129) CRIMA PERFECTĂ A SOMNULUI CEL DE VECI

129) CRIMA PERFECTĂ A SOMNULUI CEL DE VECI
 
  1) De fapt când mori ești omorât : fie de boli, de accidente, de criminali, de tot. Nimeni în afară de sinucigași nu moare de moarte bună. Totdeauna primești o lovitură și te duci, iar fiindcă ești civilizat dai bună ziua morții și spui tremurând ca varga și cu gâtul uscat :
  - Bună ziua Doamnă, mă scuzați că vă deranjez, eu nu voiam..., iar moartea citind anunțurile mortuare din mica publicitate se uită pe deasupra ochelarilor la tine și îți impută : Ai adormit, ai sforăit, te-ai asfixiat de dispnee și iată-te mânca-l-ar mama cum îmi vii neinvitat !
  - Mă scuzați, eu nu vreau să vă deranjez...
  - Lasă, lasă, nu te formaliza, de-acum să trecem la treabă, nu ?
  - Da, dar...
  Și n-ai vrut decât să dormi, să te odihnești, să uiți puțin de problemele și greutățile zilnice și iată-te mort prin somn. Nu știai că a dormi este o înșelătorie pe față ? Nu știai că a muri este lovitura ei de grație ce perfectează această înșelătorie ? Dacă îți dă Dumnezeu 75 de ani de trăit, din ei 25 trebuie să dormi și vreo 5 să-ți fie urât și să te plictisești. Și dormi, pentru că așa e datul, nu-ți rezistă creierul fără să ia zilnic o pauză, așa a hotărât Dumnezeu, noaptea să dormim, ziua să trăim. Între a dormi și a trăi există o diferență după cât se pare. Nu știu alții cum simt, dar mie îmi place să cred că trăiesc când sunt conștient, când simțurile-mi sunt active, când pot dispune de mine, când pot vedea, gândi, râde sau plânge și nu în vis ci de-adevăratelea, când pot zburda și alerga plin de viață ca un vițel în abator, ca un purcel fericit în coteț înainte de ispas, primindu-şi în fiecare dimineață ceaunul cu lături de la stăpân până când va fi făcut cârnați... Eu sunt om și sunt învățat și încurajat să spun cu exuberanță și mândria credinței luminându-mi fața : Ce bun este Dumnezeu care-mi dă pâinea cea de toate zilele și mă așteaptă cu toată inima pe lumea cealaltă să mă trimită eventual în iad... Porcul spune : "Ce bun e stăpânul care îmi dă zoaie și nu mă lasă să-mi ghiorăie mațele de foame, eu sunt un purcel fericit..." Ce bun e Dumnezeu, spune omul, îmi dă pâinea cea de toate zilele și mă lasă să trăiesc 75 de ani, din care să dorm 30, un somn odihnitor, necesar, fără de care nu se putea. Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a 7-a, probabil a și dormit, deși în Atotputernicia Sa odihna în ziua a șaptea a fost pur și simplu un nonsens. Cum să se odihnească un Dumnezeu atotputernic a cărui putere nu se sleieşte de orice efort ar face ? Dar dacă așa au scris scribii antici Biblia, trebuie să credem și înghițim pe nemstecate aceste nonsensuri puerile. Oricum, noi oamenii fiind făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu cum spun scribii Bibliei, ne odihnim și noi duminica și dormim și noi în fiecare zi... Nu-i vorbă, trăiești și când dormi, dar cu lumina stinsă, în letargie, un cadavru viu, un gadget care funcționează interconectat la softul Lui Dumnezeu, inconștient, automat, prin cablul USB al puterii dumnezeiești, inima bate, unele organe funcționează în avarie asigurând suportul vital pentru suflet care după cum i-e obiceiul sare pe geam, se duce în somn pe furiș pe coclauri să zburde și facă acomodare prin Rai. Rămase singure în somn, conștiința și corpul sunt trase pe dreapta, cu heblul și frâna de mână trase, ele nu sunt atât de importante în planurile Lui Dumnezeu cu omul, cu conștiința noastră, cu visurile noastre și cu ochiul nostru deschis în miez de noapte și întrebările noastre fără răspuns care sunt alergice pentru Dumnezeu care scuipă și vomită după colț când noi îi oferim cadou de ziua Lui toate gândurile, visurile, inteligența și creativitatea noastră pe care Domnul nu ni le suferă oricât ar vrea, nu poate, nu se poate minți că ne adoră inteligența căci prin tot ce facem și nu se înscrie habotnic în cheia credinței și obedienței de robi negânditori, suntem din partea Domnului demni de dispreț și scârbă. O oaie care gândește îți produce silă și te contrariază iar când îi mai mănânci și carnea ți se apleacă. Mai bună la gust era o oaie proastă și negânditoare.

  2) Orice chestiune privată umană este repudiată ab initio de Dumnezeu care pentru că ne-a creat nu are ce face decât să ne tolereze cu greață și să ne lase să ne facem de cap cu mofturile noastre dar nu dă click pe salvarea lor. Tot ce trăim ziua, gânduri, idei, sentimente, în somn se șterge implacabil iar în moarte se șterge definitiv. E voia Domnului care nu vrea să salveze nimic din noi, nici o amintire, nici un simțământ decât sufletul gol, cu memoria ștearsă care-i trebuie golit de orice picătură rămasă de viață atât de mult în Rai Domnului și nu știm pentru ce. Trăind,  vorbim, visăm și gândim de-a surda, în van. Dacă suntem câțiva ani efemeri ai vieții și trup și suflet, trupul moare, iar sufletul văzându-se fără casă, fără corpul care moare o ia la sănătoasa din noi ca un câine schelălăind și gonește cu limba scoasă către Rai, către Dumnezeu. Praful se alege de tot ce-am gândit și simțit în viață, speram că sufletul măcar va lua cu el ceva din noi în Rai dar în disperarea și agonia morții trupului, numai de asta nu are grijă sufletul care vrea să-şi salveze pielea fără alte complicații și bagaje în lungul drum printre stele către Dumnezeu. Și astfel părăsiți, uitați, trădați de sufletul detractor, tot ce spunem, tot ce suntem se pierde în aer în anii pe care-i consumăm și dispărem ca un fum, ca un abur de parcă nici n-am fost vreodată. Doar în transcendent, în povestea și legenda lumii celeilalte a morților suntem băgați în seamă, în realul vieții suntem ignorați, chiar disprețuiți visceral de Dumnezeu. Căci doar exhibiționismul religios lingușitor al sufletului are trecere în ochii Domnului, atât prin somn, când sufletul mai dă câte-o raită fraudulos prin Rai, cât și în moarte, când sufletul își ia tălpășița definitiv din noi și trădător o șterge la Domnul în Rai în brațele Lui părintești deschise și primitoare și în protestele tale inutile când îți declari părăsire de domiciliu sufletul tot inutil la 112 și nici o ambulanță de suflete nu există, nu s-a inventat și nu vine.

  3) De escapadele sufletului în somn și în moarte noi nu suntem răspunzători. Stăm liniștiți și dormim în fiecare zi pierzând 30 de ani din viață cu somnul sau cu moțăiala, cu urâtul, întristarea și plictiseala, după voia Lui Dumnezeu, fără de-a putea alege liberi dacă ne convenea și nouă această spoliere a resurselor vieții noastre de 30 de ani cu ocupația somnului în letargia simțurilor noastre sedate, o înșelătorie pe față, asumată stoic, o avanpremieră superuzitată a morții, un furt, un impozit, un bir care ni se ia cu japca din zilele viețuirii noastre după care ni se dă și lovitura de grație într-o zi și experimentând atâta somn, copilul morții, într-o zi murim definitiv cum ni s-a promis și toată identitatea vieții și simțămintelor noastre din sărmana viață se aruncă inexorabil și inexplicabil la gunoi fără nici cel mai mic regret de către Dumnezeu. Rămâne doar sufletul pe scenă, singur în fața Lui Dumnezeu, evoluând la Înfricoşătoarea Judecată cum poate și știe el mai bine, etalându-şi talentul timid ca la "Românii au talent". Dac-aş face parte din juriul care trebuie să voteze reprezentația în Rai a sufletului meu dezertor din mine, eu nu i-aş da nici un vot din dispreț pentru trădarea ce-mi va face divorțând fără regrete într-o zi de trupul meu bătrân și bolnav. Urăsc somnul cu toată ființa mea, această limitare biologică forțată și nefericită a ființei mele. Pentru mine a dormi e obositor, e inutil și frustrant când toata ființa-mi se simte jignită de acest tratament segregaționist față de toate entitățile teoretic superioare din univers care nu au probabil necesitatea somnului și odihnei, a acestei pierderi irecuperabile de timp prin lipsa conştienței și echilibrului stării de-a fi treaz. Aveam impresia că fiind făcut om, cu blazonul de ființă inteligentă a universului și privilegiată de Dumnezeu cu duh de superioritate, că trebuie să mi se rezerve o soartă de excepție în uzul existenței mele potrivit sorgintei mele de manufactură divină. Constat că prin somn apoi moarte sunt tras pe dreapta și limitat nemeritat ca o locomotivă de înaltă tehnologie care n-are linii de mare viteză pe care să ruleze, care trage după ea un singur vagon gol, oprind în fiecare haltă a nimicniciei vieții și care merge numai ziua, căci noaptea trebuie să intru la depou și să dorm, în protestul motoarelor care erau pregătite sufletește să funcționeze exuberant 24 ore din 24. De ce ne-a pus în noi Dumnezeu motoare sofisticate dar ne-a făcut locomotive de muzeu cu iarbă și copaci crescuți printre șine...? Să nu fi avut Dumnezeu încredere în noi de ne-a croit o soartă atât de precară când semnele de ființe inteligente erau atât de bune și programele și planurile Lui Dumnezeu cu noi se anunțau în idee atât de extraordinar de mărețe...? Oare ca oameni creați cu atâta osârdie, inspirație și optimism de Dumezeu n-am avut nici o valoare de nădejde în economia Creațiunii Divine ? De ce suntem obligați de destinul crud și prozaic să fim orfanii de serviciu ai Lui Dumnezeu și să ne asumăm  toate vulnerabilitățile și tragismul pe care specia noastră inteligentă bașca de faptul că nu le-a meritat dar le-a simțit acute în întreaga ființă până la drojdia presentimentului inutilității insurmontabile și pericolului iminent de boală și de moarte căruia i se întâmplă oricărui om pe suprafața acestui pământ...? Neavând nici o șansă de excelență în această viață, ne consolăm să rămânem vagabonzi la suprafața ei și trăim din cerșirea milei divine la tot pasul nutrind umila speranță a trei fărâme de mântuire în jurul cărora ne construim schema întregii noastre vieți religioase în acest mărunt, meschin și sărman deziderat care nu are nimic demn și nimic scrupulos decât febra alienantă a oricărui fanatism, frizând un egoism și exclusivism iresponsabil mărunt și rușinos, acela de a ne salva curul în acest univers, sub denumirea oficială de a fi mântuiți și izbăviți. De ce a pus în mine Dumnezeu impresia excelenței într-un cadru atât de încorsetat al unui trup firav dependent de somn, hrană și răpus în final de boli și moarte identică la indigo tuturor dobitoacelor ce nu au pretenția și vanitatea religiei...?

