minte sunt fericite pe când noi cu inteligența și spiritul analizei noastre, noi oamenii creați de Dumnezeu am văzut pe baza datelor imediate ale realității că este imposibil ca fiind pretins făcuți de un Creator bun și divin să ne alegem cu o soartă atât de amară terestră, să fim atât de evident singuri în univers, atât de patologici, nenorociți și triști. Cu mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, bună, rea, am văzut și înțeles cu această minte proastă că El, divinul este cel mai probabil o posibilitate și o bună intenție a universului utopică decât o certitudine cu atâtea calități și atotputernicie cu care nu putea și era neverosimil a face o lume atât de precară și nereușită în fapt precum e această lume a noastră. Dacă încăpățânați și puternic îndoctrinați religios tot mai credem cu putere că am fost făcuți de acest vis din urmă al nostru numit Dumnezeu trebuie să înțelegem și să ne asumăm ca și subproduse manufacturate ale acestei probabilități numită Dumnezeu realitatea cum noi oamenii simțim pe pielea noastră cum suntem creați într-un mod atât de neinspirat și nefericit, de-a dreptul păgubos pentru noi astfel încât constatăm pe baza tristelor și nefericitelor date ale realității noastre curente mizerabile că suntem o specie în derivă și declin din chiar clipa Facerii dacă a existat o astfel de Facere dovedită fatidică pentru noi din chiar faptele sângeroase ale istoriei lumii. Aceste milenii și ere fatidice de fapte sângeroase în istoria omenirii care au urmat imediat Facerii Lumii și până în ziua de azi și vor dura încă hăt până la sfârșitul lumii nu dau semne că se vor sfârși curând sub patronajul acestui Dumnezeu de serviciu în vogă al nostru. În continuare totul va fi tragic în istoria omenirii și a fiecărui individ în parte până la sfârșitul lumii până când ne vom măcelări până la ultimul, noi, copiii unui Dumnezeu care a pretins că ne-a făcut bine, apoi ne-a pus într-o lume bună făcută în șase zile pentru care s-a odihnit o zi, iar privind totul în ansamblu a zis că e bine foarte tot ce a făcut. Dacă omul, Operă de căpătâi a Lui Dumnezeu este bun, și dacă mulțumit de această muncă a Facerii Lumii și omului Dumnezeu s-a odihnit o zi dormind obosit neîntors,  dați-mi voie să cred că Dumnezeu nu știe ce a făcut ori mai degrabă nu are vină căci e doar o himeră umană, dacă nu cea mai mare gafă a umanității cum spunea Nietzsche. Căci fiind atât de răi cum suntem, orice Creator responsabil purcedea îndată ori să îndrepte ceva la noi, ori măcar să-şi ceară scuze universului că a greșit și a dat chix cu ființele create, fără a mai căuta să mai dreagă mohorul dând vina pe diavolii care ne corup și ne umplu de toate tarele, defectele și neajunsurile noastre umane. Totul fiind continuu și neschimbat în rău așa precum este în istoria neagră și sângeroasă umană, dovedește că un Dumnezeu dorit al armoniei este o pură utopie umană, iar oamenii sunt pure rezultate ale evoluției biologice, supunându-se toți legii entropiei și a haosului care guvernează întreg universul, de unde ne vine și nouă pe pământ sursa de rău și de fatidic, de necaz și nefericire, Dumnezeu inexistentul neavând de fapt nici o vină în acest ultim caz când nu ar exista. De cum îi dăm Lui Dumnezeu o șansă la existență, El, autorul moral al facerii noastre își ia după logica responsabilității supreme și răspunderea supremă pentru tot fatidicul existenței noastre. Căci este fatidic pentru noi totul ori că ne atribuim a fi făcuți de Dumnezeu, ori că suntem produse ale evoluției biologice terestre naturale în sute de milioane de ani. Omenirii îi place să creadă însă, asta o liniștește profund să zică despre ea că e făcută de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Este imposibil acest lucru din moment ce suntem urâți și răi și totul ne este dăunător și fatidic. Este imposibil să fim produse finite și entități vii ale Facerii iar Dumnezeu perfectul și atotputernicul să nu fi anticipat că făcându-ne ne-a dat pe cap un major neajuns și inconvenient atât de evident exprimat prin lacrimile și of-urile noastre, prin