112) A FI CREDINCIOS ORI NECREDINCIOS ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !
1) Fiecare om prin definiție e prost în felul lui. Starea normală a unui om simplu nu e starea de inteligență, de excelență, de genialitate, nu mai vorbesc de sfințenie, căci aceasta aparține doar aleșilor lui Dumnezeu, credincioșii, diferențiați prin grade diferite de credință. Aleșii Lui Dumnezeu sunt cei săraci și cei ce plâng. În învăţăturile Domnului se scrie : "Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor" ; deci iată cine sunt aleșii Lui Dumnezeu ; astfel încât a fi sărac cu duhul e o virtute, adică milos, blând, smerit precum și a fi prost sau autist, racile umane de care Dumnezeu nu se împiedică în stabilirea punctajului pentru izbăvirea paradisiacă a credinciosului, sunt o condiție pentru a deveni sfânt bine plăcut Domnului și locuitor asigurat al Raiului. Sfințenia nu necesită neuroni mulți în creier ci febră a credinței multă în inimă, flăcări de dragoste pentru Dumnezeu, ochi care ard și plâng pentru această idee. Fervoarea credinței e cheia dobândirii Raiului. Inteligența, analiza, cercetarea, rațiunea și cugetul liber sunt pericole de moarte și rugină pentru această cheie care deschide poarta Raiului. Să fii autist și mai degrabă să fii prost ori și mai rău, prostit și umilit de alții, jignit, lovit, țepuit, să fii naiv, sărac cu duhul, smerit, sărac lipit sau modest, stoic, răbdător până la infinit cu nedreptatea și iovic, iată calități care mențin lustruită și unsă cu iarba fiarelor cheia Raiului, iată virtuți care nu sunt o nefericire și un handicap insurmontabil ci mai degrabă un beneficiu și o calitate de care ai parte inconștient, involuntar și gratuit în startul și goana nebună după aurul credinței pentru dobândirea fericirii, liniștii, păcii eterne și mântuirii ca unică soluție statuată în univers pentru om. A fi prost, naiv sau variante în grade diferite pe temă, e în firea umană, e natural, e normal și benefic dar nu oricum ; căci fericit deplin vei fi dacă ești prost sau variante pe temă numai când nu știi că ești prost. În momentul când prinzi de veste că ești prost, pierzi totul : fericirea, liniștea, tot, și devii un perdant : în fapt, un prost informat, deci neautentic, un fake al tagmei originale a proștilor ; iar astfel cheia Raiului se îndoaie și se strâmbă în clanța porților Raiului și mântuirea rămâne un vis îndepărtat căci ai dobândit cunoașterea binelui și răului lucru statuat ca păcat de Dumnezeu încă de la Facerea Lumii.
2) E un exercițiu de sinceritate pentru fiecare om a recunoaște franc și fără mândrie vană că nu poți să fii ca om trăitor de rând decât o variație mai mică sau mai mare pe tema prostiei, când trebuie să recunoaștem, majoritatea dintre noi suntem excepții negative, cazuri eșuate de la modelul uman perfect din care fac parte geniile, eroii, oamenii de ispravă, mari și de caracter, somitățile și personalitățile interesante. Majoritatea dintre noi nu putem ieși din tiparul și stigmatul prostiei și precarității calităților caracterului uman, tară care ne afectează mai mult sau mai puțin pe fiecare și astfel toți suntem răspunzători de efectul prostiei noastre endemice căreia îi datorăm eșecurile noastre, nefericirile și nemulțumirile de toate zilele. Pentru ce suntem nefericiți ? Pentru ce suntem epave eșuate pe scena vieții ? Fricii îi datorăm totul, timidității deci lipsei de curaj a duce lupte nebune și fără prejudecăți cu viața, cu dușmanii, cu oponenții noștri care ne blamează și ne iau fața, ne iau armele din mână, ne dau un șut în fund și luptă ei cu armele căci noi suntem ageamii și zăbavnici, și vânează pentru satisfacția inimii lor, iar când nu au ce vâna, te vânează pe tine, te țepuiesc și te fac din toate pozițiile căci majoritatea suntem slabi în fața torentului nimicitor al selecției naturale a speciilor care spune că peștele cel mare îl va înghiți pe cel mic, și astfel devenim noi inapți a lupta contra inerției la acțiune ce ne îndepărtează succesul deci satisfacția și fericirea. Ne opresc prejudecățile și ezitările, ne încremenesc și ne fac să ne oprim taman când nu trebuia, iar altul să ne ia locul și noi să încremenim în orice proiect (cum spunea Liiceanu despre proști), deci să fim niște perdanți, adică niște proști mai mici sau mai mari, niște prostuți, spus mai indulgent. Dar când vorbești despre prostie, deja ești pierdut pentru ochiul estetic și critic al Lui Dumnezeu care se întreabă cum de îndrăznești. Cum de îndrăznești să bagi de seamă și să recunoști că ești prost sau variantă mai mică sau mai mare de prost, când asta nu înseamnă a fi un prost autentic și copt care nu știe că-i prost, așa cum îi place Lui Dumnezeu ? Căci prostia conștientă e de fapt o deșteptăciune ocultă, bolnavă, care dă de bănuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru răbdarea, etica și valorile divine, când Creatorul ne-a interzis în fapt să gândim, să fim deștepți, prin porunca hotărâtă de a nu gusta din merele pomului cunoașterii binelui și răului... Ce-au câștigat Adam și Eva dac-au mâncat din pomul cunoașterii...? Au devenit deștepți și au văzut de fapt că sunt goi și pentru asta știți ce-au pățit, și odată cu ei și noi, o întreagă omenire, dezmoşteniți și surghiuniți din vina altora, a strămoșilor noștri Adam și Eva dați afară în șuturi de bocanci ai gărzilor divine din patria Raiului. Ca la armată, ororile instrucției soldaților răcani le suferim toți pentru unul și unul pentru toți. Toți suferim pentru păcatul Evei și Adamului deportarea din Rai cu cățel și cu purcel, generații după generații de la Facerea Lumii împlinind Lui Dumnezeu pofta de a face prima Sa Operă de căpătâi, lumea, aici pe pământ, lume atât de nenorocită prin alungarea din Rai pe pământ, lagărul nostru de concentrare unde ne-a adunat Tatăl nostru din Cer pe toți să plătim cu penitența și mizeria greutăților vieții pentru a face față și a suporta moștenirea păcatului strămoșesc. Toți plătim pentru Adam și Eva, noi fiind vinovați că le suntem strănepoți, toți plătim pentru prostia acestor antici barbari, ignoranți, analfabeți care nu știau nici măcar să se iscălească pentru că n-aveau nevoie și nici Lui Dumnezeu nu i-a dat prin gând să-i învețe, aveau totul pe gratis de la Domnul, mai puțin dreptul de a uza de minte, de libertatea conștiinței și dreptului la cunoaștere căci îndată ce au uzat de dorința de cunoaștere au fost trăsniți de Dumnezeu. Fără minte și fără conștiință, prin păcatul unei singure încercări de a le dobândi furând un măr din Rai, primii oameni ai universului, primele piese și prototipuri fabricate din carne de Dumnezeu și lansate pe piața universului au devenit astfel totalmente iresponsabili în acțiunile lor, dovadă că imboldul natural și omenesc de-a vrea să uzeze de minte și rațiune le-a fost fatal și astfel și-au tăiat singuri din rădăcină norocul și ne-au molipsit și pe noi de prostia și ghinionul lor. Dumnezeu a creat întâi un bărbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare făcând nătângiile și greșeala ce-au făcut acești primi oameni prototip, Adamii, n-ajungi să conchizi c-au fost făcuți de Domnul din cel mai prost și ieftin lut, când era atâta aur, nichel și diamant în măruntaiele pământului care ar fi putut să susțină chimic, fizic și tehnic o minte și niște intenții ireproșabile, excelente, nicidecum neascultare și păcat cum a făcut prima familie tradițională a Adamilor...?
