ZIUA FRUMOASĂ DE AZI CÂND PLECĂM LA PICNIC

ZIUA FRUMOASĂ DE AZI CÂND PLECĂM LA PICNIC

  De ce suntem triști și bosumflați că trebuie să plecăm mâine la muncă, complet răpiți și deturnați unui azi reconfortant în care credeam și care se sfârșește după ce venim de la picnic când adormim, când mâine trebuie să ne sculăm morocănoși, despărțiți de siguranța și certitudinea unei clipe prezente ce ne mângâia azi, apărați aici și acum de necunoscutul unui mâine ostil și provocator...? Ne mângâiem sufletele și viețile în siguranța unui azi plutind pe o pace relativă între războaiele și ororile suferite de omenire ale trecutului și cele ale viitorului. Citind din istorie, văzând filme despre ororile războiului, despre masacrele petrecute pe timpul lagărelor naziste de acum șaptezeci de ani, ni se pare imposibil uman și privind prin prisma iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni, când aflăm și vedem cum erau aduși oamenii cu marfarele morții în lagărele de la Auschwitz, Treblinka, Birkenau, Sobibor, etc. , cum erau dezbrăcați la piele, femeile tunse, li se luau bijuteriile, trimiși la o magazie unde se zicea că e baie, unde în țipete și urlete de groază și agonie și chemând pe Dumnezeu în ajutor, de fapt erau gazați de naziști cu un gaz letal, apoi cadavrele, unele cu tatuaje mai frumoase erau jupuite și se făceau abajururi de lămpi și umbrele din pielea lor pentru naziști, apoi erau adunate de-a valma cu roabe și cotigi și băgate în cuptoare unde era foc continuu, luni și ani de zile, împrăștiind în nările deținuților rămași vii puși la muncă, mirosul și fumul de carne arsă. Trăim în pace de șaptezeci de ani, noi cu copiii noștri, noi, copiii și nepoții disperaților de atunci torturați în lagărele morții, trăim înconjurați de armate care se înarmează până-n dinți și ni se pare neverosimil ca fundul nostru să poată fi luat într-o zi la șuturi de cizme de ofițeri dușmani iar copiii noștri care țipă și plâng să fie loviți cu palma peste gurile plânse... Cum de putem fi atât de liniștiți și atât de încrezători în ziua de azi și de mâine, rostind după tipic rugăciunea Tatăl Nostru cum rosteau și deținuții acelor timpuri, trezindu-ne cu chef de viață dimineața, exuberanți, împlinindu-ne nezdruncinați tabietul de a bea o cafea tare și a fuma o țigară sau două la cafea, luând cățelul și coșulețul cu merinde să plecăm la picnic cu mașina, neștiind că într-o zi când tocmai deschideam portierele mașinii să ne așezăm picnicul într-o poiană, un pluton de militari ne-ar putea opri, ne-ar putea lua mâncarea și băutura din coșuleț, pe copiii care se vor rățoi la ei îi vor plesni peste bot, pe nevasta care țipă o s-o tragă de păr, iar ție o să-ți tragă câteva șuturi în burtă și testicule țipând să urcați în mașina pregătită să vă ducă în lagăr iar acolo să vă dezbrace în pielea goală, copii, fete, femei, băieți și bărbați, vecini, prieteni și colegi de-ai tăi, și să vă plesnească cu biciul să intrați mai repede în camera de gazare... ? Se spune că și preoți au fost luați și chinuiți astfel în lagăre. Unii rezistau stoic prigoanei și schingiuirii, când li se smulgeau bărbile, se rugau cu lacrimi de durere și sângele curgând pe piept Lui Dumnezeu, rezistau o zi, o săptămână, o lună, un an ; dar într-o zi, spun unii cum au auzit pe unii preoți schingiuiți, mai slabi în credință, privind către cerul plin de fumul de la crematoriu zicând scrâșnind printre dinți : " Câine ești, nu Dumnezeu !..." V-am spus toată această poveste apropo de ziua frumoasă de primăvară de azi când plecăm la picnic cu toți făcându-ne voioși selfiuri și poze de grup la picnicul din poiană pentru a le pune pe Facebook, și nu auzim cum alături de noi, pe alte coclauri, în cazărmi soldații se bărbieresc și se ung cu funingine pe față, își curăță și ung mitralierele cu ulei iar noi petrecem la picnic, mai gustând un mic, mai un pahar de bere, mulțumind Lui Dumnezeu pentru pace și pentru pâinea cea de toate zilele. Când or să vină soldații și o să vă dea cu șutul în burtă, să nu disperați ca unii preoți înjurând pe Dumnezeu... Să vă rugați la El, singurul răspunzător atât de pacea cât și de războaiele omenirii, singurul care le poate aduce, singurul care le poate opri în plânsetele noastre de posibili deținuți de război de pe o zi pe alta.

EPISOADE DIN CUPRINSUL ACESTEI POVEŞTI

EPISOADE DIN CUPRINSUL ACESTEI POVEŞTI

  "...Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea în care vezi și realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii, Opera capitală a Lui Dumnezeu, iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii, care nu au un Dumnezeu..."

                          *
 
"...Nu toți Îl putem crede pe cuvânt pe Dumnezeu cum nici El când a făcut lumea și oamenii nu i-a făcut să se înțeleagă și respecte unii cu alții și să se creadă unii pe alții sub cuvânt de onoare. Întotdeauna avem nevoie de adeverințe și dovezi în relațiile de credibilitate dintre oameni, ca dovadă că Dumnezeu a făcut oamenii defecți și nu de soi, fără de cuvânt, fără de scrupule și onoare. Cum Îl putem credita pe Dumnezeu cu toată încrederea când nu a fost în stare să creeze niște oameni de soi, când nu a fost în stare să creeze un Rai pe pământ ? Putem din delicatețe, din respect pentru conceptul și ideea nobilă de Dumnezeu să spunem că El are întotdeauna dreptate, că teoria religioasă impregnată în conștiința socială are o valoare imanentă și de aceea respectul față de Dumnezeu trebuie să prevaleze criticii Lui dar nu putem să nu rămânem cu un gust amar văzând că Dumnezeu nu a făcut totul pentru succesul acestei lumi, ba dimpotrivă parcă a făcut totul pentru ratarea ei ascunzându-ne pe fiecare în pământ ca pe o mizerie cu dramele, infecțiile și metehnele noastre care ne-au venit de hac și pregătindu-ne în schimb inutil tot cerul pentru ambiția cadavrelor noastre de a rezista decesului, timpului și veșniciei..."

                          *

  "...Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să se mai creadă importante și de neînlocuit, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?..."

                         *

  "...Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă. Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de-au trebuit să se inventeze pentru repararea lor atâtea secții în spitale care până la urmă se dau bătute când un lighean de organe și altul de intestine din tine trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Un singur exemplu dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase și tot felul de minunății din astea la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui digestiv ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie și în al doilea rând să fie învins de o nouă lucrare inventată de Dumnezeu : SIDA, boala imunodeficienței dobândite.  ! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care se grijesc de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ?..."