suspinurile suferințelor noastre sau gemetelor noastre de durere ale bolilor și suferințelor cele de toate zilele care rod din noi și destinul nostru dintotdeauna. Așa trebuiau să se chinuie niște plămade ale Lui Dumnezeu ? Toate suferințele noastre, adunate ca și un exponent dramatic și determinant al vieții noastre triste terestre reprezintă atât de evident și fără tăgadă neajunsul de a ne fi născut, cum spunea Emil Cioran. Atunci unde e urmă de Dumnezeu aici fără ca El să aibă remușcări pentru ce rebut a făcut în cosmos dându-i denumirea de Facerea Lumii și punând în ea să trăiască un exemplar atât de nereușit și oropsit numit om ? Este imposibil ca Dumnezeu să fie mândru și exuberant pentru că ne-a făcut astfel ca să fim tot ceea ce suntem. Un Dumnezeu al rațiunii, intuiției, milei și părtinirii pentru specia Sa preferată, oamenii, copii declarați ai unui Tată Ceresc care se pretinde, nu putea fi atât de indiferent scoțându-ne din neantul dulce și comod al neființei și lansându-ne pe piața universului ca să avem obrajii plânşi și carnea plină de dureri iar mintea atât de îmbălsămată de narcoza sentimentului izbăvitor că abia în Cer vom scăpa de toate aceste neajunsuri, dureri și mizerii ale vieții. Tot spațiul infinit al universului era neîncăpător pentru fericirea noastră în viu. Doar în cealaltă lume, în alt univers paralel și virtual, în transcendent și în Rai, adică în autoamăgire și minciună putem să trăim o cură placebo a fericirii, nu în realitatea nemijlocită palpabilă înconjurătoare, singura pertinentă în care nu avem dreptul să trăim fericirea cu simțurile noastre vii. În fapt oricine se poate pretinde Dumnezeu și poate promite pe lumea cealaltă a morților și irealității tot binele din lună și din stele și fericirea utopică imaginabilă enoriașilor și închinătorilor cu frică de Dumnezeu. Un examen și probă certă a competenței și bunei intenții divine presupune hărăzirea fericirii supușilor într-o lume reală și practică a realității și nu una pretinsă și închipuită din Cer. Un Dumnezeu al geniului și bunei intenții nu ne lăsa să trăim de-a pururi pe pământ în aceste chinuri existențiale îmbălsămându-ne doar cu nădejdea inutilă și iresponsabilă a salvării și izbăvirii noastre postume într-un Rai tardiv și devenit astfel inutil, pentru ca apoi, mulțumit de starea stabilă a suferinței noastre numită viață să uite de noi ca o țestoasă de ouăle ei îngropate în nisip și să plece în lumea discreției absolute și încăpățânate, în vidul înghețat al universului în care se ascunde de noi acest Creator al nostru, în capriciul vanitos și nesuferit al discreției Sale infinite și de neînțeles. Rămași singuri în spațiul nostru vital tragic al realității înconjurătoare, despărțiți de eficacitatea și pavăza unui Dumnezeu terestru care a rămas în capriciul Său ambițios și încăpățânat cu totul în Cer și în transcendent de unde ne livrează chemări disperate la credință inutilă și reclama panaceului grijii și iubirii virtuale pentru noi cei la viață și la chin terestru efectiv oropsiți și condamnați, noi Îl privim totuși cu evlavie și credință pe Dumnezeu care pare că și-a făcut treaba și e atât de mulțumit de acolo din Cer făcându-ne bezele religioase, iar noi aplaudăm frenetici, fanatici în credința noastră și exuberanți grija Lui Dumnezeu pentru noi ce nu transpare din realitate ci doar din filele tuturor cărților noastre de rugăciuni ce ne seduc sufletul, mintea și inima să-i acordăm Lui Dumnezeu tot creditul, atenția și iubirea noastră patologică. Astfel liniștiți și sedați de puterea credinței și rugăciunilor noastre către vidul universului unde e ascuns definitiv Dumnezeu, noi oamenii suntem mulțumiți și nu ne mai trece prin cap să-L întrebăm pe Dumnezeu totuși pentru ce nu ne-a scutit de pericolele ce ne vor paşte în acest spațiu dramatic al realității pentru tot ceea ce facem și pentru ce făcându-ne astfel mai are inima să asiste la viața noastră în mizerie și să fie Călăul nostru din urmă și să ne sărute pe fruntea muribundă făcându-ne atât de fericiți că ne vom duce în Rai, adică niciunde ?