3) Am fost făcuți oameni din lut care s-a transformat în carne și n-a fost bine căci suntem inapți și vulnerabili mediului și competiției obstacolelor și încercărilor acestui univers. Nici rezistenți nu suntem în fața stihiilor naturii, nici voință de pace și sfințenie n-avem, carnea ne-a adus în creieri vanitatea prejudecăților și răutăților de tot felul, ne-a adus mândrii și fasoane meschine și efemere prin care ne distrugem moral și social pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Apoi carnea ne dă lovitura de grație când dezvoltă tot felul de cancere și tumori, bube și metehne. Cum de n-a prevăzut Dumnezeu toate aceste inconveniente și să nu ne mai facă din lut transformat în carne numindu-ne oameni, ci eventual să ne facă dintr-o combinație de carne și alte materiale mai rezistente și puțin probabil a dezvolta boli ale trupului sau boli ale firii ca ură, ambiții deșarte și criminale, chestiuni efemere și meschine care ne-au distrus ca specie ? Trebuia să ne facă Dumnezeu probabil cyborgi și robocopi, am fi fost cel puțin o idee mai sănătoși și mai buni decât am fost vreodată ca oameni ; și am fi fost mai rezistenți în fața atacurilor de tot felul ale gloanțelor, bolilor, suferințelor, durerilor și lacrimilor. Și ne-a pus în gură nouă Domnul dinți de os care se cariază și te dor de-nnebuneşti, când era atâta crom și nichel ori platină sau bazalt tare și rezistent în adâncuri cu care să ne placheze și armeze maxilarele să mestecăm... Nu știu de ce, dar parcă Domnul intenționat ne-a făcut atât de lesne defectabili și inapți a suporta cumsecade și tenace vicisitudinile vieții... Nu ne-a făcut Dumnezeu deștepți și înțelepți ci precum pe Adam ne-a făcut, trebuind programatic să fim proști, mulți și cuminți, adică în optica Domnului numai buni, drepți și cinstiți, cu adevărat frăgeziți și copți pentru Rai. Așa trebuia să rămânem, fără mândrie și fără ambiții deșarte, fără patimi și vanităţi, imuni de orice păcate, ambiții și nelegiuiri... Să fi fost și să fi rămas proști dar buni, ignoranți de top dar drepți, într-o lume dreaptă în care nu mai găseai criminali și hoți, și nu mai era nevoie de procurori, judecători, perceptori, jandarmi, avocați și pușcării, lanțuri, gratii, lacăte, puști, spânzurători și ghilotine. Iată astfel cum reiese în evidență înțelepciunea și planul genial primordial al Domnului pentru om, că nu degeaba ne-a interzis să mâncăm din mărul cunoașterii, știa de fapt că ne protejează astfel ca să devenim deștepți și implicit răi, astfel că ne-a interzis să mâncăm din mărul cunoașterii tocmai pentru ca să rămânem proști sadea dar buni la inimă și copți pentru buna plăcere a Lui Dumnezeu de a ne ști autiști băloşi cum facem totul pentru credință, cum ne rugăm pios pentru conducătorii noștri venali și corupți, și pentru clerul nostru care ne îndeamnă creștinește să contribuim mai mult și consistent la construirea Catedralei Mântuirii Neamului și a celor optsprezece mii de biserici câte au construit românii comparativ cu cele patru sute douăzecişicinci de spitale din care medicii pleacă. Iată, Catedrala Mântuirii Neamului, un monument faraonic de fast deşănțat, va avea nenumărate candelabre de o tonă iluminate electric în timp ce la noi mai sunt bordeie fără curent electric, fără apă și canalizare în care trăiesc săraci bine plăcuți Lui Dumnezeu care nu fac un capăt de țară din suferința și umilința lor care de fapt omenește e intolerabilă și imposibil de îndurat... În maleficele noastre eforturi am vrut să fim bogați, deștepți, să gândim, să simțim, să iubim dar nu ponderat și cuminte ca oameni cu frica Lui Dumnezeu ci năvalnic, eficace și voluptuos ca pătimașii. Am vrut să evoluăm, să progresăm, să ne civilizăm, să acumulăm, să fim rapace și venali, să avem, să sperăm și să visăm, să iubim năvalnic, să juisăm și să avem tabieturi, voluptăți și fantezii sexuale aducătoare de orgasme tulburătoare, să ne ducem în cluburi la distracție și relaxare și iacătă c-am dat-o-n gard cu bafta noastră căci ni s-au dovedit malefice și dăunătoare atâtea ighemoniconuri și deziderate căci cu ele am devenit răi, cârcotași, vanitoşi, mândri și spurcați, hoți, violatori și sodomişti, asasini ai propriei specii, stricători ai operei Lui Dumnezeu... Toți tună și fulgeră pe cler că nu a scos un cuvânt duhovnicesc de mângâiere și întărire pentru oameni la incendiul infernal din clubul bucureștean Colectiv. Tăcerea fețelor bisericești definește cum nu se poate mai bine și optica Lui Dumnezeu care nu are o părere tocmai bună despre distracțiile și divertismentul omenesc, în general privit ca satanic. Singura bucurie a Lui Dumnezeu este când oamenii se adună în biserică sau în orice loc în care o fac în numele Lui ; atunci vine și Dumnezeu între ei și îi apără pe smeriții credincioși de toate relele și toate urgiile deși s-a pomenit de cutremure și incendii devastatoare și în biserici. Dumnezeu n-a făcut nici o diferență între apocalipsa Sodomei și Gomorei și cea de la clubul Colectiv. Dumnezeu a închis ochii și a lăsat focul să ardă fiindcă orice puteau face acei tineri în club, numai numele Domnului nu-L pomeneau și numai în numele Lui nu erau adunați acolo. Tăcerea bisericii e aceeași cu tăcerea Lui Dumnezeu și sila bisericii a privi lumea laică e aceeași cu sila Lui Dumnezeu de a privi răbdător și tolerant spectacolul uman al divertismentului și relaxărilor umane, altele decât psalmii și rugăciunile și necum în cluburi, săli de jocuri, adunări laice altele decât în Sfânta biserică unde Dumnezeu se simte în elementul Său privind bucuros pe robii Săi care-i aduc închinăciuni în miros de lumânări și tămâie. Cei ce caută fericirea în biserică sunt cei care nu caută altă plăcere decât să guste cuvântul Domnului ce se predică în biserici care ne îndeamnă să fim smeriți, modești, săraci și să întoarcem obrajii la pălmuitori și să ne dăm răbdători viața la făcătorii de rău și nedreptate nădăjduind răbdători dreptatea și viața veșnică doar în Cer, adică prea târziu.