  4) Îmi este rușine de statutul meu de homo sapiens obligat de Dumnezeu sau societate să fiu homo religiosus, când am o inimă la fel de putrezibilă cu a oricărui alt mamifer fiindu-mi rușine și jenă când am aceleași simptome, nevoi similare întregului regn animal de la sălbăticiuni până la cea mai domestică găină de avicola. Privind la bicisnicu-mi statut de ființă inteligentă numai cu numele îmi este rușine că am fost făcut om ; și că trebuie să dorm ca urșii în bârlog, ca păsările în cuib, apoi să mor ca ele, cu o tinichea a nimicniciei legată de aripi, cu imposibilul gând că am fost făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, cu regretul inutil că nu pot să-mi întind aripile printre colivia vieții și să zbor cu tot cu colivie cu nădejde către un Dumnezeu al dreptății fără cusur care nu mai apare, care s-a străduit să se ascundă pitit în mit și în legendă de omenire atât de ilogic și de neînțeles în loc să-şi facă simțită la lumina zilei prezența benefică printre oameni și pentru oameni... Fericite sunt păsărelele zugrăvite de Eminescu, de o mie de ori mai câștigate și norocite decât mine...! :

"Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună !

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace !

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce !

Peste-a nopții feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună !"

  De aceea, asemeni eu nu pot decât să urez oamenilor și mie însumi de fapt, somn ușor, un Paște următor fericit și să ne fie țărâna ușoară, în protestul (teoretic) al unui Creator care nu se va sinchisi niciodată că-i ironizez creatura ce-şi merită și somnul adânc și odihnitor și moartea aducătoare de veșnică odihnă... Crăciun fericit, Paște fericit oameni buni, somn ușor vă urez, îngerii să vă fie aproape și să vă gâdile cu bagheta lor magică să tresăriți în somn visând la Rai ca niște copii vegheați în somn de mama lor, cum ne veghează Dumnezeu în somnul nostru care nu e decât o înșelătorie pe față făcută nouă de Dumnezeu : un antrenament de fiecare zi ca să ne obișnuim cu crima finală la care vom fi supuși a somnului cel de veci !

128) CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ

128) CUVÂNTUL ENGLEZESC "SQUIRTING" NU ARE CORESPONDENT ÎN LIMBA ROMÂNĂ
 
  1) Cuvântul englezesc "squirting" înseamnă "stropeală" ; el nu are corespondent în limba română. Unul din sensurile acestui cuvânt în limba engleză nu poate fi tradus în limba română. De asemenea și verbul "a mânca" folosit cu un anumit sens în limba română, nu poate fi folosit cu același sens în limba engleză. Nu poți spune în limba engleză : "My nose is eating me". Pe când în limba română poți spune : "Mă mănâncă nasul". Nu poți spune în limba română simplu și direct pe înțelesul tuturor credincioșilor cu frica Lui Dumnezeu : "Unele femei se stropesc când fac dragoste înfocată" și să speri că te vor înțelege și aproba toți pioşii creștini ; majoritatea lor își vor scuipa în sân și-ți vor spune că bați câmpii făcându-şi hotărâte cruci și blestemându-l pe ucigă-l toaca. Dumnezeu nu a pomenit nimic în Cartea Sfântă despre stropirea unor femei când fac dragoste. Nici măcar conceptul de a face dragoste, și conceptul de orgasm nu a fost pomenit de Dumnezeu în Cartea Sfântă dintr-un exces de pudoare irațional, neomenesc și de neînțeles. Dumnezeu a spus simplu și concis : "Înmulțiți-vă și umpleți pământul". Așa le-a spus tuturor mamiferelor, tuturor orătăniilor pământului. Organelor noastre genitale Dumnezeu le-a atribuit pentru uzul și știința noastră exclusiv funcția reproductivă. Nu ne-a vorbit Dumnezeu de preludiu, mângâieri, sărutări pătimașe, sărutul francez,  voluptate erotică sau concupiscență, orgasm și squirtingul unor femei atunci când au un orgasm profund. Nu ne-a spus Dumnezeu de punctul G că se află în prima treime a canalului vaginal și nu în adâncul lui și că pentru a oferi orgasme de vis, acel punct nervos trebuie excitat nu longitudinal ci perpendicular pe canalul vaginal. Nu ne-a învățat Creatorul omului despre orgasme în cascadă și nu ne-a spus ce e și la ce folosește acel lichid uneori transparent, alteori lăptos care țâșnește unor femei în urma orgasmelor lor profunde încât te întrebi mirat : Cu câtă voluptate și patos trăiesc unele femei orgasmul, plăcerea amorului încât așa cum spunea și Eminescu, îndoită-i la femei, finalizată cu exploziile și ejaculările acelea de lichid ritmice de te întrebi unde-a stat ascuns neștiut în corpul feminin, în vezica urinară sau în altă vezică și e urină sau e altceva ?!

  2) Știind că zăbavnici cum sunt din fire oamenii nu ar fi respectat conștiincioși îndemnul și porunca divină de a se înmulți și umple pământul, Dumnezeu a oferit oamenilor o momeală, un mijloc și un accesoriu țipător colorat pentru a le trezi interesul acuplării și a nu uita această datorie și le-a dat orgasmul, nu ca un dar dat de Dumnezeu pentru oameni, nu ca o plăcere pentru ei și divertismentul lor intim, nu din convingere și dărnicie personală divină, nu ca să ofere altruist oamenilor o satisfacție și o explozie de fericire a simțurilor trupului memorabilă în această mare de-amar a mizeriilor și durerilor vieții. Dumnezeu a oferit orgasmul oamenilor din necesitatea și interesul programatic pentru a împlini litera Scripturii unde a decretat cazon și prozaic ca speciile să se înmulțească și să umple pământul. Interesul strict și exclusiv potrivit planului facerii lumii și poruncii Lui divine în a popula obligatoriu pământul cu vietăți supuse, L-a făcut pe Dumnezeu să nu se complice cu lămurirea creierelor noastre limitate în ceea ce privește înmulțirea speciilor sau a altor taine pe care a considerat că nu e util să le știm. Îndemnul sec al Lui Dumnezeu adresat oamenilor de a se înmulți și umple pământul nu ar fi fost suficient oamenilor să-l respecte ad literam, așa că Dumnezeu a dat oamenilor o motivație, o momeală de nerefuzat, orgasmul, nu din dărnicia și convingerea Lui, nu ca un cadou, o favoare și o plăcere oferită oamenilor din mărinimie divină ci din necesitatea practică și urgentă pe care a resimțit-o Dumnezeu în planul Său creator ca aceste creaturi să aibă prin ceva memorabil interesul imediat practic sexual de a se înmulți și a umple pământul. În acest mod și cu această stratagemă a orgasmelor Dumnezeu a umplut pământul de oameni supuși robiei credinței, rugători, închinători, obedienți scopului supunerii definitive față de Divinitate pentru ca astfel bunul Dumnezeu să aibă candidați calificați suficienți la malaxorul mântuirii și umplerea Raiului cu mulțime de suflete anonime și fără personalitate, fără opțiuni, fără păreri, opinii și demnități, pentru popularea Raiului cu indivizi înregimentați volens nolens oricum robiei religioase și astfel apți și calificați a adera la datoria inconceptibilă de a subscrie cu devoțiune muncilor, datoriilor și treburilor ordonate de Dumnezeu sufletelor în lumea cealaltă, în Rai.

  3) Faptul că noi oamenii am atribuit actului brut al acuplării o valoare personală, sentimentală, lirică, și că l-am poleit cu sentimente, cu erotism, cu dragoste, cu chestiuni poetice, e opțiunea privată a oamenilor, e libertatea și curajul ce ei singuri și le-au luat în văditul dezinteres al Lui Dumnezeu a meni și furniza oamenilor aceste preocupări private senzoriale speciale, iar oamenii fiindcă au simțit această ignorare divină din partea Lui Dumnezeu s-au apucat ei de capul lor să țeasă în jurul actului animalic al împerecherii o gamă elaborată de sentimente, trăiri, emoții și voluptăți, lirisme, tocmai fiindcă au simțit acest minus de grijă al Lui Dumnezeu de a face diferența între motivația sentimentală a unei specii inteligente care se împerechează și restul regnului animal care procedează în aceeași manieră fizică în ceea ce privește acuplarea. Din condescendență, din respect nețărmurit față de Dumnezeu și pentru a-i salva reputația că de fapt nu prea îi pasă de chestiunile private și plăcerile lumești ale speciei umane inteligente pe care a creat-o, oamenii nici n-au băgat de seamă această irațională nepăsare divină în a pune preț pe erotica umană și dimpotrivă, din puținul de bunătate omenească ce caracterizează omenirea, i-au atribuit Lui Dumnezeu imensa majoritate a respectului, evlaviei și dragostei, a credincioșiei, smereniei și pioşeniei, crezând în zadar că Dumnezeu va subscrie vreodată visurilor și emoțiilor de dragoste omenești așa cum oamenii subscriu necondiționat credinței și respectului nețărmurit față de Creator.