                        2)

  Mulțumiți de rația de morfină a credinței care ne scapă de toate vătămăturile morale și fizice și ne oferă un confort psihic interior suficient, nu mai putem avea tupeul și nu mai putem avea curajul și insolența să-L întrebăm pe Dumnezeu cu ce-L încălzește pentru că ne-a hărăzit tristul nostru destin terestru prin care am fost scoși din neant, dați vieții cu chinurile și dramele ei pentru ca apoi să fim maziliți în execuția inexorabilă a bolilor și durerilor lor aferente. Având credința în Dumnezeu vie în conștiința noastră nici nu ne mai pasă că bolile și durerile noastre sunt rampa de lansare către moarte, către clipa ei indubitabil agonică când căscăm larg gura după aerul vieții dar nu mai reușim să respirăm și sfârșiți gemem și ne crispăm mâinile și picioarele într-o încleștare și zvâcnet inutil al agoniei morții cu durerile și senzațiile ei amare și strepezitoare de-a ne mai ține o secundă de un pai al vieții, după care gata, am plecat la Dumnezeu cu transpirații de muribund pe frunte ! Nu murind bolnavi trebuia să ne ducem la Dumnezeu ci trăind și mai vii și sănătoși ca oricând. Cum poți pleca la Dumnezeu și să eludezi așa dramă care ți se întâmplă ? Acest scenariu : boală, moarte, Rai sau iad este alienant și intolerabil uman și nu putem admite că ar exista un demiurg care să hărăzească propriilor creaturi așa ceva, așa genocid existențial și mizerie a oricărui plan creaționist. Nu putem pricepe sau admite (decât dacă nu ar exista într-adevăr un Dumnezeu) cum finalmente, după ce toți suntem macerați și frăgeziți, pregătiți prin toate suferințele, metehnele și bolile noastre, Dumnezeu urmează să ne dea lovitura de grație și dispune să fim executați prin moarte, ca orice vietate a regnului animal care nu a avut norocul de a se simți cum ne simțim noi oamenii, mândri că suntem fii și fiice ai unui Tată ceresc. Este inadmisibil să privim acest spectacol dramatic uman și cum pierim toți asemeni câinilor și pisicilor călcate de mașini pe stradă ori de boli trupești ce scot din noi toate plânsetele și gemetele de durere și ne aduc cadou o moarte universal valabilă indiferent că ești orătanie ori om religios cu mândria credinței într-un Tată Ceresc de acolo de sus care te iubește. În această iubire divină de acolo de sus e ceva care nu se leagă, e ceva care nu se potrivește și nu are corespondent cu verosimilul și cu ceea ce pățim noi dramatic de fapt pe suprafața acestui pământ. Teatrul sângeros al vieții noastre se numește dramatic și cu aceasta Dumnezeu ne-a dat o palmă usturătoare și ciocoiască peste destinul nostru incredibil de trist și s-a compromis irecuperabil ca și demiurg ordonator și manufacturier de creaturi.  Cei ce vorbesc de Rai și de o viață mai bună după moarte acolo ar trebui să le fie rușine și biciuindu-se cu spini și autoflagelându-se în toate chipurile ar trebui să aibă decența să se sinucidă în masă, să se schingiuie singuri râzând de durere,  arătând că nu le pasă de carne și de durerile ei, că nu țin la carne și la viață și la senzațiile și deșertăciunile ei când Dumnezeu ne cere să ne îndreptăm toată atenția și interesul către lumea cealaltă ireală a morților și a inexistenței, a nonsenzațiilor carnale. Pentru ce mai țin toți credincioșii la viață și senzațiile ei și pentru ce se mai spală cu apă pe față în fiecare dimineață când ar trebui să se spele cu smoală opărită arătând că că nu le pasă de arsurile trupului, de durere și suferință, că ei în Rai, în această lume a nimicului așteaptă toată izbăvirea durerilor trupului și viața veșnică de unde-a fugit toată întristarea și suspinul ? Pentru ce toți credincioșii și cei dependenți de credință nu se nasc direct suflete fără să mai treacă prin stagiul dramatic al cărnii atât de pretențioase și vulnerabile și dependentă de îngrijire concretă pentru care este nevoie de necesități specifice cum ar fi hrana, căldura, medicamentele și oblojirile indispensabile ca să duci pe picioare un trup de carne atât de firavă în condiții cât decât bune un număr efemer de ani către destinul inexorabil al disfuncției carnale finale a morții ?