                         *

  "...Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de sânge închegat, puroi descompus și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat, spânzurat sau decapitat, sau mort de moarte bună ; iată astfel, ura de cadavru care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva te-a făcut în univers, ți-a dat șansa percepției și rațiunii și apoi cu un preaviz funest anunțat ceremonios în cărțile sfinte, când ți-a sunat ceasul te-a ucis și te-a învins, apoi te-a prohodit și înmormântat creștinește..."

                          *

  "...Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri ca și a noastră a păcătoșilor într-o zi într-un banal și normal infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul și liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, nici unei turme, fie ea și a sfinților și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de de a nu fi sfinți. Așadar e logic că noi neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei..."

                          *

  "...Tot ce avem nevoie pentru terapia și frica noastră de neființă e visul iluzoriu al mântuirii, visul despre Dumnezeu. Ce e Dumnezeu dacă nu o regretabilă entitate a extremei neverosimilului pierdută definitiv într-un timp vid și într-un spațiu așijderi în strigătele noastre inutile de dor de viață...?
  Astfel, religia este ABOLIREA inconștientă a VIEȚII, golirea faptului de a trăi de orice conținut practic și util de către chiar indivizii puși să trăiască și fiindcă viața e dură și plină de inconveniente, depășirea lor necesită din partea religioșilor un stagiu inerent de cotizare numit credința în Dumnezeu, în felcerul amărăciunii inimilor noastre,  uzând pentru asta toate resursele creierului emoțional pe când creierul cognitiv ia o pauză în acest contract al religiozității în care dobânda nu este la vedere, nu se palpează ci doar se jinduieşte în Cer și absolut după moarte, după ce mori și pierzi totul, în primul rând creierul care-L concepea pe Dumnezeu în electricitatea neuronilor care a dispărut dintr-un creier mort din care credința a dispărut, care nu mai produce decât cadaverină și putresceină, lichidele cadavrelor pe care le studiază studenții de la secția de medicină legală..."

                           *

  "...Ce e viața noastră și ce suntem noi ca produs finit divin decât niște ierbivore hăituite de felinele îndoielilor și percepțiilor noastre subiective de unde am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești care vei cădea răpus fie de un accident sau crimă, fie te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine ? Agregatul ce ești nu mai funcționează din cauza unui accident stupid, crime sau boli ce crește în tine, cimitirul e singura soluție. Mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări ; din tine nu se va folosi nimic ; doar sufletul va avea o căutare în Cer vândut și cumpărat de îngeri samsari la piața de sclavi a Cerului. Căci dac-ai fost robul Lui Dumnezeu o viață nu poți avea pretenția să încetezi a fi rob al Lui Dumnezeu mai ales în Cer în calitate de înger sub formă de suflet despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea decât că va fi tot un rob în Raiul Lui Dumnezeu, ca lagăr de concentrare suprem unde conceptului de libertate umană i se dă lovitura de grație pentru veșnicie. În calitate de rob al Lui Dumnezeu și al Raiului devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat și vânat de diavoli în această ultimă, stupidă și blestemată nenorocită locație a penitenței care e iadul. Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil pentru care se luptă cete întregi de draci să le intri-n posesie și să-și facă jocul cu tine, o biată ființă vânată în Cer de atâtea duhuri rele și foarte puține duhuri bune care nu fac un caz din faptul că niște diavoli te-au câștigat trișând cum le stă în caracter și devii marfă, materie primă pentru industria schingiuirii în defavoarea unor îngeri care îți pregăteau terapia și deliciul mântuirii dar te-au scăpat din neatenție în balta nenorocirilor și ororilor iadului ca pe un pește din ciorpac. Cu ce curaj să întâmpini viața când vezi că ești doar un vânat hăituit al Cerului, sau al pământului fugărit ba de îngeri, ba de demoni, ba de șefi, ba de câini, subiect de dispută între Rai și iad și șefii de la locul de muncă și trăiești dezabuzat cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, un șoarece hăituit disputat între Dumnezeu, o pisică de rasă și diavol, o mâță de maidan ? Asta după ce șefii au mârâit și ei o viață la tine ca niște lupi turbați cu ochii roșii și spume la bot. Spre paguba și nefericirea ta, nu ești ca om și ispravă a Lui Dumnezeu decât locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă efemeră. Cu ce optimism și curaj să privim elementele chimice din noi știind că suntem la mâna legilor fizicii și chimiei care nu știu de Dumnezeu și de pretențiile noastre paradisiace ? Cum să nu râzi a pagubă și dezgust constatând că ești doar un laborator unde niște elemente chimice își fac numărul ignorând și neștiind cine ești și faptul că reprezinți ceva ? Din faptul că vreo câteva elemente chimice din tabelul lui Mendeleev își fac de cap cu tine în viața asta de carne rezultă corpul și viața ta, apoi moartea și un suflet, o electricitate în noi, ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir în cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie samavolnic cablul vieții din noi și murim. Dar noi vrem teleportare. Vrem în Rai..."

                          *

  "...Această omenire merită să-și asume rușinea ratării ca specie adoptând nonșalant și inconștient misticismul religios pulsând ca o infecție recurentă și iremediabilă în fibra omenirii cea mai intimă, cea mai sănătoasă și curată hărăzită de Dumnezeu de la natura biologiei. Dacă creierul a luat-o razna în simptomatica religioasă, Dumnezeu și biologia nu mai sunt vinovate, e vinovată istoria milenară a umanității și neputințele biologice evidente ale indivizilor care prin tradiție și-au moștenit și transmis gene religioase care au lucrat până în miezul adânc al ADN-ului determinând mutația genetică numită Dumnezeu. Având această mutație genetică, toți fiind oameni și supuși cărnii și erorilor ei de percepție putem comunica cu neantul fiind ferm convinși că vorbim cu Dumnezeu..."

                         *

  "...Am păstrat numărul de telefon al medicului urolog care a operat-o pe mama mea moartă de cancer la rinichi, alte organe complicate făcând parte din sistemul excretor. Cine știe când voi avea și eu nevoie de acest medic ? Am păstrat și numărul de telefon al medicului gastroenterolog care m-a diagnosticat cu gastrită și ulcer duodenal cu semne indirecte ; sunt sigur că voi avea nevoie de medicul gastroenterolog până la moarte. Mai am loc în agenda telefonică și pentru numărul de telefon al medicului neurolog, cardiolog, gerontolog, toți licențiați în disciplina lor să lupte cu morile de vânt ca să salveze epava trupului meu ce va eșua cât de curând la periferia vieții ca să arate lumii cu ce s-a ocupat Dumnezeu în univers și ce lucru a rezultat de pe urma actului Său ce l-a intitulat Facerea Lumii ! Și nu râdeți, toți veți ajunge la fel, o epavă pe un pat de boală și o mumie uscându-se și putrezind în bezna unui sicriu ca să vadă toate gurile căscate ale extratereștrilor spectatori din univers ce plan strălucit a avut Dumnezeu cu fiecare din noi...! Dacă Dumnezeu făcându-ne pe fiecare astfel încât să devenim în final câte un dosar doldora de afecțiuni care ne vor trimite la morga și de acolo la cimitir și că pentru asta trebuie să mulțumim Creatorului că din această condiție simptomatică de pacienți muribunzi pe patul de spital sau de acasă vom ajunge direct în Rai, dați-mi voie să cred că nu un Dumnezeu responsabil a putut avea cinismul și machiavelismul de a inventa lumea și omul cu o așa condiție precară și dramatic existențială ! Din această tristă condiție avem nevoie de medic ca de un Dumnezeu și de Dumnezeu ca de un medic dotat cu aparate medicale de resuscitare inutilă a tragediei noastre medicale și psihiatrice. A fi sau a nu fi ?, nu aceasta-i întrebarea shakespeariană... Mai bine trebuie să te întrebi dacă-i mai potrivit a fi bolnavi incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori a fi bolnavi de necredință și a nu mai crede nimic niciodată murind cu ochii larg deschiși și gândul perplex la spectacolul de două ori stupid ? : odată asistând la sarabanda huzurului inutil și imoral al preafericiților Raiului și a doua oară la oroarea tortúrilor și chinurilor ridicole ale păcătoșilor din fundul iadului...! A fi bolnavi de credință, ori de necredință ? Aceasta-i întrebarea...!"