4) Ferice de eram toți călugări, fără a vrea să mai nutrim dorința distracției, divertismentului și fericirii vremelnice și deșarte ; iată, adunându-te în cluburi la distracție și destindere riști să pieri ca în iad. Dumnezeu nu a avut nici o părere, nici o reacție emoțională în momentul când au pierit ca în iad toți tinerii din acel club în incendiul devastator. Dumnezeu a privit de sus, a tăcut, a pus mâna pe servietă unde își ține Biblia și a căutat să-şi amintească unde a scris că e permis să se ducă oamenii în cluburi și să cânte alte cântece decât psalmii ; știa că nu a scris nicăieri că omul trebuie să aibă vreo altă bucurie, relaxare și divertisment, vreun alt lirism decât bucuria de a-L lăuda pe El liturgic în orice cântec și în orice adunare cum fac penticostalii care numai în numele Domnului se adună și nu au altă distracție și divertisment decât lauda către Dumnezeu ; tot ce e altceva, orice altfel de lirism uman este privit ca venind de la diavol. Deci să ne fie cu iertare, Dumnezeu nu s-a bucurat de moartea oamenilor în clubul bucureștean dar nici bine n-a privit adunarea lor privată în manifestări și cântece lumești cu sticla de băutură în mână și țigara, iarba dracului în colțul gurii. Deci nu e greu de înțeles că Dumnezeu nu e democratic, nu e tolerant în fond și nu permite decât de formă divertismentul uman laic, pe fond fiind extrem de supărat că oamenii îi uită poruncile și ascultările canonic religioase și se îndulcesc cu cântece și petreceri lumești altele decât psalmii și acatistele. Acesta e Dumnezeu și e dreptul Lui să apere pe cine consideră de foc, de apă, de cutremure și de toate urgiile, adică pe credincioșii sadea. Lumea s-a adunat îndurerată la locul tragediei incendiului de la clubul Colectiv și a protestat că nu a venit clerul să facă slujbă la locul unde și-au găsit sfârșitul atâția oameni. Clerul nu-i vinovat ; el a simțit și intuit exact și similar în maniera părerii Lui Dumnezeu care a privit împietrit de durere dar întărit emoțional drama umană a arşilor, căci Dumnezeu a mai văzut catastrofe din astea cu oameni pierind în foc sau apă, doar El însuși a aprins fitilul și e autorul tuturor apocalipselor de foc și potoapelor cu puhoaie de apă de la Facerea Lumii în care a tot văzut oameni stingându-se de groaza morții în atâtea apocalipse câte a dat și câte va mai da, așa că sufletește Dumnezeu e tare și nu îi vine rău când vede sângele uman cum curge, lacrimile, vaietele și urletele de durere ale muribunzilor cum inundă cu decibeli de groază universul. Dumnezeu aude în fiecare zi non stop tot acest spectacol al ororii și groazei umane atât pe pământ cât și în Cer unde se aud țipete și urlete de la schingiuirile damnaților din iad, instituție care e la o aruncătură de băț de Rai. Deci și în cazul bieților arși de la clubul Colectiv Dumnezeu a văzut totul, a tăcut, a arătat Biblia Sfântă oamenilor încă odată și a trecut mai departe supărat, ignorând și dezavuând protestele oamenilor care strigau lozinci blasfemice de genul : "Îngerii mor în spitale, joacă dracii-n catedrale". Și într-adevăr, pe la ora patru dimineața când toate victimele fuseseră duse ba la spitale, ba la morgă iar mai toți se duseseră îngroziți pe la casele lor, unde credeți că erau lumini și mișcare în puterea nopții ? Pe șantierul de construcție al Catedralei Mântuirii Neamului unde macarale iluminate lucrau de zor în schimbul de noapte în timp ce clubul Colectiv fumegăia după incendiu. Nu cred să mai fi fost vreun șantier unde să se muncească asiduu și noaptea, vreun șantier de autostradă, de școală sau spital ; doar Casa Domnului are prioritate maximă deci trebuie să se muncească de zor la competiția pentru Rai, nimic în Cer nu e mai important ca mântuirea și izbăvirea, iar pe pământ, ca bisericile ; deci ferice de ne călugăream cu toții, fără să mergem în cluburi la distracții lumești, fără să iubim carnal și pătimaș ca nebunii ci doar în biserici să ne fi scăldat ochii noștri grei de emoțiile evlaviei clătindu-i cu imaginile sfinților pictați pe pereți, că nu pieream în foc, asta e sigur, prin grija Lui Dumnezeu de a ne izbăvi negreșit pe fiecare după credința sa ; și ferice de rămâneam toți simpli, modești, săraci, smeriți, pocăiți de deșertăciunile lumești, buni și proști cum Dumnezeu ne-a făcut dintâi și ne-a vrut eternizați așa ca specie, cum însăși țara ne-o cere, să fim proști și cuminți. Căci omul bun e omul prost, așa am văzut noi că e-n viață, iar noi ne-am făcut deștepți și răi, doritori de distracție și divertisment, crezând zadarnic toți că putem atinge nirvana altfel decât prin psalmi biblici și închinăciuni înfiorate și înfocate în miez de noapte...
5) Mâhnirea Lui Dumnezeu privind rătăcirea oamenilor care își pierd credința și țin atât de mult la vanitatea și mândria lor intelectuală, lumească e evidentă de aceea pentru a câștiga simpatia Lui Dumnezeu nu poți decât să vrei sus și tare să fii cel mai prost, cel mai autist și cel mai simplu, smerit și sărac cu duhul, asemeni Adamului abia născut din lut galben, ca să fii cel mai bun și bine primit înaintea Domnului... Nu poți să fii pe placul Lui Dumnezeu, căci Satan și-a băgat coada și pe majoritatea oamenilor îi face să vadă și priceapă că sunt proști, văzând și realizând asta, conștienți de prostia lor..., și astfel majoritatea oamenilor sunt niște proști neautentici și care nu mai sunt de soi ! Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de astfel de oameni conștienți de prostia lor căci aceștia au vanitatea și dezideratul de-a vrea să fie măcar cei mai deștepți dintre proști... Nu-i o prostie și o îngâmfare asta în optica Lui Dumnezeu...? Căci mai cumsecade este să fii cel mai prost dintre proști și cel mai umil și smerit dintre smeriți ca să fii copt și bun pentru Dumnezeu, să poată lucra El în tine după bunul plac, să nu întâmpine nici o ambiție deșartă de-a gândului iscoditor și cercetaş al omului și a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din om și cu omul după cum i-a fost planul și voia dintâi pentru toți oamenii căci adevărat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul, încât pentru mântuirea lui, (adică a calmării visului oricărui idiot de izbăvire adică de pace și siguranță personală post mortem, o utopie alegorică și de fapt puerilă plasată în Cer după moartea omului și gestionarea sufletului ce a mai rămas din el), a dat morții pe propriul fiu, Iisus, gest capital și mobilizator pentru robii Lui Dumnezeu la obediența credinței, ce-i place Lui Dumnezeu cel mai mult la om. Devine astfel un ideal uman să fii cu creierul gol și spălat înaintea Lui Dumnezeu iar locul gol să fie umplut cu fierbințeala credinței, ca Tatăl tău din Cer să-ți poată induce adânc și fără opreliști starea Sa și transa de sfințenie și bunătate... Însă majoritatea oamenilor sunt laici, liberali în gândire și astfel nu mai pot fi făcuți buni și frăgeziți pentru bună plăcerea Lui Dumnezeu, căci în loc să fi rămas proști goi goluți, oamenii şi-au stricat imaginea și reputația de creaturi ale Lui Dumnezeu cu gânduri și sentimente lumești, stricând astfel opera originală, omul gol de patimi, gânduri, trăiri și sentimente umane creat întâi de Dumnezeu, om stricat ca proiect inițial uman prin ideea cât de mică personală pe care o are fiecare despre pe el, că n-ar fi detot prost ci oleacă măcar inteligent, sau măcar cel mai deștept dintre proști... Amară și perdantă ambiție asta când la Dumnezeu sistemul de valori e altul și noi dându-ne mari și făcând pe deștepții Îl pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albuș de ou care alunecă și s-a dus... "Doamne fă-mă prost din nou...!", e unica rugăciune pertinentă ce-ai putea-o adresa Lui Dumnezeu pentru a-L mai impresiona și înduioșa, adică să te facă din nou după cum i-a fost voia dintâi cu Adamul, căci Dumnezeu te-a vrut prost și bun, precum și "țara ne vrea proști" și calmi cum spuneam mai înainte, (citat dintr-o piesă a trupei TAXI). N-ai cum și de ce, nu trebuie să fii pe pământ cel mai deștept din cei mai deștepți și nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumoși. Doar