  4) Există oameni credincioși religiei oficiale care niciodată n-au trăit sentimente și emoții de dragoste pătimașă omenească, care se înmulțesc din instinctul gol, brut și suficient pe care li l-a hărăzit Dumnezeu și nu se poate spune că resimt o pierdere pentru asta. Există femei frigide care niciodată n-au trăit un orgasm deși Dumnezeu a dăruit ca o compensare femeilor pentru greutățile lor specifice legat de nașterea copiilor, a greutăților și responsabilităților materne și matrimoniale posibilitatea unor orgasme multiple în cadrul aceluiași act sexual. Există și femei care trăiesc amorul la o cotă exacerbată, descărcările orgasmelor lor fiind adevărate explozii de fericire și plăcere, conducându-le la ejaculări extreme, la acele stropiri sau inundări cum le spun românii, sau squirting-uri cum le spun englezii. Aceste fenomene sexuale feminine, doar oamenii cred că sunt legate de intensitatea erotismului feminin. Dumnezeu nu a avut intenție și timp la dispoziție pentru a da o însemnătate și un rost emoțional și erotic orgasmului și squirting-ului femeilor. Dumnezeu a fost ca întotdeauna mult mai ponderat, mult mai practic în gestiunea fenomenelor anatomice ale rasei umane, disprețuind fanteziile erotice omenești și creând inundările orgasmice feminine doar cu scopul practic pe care l-a atribuit multor specii de a-şi marca cumva teritoriul. Femeile care trăiesc orgasme profunde stropind, își marchează de fapt în maniera lor umană teritoriul pentru a fi descoperite de masculi virili care să știe cât de disponibile sexual sunt pentru a naște și a umple pământul potrivit poruncii divine cu nenumărați urmași, candidați la mântuire, la robia fericită din Rai, sub comanda și în serviciul Lui Dumnezeu care are atâta nevoie și treabă cu atâtea suflete aspirante și candidate la Rai, acest vesel azil al morții unde îngerițele nu fac niciodată dragoste, că nu au cu cine, nu știu ce înseamnă orgasmele și nici squirtingul, unde există doar o plăcere eternă ce se trăiește la paroxism pentru care se pregătește credinciosul o viață : plăcerea de a fi rob îngenuncheat al Lui Dumnezeu.

127) ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ

127) ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ

  1) Nu vă pune pe gânduri, nu vi se pare curios faptul că Dumnezeu nu apare pe piața actualității și e dispărut, El și locația Lui din realitate, din evidență și din orice coordonată GPS de la facerea lumii și până azi încât nimeni în afară de pătimaşii religioși cu ochii minții lor însiropați de extaz numit revelație divină nu L-au văzut pe Dumnezeu până acum cu ochii vii ai nudei realități dezbărate de ficțiune ? Nu vă preocupă ilogicul fapt cum creatorul universului evită să-şi pună în concret acest fapt banal și normal al apariției în toată splendoarea și e prezent în schimb doar în gândurile oamenilor, în speranțele și rugăciunile lor, în visurile lor pentru o lume și o viață mai bună neapărat și doar taman după moarte, pentru că din viața lor reală, din concret Dumnezeu chiar lipsește nemotivat, fiind în schimb prezent doar în abstractul sinapselor neuronale ale celui mai evoluat mamifer, ca să nu spunem maimuță primată din punct de vedere psihic,  numit om ? Friedrich Nietzsche, pentru asta a spus că Dumnezeu a murit de supărare dându-şi seama că noi oamenii suntem cea mai mare gafă a Lui. Ori nu putem ști asta și la fel de egal și îndreptățiți putem crede că Dumnezeu e cea mai mare gafă a oamenilor.

  2) Deci putem admite cum Dumnezeu fiind prezentat după o considerațiune utopică și ideală a fi etalonul a tot ce e mai frumos, bun, genial, măreț, brav, demn, de bun simț și de onoare în univers, iar cu aceste calități putem conchide că orice Dumnezeu al demnității și-a dat seama până acum că ceva nu-i în regulă cu lumea și cu oamenii creați după câte li se întâmplă în pustiul lor de viață, că e imposibil ca un creator ce se respectă să-i placă, să admită și tolereze ceea ce etern și dramatic li se întâmplă oamenilor creați, că nu poate înghite și îngădui și tolera la infinit că în mod ironic pentru talentul creator divin există un cert neajuns în crearea acestei lumi, o eroare, ceva care nu i-a ieșit Creatorului conform planului și intenției inițiale și cum la Dumnezeu reparația și cârpirea sunt excluse, El fiind un divin deci un original, sătul de atâta incertitudine, de stres, de supărare, de depresie și de întrebarea retorică cine a greșit ?, el sau oamenii, îmbolnăvindu-se de supărare a murit. A murit Dumnezeu ? O my God, ce gând și ce bănuială sumbră, depresivă și îngrijorătoare ! Dar cum credeți că putea trăi Dumnezeu, Tatăl vostru din Ceruri cu această supărare ?, cu stresul provocat de chiar vanitatea și suficiența oamenilor în credințele lor religioase în majoritate dușmane și inamice funcție de meleaguri, de a crede că pot accesa divinitatea, pot deveni veșnici în părtășie cu Dumnezeu, râzând în nas stelelor care tot vor exploda și muri, dar ei, credincioșii decedați și înviați în Rai nu ! Este cu putință ca prin două, trei rugăciuni antice, puerile a la Moș Crăciun care vine cu daruri multe pentru copiii cuminți, Dumnezeu, creatorul tuturor galaxiilor și al lucrurilor serioase în univers să fie pus de încăpățânarea și vanitatea umană să le dea robilor săi, care își spun muritori de rând, pâinea cea de toate zilele în fiecare zi, să le dea belșug și spor în casă, să pună apostila pe cererile lor meschine și efemere de sfințire cu mănunchiul de busuioc și aghiazmă a caselor și mașinilor, să fie intendent șef la magazia de materiale și de visuri la cheie ale oamenilor, niște bacterii evoluate ale unui colț efemer de galaxie, aproape obligat de virulența și insistența rugăciunilor lor să n-aibă nici o scăpare încât să trebuiască să fie specializat potrivit imaginației și fasoanelor oamenilor a se ostenei să dea fiecărui rugător după merit porția de grijă numită mântuire sau izbăvire ?

  3) Deci relaxați-vă bunilor samariteni și corifei ai credinței religioase ! Abăteți-vă gândul de la vertijul psihologic, de la depresia, de la ideea logică că Dumnezeu ar fi murit și închinați-vă mai mult hologramei Sale, imaginii Lui din sinapsele neuronale ale creierului vostru, spunându-vă în mintea voastră în limba oficială a pământului, engleza, cu toate prilejurile și pentru orice emoție ce aveți : "O, my God !" Pentru dureri să spuneți o, my God ! ; pentru plăceri, extaze și orgasme să spuneți o, my God ! Să spuneți toate aceste rugăciuni pentru care Dumnezeu e dependent până la lacrimi a le auzi așa cum cred oamenii. Iar Dumnezeu, potrivit ambiției de fericire și mai ales veșnică a oamenilor, este aproape obligat, somat în subtextul și lait motivul rugăciunilor, să onoreze ambiția oamenilor de visuri de fericire la cheie. Și atunci oameni buni, ce vă mai rămâne de făcut decât să vă rugați și să fiți absolut mulțumiți când vedeți și vă închipuiți că Dumnezeul vostru, alții Dumnezeul lor, total diferit și contradictoriu de al vostru, poartă fiecărui credincios de grijă pregătindu-ne larg la suflet tuturor un culcuș cu puf moale în Rai, având Domnul doar pretenția unor rugăciuni să i le adresăm sinceri și loiali, dependenți și obedienți, cum îi place așa Lui Dumnezeu să ne vadă în genunchi, chiar robi și roabe cum spun chiar și rugăciunile ? E chiar așa de mult și silnic niște rugăciuni ? Dacă le vom face vanitoşi, iată atunci va veni și Dumnezeu cu mila și dărnicia Sa și ne va pune tuturor la picioare (după moarte bineînțeles) confortul și bunătățile universului la îndemână doar prin ritualul regional terestru uman al rugăciunii. Un Dumnezeu obligat de fasoanele umane a deveni antropomorf și specializat în problematica umană efemeră și măruntă a gestionării pântecăraiei și chiorăielilor mațelor noastre de foame, după aia să ne culeagă sufletele gonind prin văzduh, ca un vânător de fluturi cu plasă, un Dumnezeu obligat de insistența umană a fi un astfel de vânător și colecționar pasionat de suflete e un Dumnezeu demult plictisit și stresat, sedus și deturnat, abandonat de la scopuri și treburi mult mai serioase în univers decât să țină cu erudiție evidența tuturor păcatelor prin fluierăturile noastre în biserică, ori a paharelor golite în cârciumi, ori a femeilor seduse, ori a masturbațiilor cu care am greșit fiecare imputabile în vama a optsprezecea a văzduhului, toate denumite păcate, pentru care nu vom intra în Rai, evident. Pentru aceasta nu are rost a ne mai îndoi cum Dumnezeu neîndurându-se a ignora nici miorlăielile umane denumite rugăciuni dar nici să renunțe la cerințele serioase de nivel tehnic de gestionare a universului și mersului sorilor care sunt altele, mult mai înalte și urgente, sub acest stres, între rugăciunile mărunte și efemere ale oamenilor și gestionarea galaxiilor și mersului tuturor sorilor a sucombat de extenuare, de stres, de urât și de îngrijorare, ucis deci chiar de infatuarea apoteotic religioasă a oamenilor care l-au uzat și consumat pe Dumnezeu dincolo de cota de rezistență divină.