                        *

  "...îi place cum nu se poate mai mult Lui Dumnezeu să audă și să distingă eu-l și personalitatea fiecărui individ cu mărunta și efemera sa poveste expusă spre rezolvare Lui prin fierbinți rugăciuni ; și încă nu este suficient numai să te rogi căci să nu uităm cum Lui Dumnezeu i se adresează miliarde de acatiste, de pomeniri, de aghezme pentru sfințirea noastră, a caselor, căruțelor cu cai și mașinilor noastre, miliarde de ofuri și nimicuri destinate pentru analiză și soluționare unei entități, Creatorul galaxiei Andromeda, cea mai apropiată de a noastră și al celorlalte miliarde de galaxii, a întregii realități vizibile și evidente, palpabile, a spațiului și timpului însuși, când într-o zi, plictisit de neant, în afara oricărui timp și spațiu Dumnezeu a zis întâi : "Să fiu Eu" ; apoi, văzând că se simte bine cu El însuși a spus : "Să fie timp și spațiu" ; E atât de genial cum au găsit oamenii o explicație simplă și accesibilă pentru apariția complexităților și necunoscutelor acestui univers, punând în cârca Lui Dumnezeu totul, nepăsându-le că în mod ciudat, stupid și neașteptat tocmai Creatorul realității nemijlocite, a tot ce există în concret, a ales să locuiască în abstract, în supranatural, în transcendent, locuri care-i asigură scuza și intimitatea inexistenței..."

                          *

  "...Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă, cea mai frumoasă fiind robia autoasumată către Dumnezeu așa cum spunea Petre Țuțea : "Înrobeşte-mă Doamne în robia Ta ca să mă simt într-adevăr cel mai fericit și cel mai liber așa înlănțuit".     Trebuia să fim liberi să murim ori nu ; și trebuia să fim liberi să fim înmormântați ori nu dacă e să facem caz de o utopie perfectă a drepturilor omului. Pentru faptul că universul nu e democratic și nu ne dă dreptul de a alege de a ne naște ori nu, de a trăi ori nu și de a fi eutanasiați atunci când cu voia Domnului suntem schingiuiți cu durerile bolilor, pentru toate aceste nedreptăți vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de păgubos și tragic pentru noi, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție.
  Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit a ne-o face și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice lugubre și triste că lumea și Facerea Lumii a Lui Dumnezeu e un act, o lume și o facere de mântuială, că nu ne convine așa ceva, nu ne place și ne repugnă să fim actorii triști și manipulați ai unei astfel de tragicomedii ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales genial și vizionar. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are sens stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili până la ultima consecință și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară, evidența că Dumnezeu nu avea cum să creeze atâtea lucruri bune pe care le-a creat la început care să ajungă să degenereze în dezastru și să determine atâtea lucruri rele care ne-nconjoară și care ne-au asfixiat lumea și viața ca o iederă otrăvită pe care Dumnezeu nu avea cum să n-o prevadă și elimine din start ca subprodus, zgură și efect dezavantajos al creațiunii. De aceea triști mai degrabă ajungem la concluzia că tot răul din lumea noastră se datorează unui univers văduv de orice urmă de Dumnezeu, acest vid cu chip antropomorf peste care de nevoie oamenii au pus gradele atotputerniciei ungându-L ca rege al regilor lor..."

                         *

"...DUMNEZEU EXISTĂ AICI ȘI ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ

                       1)

  Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Ceruri, un astfel de Dumnezeu este un paradox inadmisibil al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul, un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată.

                         2)

  Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții,  Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa cum vrem noi. Și iese. Căci atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât chiar dacă vedem clar că suntem actori și gladiatori pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul dar și spectatorul, autorul care a avut ambiția de a ne face actori și gladiatori pe scena acestei vieți ratate, iar noi luptăm între noi ca gladiatorii omorându-ne unul pe altul, căci așa e scenariul scris de Dumnezeu, și murind spunem Dumnezeului din tribună : "Robul ce va muri azi te salută Doamne !"  Murind, luptând pe scena vieții, jucând acest sângeros scenariu scris de Dumnezeu, printr-un paradox al iubirii setat de gena religioasă în capul nostru îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pe Împăratul suprem, pe Cezarul din tribună pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea ce-a avut-o Dumnezeu de a ne insera obligatoriu și inexorabil viețile în acest neajuns existențial în care suntem afundați. Dacă ne doare vreodată ceva în viață, dacă din cauza vieții ne doare ceva și gemem de agonia suferințelor venite la pachet odată cu viața cu care ne-am ales, nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică și un autor dispozitor al puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții ; de aceea, sub povara imensului rău sub care gemem care e condimentul negativ cu care ne-am ales din această viață, ne resemnăm să dăm vina pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare. În diavol lovește toată nemulțumirea și ura noastră ; în el ne descărcăm frustrarea când vedem ce țeapă luăm de la viață și astfel Dumnezeu se apără de toate criticile noastre, de neplăcerea de-a simți cum ne-a creat absolut goi și vulnerabili provocărilor acestui univers, inapți unei existențe de soi când de fapt nu suntem decât niște creaturi handicapate, asistați social de divinitate, fără de care nu putem concepe viața, acțiunile, gândurile, sentimentele și nimic. Creând diavolul,  Dumnezeu a rezolvat două probleme care-l obsedau : în primul rând a creat diavolul ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău dacă nu avem credință și nu-i suntem loiali, apoi a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre cu care ne-am ales de pe urma faptului că Dumnezeu nu ne-a întrebat, nu ne-a cerut părerea, dar ne-a făcut cu orice preț, din ambiția Lui creatoare. Punând diavolul între noi și El, Dumnezeu a creat cel mai bun scut pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim că ne-am ales cu ceva bun din planul divin pentru noi oamenii, plan din care a rezultat pustiul nostru de viață. Poate că noi suntem fericiți în această viață și nu trebuie să cârcotim de nemulțumirea ei ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu. Dar ce vină are o fetiță israeliană reușind să fugă dintre dărâmături cu o păpușă în mână și plângând după un colț de ruină când nu mai știe unde sunt mama și tata și fratele uciși de bombele războiului, pentru că așa a fost scenariul și planul vieții ei, scris de Dumnezeu...? Ce fel de plan al vieții a scris Dumnezeu pentru o adolescentă violată în societatea care le obligă pe femei să umble cu cârpe pe ochi și care este bătută cu biciul în piața publică pentru că nu mai este fecioară ? Hoții ne-au prădat casa, din pat ne-au luat și ne-au dat cu bâta în cap dar am scăpat ; trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu că am avut acest noroc, să mulțumim pentru planul vieții avut de Dumnezeu pentru noi. Pe alții i-au bătut și i-au împușcat tâlharii dar nu i-au nimerit ; au scăpat numai cu un ochi vânăt, câteva coaste rupte și fără de portofel. Pentru acest plan al vieții lor scris de Dumnezeu trebuie să-i mulțumească și să se roage pios fiecare că a scăpat cu viață. Când toporul care a sfărâmat țeasta țăranului care a intrat noaptea în grajd unde hoții îi furau vita și când nevasta sa și copiii îl plâng în dricul care merge hurducând către cimitir pe drumul prăfuit de țară, pentru acest plan al vieții soțului ei, nevasta țăranului trebuie să aducă laudă Lui Dumnezeu căci pe lumea cealaltă lacrimile vor înceta, nu va mai fi întristare și nici suspin ; așa a citit ea că scrie la Cartea Sfântă. Ce beneficiu putem simți noi din acest plan bun divin scris pentru fiecare din noi ? Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la războaiele și crimele noastre constante de la începutul lumii noi am deprins a trăi în dramă și necaz ca într-o normalitate naturală în care diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța și creația divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că de acolo de sus ne iubește, că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor noastre ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci ce suntem care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim Lui Dumnezeu cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii și rugăciunii continue de robi îngenuncheați.