duhurile bune, sfinții, îngerii, Iisus și Dumnezeu pot fi geniali și cei mai deștepți și buni dintre cei mai buni. Și n-ai cum să fii cel mai prost și păcătos, cel mai rău și urât dintre cei mai proști, urâți și răi... Doar duhurile rele, diavolul și Satan au aceste "calități" și nimeni nu i-ar întrece vreodată în urâțenie, prostie și răutate, nici cel mai prost, păcătos ori rău om... Pentru oameni sunt rezervate în ordine următoarele două categorii de opțiuni adică nu poți mai mult decât să vrei, modest, să fii cel mai deștept dintre proști, ori după gust, culmea modestiei, cel mai prost dintre deștepți. Acum înțelegeți bine de ce ne-a făcut și ne-a vrut inițial Dumnezeu proști... Ca să fim astfel cei mai câștigați, cei mai deștepți și cei mai buni, cei mai drepți și cei mai blânzi, cei mai apți pentru Rai... Căci în Rai nu sunt deștepți de drept, nu sunt genii și somități, nu sunt ierarhii și măriri academice și nimeni n-are epoleți pe umăr, nici lauri pe frunte ; doar Dumnezeu are o aureolă și e cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare și drept. Deci bucurați-vă când vă face cineva prost căci e o onoare, asta vă dă valoare, asta vine din voia și plăcerea Lui Dumnezeu care pentru că e cel mai Deștept și Bun din cei mai buni îi are la inimă pe cei mai proști și mai puțin fuduli, Dumnezeu fiind gelos și mândru, astfel încât El nu suportă nici o competiție din partea oricui s-ar crede deștept, El adoră ca toți, indiferent că proști sau deștepți să-L linguşească, să-i facă cultul personalității Sale, care se cheamă credință deci iubire necondiționată față de un Dumnezeu oricare-ar fi El... De aceea sunt atât de trist că asemeni majorității oamenilor sunt și eu prost dar fudul și n-aş mai vrea să fiu așa. Aș vrea să fiu un prost și un bicisnic cât mai umil și complet, ca să pot și eu spera o fărâmă de coajă de mântuire cum sperați voi toți, și cei proști și cei geniali, și cei mai acătării decât mine care îl iubiți pe Domnul cu asupra de măsură...
6) Atâția oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligență rară, teologi și teoreticieni erudiți ai credinței înfocați pe care-i asculți cu gura căscată câtă cultură și câtă expertiză au în tot și-n toate și mai ales în chestiunile teologice... Ei Îl scot pe Dumnezeu din piatră seacă, Îl explică științific cu argumente tari, se pricep în toate și puține mai sunt pe lume lucruri la care ei să n-aibă un răspuns și o opinie competentă care să ducă la Dumnezeu cum toate drumurile duc la Roma... Nu poți să nu admiri un jurnalist cu expertiză ca C. T. Popescu, cu niște comentarii atât de lustruite și pertinente, originale și simpatice, el însă nu e bigot și pravoslavnic al credinței cum bunăoară a fost C.V. Tudor în fața căruia nu poți să nu ridici pălăria în fața unui monument de cultură și credință ce a fost, fie-i țărâna ușoară. Nu poți să nu regreți mari dispăruți ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu, nu poți să nu admiri elocința și verbul teologic seducător al domului avocat Daniel Ionaşcu, nu poți să nu rămâi uimit de geniul sfințeniei copilului numit copilul diamant pe nume Alexandru Pârgaru care prin vorbele și înțelepciunea sa îi dau Lui Dumnezeu un credit și o valoare nesecată, sau alții și alții pe care eu de prost ce sunt cum vă spuneam, nici nu-i știu și nici n-am auzit vreodată de ei. Nu mă pot compara nici pe departe eu cu acești titani, cu aceste minți luminate, cu toți sfinții părinți, fețele bisericești, sporiți în credință și morală. Ce sunt fețele bisericești decât niște leneși tolerați și întreținuți ai societății și bugetului sărac care de pe fiecare contribuabil ia pielea să se umple bugetul statului ca să fie plătiți clerul și Preafericiții noștri care sunt infinit grațiați de toleranța socială, toți bravi și bine plăcuți Domnului, avangarda omenirii și reprezentanții ei de soi când ei nu plătesc impozite statului și își scot grosul banilor practicând în fapt ocupațiuni particulare, botezuri, cununii, înmormântări, acatiste, ajunul bobotezelor, toate aducătoare de venituri consistente pentru care nu se plătește impozit statului ? Dar nu sunt trist pentru asta și pentru că eu sunt atât de rătăcit în ignoranța mea față de ei și misiunea lor sacră... O ascunsă și delicioasă bucurie și liniște mă cuprinde când știu că toți se înșeală venerând zeul oficial al vremii numit Dumnezeu, toți deștepții și geniile lumii, toți învățații, toți teologii, toți cei sporiți întru religiozitate și ale ei strălucite conduite... Simt cu fervoare în prostia mea independența și fericirea perfect liberă de orice artificiale prejudecăți religioase în care toți sunt angajați plenar, încât simt pentru asta că toți sunt într-o totală eroare și numai eu simt că am dreptate, acolo în mocirla mea de prostie și necredință. Toți se înșeală, incredibil, în inteligența lor și astfel eu exult de liniște și mândrie văzând absurdul și grotescul teatrului tuturor, în ce eroare colcăie toți sau aproape toți în etica vieții și conduitei lor religioase. Ei dau de pământ cu necredincioșii, spun că a venit "urâciunea pustiirii" și trebuie să disprețuiască și dezavueze această liotă de păcătoși necredincioşi. Căci etica vieții și normalitatea ei se întemeiază pe aerul și moda vremii care statuează ca și calitate curentă și oficială strictețea autosuficienței atitudinii religioase, care Îl pune pe un zeu curent al vremii să fie șeful tuturor zeilor, domnul tuturor zeilor numit Dumnezeu, șef peste tot, șef peste bocancii tăi și praful de pe ei, omniprezent și omnipotent peste viața ta, prezent în plapuma ta când dormi, și vomitând de fiecare dată când te-ai masturbat pentru că te-a văzut cu ochiul de la spate, când El le vede pe toate, de aceea este Șef, șeful tuturor șefilor, un Șef mândru și care se laudă cu binele nostru zicând că de la El vine, și un Șef care se spală pe mâini de răul nostru și de mocirla tragediilor noastre în care ne-a lăsat să trăim, zicând că Satan e de vină și noi înșine suntem slabi că nu-i rezistăm spurcatului și ademenirilor lui cu care ne seduce a face păcate, de la Facerea Lumii și până în ziua de azi și încă două mii de ani de-acum încolo încât nu se mai poate face nimic cu omenirea asta păcătoasă și Dumnezeu se abține ca de un vomitat să nu dea iar pentru omenirea asta înglodată în păcate iar o apocalipsă și iar un potop curățitor. Așa că orice zici împotriva credinței poate și va fi folosit împotriva ta. Deci să fii religios e o modă, o obligațiune morală, o învățătură decurgând din experiența unui simptom natural omenesc al fricii și tremurului cărnii față de tot ce ne e inaccesibil și inexplicabil gândirii dar ne pârleşte imaginația cu variante terifiante apocaliptice pentru noi și vulnerabilitățile noastre și ne face pentru asta să ne apropiem de Dumnezeu, de îngeri și de toate duhurile bune ale Cerului tot mai mult, speriați, terifiați de vid și întuneric. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasă o indispensabilă habitudine și o lege a firii, a cărnii tremurând de frică. Și pentru că s-a constatat că această carne se strică și volatilizează în sordida mizerie a morții, această scârbă și oroare funestă toți oamenii normali, și cei deștepți, și geniile, și idioții cu o minimă frică de necunoscut și-o neutralizează toți printr-o strălucită și liniștitoare terapeutică : Ei își populează și armează mintea cu medicamentul tare numit Dumnezeu și cu medicamente mai mici și ușoare adică tot felul de îngeri apărători care impun respectul și mulțumirea noastră pentru serviciul lor divin pe lângă noi ; deci iată că automat oamenii devin determinați și încredințați că religiozitatea noastră e un sentiment firesc, determinându-ne tuturor respectul și pioșenia cuvenite față de un Dumnezeu milos și salvator, Șeful tuturor îngerilor noștri păzitori, care cu toții, această armată ezoterică și divină vin și ne apără, ne păzesc și eliberează de tot ce nu ne convine, de tot ce ne cauzează și repugnă, ne apără și scutesc până și de moarte, de dureroasa angoasă a dispariției, inacceptabile firii umane, întru neant.