  4) Chiar să vrea, Dumnezeu nu mai poate din trecutul Lui de o simptomatică și anormală discreție ca după ce ne va fi ucis pe toți în preferatele-i apocalipse și potoape să renască nonșalant pentru noi util și pregătit a ne păstori aceleași vane și stupide moravuri ne-am creat și vrem să dăinuie în veci prin cele două habitudini care ne plac : Religia și alcoolismul. Acestea două sunt niște euforii ale simțurilor umane date de Dumnezeu. Și nu poți să te minți să nu vezi cum sunt cele două forme seducătoare narcotice între care pendulează interesul uman. Cât de liniștiți și fericiți sunt astfel oamenii care sub anestezia administrată în biserici și cârciumi, se eliberează de frica de singurătate și necunoscut și își aștern de moarte atât de tacticoşi și satisfăcuți, unii în aburii alcoolului și fumului de tutun, alții în fumul de lumânări și tămâie ! Ai zice că asta e o lume perfectă ori când vezi cârciumi și biserici pline de atâta căutare și euforie te poți întreba consternat dacă nici o altă variantă nu a îngăduit Dumnezeu și într-adevăr asta și doar lumea asta în care trăim e rămășița din tot ce a făcut exuberant mai frumos, excelent și bun în univers Dumnezeu, creând o lume plină de biserici și cimitire pe de o parte și de cârciumi și clinici de dezalcoolizare de cealaltă parte..., apoi o scară cu trepte de abur până la cer, cu două ramificații, una în Rai și alta în iad și cu asta basta, rostul universului s-a încheiat... Dacă acesta e universul și rostul lui, dacă asta e lumea ideală ce poartă ștampila manufacturii divine creată de Dumnezeu în șase zile, e trist și e un fiasco și orice om cu bun simț și cu bună măsură ar vrea să dezerteze din acest univers trist și ratat, către un univers mai bun, paralel, de care în treacăt, printre vaiete și suferințe au auzit oamenii.

  5) Pentru aceasta trebuie să ne scuturăm de supărare și dezamăgire și să facem o reflecție lucidă a la Hamlet. Căci și noi, fiecare în parte, nu numai Hamlet, avem dreptul să furăm un craniu din gunoiul cimitirului, cum vom ajunge și noi, și privind acea tigvă umană în orbitele goale și dinții parțial lipsă rânjiți să-L întrebăm pe Dumnezeu : Ăsta e efectul creației Sale ? Asta e realizarea, simbolul și opera de căpătâi a Lui Dumnezeu și cum poate fi mândru de asta, de aceste oase goale din care a zburat ca un abur un suflet, cu atâtea amintiri, cu atâtea vise, toate risipite și pierdute, lepădate de suflet care s-a dezis în clipa morții noastre ca de ciumă de tot ce-am fost pământean deci automat păcătos, urcând hărgălaş pe scara credinței cu trepte de abur până la cer ? Deci privind dezabuzați acest circ tragicomic intitulat facerea lumii și privind în imaginație pe Autorul ei, vedem cum aceasta, această lume nebună și tristă, criminală și odioasă e cea mai stupidă și precară variantă din tot ce ar fi putut face mai măreț în univers Dumnezeu dintre infinitele variante, cu mult mai bune pe care nu le-a făcut, pe care le-a evitat și ignorat, cu scuza care nu ține că și-a rezervat planul de grație al fericirii și împlinirii oamenilor doar pe lumea cealaltă, doar după ce ei fatalmente mor, atât de tardiv și inutil în Rai ! Nu se poate așa ceva ! Căci te întrebi : Din iubire și filantropie sau din ură și mizantropie a Creatorului pentru rasa umană, sau fiindcă Creatorul nu există, din Opera Lui de căpătâi, din soarta pământenilor numiți oameni s-a ales praful și un fiasco dramatic și trist demn de fluierături și huiduieli la scenă deschisă ? Nu e păcat de tot timpul pe care Dumnezeu și l-a pierdut în zadar cu noi și noi cu El în acest colț de galaxie dacă atât de mult ne-a iubit încât ne-am ratat reciproc unica șansă de a deveni contemporani cu Dumnezeu și cu fericirea generică ce putea să o ofere infailibil fără prea mari costuri și eforturi divine unor ființe pe care le-a creat să fie inteligente ? Și atunci, din cauza acestei tristeți existențiale inexorabile, a acestei depresii, a acestui necaz cosmic, noi bieții oameni, ne-am ales cu supărările, cu durerile și cu moartea și de aceea toți ne stingem focul cum putem, unii în biserică, alții în cârciumă, iar Dumnezeu face ce știe El mai bine : se pitește și face tot posibilul să lipsească nemotivat din această lume și urgențele ei, ascuns ca un șoarece de siloz în cel mai negru și neverosimil colț de univers, ascuns în mit, în poveste, în legendă și în minciună autoasumată, în placebo psihologic bun pentru calmarea omenirii. Cutremurător, dar dacă Dumnezeu există, iată unde duce logica oamenilor pe care i-a creat, logică ce pune în reflector impardonabila lipsă de prevenție și studiu de impact al operei divine ratate numită Facerea Lumii !

126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

  1) Dorul dor e cel pe care îl definea atât de bine Lucian Blaga când spunea că cel mai adânc dintre doruri e dorul dor, acela care nu are amintire și nici speranță. Vrând să dau o definiție în viziunea mea acestei stări a dorului dor, l-am poreclit deziubire. Dar a fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean de cineva care nu poate ajunge la tine.

  2) Dacă privești printre gene oameni și oameni pe stradă ca printr-un ecran de aparat ecografic, vei vedea din capul și din pieptul fiecăruia câte raze invizibile, cât nimb și aureole ascunse de dor fabrică fiecare că nu poate ajunge la cineva sau altcineva nu poate ajunge la el. Cel mai bine întrebăm copacii, florile, plantele, iarba : Cum Dumnezeu se descurcă țintuite definitiv într-un singur loc și li-s dragi ceilalți copaci, flori și fire de iarbă crescute și ele departe unele de altele ?

  3) Câte lacrimi de iubire și dor nu varsă cireșii sau brazii unii pentru alții, nu vom ști niciodată dacă nu le vom mângâia coaja cu lacrimi de-ale lor transformate în clei și rășină... ! Așa plâng copacii de iubire și de dor. Cum de se pot ei iubi și dori și cum rezolvă inexorabila lor depărtare și separație cu care trebuie să se iubească fiecare copac și floare de pe un munte, cu altele de pe alt munte ?

  4) Dac-am trăi iubirea plantelor și copacilor transformată inevitabil în dor, ne-am dezintegra de acest dor vegetal și nu i-am rezista ca oameni tăriei, tragismului și intensității lui. Și noi fabricăm ca și plantele dor care e o evoluție în tragic a iubirii nespuse și netrăite, atunci când pățim ca și ele, țintuitele care cresc pe piscuri de munte inaccesibile, pe streşini de case vechi sau pe tendere de locomotive vechi cu abur. Nici măcar stelele nu scapă dramatismului iubirii imobile cât de tari și mari sunt, căci tot nu pot ajunge unele la altele să-şi unească clocotul și se mulțumesc să își strălucească arzând depărtărilor și singurătăților atât de mari și atât...

  5) Nu putem fi mai mari și mai tari în iubire în zadar și în consecință în dor, ca plantele, ca stelele atât de fierbinți, de aceea dragostea pierdută trebuie să învățăm de la ele s-o transformăm într-un dor la fel de mare și fierbinte ca dogoarea unei stele. Dorul de dragoste e mai mare ca dragostea, e o explozie de dragoste care clocotește periculos sub un munte cu câmpuri văratice cu flori de câmp, care de fapt e un vulcan adormit și care poate erupe oricând. Toți munții sunt posibili vulcani adormiți de iubire în zadar transformată de legile fizicii în dor. Și dacă munții nu erup, atunci ei se mișcă în cutremure iar noi oamenii ne mișcăm de o plăcere și o mângâiere dulce trist amară a visului de dragoste pierdută, netrăită, a visului de fericire ascuns și tainic, simțământ ca o nestemată veșnică și neprețuită a bucuriei vieții tale, inimii și sufletului tău în părțile lor cele mai ascunse, sensibile și năvalnice. Dacă vezi așa lucrurile, acesta e refugiul și liniștea prin care poți să reziști după ce ți-ai oferit inima dezgolită pe tavă și tava a căzut jos.

  6) Să nu fim triști că într-o zi ne simțim părăsiți, trădați sau uitați de cei pe care nu-i credeam în stare să ne lase. Uneori e doar părerea noastră că ne-au lăsat. Ce știm noi de cei ce ne iubesc și credem că ne lasă, pe unde au plecat și unde au plecat și câte au luat din noi cu ei ? Ce știm noi de râuri secate, de albii goale de ape care nu mai sunt, care nu au secat ci curg la fel de impetuos în pământ în pânze freatice ? Ce sunt pânzele freatice decât toate apele ce se adaptează la realitatea imposibilă a suprafeței și curg răzvrătite în meandre subterane, singurele posibile ?

  7) Triști și însetați de tristețea și dorul iubirilor stinse sau nici măcar începute, nici nu știm cum bând apă rece și proaspătă din ciutura unei fântâni cu cumpănă din Bărăganul tristeții noastre, bem de fapt din dragostea ce credem că ne-a părăsit, dar ea ne răcorește sufletul și inima, de-acolo din taina apelor reci ale fântânilor obligate să poarte prin meandrele pământului toate apele ce nu pot și nu au dreptul a curge la suprafață... Deodată te simți fericit, așa părăsit și uitat cum te crezi când bagi gura arsă de sete în apa rece a ciuturii sparte a unei fântâni și sorbi... În clipocirile apei îți vezi chipul desfigurat de supărare și indignare dar inima se potolește pe dată cu răcoarea apelor dorului din ciutura cu apă din pământ. Atât îți rămâne, dorul și dorința ca parfum în sine eternizat în inima ta a unei flori care nu trăiește decât o primăvară și dacă ai avut norocul ori inspirația să fii în parcul unde înflorea, de bine, (oricum n-o puteai rupe nici din parc, că luai amendă), dacă nu, îți rămâne amintirea parfumului florii și culorilor sale perisabile. Nu poți ține flori vii și proaspete peste anotimpul și sezonul lor până-n iarnă și nu poți ține iubiri mari la suprafață și să mai fie și proaspete și răcoroase ca apa de izvor. Marile iubiri sunt în subteran iar marea sete se potolește cu apa răcoroasă dintr-o fântână, într-o zi când îndrăznești să bei din ciutura spartă o apă atât de bună și rece a dorului care se risipește curgând ca apa din ciutură pe buza fântânii din Bărăgan. A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean, cu dor.

125) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL... !

125) CE MULT A IUBIT DUMNEZEU OMUL !

  1) În afară de Dumnezeu nimeni nu te poate iubi mai mult se pare. Dumnezeu te iubește cel mai mult. Așa scrie în cărțile sfinte. Și dacă aștepți iubirea și prețuirea să-ți vină de la oameni ca și tine ești naiv și prea visător. Linia generală de funcționare a acestei lumi, a viețuitoarelor în general între ele nu e starea de iubire, de concordie, amabilitate și apreciere cum ne învață Dumnezeu ci starea de ură, de neîncredere și dispreț reciproc cum se întâmplă în tot regnul animal. Așa a făcut Dumnezeu regnul animal, deci și oamenii care tot animale sunt biologic vorbind. Așa cum câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie, iar pisicile se scuipă,  de ce-ar face oamenii notă discordantă din această lege normală a vieții și a biologiei ? Tot ce e în afara noastră, tot ce nu suntem noi, pe fond urâm sau disprețuim cu patimă, mai conștient sau nu. De dai mâna cu prietenul tău, acesta va simți că ai degetele transpirate ; e de la ura ancestrală cuibărită biologic și genetic în tine. Nu mai negați că nu urâți pe fond pe toți ceilalți. Într-o sinceritate nudă toți ne urâm și disprețuim reciproc și dovada stă în faptul că n-am suporta nici unul să fim în pielea și să avem gândurile altuia nici măcar o zi sau o clipă, să mirosim și duhnim ca altcineva, să avem în gură alt scuipat decât flegma noastră, să facem pipi și caca, alt pipi și caca decât ale noastre, că ale altora put îngrozitor, dar ale noastre sunt rezonabile. Chiar dacă ne face bine, un ficat sau un rinichi transplantat în noi îl urâm, îl privim ciudat și cu o stare de disconfort care se cheamă ură naturală. Dacă ar merge și transplantul de cap, (am auzit că o oaie a trăit o jumătate de oră cu un alt cap de oaie transplantat) , mai bine ai vrea să mori decât să gândești cu mintea altcuiva, să ai aceleași vanități, plăceri sau fasoane și să iubești ceea ce capul transplantat a iubit dintre scârbele tale cele mai mari și să urăști ceea ce acea țeastă a urât, poate dintre idealurile tale cele mai dragi. Nu degeaba anticorpii noștri săracii încearcă din răsputeri să respingă grefa unui organ transplantat iar noi facem tratamente imunologice să-i amețim și manipulăm pe acești bieți anticorpi. Urâm prezența, influența, aerul atins și tot ce înseamnă individ diferit de noi. De la Cain și Abel, copiii Lui Adam și Eva care s-au omorât ca frați, ni se trage să ne urâm atât de visceral până când gemem de plăcerea fratricidă de a ne suprima fratele căci brânza noastră-i pe bani și el ne consumă aerul, ne vrea brânza pe degeaba, el lenevește și ne disprețuiește că noi muncim din greu pentru acea brânză. Urâm să stăm unul lângă altul în autobuz, pe bănci în tren sau la coadă să ne plătim impozitele și să ne mirosim transpirațiile, ciorapii ori băşinile. Băşinile altuia ne put al dracului dar ale noastre nu, căci poartă semnătura noastră și le tragem cu plăcere, ca dovadă că omul se iubește numai pe sine cu nădejde, iubindu-şi tot ce-i al lui, ca dovadă că se uită în wc melancolic și tolerant și nu definitiv scârbit de scârnăvia sa înainte de-a trage apa. Omul se iubește și prețuiește exclusiv pe sine căci știe, adulmecă în aer că nimeni nu poate fi iubit de nimeni. Chiar și iubirea dintre sexe nu are nimic sfânt și ingenuu. Pentru atâta motiv al sfințeniei și dragostei de aproapele îndemnată de Dumnezeu în cărțile sfinte nici erecția nu ar mai avea loc și rost. Doar sfinții se iubesc ingenuu și platonic și nu au erecție căci nu au nevoie și oricum nu au nimic în desuuri, la fel ca manechinele. Dar la noi oamenii, erecția are loc pentru că e o consecință a adrenalinei stării sălbatice de prădător. Un bărbat îndrăgostit care sărută o femeie îndrăgostită de el sunt aidoma și sub starea adrenalinei leului care-și linge din plăcere și interes leşul de gazelă sângerândă moartă cu limba scoasă de agonia asfixierii între dinții felinei. A iubi înseamnă a prăda și a te bucura de ceea ce nu meriți și nu-ți aparține de drept, dar te poți bucura de prădăciune, ca leul de carnea leşului, prin atuul forței și vicleșugului. Leul nu merită antilopa gnu, dar o aleargă pentru că o vrea pradă, adică simte că de aceea o iubește, pentru ca vânătoarea să merite osteneala, pentru potolirea exclusivă a FOAMEI. Foamea și ura e tot ce mișcă regnul animal și nu ne mai interesează dacă Dumnezeu e mândru sau nu de înzestrările și nevoie noastre biologice din moment ce trebuie să le facem față fiind făcuți de Dumnezeu așa cu aceste nevoi. Starea de ură, de dezgust, de supărare și greață e starea noastră normală cu care trăim de dimineață până seara și de seara până dimineața. Nu ai să vezi în tramvai unul mai vesel, ci toți sunt roși de foame și pântecăraie, de pofte nesatisfăcute, de visuri pierdute, de neîmpliniri, de sile și dezgusturi, toți sunt morocănoși și zborşiți că trebuie să se ducă la servici, căruia i-au spus "scârbici". Nu numai oamenii, dar tot regnul viu, animale și plante urăște programatic și funciar totul în jur și fabrică în consecință platoşe, gheare, venin și țepi, începând cu oamenii care își fabrică pistoale și bombe și continuând cu șerpii, ciupercile, plantele și florile cum ar fi trandafirii care toți au țepi deoarece nu-şi pot fabrica pistoale ; altfel ai vedea trandafiri cu pistoale, căci într-adevăr, oamenii sunt prădători ai frumuseții trandafirilor, iar tot felul de politicieni venali își arogă sigla lor pe numele partidului iar caprele, nu mai vorbesc, i-ar mânca pe loc pe acești trandafiri de-ar crește și-n copaci. Nici o floare n-a chiuit de fericire știind că trebuie să înflorească pe morminte, pe toate mormintele : și de călugări sporiți în credință, și de criminali siniştri. La fel cum noi suntem condamnați de Dumnezeu a nu ne naște direct în Rai și am fost puși să trăim în surghiun pe pământ, la fel și florile, trebuie să se bucure de singura șansă de a înflori pe mormintele ori la nunțile criminalilor interlopi. Dacă trăiam în Rai starea noastră normală era starea de iubire. Dar fiindcă viața pe pământ e o copie fidelă a celeia din iad, starea noastră normală e starea de ură, de plâns și de lacrimi. Lacrimi de singurătate când știi că pentru tot ce ești niciodată nu poți fi iubit, respectat și prețuit de nimeni mai mult decât te iubești tu însuți vanitos și zadarnic. Nimeni nu poate iubi pe nimeni perfect și total, cum se iubește în Rai. Excepțiile confirmă regula că orice iubire mare se termină cu un eșec. Nu poți iubi pe nimeni decât până moartea te va despărți ; e lege dată de la Dumnezeu. Nu există dorința de a fi iubit cu pasiune de cineva de amorul căruia te topești. Nu există să aștepți și să vrei să fii mângâiat și alintat. Nu ești decât un om cu mai multe, foarte multe defecte și păcate de care te-ai plictisit și tu, darămite altul, și puține, foarte puține calități. Să fii ca un erou purtat pe brațe și adulat de sclavul ce te idolatrizează e un vis, e doar un vis dar un vis indecent, deșert și fals. Totul, adevărata dragoste care merită să fie pomenită e doar aceea în care iubești, iubești cu pasiune disperată și febrilă dar în schimb nu se cade, nu e posibil, și nu poți aștepta să fii iubit la rândul tău și tu. Ca un ghețar care sărmanul întreg e adâncit aproape în apă și numai vârful puțin e deasupra la norocul luminei zilei, așa și iubirile : extrem de puține se vor împlini sau vor avea iluzia că se vor împlini pentru cel mult trei zile, trei luni sau trei ani. Restul iubirilor care nu vor avea niciodată șansa împlinirii sunt cele mai multe, sunt la fundul și periferia vieții, nu sunt o prioritate pentru selecția naturală și nici pentru interesele Lui Dumnezeu care nu pentru asta te-a făcut, să iubești pe altcineva mai mult decât pe El. Deci acum se explică faptul că toate dragostele omenești ajung în ruină. E de la gelozia Lui Dumnezeu care lucrează sub acoperire văduvindu-ți sufletul de tot ce-ar fi iubire omenească, pătimașă, alta decât iubirea uscată și platonică pentru El.