                       3)

  O, noi oamenii visam și speram după logică, fiind făcuți de un Dumnezeu apărător după chipul și asemănarea Sa, rudă de drept a noastră și noi ai Lui, moștenitori ai drepturilor și privilegiilor invulnerabilității divine, visam și credeam că e normal să avem sânge albastru divin, dar iată că-L avem roșu și lesne curgător în afara corpului. Fiind oameni, noi, dragii de noi visăm la Rai și la o lume mai bună dincolo de moarte. Dar aveam dreptul să visăm la o lume bună din capul locului aici și acum. Aveam dreptul să visăm privilegii existențiale pe măsură de la statutul nostru de sorginte divină, să avem înaltul statut de moștenitori ai nemuririi terestre într-o realitate directă și concretă ; aveam dreptul să ne simțim de vii moștenitori ai excelenței și atuurilor divine iară nu să pierim ca tot ce piere sub soare îndulcindu-ne numai cu visul searbăd că dreptatea și privilegiul nostru de specii create de Dumnezeu va avea o șansă doar în Cer, după moarte, în lumea transcendenței improbabile, adică a minciunii și amăgirii asumate. Noi oamenii, bașca de faptul că suferim aceeași mizerie a morții fizice ca toate celelalte orătănii ale regnului animal și nu înțelegem cum fiind fii și fiice de Dumnezeu putem muri atât de lesne și tragic, dar înghițind și acest destin nu putem pricepe și admite cum de animalele fericitele dacă după moarte au scăpat, noi oamenii, fiii Lui Dumnezeu trebuie să plătim cu suferință în continuare și după moarte când odată cu ștreangul ei nu se termină tot chinul, nu, nu, nu, ci marea masă a noastră, a creaturilor făcute din carne de aceea supusă atât de lesne ispitelor senzațiilor păcătuirii putem fi loviți ultima dată și letal datorită acestor păcate inevitabile puse parcă intenționat în viața și calea noastră pentru ca să ni se probeze virtuțile și calitățile imposibile uman pentru Rai. Neputând uman și rațional a face performanță competiției draconice pentru Rai, lovitura de grație definitivă care ni se dă nouă fiilor aleși și iubiți ai Lui Dumnezeu care este Tatăl nostru din Ceruri, după ce evident am fost macerați și chinuiți într-o viață de orori, boli, dureri și moarte, este lovitura supremă a biciului Lui Dumnezeu prin damnarea noastră a păcătoșilor la iad. Iată soluția cea mai inteligentă, facilă și simplă a Lui Dumnezeu pentru noi și inaptitudinile noastre care fac ca să nu putem performa în virtuți pentru Rai inabordabile uman și rațional de altfel. Nu putem performa pentru veșnicie, pentru excelența sfințeniei care ne-ar acorda șansa de a accesa absolutul și esența fericirii într-un loc numit Rai căci am fost făcuți din carne, un material ales deloc inspirat de Dumnezeu căci în carne și odată cu ea se adună toată patima și febra simțurilor noastre care odată cu Facerea ni s-au impregnat în carne și ADN dar triști vedem că toate simțurile cărnii noastre date de Dumnezeu Creatorul nu ne sunt de folos căci prin carnea noastră și simțurile ei păcătuim. De aceea și datorită acestui inconvenient și disfuncție a facerii noastre din carne inevitabil supusă căldurii, deci patimii, deci păcatului, Dumnezeu după ce ne-a făcut din carne și nu a regretat sau nu a încercat să repare măcar cumva acest inconvenient al cărnii noastre, s-a plictisit, a obosit și a dat soluția radicală și irațională a înfrânării pentru toți cei ce sunt făcuți din carne, pentru a evita efectul normal și natural al cărnii, păcatul. Vedem astfel cum Dumnezeu s-a mințit și s-a discreditat pe Sine și talentul Său creator : ne-a făcut din carne, ne-a pus simțuri, febră și patimi în ea dar ne-a interzis să trăim cu această carne spunându-ne să fim înfrânați ca să nu facem păcate. Nici un meșter nu ar face o mașină cu roți care trebuie să ruleze tot timpul frânate. Dacă sunt