                       3)

  Ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine ca fiind intimidat de această supunere el să-ți dea pace și să te păsuiască. Cum să mai dai în câinele care se pune cu botul pe labe și cu ochii rotunzi privește spre ochii tăi injectați și spre bâta cu care vrei să-i dai în cap ? Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a iluziei fericirii noastre ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale,  cerând toți sănătate,  îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.

                       4)

  E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, tocmai copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu, Tatăl nostru de infanticid și că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu,  iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc,  când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.

                       5)

  Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală,  majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu real să se afișeze pe măsură, direct și incontestabil, evident,  pregnant și temeinic, bun și eficient, real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși și își pun cu mândrie blazonul de bolnavi de Dumnezeu. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrag din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral prea frumos și utopic ca să poată fi adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ pe ici pe colo, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucurie de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, o liturghie interactivă în live și în 3D într-un rai pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fructele coapte, fără teamă de biciul și sabia de foc a îngerilor Lui Dumnezeu și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la raiul de pe pământ. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, noi oamenii care suntem "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?

                        6)

  Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, aici și acum și nu pe lumea cealaltă, adică nicăieri..." 

 

  

CAMPIONII SPERANȚEI

CAMPIONII SPERANȚEI

                        1)

  Când privești un om religios, un bun samaritean care ți se adresează, în cuvântul lui, ca un lait motiv vezi inserată o idee obsesivă, o idee de o mie de puncte care îl motivează pentru întreaga viață : ideea de speranță.

"Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii". (Mihai Eminescu)

  Speranța credinciosului pentru plata în Cer pentru toată munca credinței sale nu o poate întrece în intensitate și în entuziasm nici un alt tip de speranță. Speranța credinciosului se numește nădejde și are acest nume special căci se leagă de vocația Lui Dumnezeu de a fi sprijinul și nădejdea tuturor celor fără de nădejde. Nu poți privind un credincios în actul rugăciunii sale către Dumnezeu să rămâi imun și să nu păleşti simțind în inima ta cum cazi în ridicol în mijlocul unei lumi întregi motivată și înregimentată în ritualul trăirii religioase în mijlocul căruia te simți ca un motan stingher cățărat într-un copac de frica câinilor, ca un încurcă lume privind exercițiul meticulos al credinței ce-i motivează pe toți credincioșii a se manifesta într-un accent de superioritate față de tine trogloditul care nu poți spera să primești de la Dumnezeu atâtea daruri, compensări și beneficii câte speră un credincios, campion al speranței, de la Dumnezeul lui. Credinciosul, campion lacom al speranței în Cer, care speră prin credința sa să acumuleze ahtiat importante beneficii ezoterice pe care i le vor aduce veșnicia și părtășia cu Dumnezeu, îți va râde în nas și acuzându-te că ești un ratat, un damnat și un candidat perfect, o trufanda pentru diavolul care te va schingiui pentru necredința ta, te va face să te simți intimidat, te va ridiculiza prin infatuarea mândriei lui religioase, și te vei simți ca un pierde vară, ca un greiere care nu strânge ca furnica în mușuroi nestemate de credință cu care credincioșii se prezintă cu duiumul în fața Lui Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată, pe când tu ești un zăbavnic care îți pierzi mântuirea și mori pe limba ta păgână, căci nu poți să vezi în Dumnezeu și în credința oamenilor decât o boală psihică a gândirii la care tu ești imun, o boală care se constituie paradoxal într-o calitate curentă a timpului, o boală dulce și mângâietoare pentru că face bine inimilor credincioșilor, îmbălsămându-le să bată voioase pe calea credinței, o cale bătută și sigură pentru că este oficială și recunoscută de spiritul religios în vogă al timpului curent. Dacă tu ești încăpățânat și nu vrei să asculți cuvântul Lui Dumnezeu, n-ai decât să te duci la dracu', e dreptul credinciosului de a te da pe mâna Lui Dumnezeu ca să fii judecat, nu-şi mai bate el capul cu tine. Căci credinciosul ți-a spus de o mie de ori și ți-a dat clar de înțeles să faci ca el, să-i aduci laudă Lui Dumnezeu din toate motivele și cu toate ocaziile de vrei să moștenești Împărăția Cerurilor și să vezi pe Dumnezeu.