  2) Când ai întreba pe oricine, ar zice că vrea să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, o dragoste mare. Faptul că este imposibil practic, aceasta e și explicația pentru care toți scriitorii au umplut bibliotecile cu o literatură zugrăvind romantismul și dragostea dintre sexe, o utopie deci o copie a ceea ce se întâmplă în Rai între locuitorii paradisiaci. Acolo toți se iubesc nespus, total și etern, e drept că nu pătimaș ci platonic și potolit. Să fii om trăitor pe pământ și să trăiești o poveste și un vis de dragoste din acelea posibile și palpabile ca în filmele de dragoste clasice de Oscar, cât de deşart și fals e... Căci a iubi nu înseamnă a iubi ci a tolera, a îndura într-o formă de stoicism sublim tot ceea ce nu-ți convine. Și omului nimic nu-i convine, totdeauna are o obiecție la orice. A fi iubit nu înseamnă a fi iubit ci a consuma și ucide conștient și vinovat timpul cuiva care și-l pierde irecuperabil cu unul ca tine să te aprecieze cu multă toleranță și îngăduință, deci să te iubească. Dulce și dramatic e numai să iubești și să nu fii niciodată iubit cum fac călugării iubind un Dumnezeu necunoscut și imposibil practic ce nu are timp efectiv a-și dedica și consuma răspunzând gesturilor interminabile de tandrețe ale tuturor. Să prețuiești și să fii totdeauna disprețuit visceral, aceasta e dulceața amară și sublimul trist al iubirii. Autentic și dumnezeiesc e numai când iubești fără să fii iubit și știi că nu mai poți aștepta nimic în schimb. Să fii prigonit pentru dreptate și disprețuit ori urât pentru iubire sunt amare mângâieri cu care ești recuperat și consolat de Dumnezeu doar după ce mori, pe lumea cealaltă. Pe lumea asta însă, așa cum suntem urâți sau disprețuiți, ori neluați în seamă și în serios de toți din fire și instinct că e mai accesibil,  ușor și la îndemână, într-un mod asemănător face și Dumnezeu cu noi. Ne iubește dumnezeiește, știe că nu este iubit decât din interes dacă-ți face bine și te ajută să câștigi la loto și se lasă păgubaș să-și mai piardă timpul și răbdarea cu unii ca noi. De la El am moștenit și noi această deznădejde în iubire. Și astfel, autentic e numai când ești neînțeles, neacceptat, trădat și părăsit în dragoste, cum e Însuși Dumnezeu sau Însuși Iisus hulit și schingiuit pe cruce. Să plesneşti de dor și suferință în dragoste e înălțător ca setea credinciosului după un Rai îndepărtat, ca lacrimile Lui Dumnezeu pentru noi, zăbavnicii fiii Lui risipitori. Și la fel ca în credință, nu ai dreptul și nu te poți bucura în această viață de nici un dram de iubire, precum searbădă și lipsită de orice emoție vie în afară de trăirea dumnezeiască e viața pentru cel mai virtuos sfânt călugăr. Goală e viața sfântului de orice bucurie lumească ; bucuria lui e numai să iubească în deșert pe oricine i se pare că are virtutea și capriciile autorității și exclusivității unui Dumnezeu. Pline sunt zările deșertului de fata morgana, arunci tot focul pasiunii tale către acel orizont iluzoriu și niciodată nu te poți apropia de acel vis de dragoste care nu e pentru tine și carnea ta. Tu, om urât, plin de păcate, plin de defecte, de racile cu care ești perfect dezagreabil și respingător, îndrăznești perdant să speri că te va îndrăgi și iubi cineva mai frumos decât tine. Câtă pierdere de timp, energie, câte bătăi de inimă cheltui în zadar...! Căci trebuie să ai bunul simț să te vezi din exterior figurant dezgustător în spectacolul grotesc al acestei cerșetorii nemerituoase după un dram de iubire care să-ți fericească viața, mofturile și vanitatea.

  3) Nu e sublim să primești dragoste de la cineva mai bun, mai frumos și mai demn ca tine, ci să oferi acea dragoste, acele emoții sublime și nesperate cuiva mai trist și sărman ca tine. Să oferi nu atât milă ci prețuire și gingășie cuiva care programatic nu poate spera practic comoditățile dulcilor fiori ai dragostei și prețuirii. Cu putere cred că nu e apanajul și dreptul doar al celor tineri, doar al celor frumoși, doar al celor excelenți și bravi a trăi povești și momente sublime de dragoste, a fi apreciați și respectați intrinsec. Și răii pot fi iubiți și prețuiți, și urâții pot fi mângâiați, și nefericiții se pot topi în extaze de amor și pasiune și își pot revendica dreptul la fericire și respect. Criminalii, nu știu... De asta există Dumnezeu, să le facă și lor o dreptate. Celor săraci cu duhul Dumnezeu le-a dat speranța și dreptul la fericire dar nu pe lumea asta ci pe lumea cealaltă. Raiul de pe lumea cealaltă e al lor doar și numai al lor, al săracilor și nenorociților. Nu vorbeam însă nici de acea fericire în care cei ce huzuresc acum în hamacul plăcerilor și mângâierilor vieții se bucură de viață din plin și "în orice zi au clipa lor cu soare și-n orice timp le-apare aurora" cum spunea Eminescu într-un vers. Ei se vor perpeli în iad de suferință pentru că orice confort și plăcere,  totul are un preț de cost pe lumea cealaltă. Nu vorbeam nici de mângâierile postume din Rai ale celor năpăstuiți acum, vorbeam pur și simplu de dreptul și șansa de-a fi fericit și de a simți o bucurie a vieții cât ești viu. Urâții, ciungii, naniştii, orbii, melancolicii, timizii, nu pot fi iubiți lesne aici pe pământ, sau așa cred ei și lumea. Plăcerile și beatitudinile vieții sunt prost văzute de Dumnezeu chiar și la cei frumoși. Celor urâți nu le sunt îngăduite desfătări de amor, sau așa cred ei și lumea. Dar lumea celor nefericiți e o comoară de dragoste nedescoperită. Doar Dumnezeu o știe. De aceea, ca și Dumnezeu, m-am plictisit de clasicele povești de dragoste dintre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, de imaginile din clipuri video siropoase cu tineri superbi îmbrățişându-se în dezmierdări languroase în peisaje tropicale sau de actorii telenovelelor siropoase sud americane ; aceștia nu au nevoie de iubire și pasiune ; o au oricum. Plânsul din dragoste al unei femei frumoase îmi repugnă căci mă cutremură de dor și emoție plânsul disperat și întemeiat, motivat al unei femei mai puțin frumoasă, mai puțin tânără, plânsul de dor de dragoste al unei femei chinuită de o meteahnă și de o tară, părăsită, trădată în dragoste, cu sufletul zdrobit de seceta și penuria oricăror clipe dorite de afecțiune, nu mai zic de senzații de voluptate și plăcere, sau plânsul unei mame care și-a pierdut copilul, care nu e plâns, ci e o formă sublimă amară și disperată de ură, de dorință morbidă de răzbunare, de mânie ca o dinamită iminentă sufletească cu efect întârziat, cu fiori de năzuință deșartă de răzbunare răcoritoare căci nu are cum se răzbuna.

  4) În sufletele triste eu caut căldură și bogății nebănuite de amor și umanitate, în lumea celor din spatele scenei și din umbra reflectoarelor, în lumea celor mai triști ca noi eu găsesc mai multă valoare și mai multe bogății de simțire de simțit și apreciat. Melancolia extremă îi împiedică pe unii să viseze măcar că vor găsi pe cineva frumos de care să se îndrăgostească vreodată și să-și atârne ca de-un stâlp infirmitatea rănii imense a inimii lor iremediabil bolnave. A te îndrăgosti vreodată, e mereu o problemă a ta căci știi că e fără speranță și nu poți gestiona asemenea noroc cu inaptitudinea pentru nimic de soi și de relevanță ce te caracterizează. Cum să speri să fii iubit și să iubești o fată sau femeie frumoasă, mofturoasă, alintată, superbă și norocoasă când o fată nefericită care tocmai a fost călcată de tren dar a scăpat cu viață și doar a rămas fără ambele picioare,  se tânguie și înghite cu stoicism inexorabila sentință dată de Dumnezeu că nu mai poate fi iubită niciodată, fiind considerată handicapată de intoleranța și ura endemică a lumii de care vorbeam...? Acea fată părăsită definitiv pe această lume de logodnic și de Dumnezeu care-i promite ei, nefericitei fără picioare un loc fericit doar pe lumea cealaltă, acea fată mie-mi umple inima de lacrimi, de pasiune și iubire. Acea femeie părăsită de soț pentru una mai frumoasă, tânără și nurlie îmi promite în inima ei frântă un loc autentic, absolut și definitiv. Dumnezeu iubește mai mult pe cei în necaz și cu obrazul plâns. Într-un fel sau altul și eu tot așa simt simpatie pentru cei mai triști ca mine căci îmi place să iubesc ca Dumnezeu dar nu-L invidiez deloc pentru grija și iubirea ce ne poartă de-a trebuit să ne alunge pe toți ca pe niște câini într-o fatidică zi din Rai. Dac-ar fi să-mi mai pot alege o carieră aș alege să mă fac Dumnezeu ; Dumnezeu măcar pentru o zi, o oră ; și aș da omenirii, fiecăruia, lumii întregi, tot ce-i mai bun, necătând că merită sau nu. Căci din moment ce au fost creați de Dumnezeu din ideea Sa bună și condamnați la posibilitățile acestui univers, toți oamenii merită o șansă reală și necondiționată la fericire conform posibilităților Raiului. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să nu reziști tentației altruismului natural de a sparge lacătele porților Raiului și a o face lată, a face o zi a porților deschise în Rai ca toți să se bucure nemijlocit și să vadă pe viu ce înseamnă un Dumnezeu al bunelor intenții. A fi pentru o zi un Dumnezeu al milei și grijei etalon și neştirbită înseamnă a nu mai tolera o zi în rândul propriilor creaturi tot soiul de boli și mizerii cu care Dumnezeu ne sabotează în realitate atât de impasibil, inuman și cu o incredibilă exuberanță și mulțumire malefică și imuabilă față de propria Creație. Prezența unui Dumnezeu al binelui etern în univers nu impunea necesarmente în viața reală a oamenilor puși să trăiască, pușcării, lacăte și gratii, puști și ghilotine, sete, foame, oboseală, somn și lacrimi, boli, trădări, înșelătorii și moarte. Pe acestea ni le putea da mai logic Satana, geniul răului, dacă aflam că el ne-ar fi creat pentru propriul capriciu al genocidului și distracției malefice ulterioare și asta o înțelegeam și acceptam cu stoicism. Noi știm însă că Dumnezeu ne-a creat și nu Satana și a suflat duh bun de viață peste lutul nostru iar tot ce era mai îndreptățit să visăm și sperăm de la ireproșabila-i Bunătate era tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, sănătate cât cuprinde, pe care să ni le fi dat gratuit și necondiționat, ca și creații ale Sale de sorginte divină demne de a se bucura în viață prin moștenire divină de totul la paroxism, de toate bucuriile și drepturile divine moștenite, de toată fericirea posibilă în univers. Nu acestea sunt oare visuri frumoase ale omenirii făcute dintr-un vis primordial genial al Lui Dumnezeu ? Și atunci ca Demiurg și Autoritate a lumii pentru ce să nu împlinești oamenilor bucuria lor de a trăi în această lume astfel încât să nu lași nici o posibilitate de fericire oferită de univers neexploatată în favoarea creaturilor care-ți sunt cei mai dragi, oamenii, opera Ta de căpătâi ?