roți, pentru ce să nu fie roți să ruleze ? Dacă e carne cu simțuri și căldură pentru ce să nu trăiască și uzeze de senzațiile maxim disponibile ale cărnii, trebuind să fie ponderate printr-o frână irațională căreia i s-a zis înfrânare patronată de credința religioasă și canoanele ei ? Nu vorbim de destrăbălare și indecență ori imoralitate care sunt repudiabile și rezultatul unei totale lipse de control și măsură a simțurilor. Dar vorbim de ceea ce îndeobște Dumnezeu numește înfrânare pentru a evita păcatul, înfrânare la orice și din orice și sub orice pretext, care este o exagerare care de frica păcatului unii oameni, călugării au dus-o în absolut. Ei, printr-un abuz de înfrânare și-au negat întreaga carne, disprețuind-o și extirpându-şi din ea toată gama de senzații normale anatomic și biologic aferente cărnii, eludând-o și ascunzând-o după straiele cernite ; nevoia biologică de sex, fiindcă aparține în special cărnii deci e aducătoare de păcat călugării au eradicat-o prin abstinență și doar uneori când nu mai pot și hormonii cărnii fac ravagii în corp își mai potolesc această nevoie naturală de sex, singura naturală în supranaturalul lor religios,  masturbându-se de două ori pe an în privata mănăstirii rugând pe Domnul pentru iertare. Nevoia estetică de a arăta bine, călugării, deci cei bine plăcuți Domnului au reprimat-o și pe ea radical pentru că venea dintr-o urmare a efectului cărnii ; astfel călugării și-au lăsat bărbile și părul să crească cât or vrea, nu tu haine adecvate vieții și normalității nevoii unui corp fizic decent, numai haine negre care amintesc de moarte, de negarea corpului fizic care trebuie să intre doar în pământ, nu tu parfum ori deodorant, nu mai vorbim de călugărițe care sunt femei care sunt exagerat acoperite, fără farduri, fără bijuterii, parfumuri și înfrumusețări care îndeobște plac atât de normal părții feminine care este și trebuie să rămână mai frumoasă și estetică, deci vizibilă. Dar Dumnezeu nu s-a complicat în chestiuni de estetică, de analiză și eficiență pentru noi și beneficiul nostru spiritual, moral și material făcându-ne. Dumnezeu nu a avut interesul ca a Sa creatură să tragă beneficii personale și particulare din actul creator divin căci din beneficiu se trage confortul, iar confortul induce satisfacție iar prin satisfacție suntem robii păcatelor, consecința satisfacției, a senzațiilor și a fericirii. Nu putem în viață să fim fericiți și să evităm păcatele. Dacă scopul nostru final e mântuirea în Rai, atunci nu putem fi fericiți pe pământ. Doar cei săraci, cei nefericiți și cei ce plâng se vor duce în Rai. Căci mai degrabă cum spune evanghelia va trece cămila prin urechile acului decât să intre un bogat și un fericit în Rai. Cei ce se bucură, cei ce râd, cei care tind la fericirea terestră sunt automat robi și victime ale păcatelor, deci destinați iadului. Fiind din carne suntem fatalmente păcătoși ; căci credem în adevărurile noastre private irezistibile care nu sunt bine văzute de Dumnezeu. "In vino veritas", în vin este adevărul tindem să credem uneori dar iată că de la alcool facem ciroză, ni se usucă ficatul și ne alegem și cu păcatul beției. Iată, nu se poate trăi în această lume pe care Dumnezeu a făcut-o, din acest motiv și din altele o mie. Dacă Dumnezeu nu a avut previziunea asta făcându-ne și a continuat să ne facă așa înseamnă că ori nu i-a păsat de noi și în mod intenționat și cinic ne-a făcut atât de troglodiți și nenorociți, ori nici măcar nu și-a dat seama de neajunsurile existențiale cu care ne vom alege de pe urma îndeletnicirilor Sale creatoare, lucru inadmisibil. În orice caz, fiindcă s-a decretat Atotputernic, Dumnezeu nu are a da seamă și socoteală nimănui pentru tot ce a făcut sau nu, pentru că ne-a făcut pe noi oamenii într-un fel