                        2)

《Ce este credinciosul,  (recenzie dezvoltată după Emil Cioran), care te îndeamnă la credința lui, care te asigură că în Cer acolo unde își proiectează el viitorul mai este loc destul și pentru tine, ce este acest credincios decât acela care ajungând la limita monologului, la marginile singurătății, îmbolnăvit de sindromul unei dorințe și speranțe colosale de comunicare și osmoză cu o supremă autoritate, îl inventează, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, supremă autoritate, pretext pentru dialog ? Atâta vreme cât Îl numește pe Dumnezeu și i se adresează ca unei ființe vii, ca unui împărat de la care așteaptă îndurarea, clemența și mila, demența credinciosului e bine deghizată, și... totul îi este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă ; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult ? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că INFINITUL îi stă la îndemână, se înalță prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim toți, noi cei ce facem parte din rasa umană, creație a Lui Dumnezeu... Răspunsul nu se dă, noi toți ne vom da unul altuia în cap să ne învățăm minte dușmanul că e stupid să creadă în dumnezeul lui păgân, ci mai bine să ia aminte de la noi, luminații și fericiții credincioși care credem într-un Dumnezeu perfect pentru că e al nostru. Cât de perfect vedem cum este acest Dumnezeu al nostru care guvernează peste o lume de eroi băgați în pământ și criminali jucând pe mormântul lor ; vedem asta la tot pasul și știm că așa s-a petrecut totul de la Facerea Lumii iar soluția reparatorie s-a prezentat a fi în Rai, în Cer, acolo unde se face dreptate, adică în mulțimea vidă, adică nicăieri. Când credincioșii în zelul lor religios nu iau în seamă și ignoră asemenea probleme critice ale lumii pe care Dumnezeu a inventat-o, refuzând a pune în responsabilitatea Lui Dumnezeu manufacturierul tot ce nu merge bine în această lume, eludând evidența dramei existențiale a creaturilor numiți oameni chemați pentru compensare și reparațiune doar și abia la Cer pentru rezolvarea problemei, nu mai rămâne nimic de făcut pentru omenire : oamenii își vor apăra Dumnezeul a cărui omenire creată a luat-o razna dând vina pe diavol și spunând nu că Dumnezeu a greșit cu ceva, ci că diavolul este vinovat. Așteptând Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu, toți credincioșii fardându-şi sufletele cum știu ei mai bine în credincioșia lor pentru randevu-ul cu Dumnezeu își dau întâlnire în Cer ; și așteaptă moartea ca pe o salvare când se vor duce cu toți la Cer liniștiți și cu o floare la ureche iar tu vei rămâne ca un prost păgân uitându-te la ei, la infinitul negru al rugăciunii și credinței lor, căci ce-i credința lor decât o clipă atotstăpânitoare pe inima omului credincios, o iederă care sugrumă evidența și rațiunea, care ni-L ascund pe Dumnezeu în fundul pământului și al Cerului încât să nu-L vedem și simțim decât cu ochii minții ? Ce contează că nu-L poți vedea pe Dumnezeu decât cu ocazia morții având această credință încăpățânată în inevidența Lui ? Ce contează că Dumnezeu rămâne o dulce alinare iluzorie și un vis prea frumos ca să fie adevărat când acest vis și-a făcut efectul în omenire care s-a îmbolnăvit prea frumos de credință, iar această credință constituie o medalie, o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios cu care are a se mândri în dauna păgânismului tău ? Dar cel care este cu adevărat modest și realist își poate spune liber și răspicat în sinea lui : Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu, acest concept frumos din capul oamenilor,  să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele. Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați acest eu mărunt și efemer al vostru,  întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum ? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți : lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce o împrăștie și anulează, pentru că nimic din ce e viu nu rezistă timpului și veșniciei, nici măcar speranța și iluzia unei vieți veșnice și fericite în Rai, iluzie care moare în capul fiecărui credincios odată cu moartea ultimului neuron care se mai agăța de această speranță, de această iluzie de bine, pace și fericire. Ce n-ai trăit la timp, nu vei trăi niciodată, așa spunea Octavian Paler, or vine credința și-ți dă peste bot și spune că Cerul adică cosmosul rece, întunecat și plin de vid și de pericole, de gravitații și unde gravitaționale catastrofice pentru vulnerabilitatea umană, de explozii de stele și cataclisme spațiale, acolo va fi fericirea, pacea și relaxarea ta, acolo în vidul înghețat la minus 260 de grade Celsius dintre stele unde e Raiul, o oază cu loc plin de verdeață, gata pregătit de Dumnezeul din capul tău pentru tine, o adunătură de carne întâmplătoare și temporară. Nu poți să fii ființă vie, vulnerabilă, muritoare și să-ți dorești să fii atemporal, nemuritor, să te bați cu timpul sub formă de suflet, un batman nesocotit hălăduind prin cosmos în căutarea Lui Dumnezeu. Nu poți să dorești sub această formă de suflet să-L găsești pe Dumnezeu și să te valideze, să te molipseşti de la El de veșnicie, ca să învingi galaxiile, quasarii, pulsarii, găurile negre, având ambiția să trăiești în Cer mai mult ca ele, să le ridiculizezi păcălind timpul și veșnicia în această ipostază de suflet superman emanat de un cadavru trist și supărat că a murit, suflet prin care să-ți dorești și planifici stupida ambiție să reziști astfel timpului, materiei, spațiului și veșniciei în Rai, tu cel ce acum ești deocamdată o adunătură evolutivă efemeră întâmplătoare de celule care nu apărea dacă mama și tatăl tău nu se întâlneau dintr-o pură întâmplare aleatorie. Cum oare deodată născându-te din graviditatea întâmplătoare a burții mamei tale, din instinctul sexual al tatălui tău care a tăbărât peste mama ta care a dezvoltat în burta ei produsul spermei aruncată de tatăl tău din cauza hormonilor care urlau în el la fel ca într-un taur în călduri, cum oare din această întâmplare aleatorie crezi că poți avea abilitatea, neinspirația și nerealismul, insolența, forța de a cuceri veșnicia în Rai mulțumită acestei banale întâmplări că te-ai născut fiind rezultatul unui coit, al unei acuplări așa cum se acuplează tot regnul animal ? Suntem copiii copulării și ai ejaculării, la fel cu toate lighioanele pământului care nu au un Dumnezeu și un Rai cu care se ocupă doar oamenii, Dumnezeu și Rai fiind doar produse pure ale inteligenței umane generatoare automată de închipuire și vis care s-au desăvârșit prin închipuirea și visul suprem numit Dumnezeu și Rai. Ne naștem din competiția unor spermatozoizi care se întrec la Olimpiada vieții lor să prindă o șansă să străpungă un ovul pentru a se uni cu el și a deveni om, om care crescând și dezvoltându-i-se inteligența, implicit imaginația va crede că este un purtător de nestemat, de un alter ego numit suflet care va cuceri și învinge veșnicia lansat din vârful unui penis... Nici un spermatozoid când pornește la luptă nu se roagă Lui Dumnezeu să-i ajute puterii cozii să ajungă primul la ovul să-l fecundeze și astfel să se încheie afacerea neantului burlăciei lui transformându-se în om care va visa într-o zi că ceva din el numit suflet va zbura compensatoriu în Cer evadând din această șandrama și dramă umană numită corpul omenesc și viața omului. Nici un spermatozoid nu știe că  cetatea ce-o va cuceri îi va deveni mamă care îl va naște în dureri, cu cordonul ombilical înfășurat de gât și îl va condamna astfel la o naștere în riscuri, dureri și plânsete, la o viață legată cu ață și o moarte așijderi cândva, dar se va alege barem din această afacere cu un suflet vagabond în Cer căutând disperat o veșnicie Raiul și pe Dumnezeu ca să-i amintească Creatorului prin atâtea rugăciuni că este un suflet devotat și evlavios care dorește cum respiră veșnicie și mântuire, suflet care a emanat din evoluția dintr-un biet spermatozoid. Peste tot semnele evoluției ne vorbesc că nu am fost creați așa cum suntem și că am evoluat din ceva mai mic și diferit, sărman de mic și sărman de diferit de mândria credinciosului care îi umflă pieptul când crede că a fost făcut de Dumnezeu care a suflat duh sfânt peste el, o adunătură întâmplătoare de carne și organe bolnăvicioase, la scara infinitului. Adepții creaționismului, ei înșiși rezultatul unor foști spermatozoizi în evoluție, nici nu vor să audă de așa ceva, că au pornit pe scara evoluției și au evoluat pornind din vârful unui penis și chiar