7) Nu puteam să fim oameni așa cum natural suntem limitați fizic cât și psihic și nu ne puteam permite să nu găsim o soluție neutralizantă la neajunsul morții, soluție directă și simplă cum e credința, soluție atât de convenabilă și liniștitoare pentru contracararea sentimentului de vid rece și intransigent ce ne succede inexorabil după această viață atât de firavă și scurtă. De aceea L-am găsit pe Dumnezeu cu îngerii Lui, o întreagă armată echipată corespunzător cu aripi și baghete magice care să ne ofere un loc călduț și mai ales veșnic în Patria onirică a Raiului. Da, Raiul e un loc dorit și visat căci e ultima și cea mai tare utopie a fericirii, binelui, siguranței, confortului și comodității, chestiuni mult prea greu și nesatisfăcător de obținut pe pământ cu mijloacele date de Dumnezeu când a făcut lumea. Oamenii în sentimentul și habitudinea lor naturală cultivă copios comoditatea în viață, scaunele și fotoliile ne sunt și le proiectăm cât mai ergonomice, carnea trebuie să ne stea cât mai liniștită, iar atunci când moare să fie reprezentată de un suflet destoinic în căutarea relaxării și confortului post mortem numit mântuire care e acadeaua după care toți sunt avizi precum câinii doritori de oase să le îngroape... Viața ne e dragă și facem alergie la vicisitudinile ei și la durere. Pentru viață vrem siguranța, confortul, binele. De ce n-ar fi încercat oamenii și în moarte prin religia ca specializare pe problema gestionării morții, o astfel de poliță de asigurare care să neutralizeze inconvenabila senzație a disconfortului sentimentului morții ca accident stupid și insurmontabil, dar atât de definitiv și normal...? E insuportabil firii umane să știi că mori definitiv, complet și fără nici o compensație adusă inimii tremurând de frica de moarte, de volatilizare întru nimic. Și astfel, cu inteligența pe care ne-a dat-o Dumnezeu, văzând cum cu simțurile de moarte tremurăm de frică, iată ce calmant am găsit în hrubele inimii și imaginației și L-am inventat noi în toată splendoarea pe Dumnezeu și Raiul să ne calmăm ! Oamenii nu acceptă să dispară atât de ieftin ca un pui mâncat cu mujdei de usturoi și care astfel dispare efemer și ineficient sie însuși, atât ca trup de carne, cât și ca suflet, cât și ca schelet... Unde sunt sunt sufletele puilor de găină prăjiți în meniurile de la KFC și Mc Donald ? Nu ne-am pus niciodată problema că ar avea suflete ! Unde sunt scheletele lor ? Le-am dat la câini când bătând din coadă în fața noastră așteptau să le aruncăm un os. Nici o orătanie nu are nici un suflet, nici un Rai, nici un iad, nici un Dumnezeu și nici o credință dar nici o pretenție la nemurire când nu știe că există și nici că va muri dar instinctual se apără de moarte și de accidentele potențiale ce duc la dispariție iar prin instinctul de conservare se apără de dispariție vrând să uzeze de bucuria, comoditatea și norocul de a fi aici și acum unde totul este cu atât mai evident cu cât lipsește inteligența. Când a apărut omul capabil de inteligență și de visare, evidența conceptului de aici și acum s-a volatilizat și a trecut în derizoriu în favoarea dulcelui și mângâietorului concept al unui mâine izbăvitor de pe lumea cealaltă a ezotericului, a teleportării omului într-o lume transcendentă pentru a scăpa de neajunsul și drama de a te fi născut, sentiment conștientizat numai de oameni. Animalele nu sunt nici fericite, nici nefericite. Ele în inconștiența lor naturală au șansa de a nu cădea în nici o eroare a gândirii deoarece nu au gândire și nu-şi pot imagina o apărare iluzorie într-o existență paranormală mai bună și mai puțin fioroasă în care de fapt trăiesc, apanajul strict al oamenilor. Oamenii nu creditează animalele nici cu suflet, uită sau eludează că și animalele au dureri și suferințe. Deci oamenii nu se mai simt bine dacă țin cont de durerile și suferința animalelor. Deci ca să se simtă bine și să nu se complice cu vertijuri ale gândirii oamenii trebuie să uite că și pe puiul de găină ori pe porcul de Crăciun, ori pe mielul de Paște îi doare carnea când le tai gâtul și-i mănânci cu mujdei și mămăliguță și-un pahar de vin bun fiindcă așa a rânduit Domnul după postul ținut în curăție și smerenie... Doar oamenii cred că au un suflet autointitulat ales și privilegiat, chiar dacă trupul are aceleași dureri în fața măcelului, cu ale oricărui alt mamifer care defechează, are constipații ori diarii puturoase și se băşeşte la fel ca noi... Și tare mai pute și rahatul nostru la fel ca balega vitelor tăiate în abatoare fiindcă n-au suflet dar noi slavă Domnului, da ! Căci noi oamenii mai ales, pe lângă dobitoace avem îngeri salvatori, norocul noroacelor din univers ! Privilegiați în viață, era musai să fim privilegiați și mult mai egali și în fața morții decât tot ce naște și moare și este făcut din carne, astfel încât rahatul nostru uman e mai select și nu mai pute așa tare față de balega întregului regn animal care face caca, care moare și se descompune după aceeași formulă chimică, găzduind aceiași viermi și aceeași sordidă putrezire în bezna pământului. Noi când murim spunem că adormim întru Domnul, Creatorul nostru și ne întoarcem în pământul din care am fost făcuți, spre deosebire de porci, oi și găini pe care omorându-le și mâncându-le, ei nu au parte de înmormântare și de prohodire și de binecuvântarea Lui Dumnezeu căci toate dobitoacele pe care le omorâm și mâncăm se transformă în scârnăvie digerați în mațele noastre după bogata masă de Crăciun astfel că toate orătăniile mâncate de noi cu poftă și nesaț nu putrezesc creștinește în pământ ca să împlinească voia Domnului ca norocoșii de noi pe care nu ne mănâncă nimeni și nu ne stresează sufletul când ne iese pe gură să se ducă la Rai. Toate animalele fără suflet date nouă de Domnul să le mâncăm nu au nici o șansă la veșnicie și la paradis cum avem noi oamenii dragii de noi iar urmarea răposării lor este de a ieși toate prin fundurile noastre și veceul le e mormântul fără de preoți și fără de cruci...