sau altul, pentru că vom vedea cât suntem de triști și nefericiți de pe urma facerii noastre. E voia suverană și despotică a Lui Dumnezeu de a ne fi făcut așa cum a poftit, pentru că așa a simțit El, a poruncit să fim oricum și am fost, indiferent de cost și consecințele practice pentru noi și opiniile noastre particulare. Nu avem voie să analizăm valoarea actului de a fi fost făcuți de Dumnezeu ; asta pentru că există pericolul să descoperim acest neajuns pentru noi, neajunsul de a exista, chiar dacă pentru Dumnezeu facerea noastră e un succes și o mândrie creatoare de care are dreptul să se bucure egoist și vanitos în singurătatea Sa din bezna și frigul universului fiindcă atotputernicia Îi dă dreptul de a nu ține cont de consecințele creației și cât ne costă pe noi cei creați din lut acest act divin. Dându-şi seama într-un târziu cât de nefericiți și nenorociți vom ieși sau am ieșit de pe urma mâinilor Sale creatoare, Dumnezeu a vrut să mai repare ceva, să ne mai consoleze puțin scârba existențială și făcând oamenii le-a dat, nevoit de situație, chipul și asemănarea Sa ca să fie cât mai frumoși atât la trup cât și la suflet chipurile. Nu știu să fi reușit să repare prin asta rebutul Său creator uman căci de-om fi după chipul și înfățișarea Lui Dumnezeu nu ne mai încălzește cu nimic când înfățișarea noastră nu e decât un trup de carne, sediu al tuturor bolilor și durerilor. Unde este frumusețea și invulnerabilitatea divină în sine după care am fost copiați, unde este beneficiul, imunitatea și satisfacția noastră aici de a vedea că suntem făcuți de Dumnezeu după chipul și înfățișarea Sa ? Dezamăgiți, în ultima clipă de analiză la rece a efectelor cărnii noastre cancerigene,  căşunăm pe suflet, rezultatul și emanația cărnurilor noastre, să vedem dacă în sufletul nostru putem găsi o satisfacție și un beneficiu prin care să girăm pe Dumnezeu și să-i dăm un credit și o mulțumire că ne-a făcut. În final numai sufletul rămâne din noi, el este cel ce va vedea pe Domnul. Dar despre suflet nu cred că am dispoziție și vreau să vorbesc ; el e fericit oricum, va avea privilegiul să zboare în Paradis, nu va avea soarta și consecința dramatică a biologiei perisabile care duce lent și sigur carnea omului către soluția sicriului și a viermilor neadormiți. Această soluție a sicriului și a putrezirii este singura soluție capabilă să te scape și recicleze cu succes de consecința dramatismului biologic căruia îi este victimă corpul. Căci vai ! Când te gândești ce înseamnă de fapt un trup creat de Dumnezeu ca să fie un izvor pentru suflet ce va pleca în Cer, te apucă groaza. Vai mie când mă gândesc ce înseamnă de fapt trupul meu...! Pus să suporte toate funcțiile sistemelor anatomice prea complicate și nefiabile care tocmai de aceea se vor defecta și vor claca într-o zi, trupul de carne înfruntă trista, sângeroasa și complicata soartă a biologiei. Ajunge numai să pui capul pe burta cuiva, să auzi acele chiorăieli de mațe, să știi că în interior sunt zeci de metri de intestine cu materii fecale în devenire și finalizate, ori prea constipate, ori prea diareice, cu gaze puturoase, urină și tot felul de lichide dezagreabile, cu complicația sistemului circulator și a unei inimi care singură biata se chinuie să pompeze de ani întregi aceiași șapte, opt litri de sânge atât de lesne infectabil sau curgător și în afara corpului, care să țină în viață atât de fragil toate aceste subproduse de abator care ne poartă trupul pe suprafața pământului, încât să-ți piară tot cheful de viață și de a lăuda felul în care ai fost făcut de Creator și să rămâi perplex, oripilat și siderat cum de a putut un Creator să purceadă a crea așa ceva, o ființă atât de vulnerabilă peste care să sufle duh de viață, ființă numită generic om cu un așa