  5) Oricât ai fi plin de milă și umanitate, ca om nu poți visa să te transformi în Dumnezeu pentru o zi și să iubești și salvezi omenirea în locul Lui. A fi Dumnezeu pentru o zi înseamnă să reziști doar o zi ; să-i poți face pe cei urâți să fie iubiți doar pentru o zi ; și pe cei căzuți la pat să se ridice și să zburde doar o zi. După care evident că vei fi asasinat ca orice haiduc din porunca Stăpânirii, a Dumnezeului oficial ; și vei fi ciopârțit de gărzile divine cu roata plină de lame ascuțite, ca Horea și Cloşca. Așa face orice despot cu iobagii ce cârtesc stăpânirii. De ce și Dumnezeu procedează așa cu cei ce-i găsesc nod în papură și te va pedepsi că ai îndrăznit să-i furi și uzurpi din autoritate, abilități și competențe oficiale, ori că ai îndrăznit să pui lupa criticii pe relativitatea lor doar pentru că ai dorința curată de-a afla adevărul și dreptatea care sunt atât de deficitare în lume, în lumea tragic de tristă a Lui Dumnezeu ? Fiind făcuți după chipul și asemănarea Sa, oamenii de la Dumnezeu au moștenit intoleranța și ura de clasă, ura în general. Astfel înțelegem de ce urâm ca bestiile și ne este amară de la veninul din propria gură, limba, soarta și viața. În ochii Lui Dumnezeu suntem vinovați înainte de a ne naște și ne naștem cu șapte păcate deja. Vina strămoșilor noștri am moștenit-o și noi și toți suntem vinovați pentru noi și răutățile noastre, pentru Dumnezeu și capriciile Lui pe care niciodată nu le-am înțeles căci nu-i nimic de înțeles într-un vid din care vine Dumnezeu de se confundă total cu el, cu vidul, cu lipsa de logică și de evidență. Toți suntem vinovați pentru că suntem oameni și pentru că încercăm fără izbândă să fim uneori buni ca Dumnezeu și devenim în schimb răi ca dracu' și Dumnezeu nu se sinchisește să termine cu posibilitatea acestui teatru al absurdului și al măcelului ce ni se întâmplă. Dumnezeu nu suferă critică, corijare,  concurență iar de îndrăznim să ridicăm capul din pământ și să punem Lui Dumnezeu întrebările cele nespuse, ne și aruncă Tatăl nostru din Cer pe umeri anatema și stigmatul vinovăției inexorabile dacă îndrăznim să cârtim și mișcăm în front. Vina noastră e pentru uzurpare de calități oficiale, că am vrut să fim Dumnezeu pentru o zi și să îndreptăm ceva, pentru asta fiind vinovați lezmajestate. De asta suntem condamnați să murim. Pentru îndrăzneală. De asta și pentru asta merită să mori insolent cu ochii larg deschiși pentru o lume care nu merită nimic, nici ea pe Dumnezeu și nici Dumnezeu pe ea. Să mori în chinuri ca și Iisus e tot ce poți aștepta pentru că ai vrut să fii bun ca Dumnezeu și să ajuți oamenilor acolo unde El n-a mai avut nici chef și nici intenție sau niște intenții prea oculte și iraționale ca să le mai înțelegem. Trăim în această lume păcătoasă și suntem tributari păcatelor ei. Dacă Dumnezeu ne-a alungat din Rai e pentru totdeauna. Și trebuie să înghițim pe pământ până la drojdie toate ororile și amarul care ni s-au dat. Istoria se repetă și asta înseamnă că se repetă istoria unor crime și răutăți ce unii dintre noi le vor înfăptui în protestul ineficace al unui Dumnezeu absent nemotivat stringențelor și necesităților reparatorii ale acestei lumi. Chiar Dumnezeu să fii și nu poți ierta totul oamenilor. Chiar om să fii și nu poți accepta și ierta totul Lui Dumnezeu. Ca să nu-și piardă rostul, respectul și credibilitatea, Dumnezeu dă binele oamenilor cu țârâita de la Facerea Lumii. O utopie a Raiului e inimaginabilă pe pământ cu datele triste ale problemei pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, de aceea e atât de dezirabilă și așteptată în Cer utopia binelui și a fericirii. Dumnezeu ne-a dat binele pe pământ ponderat și cu măsură ca să nu ni se urce la cap. Orice gând de fericire lumească ne trece prin cap iese din tiparul dumnezeiesc și e considerat păcat ce se pedepsește cu moartea după sfintele canoane. Lumea care este e lumea ce-o merităm ; și Dumnezeul care este e Dumnezeul ce-L merităm ; ne înrudim perfect și reciproc dezavantajos. Dacă lumea e bună sau rea, noi suntem actorii ei, buni sau răi. Dacă Dumnezeu e Creatorul nostru, pe El îl avem și de bun și de rău. Nu poți îndrepta omenirea chiar Dumnezeu să fii. Căci așa cum suntem, prin voia Lui Dumnezeu suntem și păcătuim. Căci dacă nu existam nu mai păcătuiam ; și dacă nu avem o soartă mai bună, și Dumnezeu poartă o muscă pe căciulă și în piept un junghi al remuşcărilor la adresa creării noastre așa. Dar fiindcă Lui Dumnezeu nu-i pasă de acest junghi, El fiind imun la orice boală și durere, lumea va fi mereu așa cum a fost și este, adică o parodie și caricatură a tot ce se întâmplă în Rai iar Raiul este o ironie nesimțită la adresa a tot ce se întâmplă sângeros pe pământ. Adică oriunde în univers va putea sau ar fi putut fi bine, mai puțin din voia Domnului aici pe pământ unde trăiește creatura Domnului ; adică aici pe pământ în veci răul va sta cu regele la masă citind amândoi pasionați și înfricoșați din Sfânta Scriptură. Ura va fi ură, boala va fi boală, suferința va fi suferință, moartea va fi moarte. Cei urâți vor fi în veci disprețuiți, cei săraci și mai sărăciți și furați și împilați, cu toții se vor ruga ca și până acum Domnului pe un pământ fumegând de păcate și orori comise sub fumul lumânărilor și tămâii din toate timpurile și din toate bisericile ; semn că aceasta e lumea reală a Lui Dumnezeu și nu cea a visătorilor de Rai și de bine. Vom mai trăi în această lume așa întocmită cu cadavre de război împinse cu buldozerul în gropi comune încă o mie sau zece mii de ani. Lui Dumnezeu îi convine să aștepte. E lumea Lui și e mândru de ea, cu mucegai și bube, cu puroi și cangrene, cu muci și cu bale, cu stârvuri de câini împuțite la margine de trotuare și copii născuți vii la termen și aruncați în wc, sau că n-au fost operați la spitalul de adulți că nu există procedură și legislație pediatrică acolo. Lumea de care mândru a fost Dumnezeu într-o zi e lumea aceasta cu noi, cu absolut toți oamenii, cu criminalii, violatorii, tâlharii și hoții și cu tot ce-a creat și îngăduit Dumnezeu. A înțelege folosul și bucuria pentru care s-a ostenit Dumnezeu pentru asta și nu s-a ostenit în schimb pentru ce trebuia e cu neputință să îți imaginezi și îți vine să îți dai ca la desene animate cu tigaia în cap, cum de poți fi contemporan unei asemenea realități strâmbe de la însuși Dumnezeu ? Or, dezabuzați, putem admite și ne putem mângâia cu această teoremă : Totul e de la Dumnezeu și din vina Sa ; și binele și răul ; și sentimentul de existență a Sa, și sentimentul că nu are cum exista în asemenea defecte condiții. De la Dumnezeu e binele și banii pentru cei bogați, avuți și avizi morbid de plăceri și senzații și care se vor îmbogăți tot mai mult, și tot de la Dumnezeu e răul și sărăcia pentru cei sărmani și săraci cu fapta și cu duhul care vor sărăci tot mai mult până la eliberatoarea moarte. E lumea Lui Dumnezeu, nu vedeți ? Doar El a spus că pe lumea asta e așa, iar pe lumea cealaltă rolurile se vor inversa : Săracii vor tihni de bine și îndestulare iar bogații vor scrâșni din dinți de durerile chinurilor iadului. Mai multă lămurire nu putem afla. Atât ne este de ajuns ca să înțelegem ce mult a iubit Dumnezeu omul...!

124) IMNUL IUBIRII

124) IMNUL IUBIRII

  1) La o adică așa cum orice țară are un imn, de ce n-ar avea și iubirea unul ? Dar e o mare problemă aici vrând să compui un imn iubirii când te lovești de sensul general pe care-l definește acest cuvânt. Căci trebuie să te hotărăști despre ce fel de iubire vrei să vorbești : Există iubirea de mamă, de țară, de frați, de iubită, de amantă, de soție, de câine, de pisică, de hamster sau alt animal de companie. Și un singur cuvânt de folosit : iubire ! Ce săracă e limba română, dar lasă că și celelalte limbi străine sunt sărace în definire, încât tot de iubire ca și definiție generală vorbesc în toate sensurile diferite amintite ! Las pe Coşbuc să vorbească atât de inspirat despre iubirea de mamă și de țară, de sat și de iarna pe uliță în poeziile sale și eu o să mă axez pe iubirea dintre îndrăgostiți.