8) Credința într-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rău presentiment și disconfort al morții precise și universal valabilă ca și o axiomă matematică pentru tot ce e viu... În definitiv avem dreptul și libertatea să sorbim în înghițituri mici și regulate acest decoct și poțiune a credinței care ne face bine, acest bitter suedez care ne tămăduieşte de orice vătămătură, și de moartea ca vătămătură supremă... Și fiindcă nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducându-L din cel mai îndepărtat și neverosimil colț al universului aici în inimile noastre, făcându-L musai antropomorf după chipul și asemănarea noastră, util pentru noi și doar pentru noi și credința noastră, necercetând și nesondând niciodată în sfânta-i voință și conștiință să fi văzut noi dacă și El vrea să fie intendentul nostru și șef la magazia de cazarmament și izmene a oamenilor sau nu ar fi avut și alte treburi mai importante prin univers de la care l-am răpit egoiști și iresponsabili doar pentru noi și credința noastră regională particulară pământească... Dumnezeul nostru e doar al nostru și e proprietatea noastră privată autoatribuită de la Facerea Lumii de la care nu renunțăm odată cu capul și cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care pentru noi îi fură morții suprema bucurie și voluptate de-a ne extermina deplin și unilateral, era cu neputință să nu fie însușit și iubit de cineva și iată, de oameni, cu o plenară și adâncă recunoștință și emulație. Cum să nu iubești pe Cel ce te scoate din nisipurile mișcătoare ale dezastrului existențial și-ți șterge fruntea transpirată de febra fricii de necunoscut...? Identitatea națională a unui popor numai Dumnezeu și religia au alimentat-o făcând posibil de-a lungul vremii ca poporul să lupte contra agresorilor de altă credință, ca un Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mircea cel Bătrân să lupte cu Dumnezeu în gând atâtea sute de ani contra osmanlâilor păgâni apărându-ne de credința lor spurcată ce noi o vedem păgână și viceversa, ei văzând păgână credința noastră. Iată, cu gândul la Dumnezeul creștin, marii noștri voievozi și domnitori ne-au apărat de cotropirea dușmanilor păgâni pentru ca noi cei de azi să mai putem mânca carne de porc și bea vin după postul Paştelui ori Crăciunului. Deci Dumnezeul și religia fiecărui popor e de prețuit și lăudat căci reprezintă spiritul acelui popor și identitatea lui. A fi ateu sau sceptic înseamnă altă opțiune și nu înseamnă să lupți contra nici unui Dumnezeu contradictoriu și astfel neverosimil ci a pune lupa și reflectorul pe conceptul de Dumnezeu și pe Regatul Său și a vedea dedesubturile nu tocmai perfecte și ideale ale religiei și mentorului religios numit cu atâta afectare Dumnezeu. De dragul oamenilor Îl poți iubi și respecta pe Dumnezeul în care ei cred atât de motivați. Cum să nu-L slăvești ca și credincios pe Dumnezeu ce-ți pune cu succes în operația mântuirii o grefă și o morfină reușită peste carnea arsă a inimii distrusă de incendiul fricii de moarte și întuneric al neființei...? Numai animalele nu-nțeleg că vrei să le administrezi un medicament și te mușcă dacă nu le tranchilizezi. Oamenii înțeleg medicamentul cu care ne tratează Dumnezeu, ei înșiși şi-l inoculează în vene de aceea ei Îl iubesc și slăvesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum și până-n veac. Credința e bună ca un panaceu direct și eficace și e medicamentul suprem pentru muritorul de rând. Cultura și civilizația actuală sunt încă tributare prin excelență credinței și religiei cu tot ce derivă din această practică : obscurantismul, fundamentalismul și intoleranța, teroriștii nebuni dezaxați care omoară în numele credinței lor, care cred că se duc într-un rai nenorocit al lor, precum și reversul medaliei, oamenii buni care seamănă leit cu Dumnezeul cel bun dar care sunt extrem de puțini încât misionarismul lor e ineficace și inutil. Toți fac misionarism fervent în contrariile diverselor lor religii diferite și mai mereu dușmane ; pentru asta toți sunt ridicoli și jalnici pe fond din punct de vedere uman. Majoritatea oamenilor caracterizați prin credințe diferite se dezavuează și detestă reciproc unii pe alții disprețuindu-şi visceral unii altora crezurile și credințele. Întotdeauna un credincios va spune : cine nu e cu Dumnezeul meu e împotriva Lui și a mea, e o "urâciune a pustiirii" exact cum stă scris în învăţăturile biblice care cultivă acest antic și sălbatic concept maniheist ce a generat ura și disprețul între oameni, între rase și seminții, ura și scârba în general pentru tot ce nu suntem noi și nu simte religios ca noi, încât cauza tuturor conflictelor și războaielor devine acum atât de evidentă. În lipsa atâtor dumnezei și a credinței oamenilor în ei probabil ar fi curs pe pământ și mai mult sânge dar gestiunea și exercițiul funcțiunii dumnezeilor în vogă acum te fac să rămâi siderat cum de au tolerat măcar și atâta sânge gârlă care a curs și e suficient să realizezi că toți dumnezeii și zeii din univers sau Cel curent de serviciu care se simte Creator, deci responsabil peste această degringoladă și tragedie umană are o problemă, cu toate bunele intenții pentru lume și crearea ei. Oamenii credincioși sunt prin urmare așijderi ca toți zeii lor : iresponsabili autoexonerați de tot răul care-l fac conștient sau nu și la fel de intoleranți și obscuri în simțiri : Cine nu e cu ei și convingerile lor e împotriva lor. Originea războaielor lumii are la bază sălbăticia ocultă a intoleranței religioase care include prin definiție această anomalie și boală nevindecabilă a gândirii și a firii umane, religia, o filozofie de castă exclusivistă. Frica de moarte și de necunoscut generează o venă prin care circulă mândru și fierbinte sângele credinței ce face convingerea religioasă inalienabilă, tumorală. Credinciosul urăște visceral actul fizic și definitiv, integral al morții, deci urăște asemeni și pe cei ce șovăie a-i recunoaște medicamentul și tranchilizantul adecvat, credința prin care sufletul scapă de umilirea morții. E ceva firesc să constați că nu poți fi bun în ochii oamenilor decât dacă ai în tine cuibărit morbul și stafilococul credinței și religiei, moda timpului care îi animă pe ei. Nu poți fi uman și nu valorezi nimc dacă nu ești virusat de prejudecățile valorilor religioase ; altfel colcăi în eroare și eretism potrivit părerii oficiale comune și ești pierdut, ești malefic și păcătos, ești prietenul, materia primă și aliatul diavolului, al răului, nu faci parte din casta normală a oamenilor buni, ești rătăcit din calea cea dreaptă, ești demn de a fi disprețuit și urât de moarte nu numai de oameni dar și de Dumnezeu care te-a creat iubindu-te și te-a iubit creându-te. Ți se dau și incontestabile argumente și învățături și argumente tari și nedemonabile contra necredinței tale : Ți se spune că dacă nu există Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar dacă acesta există și ai tăgăduit credința, ai pierdut totul. O exemplară și meschină poliță de asigurare și șantaj sentimental care se uzează plenar atât de sălbaticul înfricoșat religios al preistoriei, antichității și evului mediu cât și de credinciosul contemporan. Toți încearcă să te convingă ce bună e lumea lor, Dumnezeul lor și viziunea lor despre lume și viață. Și poți să spui că n-au dreptate toți și nu sunt relativ admirabili apărându-şi valorile și crezurile...? Ăştia sunt oamenii, buni sau răi, tot ce-a inventat mai bun Dumnezeu în univers chiar dacă pe fond oamenii sunt jalnici dacă în tot ce au mai profund în ei numai religia îi poate mobiliza, uneori în stări conflictuale iremediabile. Totuși, ăștia sunt oamenii și în fața fricii universale omenești față de stihiile naturii credința și religia le sunt cel mai la îndemână remediu și medicament, sunt soluția ideală atât pentru omul preistoric, antic, cât și incredibil pentru omul contemporan, dar și pentru omul viitorului, având a vorbi încă două, trei mii de ani de-acum încolo de Dumnezeu și medicamentul ce-L reprezintă El pentru omul conștient. Privind și mai în viitor, nu știu ce se va întâmpla cu umanitatea și spiritul religios peste zece mii de ani. Bănuiesc că evoluția minții și spiritului uman vor găsi altceva, tot o formă de terapeutică religioasă proprie ființei umane sub stringența realităților și actualităților curente ale viitorului ca soluție pertinentă pentru gestionarea problemelor sufletului uman și a conduitei de viață a omului secolului 121, adică în anul 12018, peste zece mii de ani când credința și religia curentă vor fi poate și mai înfocate decât acum iar Dumnezeul acesta sau poate altul va exulta mulțumit ca un învingător pruncucigător peste întreaga rasă umană, nefiind deplin fericit decât exterminându-ne periodic pe toți prin potoapele și apocalipsele de cuviință ce-i aduc periodic mulțumire și satisfacție Lui Dumnezeu și oricărui Dumnezeu, cum și noi ne bucurăm când facem un lucru bine făcut sau când ne ucidem dușmanul, dușmanul de opinie și dușmanul de clasă. Nu pot să cred că și atunci, peste zece mii de ani, anii se vor număra tot de la Iisus, un antic erou al vechiului popor evreu care nu și-a lăsat nici măcar o iscălitură pentru curiozitatea noastră arheologică și grafologică, și că nu se va găsi sub presiunea timpului și modernității un alt sistem de numerotare a anilor, fie că va mai fi nevoie sau nu de a-i număra inutil vreodată. Și nu pot să cred că omenirea nu-și va găsi un sistem de valori adecvat viitorului și va continua să-și exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia veche și actuală, o istorie a conduitelor unor popoare semibarbare, unui popor antic, poporul vechi iudeu, cu eroii lui, cu moravurile inerente vremurilor antice și înapoiate, consemnate într-o cronică numită Biblie devenită îndreptar și etalon pentru morala și cultura omului, cultivate și venerate cu atâta scrupulozitate incredibil până în ziua de azi. Nu pot să cred în involuția speciei umane atât de evidentă încât nici după două mii de ani nu a găsit un sistem de valori adecvat momentului și-şi întemeiază viața pe morala, conduita și teoriile ce-au avut niște oameni antici, în cazul creștinismului strămoșii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezătorul și mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile, legendele și filozofia lor care ne ține de cald până azi și hăt de-acum încolo. Atât de mare a fost robia și prigoana romană față de poporul antic evreu, încât a fost nevoie de un Iisus revoluționar care cu geniul și sfințenia Sa mesianică să elibereze prin cuvântul de îmbărbătare al evangheliilor spiritul uman al evreilor de sub împilarea și jugul roman și să-l transporte în teritoriul salvator al transcendenței, în Rai, alături de Tatăl ceresc, căci pe pământ, sub jugul roman era de neconceput a se trăi. Mai bine ca și evreu împilat să urmezi un Iisus, care-ți oferea cel puțin o salvare sigură și singura de conceput, adică în Rai în părtășie cu Creatorul Universului și cu Iisus, fiul și Mareșalul de război al Domnului. Dacă lumea s-ar fi făcut cumva bună din capul locului nu mai era nevoie de această plapumă a speranțelor, credința și religia, medicamente terapeutice adecvate contra durerilor omenești insurmontabile ale vieții din toate timpurile... Omenirea întotdeauna a fost pe picior de război, a fost rea și malefică cu ea însăși încât soluția Iisus și soluția Rai a rămas atât de actuală și eficace în decursul întregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decât povestea și cronica unor crime. Istoria trecută este povestea unor crime. Istoria prezentă este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Față de această dezagreabilă impresie și acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a rămas tributară și fidelă Lui Dumnezeu și Lui Iisus, singurele ființe bune din Univers în care poți avea încredere că te vor elibera din mizeria degradării și a morții în dureri din cauza chinurilor vieții îngăduite tocmai de Dumnezeul care te-a creat pe tine și o lume-ntreagă. Astfel încât Biblia nu mai trebuie revizuită. E suficient c-a făcut-o inutil și ineficient Iisus odată schimbând Vechiul testament cu Noul testament și nouă oamenilor ne-a plăcut tare mult așa... Și acum vorbim în cadrul adunărilor noastre religioase de Isaac și de Avraam, de personaje antice ignorante potrivit spiritului civilizației precare a vremii de atunci, de istoriile lor de-atunci, de morala și credința lor, încât e cu neputință a le nega și a cere Lui Dumnezeu să ne reveleze o altă conștiință religioasă adecvată a momentului, a contemporaneității, când pildele de moralitate ale evangheliilor sunt atât de captivante și eficace pentru omenirea incapabilă a fi umană prin sine și spiritul desțelenit de prejudecăți și opinii mistice religioase despre tot și toate. Nu se poate așa ceva... Ba uite că se poate căci și noi oamenii contemporani suntem tributari antichității și momentelor, moravurilor vechi și expirate de-atunci de când n-am mai evoluat moralmente, grefând contra naturii precaritatea moravurilor antice religioase pe spiritul nostru modern, complăcându-ne în era modernă și contemporană cu valorile religioase clasice, antice și expirate moralmente ce-am moștenit prin tradiție venerând după atâtea generații evangheliile antice, făcându-ni-le cărți de căpătâi. Nu înțeleg cum omenirea venerând atât de profund un Dumnezeu a ajuns ca după Dumnezeu, în ordine, să fie înnebunită și ahtiată și de subalternii divinității, oricare-ar fi ei, reprezentați de atâtea duhuri sfinte, Sfinți și îngeri din Rai care cu toții, sunt perimați, sunt antici, expirați, depășiți, n-au haine moderne, n-au mai evoluat, sunt îmbrăcați în aceleași cearșafuri antice ca romanii și precis