mult mai dinainte, din ambiția genetică a unor celule de a se conserva și astfel divide și uni unele cu altele formând un tot numit individul biologic ; ei, credincioșii cred că au fost creați special de Dumnezeu ca să fie depozitari de suflete aspirante la Rai și la Dumnezeu, afacerea vieții lor, și nu că au pornit a fi niște minusculi mormoloci fără suflete care evoluând în burta mamei lor și crescând au deprins a crede că au suflete auzind la biserică luați de mână de mama lor  că ceva din ei numit suflet se va desprinde și înălța la Cer într-o aroganță fără margini, cultivându-şi mândria de suflete și lauda de sine că se vor înălța la Cer printre stele unde își vor împlini și consuma mirobolanta speranță că-L vor apuca efectiv pe Dumnezeu de mantie, uitând de coada care i-a ajutat să gonească prin vagin ca să paraziteze un uter, uter ca toate uterele mamiferelor altele decât omul, care sunt modeste, nu au pretenția că au un suflet și nici un Dumnezeu colecționar de suflete. Evidența biologiei și evoluției pure urlă în noi, acoperită brutal de infatuarea noastră religioasă mai frumoasă, convenabilă și comodă de a crede toți că putem depăși și nega biologia pură prin speculația alambicărilor inteligenței umane care au generat o cireașă de pe tort numită Dumnezeu și credința corespunzătoare în El, când vrem cu atâta patimă religioasă să-L facem pe Dumnezeu doctorul, ajutorul tristei, vulnerabilei și sangvinolentei noastre biologii. Acolo în biserică unde Îl cheamă pe Dumnezeu, foștii spermatozoizi evoluați numiți credincioși își formulează idealul vieții lor eterne și privind viața de pe pământ ca pe o deșertăciune și un rău necesar de care abia așteaptă să scape, doar viața de dincolo devine destul de interesantă și cuprinzătoare pentru poftele insațiabile de veșnicie ale credincioșilor, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului. Pământul și clipele lui le repugnă credincioșilor, fiind prea fragile și neinteresante pentru ambiția lor atemporală și supranaturală. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare francezi... Cel care nu-și acceptă neantul, moartea și starea naturală exclusivă de cadavru în sicriu, cel care fuge de această normalitate funestă și naturală și vrea să-şi recupereze cadavrul sub formă de suflet cu ajutorul religiei și al Lui Dumnezeu, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii ; e o boală prin imaginație, e o boală frumoasă care te face fericit aducându-ți în mod privat endorfinele inegalabile ale emoțiilor religioase în care închipuirea de frumos și de bine, de fericire și de pace, a luat-o razna adunând toate aceste idealuri în capul tău întâmplător în care evoluția a adus tot întâmplător visurile și credința într-o lume utopică numită Rai pe care nu-l concepeai fiind născut în junglă între maimuțe, dar de care ai auzit de la homo sapiens, părinții și strămoșii tăi inteligenți care te-au luat de mână și ți-au arătat cu degetul cerul unde se ascunde Dumnezeu după nori și după curcubeie ; și de aceea și tu ai devenit la fel de visător ca ei, ca strămoșii tăi, făcut din aceeași carne care a generat aceeași minte ca a lor, și aceeași închipuire și visare, aceeași stare de visători de Dumnezeu, de Rai și de dreptate și consolare, ca răspuns și apărare subconștientă a individului la condițiile draconice și mizerabile găsite de om pe pământ trebuind să le înfrunte de la Facerea lumii și cu atât mai mult odată cu alungarea stupidă și ciocoiască din Rai. Credinciosul visează ca un narcoman îmbătat de puterea credinței lui la acest Rai, centrul spa unde crede că își va recupera eul și personalitatea distruse și învinse de experiența ratată a vieții pe pământ numită selecție naturală a speciilor. Dintre toți bolnavii de viață, pentru că viața este o boală cu simptome de durere și suferință, credinciosul este cel mai puțin dispus să moară natural de boala numită viață și să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic, întru neantul natural și entropia și dezordinea evenimentelor cosmice din care a apărut cum tot așa de sordid va dispare, ca un animal fără suflet, ca o găină spânzurată între lețurile unui gard vrând să sară de el, neconsolată niciodată de un suflet găinăresc care să-i răzbune ghinionul că a murit ori în borș, ori de gripă aviară. Credinciosul vrea să moară supranatural, să facă o sărbătoare cosmică din moartea lui, să scape morții,  să eludeze și fenteze moartea, știința, chimia, biologia, fizica și cosmosul care nu dau nici o șansă exemplarelor biologice mai mult decât clipele finite ale efemerității prezentului lor întâmplător. Voința credinciosului care își închipuie că are un suflet pentru care își proiectează o eternitate a dăinui, această insolență și ambiție existențială dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare, ca un porc în nămol. Printre smârcurile, mlaștinile, veceurile împuțite și mizeriile pământului vreau să mor și să rămân, aici printre gunoaie, scuturi de rachete antibalistice îndreptate de oameni unii împotriva altora de frica de ei înșiși și răutatea lor, aici vreau să rămân, printre oameni răi și înarmați până-n dinți, creați de Dumnezeu care le-a dat un suflet și o rațiune, vai mama lor, aici printre câmpuri și ruine de război vreau să rămân, printre spitale mobile de război unde ciungii și ologii se tânguie în agonia morții de durere cu mațele sfârtecate de grenadă și bandajate și îngrijiți de surori de caritate dându-le ceai de mușețel și murind cu lingurița de medicament în gură, aici unde Dumnezeu a blagoslovit să trăiesc și să trăim cu toți vreau să trăiesc și să rămân, aici unde a zis Dumnezeu să mă nasc și eu și Papa, și nu direct în Rai, aici pe pământ unde ne-a alungat Dumnezeu din Rai, aici pe pământul plin de bube și mucegai, de viruși și de boli, de tunete și fulgere, cutremure, inundații și toate molimele știute și neștiute, printre atâtea grozăvii puse de Dumnezeu cu migală pe pământ când a creat lumea, aici vreau să rămân și să boicotez fericirea imorală și inutilă a Raiului, rămânând pe pământul plin de atâtea orori cu care atât de mult ne-am învățat și obișnuit noi oamenii din cauza adaptării la o viață atât de mizerabilă oferită de Dumnezeu pe pământ, iar viața mea și a multora norocoși ca mine este minunată în comparație cu a tuturor nenorociților pământului pentru care Dumnezeu a găsit compensarea și despăgubirea morală de a-i teleporta în Cer la vremea cuvenită ca să moştenească Raiul și să guste deliciile lui cu buzele arse și putrezite de mort care a murit de setea și amarul vieții. Deprins cu această viață legată cu ață, bună, rea, nu ai cum să vrei să dorești mai mult dacă ești realist și plin de modestie ca să îi arăți Lui Dumnezeu ce Operă a făcut, în ce lume a catadicsit să pună a trăi ființele umane și ce eroare a comis când i-a alungat pe toți din Rai pentru motivele stupide scrise ca într-un basm prost și pueril în Cartea Sfântă. De aceea nu poți să vrei mai mult în această viață decât să trăiești și să mori ca un câine dacă Dumnezeu așa a îngăduit că e foarte posibil să ți se întâmple, să poți muri ca și câinii, de boli, de răpciugă sau ucis de bâte, de molime, de gloanțe și de bombe, departe de protecția și siguranța unui Rai imoral cu care ești momit abia după moarte, atât de nepermis de târziu. Nu ai cum să vrei ca ducându-te în Rai parfumurile de-acolo să-ți pută ca unui țăran troglodit scos la plimbare la un stand de parfumuri din mall. Nu poți să vrei ca în Rai să fii stingher ca mâța-n fierărie și să-ți fie dor de moarte, dor de urât și dor de acasă, de iadul în care Dumnezeu a avut cinismul și cruzimea ori neinspirația să ne lase a trăi pe pământ. Nu poți să vrei decât să rămâi normal... De aceea, maxima rugăciune ce i-ai putea-o adresa Lui Dumnezeu este următoarea :
  "Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori cum ne-ai făcut. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se turbulent și catastrofic în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul, capriciul și îngăduința Ta ocultă. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine a liniștii din inima mea reculeasă și recuperată de dinaintea primei clipe în care Te-ai decis să scoți din neant o lume, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare impunând lumii să încheie abrupt socotelile cu lumea și cu viața asta imposibilă pe care ai creat-o tocmai pentru ca să impui prin stagiul ei o stupidă goană după aur către lumea cealaltă, către NIMIC...》 (Recenzie după un text de Emil Cioran : "AROGANȚA RUGĂCIUNII")