sistem fizic dezgustător, sensibil, lesne defectabil, perisabil și inapt a susține cu nădejde funcția de a fi o realitate și entitate vie durabilă. E incredibil cum de a catadicsit Dumnezeu să pună ca sufletele noastre celeste și diafane, curate, antiseptice, ezoterice și mirobolante să se desprindă din șandramaua biologică sângeroasă a trupului, dramatic lovit de destinul și soarta inexorabilă a durerilor, bolilor și morții ca declin absolut dar culmea, acest declin al morții este privit atât de firesc de noi înșine și de un Creator veșnic care s-a ocupat cu crearea unor opere efemere și temporare, atât de temporare și efemere, numiți oameni care trebuie să nască și să moară în draci într-un spectacol atât de funest, atât de nereprezentativ divin. Sufletul celest, fără griji și complicații biologice nu poate fi emanația potrivită și adecvată a unui atât de dramatic destin al trupului de carne, victimă a vulnerabilității mediului înconjurător. Un suflet zdravăn și apt pentru univers și veșnicie nu poate rămâne fără urmările sechelelor și stigmatelor cărnii din care s-a născut apoi s-a evaporat. Deci trista realitate anatomică și biologică umană nu este verosimilă a putea livra în univers un duh al nostru numit suflet care să scape de consecința dură și complicația biologiei și anatomiei zburând hărgălaş prin cosmos și prin Rai ca un miel pe pajiște fără nici o problemă, fără nici o grijă și fără nici un stigmat și sechea a trupului care a avut dureri, a suferit, s-a îmbolnăvit, a colapsat și a murit. Tocmai privind acest dramatism biologic al trupului nostru, înțelegând inconvenientul sui generis al cărnii, oamenii nu au suportat să trăiască cu așa gând demobilizator și stresant datorită neajunsului propriului destin carnal și au dezvoltat ca și o consecință firească terapia cultului unui suflet celest, curat, izbăvitor, invulnerabil problemelor cărnii care să scoată omul din fobia față de propria problematică a cărnii. A fi credincios înseamnă a scăpa și fugi de angoasa problemelor și urmărilor serioase și dramatice ale cărnii tale prin cultul încăpățânat al unui suflet inexistent în realitate dar eficace și iscusit plasat în terapia fanteziei paradisiace. Astfel, omul poate trăi și dormi liniștit, fără să se mai îngrijoreze că în interiorul trupului său este setată o adevărată bombă cu ceas ce va exploda în clipa morții ruinând acest efemer și șubred monument al trupului care nu are nici o rezistență și nici o valoare. Încăpățânarea omului de a-şi plasa și defini în sinea tristă și dramatică a biologiei sângeroase un suflet identitar izbăvitor și salvator întru veșnicie este un succes al cărnii care fuge de declin, de durere, de boală, de responsabilitate și de moarte. Credinciosul este de fapt fericitul care fuge de tot nemaiştiind ce să facă, în criză de soluții practice dezertează și fuge inspirat de moarte și de trupul care i-o garantează atât de dramatic. Credinciosul nu poate evada singur din angoasa tristeții și dramatismului trupului, iar Cel care îl ajută eficace în fuga de angoasă și vertij existențial este Dumnezeu, ca singură unealtă și pârghie cu care omul se ajută singur să scape de necaz și de trupul său, o idee nefericită a Lui Dumnezeu de a pune în practică ceva, un utilaj, un agregat care să exprime și conțină ceea ce a visat în Cer în clipele de inspirație creatoare divină. Și astfel ne-am ales noi cu noi înșine, cu trupul nostru șubred trântit de Dumnezeu în brațele noastre să-l luăm, să-l spălăm de lutul din care am fost făcuți, să-l îngrijim și să ne spălăm pe cap cu el, o plută de bambus în derivă în marea turbată de amar a vieții, plută pe care Dumnezeu a aruncat tot bagajul și încărcătura vieții noastre să ne descurcăm cum om putea cu ele pe talazurile înspumate din jur. 