n-au lenjerie intimă, probabil miros urât, neavând acces la gelurile de duş, parfumurile și deodorantele din ziua de azi. Dar cu dragoste sărutăm icoanele și picioarele lor cu călcâie crăpate cu sandale antice când pioşi pășim în biserică la sfânta liturghie. Astăzi adevărul și dreptatea e la oamenii deștepți și nerătăciți, adică la oamenii cu frică de Dumnezeu, tributari și ei aceleiași credințe neevoluate moștenite din antica și sălbatica istorie. Să stai și să privești o lume întreagă colcăind înnămolită iremediabil în acest handicap vicios sub simpaticele și plăcutele intenții ale religiei te umple de-o adâncă mulțumire dulce și amară că măcar tu nu te înșeli în eroarea ta particulară a necredinței la care ții, în liota și vacarmul tuturor deștepților teologi ai lumii care oricând îți pot da o lecție usturătoare de credință, lecție de care nu mai ai nevoie. Căci ai ales să fii prost doar pentru a nu te înșela sau dimpotrivă a fi liber să te înșeli total și profund chiar dacă poți avea sau nu dreptate. A nu te înșela în ideea libertății de conștiință, a spiritului liber și neîncorsetat de lianele asfixiante ale prejudecăților religioase și a oricăror prejudecăți, e mai dulce și suportabil decât îngâmfarea că ești deștept și deții monopolul adevărului, fie el și religios. Dreptul și libertatea de a te înșela prin necredința ta că nu există un Dumnezeu, e mai dulce și suportabil decât siguranța și confortul interior și cecul în alb semnat pentru tine credinciosul de Dumnezeu, dat de Dumnezeu conștiinței tale drogate și viciate iremediabil pentru destinația Rai. Având această dulce asigurare o lume întreagă îndoctrinată religios îți râde în nas fericită, ridiculizându-ți minusul percepției tale primare că Dumnezeu nu există. Cine-o avea dreptate, gloata multeştiutoare sau tu singur ratatul ? Mai bine să rămâi un ratat al credinței, un candidat plin și copt pentru iad, să rămâi astfel anatemizat, damnat de lumea credincioasă și de Dumnezeu, să rămâi prost și simplu decât să te îndoctrinezi cu un adevăr insondabil al religiei, adevăr găunos, ridicol și cu picioare de lut. Ca și credincios, adevărul religiei tale îți dă mândria bolnavă de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea și credința strămoșească într-un Dumnezeu convenabil potrivit necesităților tale interioare subiective personalizate religios prin propria-ți voință. Astfel, nici eu nu sunt sigur și nu mă simt confortabil în legătură cu necredința mea, dar nu contează, în ghearele ei mă arunc și mă simt mai liber și scutit de complicația batjocurii amare ce-o sorbim până la drojdie în legătură cu simțământul insuportabil al neajunsului de-a ne fi născut într-o lume a chinului și suferinței, fie ea și care se spune că-i făcută de Dumnezeu să fie așa, să fie rea ca să nu șomeze Dumnezeu ci să aibă mereu treabă juridică ce să ne condamne la iad sau să ne ierte pe lumea cealaltă și să ne condamne la Rai.
9) Nu poți să fii bucuros că te vei duce în Rai căci la un moment dat nostalgia și dorul omenesc de casă te vor răpune și vei simți că nicăieri, nici în Rai nu e ca acasă. De aceea simt că numai eu am dreptate în eroarea necredinței mele pentru un loc atât de trist cum e Raiul, iar toți ceilalți, smeriții drept credincioși mândri și exuberanți în emulația lor religioasă eu unul socot că toți pe-un capăt se-nşeală și trăiesc activ și vocali încă în larma religioasă a unei lumi antice și simptomatic neevoluată ca și lumea antică străveche, prin civica uzanțelor religioase expirate ale momentului, demne de o soartă mai bună, de o irealizabilă evoluție istorică morală și socială a contemporaneității. Mă topesc de suferință și dezgust în această singurătate a necredinței mele și în această lume guvernată și tributară totalitarismului religios dictat de spiritul obscurantist și mistic dintotdeauna al omenirii dar această suferință tot e mai dulce decât să m-amestec voluntar și activ în perimatele, desuetele și sălbaticele moravuri ale lumii actuale religioase care nu s-au cizelat și actualizat în atâta istorie și experiență socială sângeroasă de la Facerea Lumii și până azi. În această lume sângeroasă, fie ea și religioasă, drama umană evidentă, suferințele și durerile noastre rod prolific ca un cancer în viața noastră mânată de spiritul retrograd adică religios al umanității de azi și dintotdeauna. Oamenii nu vor fi neapărat mai buni cu îndreptările religioase și a lor ineficientă propagandă. Practica și proba timpului demonstrează că iadul și diavolii vor avea mereu de lucru cu noi sub controlul și învățăturile unui Dumnezeu depășit de situație căruia ori nu-i pasă de degringolada noastră, ori ne-a scăpat iremediabil de sub control, ambele variante fiind nefericite și neverosimile cu voința și puterea ideatică a conceptului nobil al autorității unui Dumnezeu care se respectă și i-ar păsa de soarta noastră tristă de copii orfani ai Lui. Nu putea Dumnezeu să ne facă așa chinuiți și așa definitiv și nevindecabil triști. Și nu putea pentru asta să ne dea un Rai consolator și izbăvitor. E o rușine pentru noi oamenii să înghițim pe nemestecate acest șantaj sentimental și speculație care ni se prezintă a fi Raiul și povestea sa puerilă lipsită de rațiune și sens. Astfel, n-am decât să constat cu stupoare că votând pro în legătură cu Dumnezeu și cu subiectul religios toți se-nşeală, știu că toți se-nşeală și devin ridicoli ; îi privesc ca pe niște manechine caraghioase fără viață, cu rumeguș în ele nu cu carne și simțăminte, iar în mine viața fierbe dar o ponderez, într-o lume care și-a proiectat trăirea și viața veșnică nu pe lumea asta ci pe cealaltă în mod inimaginabil de trist. Îl amintesc aici pe Emil Cioran care într-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea că a umblat toată viața singur și modest pe cărările vieții simțind cum se înșeală absolut toată lumea, iar el, în singurătatea eretismului și scepticismului lui, simțind neajunsul de a se fi născut al tuturor, știa, sconta, simțea, pe culmile disperării lui, că măcar el are dreptate, iar toți ceilalti, turma, cu totul, genii, somități și deștepți ai credinței și ai părerii oficiale se zbat într-o monumentală și inexorabilă eroare. A te crede cel mai prost dintre deștepți, ori cel mai deștept dintre proști sau cel mai credincios dintre necredincioși tot e mai bun și onorabil decât să subscrii mândriei religioase a dreptei credințe oricare-ar fi ea ce molipseşte incurabil și simptomatic omenirea de azi, omul religios, bun și frumos, pe placul și pofta Lui Dumnezeu, pe care îl descrie atât de grăitor ilustrul filozof Dan Puric în elocința și înțelepciunea sa în cărțile și adunările sale... Shakespeare este depășit. Hamlet nu și-a pus toate problemele și toate întrebările. Întrebarea nu mai e să te întrebi simplu, "a fi sau a nu fi ?" ! A FI CREDINCIOS ORI NECREDINCIOS ?, aceasta-i întrebarea !