                        3)
 
  Văzând această goană după aur a credinciosului în căutarea mântuirii în Cer motivat de forța care-i dă putere și determinare numită speranță, tu cel sceptic ce-ți mai rămâne să speri când toate speranțele au fost uzate de oameni pentru credința în Dumnezeu ? Umil poți spera ca religia să nu capete în omenire accente mai fanatice decât până acum astfel încât oameni atât de motivați religios văzând că nu subscrii dumnezeului și credinței lor să nu te considere ca fiind dușmanul lor și al dumnezeului lor și să nu-ți taie capul cu sabia în piața publică zicând că ești necredincios și prin necredința ta aduci blasfemii dumnezeului care face furori în inima lor astfel încât ei Îl apără, îi apără reputația dumnezeului lor, punând de câte un atentat și explozie în gări și aeroporturi ca să te învețe minte să nu atentezi la demnitatea dumnezeului lor încât sângele tău păgân curgând pe jos i-ar mai liniști. Credincioșii din toate timpurile și din toate locurile tot speră ca dumnezeul lor pe care îl apără, să-i apere și el, astfel încât ce ușor e să constați cauza cruzimii în lume, motivul tuturor conflictelor și războaielor, unde popoare diferite, cu concepții și culturi diferite își apără fiecare cu prețul sângelui dumnezeul fabricat de ei în dauna dumnezeului mai rău fabricat de dușmani. Să speri că un astfel de dumnezeu care nu e în stare a asigura pacea între ființele create îți va asigura pacea și odihna în Cer e o nerozie criminală și dezgustătoare. De aceea ca unul pe care te-au dezamăgit toți zeii și dumnezeii și modelul lor falit de lume și de viață, tu nu mai poți spera în mod realist și de bun simț decât ca omenirea, măcar peste un veac sau două de războaie și conflicte care vor mai pustií omenirea, să-şi dea seama în sfârșit de cauza reală a conflictelor interumane care este vana jignire pe care o percepe un popor cu o religie și un Dumnezeu, că i-o aduce un alt popor cu altă credință și alt Dumnezeu, numai pentru faptul că se încumetă să creadă în altă religie și alt Dumnezeu și să îi ia Dumnezeul și religia în râs și de aici rezultă ofensa, și de aici rezultă dorința de răzbunare și asta e cauza motivantă și laitmotivul tuturor conflictelor interumane și a lipsei de pace în omenire, atâta vreme cât oamenii se ocupă cu religia și Dumnezeul lor, din cele peste două sute de religii și Dumnezei care toți generează dragoste între seminții înfrățite, dar ură și război între seminții diferite, iar istoria omenirii ne stă dovadă vie și sângeroasă în în acest sens. Nu poți avea nici un fel de speranță cum speră toți cu ajutorul dumnezeului lor la conservarea egoismului lor mărunt într-un Cer depozitar al tuturor caracterelor găunoase și defecte care speră de la un dumnezeu o pace și o mântuire meschină și sinistră, după viziunea oricărui criminal care și-a apărat credința și dumnezeul lui ucigând și disprețuind pe alții de altă credință sau de nici o credință. Într-o lume de criminali aflați pe poziții de luptă, cu cărți sfinte și lozinci de luptă împotriva păgânilor, nu mai poți să speri decât ca să nu apuci ziua și spectacolul tragico-psihiatric să vezi cum un credincios descoperă că nu există Dumnezeu, când va începe să tremure, să facă atacuri de panică, să înnebunească, să se apuce de băut, de fumat și desfrânat, să te omoare și mai lesne, ca dovadă că nu umanitatea din el și nu pura rațiune umană l-a ținut în frâu ca să nu fie rău și să fie uman ci o forță străină și artificială numită Dumnezeu care poate fi privit bun până la punctul când a damnat omenirea să fie dezmoştenită de Rai pentru un stupid păcat strămoșesc al dorinței naturale a omului de cunoaștere. De atunci încolo Îl putem privi pe Dumnezeu ca autor și dispozitor moral al lumii pe care o avem, care numai lume de manufactură divină n-o putem numi și pe care o condamnă în masă la iad dovedind că nu își poate repara ce-a creat, ca "să își ia înapoi TOT lucrul mâinilor Sale în Rai", nu numai pe unii aleși pe sprânceană numiți credincioși .