                       4)

  Tot gândim, naufragiați în largul propriei noastre vieți cât de frumos este Dumnezeu și lumea Sa către care vâslim cu toții pe plutele noastre de bambus. Plutim visând frumos la o lume frumoasă a unui Dumnezeu frumos. Dar lumea reală în care trăim nu ne suscită nici un interes. Dacă Dumnezeu, care e atât de frumos și la care visăm atât de frumos, trăiește bine mersi în Cer, arătând cu degetul divin către chipul Său ca să înțelegem odată că suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa, ce s-a ales de frumusețea oamenilor și de lumea, vagonul lor de serviciu în goana avidă către lumea cealaltă, deci către moarte, vedem cu toții. Praful s-a ales de oameni ce au chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Pot să-L înțeleg pe Dumnezeu că a dat tuturor până acum otrăvita libertate numită liber arbitru, de-a se mântui, sfințí ori rata fiecare după voie. Pot să fiu rezonabil și să înțeleg că poluarea apelor, aerului, tăierea pădurilor de către bicisnicii oameni și toate răutățile lumii nu ar fi tocmai problema și responsabilitatea Lui Dumnezeu, ci a oamenilor vaccinați malefic cu libertate și liber arbitru de bunul Dumnezeu ca să facă ce poftesc în această viață și să răspundă pentru faptele lor bune sau rele. Dacă de la potopul lui Noe care ni l-a dat Dumnezeu pe cap simțindu-l ca pe o necesitate de imaculare și purificare a omenirii, când se anunța după aceea o lume curată și imaculată, dar s-au întâmplat după aceea în spațiul social al omenirii aceleași urgii pentru care-a fost inutil potopită lumea, mă întreb de eficacitatea acestor insurecții, fie a potopului, fie a apocalipsei, fie de a nu știu câta venire a Lui Iisus ca să îndrepte inutil a câta oară lumea și pe oameni... Oamenii sunt îndelung păcătoși, majoritatea, și o mică parte îndelung răbdători și condescendenți, reverențioşi și respectuoși cu Dumnezeu și toate acțiunile Sale gestionând omenirea. Aceștia din urmă, minoritarii își zic credincioși. Ei seamănă neabătut cu Dumnezeu căci sunt îndelung răbdători, buni și iertători, cum e Dumnezeu însuși. Dacă însuși Iisus a suferit pe cruce cu tâlharii alături dând exemplul unei răbdări și stoicism fără margini, și puținii credincioși îi vor da etern Domnului tot creditul, înțelegerea, grația cu care trebuie să te raportezi la un demiurg oricâte apocalipse, potoape și extincții inutile, ridicole și ineficace ar hărăzi interminabil pe pământ Domnul ca să-i ucidă pe toți. Dacă toți credincioșii ar muri subit de radiațiile exploziilor apocalipselor, întotdeauna se va găsi un Iov care să rabde totul și să iubească și venereze autoritatea apocaliptică a Lui Dumnezeu chiar și dincolo de moarte, luând religia, credința și pe Dumnezeu de la capăt. Dumnezeu fiindcă e Sfânt și genial și-a transpus conservarea speciei Sale în toate condițiile ororilor de pe pământ și în toți oamenii buni sau răi astfel încât să nu se piardă specia Sa divină. Chiar și în cel mai înverșunat satanist, ateu sau sceptic, tot e cuibărită o bucățică de Dumnezeu, de unde El se regenerează perpetuu ; nu mai vorbesc de oamenii sporiți în credință unde Dumnezeu e prezent în cantități incuantificabile... Dumnezeu astfel scapă totdeauna de a avea vreun amestec și rol în tot răul în care trăim inexorabil. Noi Îl apărăm și-L grațiem eroici pe Dumnezeu, punând pieptul în fața gloanțelor nemiloase ale unei răspunderi alerte cosmice, murind eroici în locul Lui pentru a apăra un Tată al nostru din ceruri, un Dumnezeu al dreptății cum îi spunem noi cei ce nu-L putem ignora sau responsabiliza în plus cu nimic, odată chiar cu moartea noastră rizibil de insignifiantă și fără rost, doar ca un efect al proastei inspirații a Lui Dumnezeu de a ne face în idee niște ființe speciale dar cu totul neizbutite pe lume. Nu-i un talent al Creatorului, nici o mândrie de care El să se bucure când lumea în care trăim este un iad și am făcut-o un iad din trăsăturile noastre de caracter și defectele noastre de comportament pentru care nu știu de ce Dumnezeu se uită într-o parte, se uită în sus, se face că nu vede, nu știe nimic, n-are nici o vină, se spală pe mâini, dă vina pe noi înșine, pe Satana, pe toți, El ieșind basma curată din această proastă afacere cosmică numită viața oamenilor în care ei sunt țepuiți. Nici o clipă în plus de necaz pe lume și în inimile noastre nu mai justifică tăcerea unui Dumnezeu insuportabil de discret de-o istorie-ncoace. Dacă această realitate și lume a fost maximul posibil în tot ce se putea întâmpla mai bun într-un colț de univers unde Dumnezeu a dispus să fie viață și oameni și dacă El a zis că toate sunt bune foarte, atunci înseamnă din două una : Ori taina și entitatea Lui Dumnezeu sunt prea mari și complexe ca să fie înțelese și uzitate de oameni și ocupându-se cu Dumnezeu în aceste condiții oamenii sunt niște iresponsabili și impostori, ori Dumnezeu nu are nici o vină când oamenii nu sunt decât niște visători de profesie, ca niște rândunele ciripind despre Dumnezeu în cuiburile dintr-o hală de strungărie părăsită în care nici un strung nu a funcționat niciodată fiindcă strungarul șef a murit de mic copil.