                        4)

  Nu poți spera decât să nu apuci ziua jenantă când credincioșii se vor simți ridicol când își vor apleca ochii și spre alte evanghelii interzise și arse prin hotărârea consiliului de la Niceea de împăratul Constantin în anul 325, care fiindcă a visat un vis în care i s-a zis : "Prin semnul acesta vei învinge" : (crucea) , a rămas recunoscător lui Iisus și crucii Lui și de aceea a consacrat creștinismul cu Iisus mesia ca religie de stat și a interzis toate celelalte culte religioase împreună cu rivali puternici și în vogă ai lui Iisus în vreme, cu destui adepți la timpul respectiv, cum ar fi personaje mesia cum au fost : Apollonius din Tyana, Simon Magul, rival al apostolului Petru, zeul Mythra, zeița Isis, fecioară care l-a născut pe Horus tot pe 25 decembrie ca și Maria pe Iisus, Ioan botezătorul care a săltat în pântecele mamei sale bătrâne Elisabeta când Maria însărcinată tot atunci cu Iisus era în preajma Elisabetei. Ioan botezătorul a avut chiar și adepți, maldeenii, care erau bineînțeles împotriva urmării Lui Iisus. Suntem creștini datorită împăratului roman Constantin care a interzis pe toți acești mesia, a lăsat doar evangheliile prezente să se popularizeze în omenire, iar pe cele agnostice le-au ars, care vorbeau despre un Iisus mai uman care chiar și râdea sau se săruta mereu cu Maria Magdalena, și chiar a avut o fată cu ea, care după moartea Lui Iisus s-au retras în Franța și are moștenitori direct din Iisus pe linie genetică până în ziua de azi. Bineînțeles că celelalte evanghelii diferite de cele acceptate de Constantin, a pus de le-au ars iar câțiva au ascuns câteva în grotele de la Qumran descoperite în 1947. Omenirea n-a știut că există evanghelii după Iuda, după Toma și după Maria Magdalena, care vorbeau altceva și au fost interzise și distruse de Constantin, împăratul roman, sărbătorit cu fast în calendarul creștin ortodox. Astfel, datorită întâmplării aleatorii a hotărârii unui împărat roman a rămas consacrat doar Iisus ca mesia, așa cum îl știm, sobru, care n-a râs niciodată, virgin etc și creștinismul, și de asta suntem astăzi creștini și nu apollinişti, mythraişti, isisişti etc. Nădăjduința mea este să nu privesc un creștin cum se jenează descoperind toate acestea și faptul că este un creștin dedicat și fervent dintr-o întâmplare, un vis și o hotărâre a împăratului roman Constantin luată la consiliul de la Niceea în anul 325. Nu-ți mai poți dori, într-o lume unde Dumnezeu există și se manifestă datorită visului împăraților antici, nu-ți mai poți dori decât ca murind mâine poimâine să nu apuci să nimerești într-un Rai agreat de un Dumnezeu preferat de un simplu împărat care L-a impus tuturor, un Dumnezeu care a creat un Rai unde și în prezent este interzisă cunoașterea binelui și răului, unde merele din Rai cad toate pe jos nemâncate de nimeni de la Facerea Lumii și fac muşițe bețive de te îmbeți numai de alcool din aer la câte mere putrezesc inutile pe jos și prin ramuri. Este o angoasă și o neliniște să știi că murind poți din marea și buna mărinimie a unui Dumnezeu să nimerești într-un Rai în care așa cum spune Ecleziastul în Vechiul Testament este o lume care te primește doar mort, "iar în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înțelepciune", adică o tristețe colosală și o lipsă totală de orizont și satisfacție indefinită și de aceea total inutilă. De aceea nu știu pentru ce murind vor toți oamenii în Rai dacă nu știu ce vor face acolo și pentru care oamenii se topesc de interes și nu știu cum au această plăcere irațională și imposibilă, pentru că nici în Rai nu e ca acasă, aici în lumea noastră vie și deșartă, plină de păcate și ispite, unde am fost deportați ca niște câini de Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri, din Rai pe care îl împuțeam cu hoiturile noastre și îi luam Lui Dumnezeu nasul din loc.

                        5)

  Unui credincios care te privește circumspect și acuzator pentru blasfemiile pe care simte că i le aduci Dumnezeului lui nu-i poți spune decât aceste cuvinte :
  -Tot respectul bunul meu samaritean dacă cuvintele mele ți s-au părut afronturi, nu atât pentru demnitatea și onoarea credinței tale, cât a Dumnezeului care e fabricat de tine și îți apără credința, concepțiile despre lume și viață și tu Îl aperi la rândul tău pentru că ți-a pus în cap așa ambiție. Creatorul universului, a tuturor celor peste două miliarde de galaxii nu poate fi apărat de un exemplar biologic mărunt și efemer numit credincios, cu totul întâmplător de pe o planetă infimă, Terra, de la marginea unei galaxii din cele două miliarde de galaxii. Este evident că dacă exista Dumnezeu și voia să mă facă hindus eram hindus, dacă voia să mă facă musulman eram musulman, iar dacă m-a făcut creștin asta nu înseamnă că eu împreună cu două miliarde de creștini suntem pe calea cea bună iar două miliarde de musulmani și alte două miliarde de hinduși, şintoişti ori de altă credință se înșeală. Căci dacă ei nu se înșeală în credința lor și credința și Dumnezeul lor este bun, atunci credința mea creștină și Iisus se înșeală și sunt minciuni. Or dacă nu se înșeală atunci alte credințe și alți Dumnezei necreştini sunt minciuni. Aceasta este o probă suficient de bun simț ca să-şi dea seama tot prostul că Dumnezeu nu există ci există numai o ceartă între ambiția semințiilor și popoarelor diferite de a-şi consacra dumnezeul lor care le convine după propriul lor model de lume și de viață. Un Dumnezeu prin absurd existând nu avea nici un interes să se dedubleze în atâția dumnezei diferiți puși pe harță așijderi ca și apologeții lor, credincioșii atâtor credințe care pur și simplu i-au fabricat și sunt răi sau buni precum ei, dumnezeii lor. Descoperind că Dumnezeu nu există și spunându-le-o în față nici un credincios nu te-ar agreea și nu te-ar răbda să le iei Dumnezeul și să nu pui nimic în vidul creat în inima lor. Le poți vorbi de umanitate și că pot fi buni și fără conceptul de Dumnezeu care a adus războaie și crime între seminții și popoare de la Facerea Lumii. Spunând credincioșilor că nu există Dumnezeu, ei te pun la disecție și se miră ce fel de organism poți fi ca să nu simți ca ei credința și te urăsc mai mult și mai cu temei cu cât le vorbești mai logic despre imposibilitatea Lui Dumnezeu, cum din veci urăsc credincioșii pe cei de altă credință sau de nici o credință. Istoria sângeroasă a omenirii începe și de la unii ca noi, asta e trista mea constatare și motivare a nădăjduinței mele prezente și viitoare. Or nădăjduința mea viitoare e imposibilă căci e oprită de Dumnezeu prin chiar sistemul oribil pe care l-a implementat pe fața acestui pământ, căci lumea propusă de credință e o lume utopică din cer, cățărată pe un munte de cadavre, trecute, prezente și viitoare. O fericire din Rai sub podelele căruia curge sângele și lacrimile pământenilor din toate timpurile îmi repugnă ; și mă întreb cum de ne-a dat ochi Dumnezeu să vedem așa dezastru existențial în care a scăpat lumea de sub control ?, iar singura reparațiune care ne-o dă este lumea neverosimilă și fără acoperire a Raiului unde într-adevăr poate fi foarte frumos, dar de unde, așa cum spunea Nietzsche, lipsesc toate personalitățile interesante și e plin doar de sfinți și preafericiți, care au rumeguş în piept și nu emoții umane.