  2) Ce sunt îndrăgostiții ? De demult din istoria evoluției speciei umane li se trag oamenilor între ei această stare a îndrăgostirii. Ei n-au avut de la început această specială manifestare care toarnă în simțurile lor miere într-o realitate amară și ostilă și aduce căldură și confort interior într-o Siberie a prozaismelor vieții. În ce alambicări speciale a ajuns sufletului maimuței primată de top din regnul animal pe nume omul, ca să dezvolte individ între individ exacerbarea la superlativ a sentimentului de atracție și prietenie încât această prietenie să se sublimeze și transforme în îndrăgostire, o afecțiune care molipseşte simțurile și percepțiile cu un fel de de drog și miere a simțurilor produs de însuși organism... Iată, organismul omului în nevoia lui organică de dopamină și oxitocină, strașnici hormoni și neurotransmițători ai fericirii produși de creier de care suntem dependenți, care prin sistemul nervos, prin măduva spinării transmite bunăoară la bărbat explozia impulsului erecției care-i pregătește prompt organul de iubit, prietenul lui de-o viață, iar la femeie îi excită organele de primit iubire, sânii ai căror dude se întăresc și așteaptă gura bărbatului cu respirația-i rece și tare a gurii nesățioase pentru a sorbi drogat de dragoste zăcământul din adâncul femeii : bogăția și frumusețea sufletului ei, poreclit de Eminescu "nu știu cum și nu știu ce".

  3) Adăstând pe sânii unii femei, sărutând și sorbind pietrele moi dar întărite de dragoste de la vârful lor, bărbatul îndrăgostit de fapt caută ca un sondor în adânc bogăția, caută frumusețea și farmecul din interiorul femeii adorate, personificate și adunate în sufletul ei ce-şi poartă delicat și cochet aceste coliere ascunse. Și bărbații caută după ele, hoți de comori ascunse prin peșteri și hrube. Sânii femeii, coapsele ei, căldura ei sunt intrările în sufletul femeii după bogățiile ei, sunt frumuseți pe care bărbatul, îndrăgostitul fără leac nu poate să le rateze. Un trup frumos de femeie care îți place și te incită inspiră pasiune și patimă, el e pentru bărbatul îndrăgostit ca munții cu câmpuri pline de flori de câmp și iarbă verde în care ai vrea mântuit și vindecat de lume și de viață, de tot ce-i stresant și îmbolnăvitor în lume, să fugi desculț, să te tăvălești și să te îmbrățișezi cu iarba, cu florile și cu albinele lor, să prizezi raiul, să-l verifici și exersezi pe propria piele în avans și în timpul vieții. Porții de rai sunt femeile adorate și iubite pentru bărbații lor îndrăgostiți, dar și viceversa e valabilă. Dar cum sunt bărbat, plăcerea mea e să vorbesc despre motivația și explicația iubirii pentru femeie. Căci iată, ochii ei ce-i privești și sorbi pierdut în adâncul lor, parfumul ei ce-ți inundă simțurile, vocea ei caldă, zâmbetul, râsul, gesturile, sunt plăceri furate prin raza ochilor și admirației infinite dintr-o femeie de care bărbatul e îndrăgostit. Îndrăgostit înseamnă să crezi că așa cum maimuțele au evoluat atât de frumos și special și s-au transformat în oameni, femeia iubită e floarea care a evoluat în sublim cu parfumul și culoarea odată, a luat viață, farmec și simțuri de la Dumnezeu și a luat numele de femeie, femeie iubită a ta.

  4) Visând așa frumos motivat de dragostea pentru o femeie, de fapt nu e decât o plăcere pe care o exersezi în pauza de lucru ca bărbat. Un bărbat, motivat și ocupat normal biologic în principal cu testosteronul pentru că așa-i biologia lui, toată viața "muncește" gândind într-o dulce obsesie și interes pentru femeie. Unii bărbați chiar exagerează dar e chestie involuntară de genă și specie și devin afemeiați, un epitet relativ și nedrept, când totul e dintr-un plus de testosteron în simțuri aprobat de Dumnezeu care nu a făcut rebuturi și greșeli creând așa nici un bărbat. Și orice bărbat în pauza de lucru a testosteronului e ocupat cu dulcele vis de dragoste cu care înconjoară în gânduri o femeie iubită și dorită, ca un păianjen o albină cu miere prinsă în plasa lui. Miere și rai, iată ce-i femeia pentru bărbatul îndrăgostit, sau sare în bucate în altă ipostază a gustului. Femeia pentru bărbatul îndrăgostit e dorință și vis de a alerga cu simțurile, cu gândurile, cu tot în ea ca pe un câmp de munte din rai, cu picioarele goale pe o iarbă moale și caldă verde crud. Dar cum sub culmea acestui câmp de munte cu iarbă verde și flori de câmp se află de fapt mult petrol, mult zăcământ de iubire, o, iată cu ce motivație de chef de lucru și pasiune de muncă de sondor vine bărbatul și vrea să caute cu mijloacele lui în trupul femeii frumusețea ei, bogăția ei, bunătatea ei, sufletul ei, bucățica aceea de frumos din adânc cu care e împodobit viul din ea, maimuțica aceea numită suflet pe care ai vrea s-o prinzi de coadă, s-o ții sperioasă să nu fugă și să te joci cu ea.

  5) Privirile grele de amor ale unui bărbat îndrăgostit sunt strigăte mute de dor de căutare în femeia iubită a ceea ce-ți lipsește, a ceea ce te impresionează până la emoție și până la lacrimi și de aceea, maimuța primată de top numită om a evoluat pe toate direcțiile, nu numai în inteligență dar și în iubire. Și a înlocuit nevoia organică și brută animalică de a face sex, colorând și înfrumusețând asta cu nevoia de a face dragoste care e un foc de artificii care îți încântă ochii, îți încălzește sângele și inundă limba cu salivă de plăcere sub puterea gravitației unui om drag, atât de drag încât prietenia lui se înnobilează ca vinul vechi și se transformă în șampania îndrăgostirii. Aiii, aiii ! Când sare dopul din sufletul tău ca bărbat plin de șampania agitată a dragostei, sub puterea și euforia acestor stări ale iubirii de-o femeie, ești un norocos ! Căci femeia știe că trebuie s-o iubești cu ceva, și îi place s-o iubești cu ce ți-a dat Dumnezeu, și să-i cauți în adânc, îndrăgostit, după bogăția ei, după sufletul ei care ștrengar fuge ca un iepure și nu se lasă prins, apoi într-un final se lasă și se dăruie în regalul ei de manifestare a dorului după sondorul ei drag.

  6) O noapte de dragoste dintre îndrăgostiți e o noapte în care rațiunea și cuvintele sunt în concediu, doar ochii vorbesc, doar respirațiile cuvântă, e o limbă muțească a atingerilor și a gesturilor și rar câte un cuvânt e tolerat. Căci îndrăgostiții n-au nevoie de cuvinte, doar de un imn al iubirii au nevoie. Iar prin șoaptele lor de amor oricum își compun în live în intimitatea lor propriul imn al iubirii. Iar ce nu spun despre iubirea lor, ce nu spun din ezitare sau fiindcă nu se poate, nu se cade, nu e posibil, sau din timiditate și frică, rămâne mai departe curgător în sufletul lor ca un pârâu care forțat de gravitație intră într-o peșteră și își continuă torentul și emoția curgerii în pământ, în taină și în tăcere. Câți nu se iubesc în tăcere și de la distanță, astfel încât ai mai popula o lume, ai face țări întregi de oameni care se iubesc în tăcere, în taină și pe aripile visului și dorului frânt...

  7) De la pubertate, din adolescență toți facem ca pentru ciocolată o pasiune, o apetență și o plăcere pentru cuvintele de iubire culese și sorbite de pe buzele și din ochii de care ne-am îndrăgostit. Oh, cum mai săruți de pătimaș și însetat buzele primei fete pe care ai sărutat-o, apoi a doua și a treia fată unde-ai mai prins curaj și îndemânare la sărutat buze și gât, sâni și coapse ! O, acest imn al iubirii, primele lui note și cuvinte începem să-l compunem în adolescență. Și totul în mintea noastră de liceeni atunci când suntem tineri, dar mai degrabă în inima noastră, căci mintea de liceeni e ocupată cu pregătirea pentru bacalaureat, se pregătește pentru a aduna pe portativul sufletului imnul iubirii pentru sufletul drag de care ne-am îndrăgostit. Dar vai ! Cât de greu este uneori să cânți de dragoste urechilor și ochilor ce-i iubești, căci viața dură și prozaică nu prea înghite aceste prețiozități încât majoritatea dintre noi nu avem încredere în noi, în propriul talent de exprimare, ezităm, ne încurcăm ca niște figuranți prea timorați în fața juriului și suntem ca un Mozart care nu știe să cânte la pian : praful se alege de toate simfoniile tale și imnurile de iubire care rămân să-ți fiarbă în suflet ca țuica în cazan ! Și eziți, și pierzi de fapt pe mâna ta iubirea și omul de care te-ai îndrăgostit, și fiindcă el se ia cu altă treabă, cu cineva poate mai interesant decât tine, nici nu știe și nici nu va ști vreodată ce simfonii și imnuri de iubire neterminate s-au consumat în implozie în inima ta sfărâmată. Apoi omul cu imnul de iubire sfărâmat se adâncește în ezitare, în tristețe, în alean și intri fără pașaport și fără viză în țara tristeții unde în această țară la toate răspântiile și peste tot sunt reclame și pancarte unde scrie : "La revedere fericire !, Bun venit tristețe !, Bun venit singurătate !, Bun venit cap sec în lumea looserilor !"

  8) Sub aceste accente dramatice, defensive și perdante ne-am trăit toți iubirile. Toate cântecele, toate romanele, toate filmele de dragoste sunt sub lait motivul cuiva care iubește și care nu este iubit, care nu este înțeles, care e refuzat, care e părăsit și uitat. Iubirea e o fatalitate, e ceva perisabil care se trăiește doar pe sezon apoi se ofilește sau nu se trăiește deloc căci e ceva foarte costisitor având nevoie de întâlnirea și lucrul la broderie a două suflete care sunt ca stelele, atât de dramatic de depărtate. Într-un univers vast cu atâtea distanțe incomensurabile încât chiar ciocnindu-se, stelele a două galaxii au ocazia nici să nu se întâlnească și atingă vreodată, așa e și cu șansa în iubire. Nu putem iubi și nu putem fi iubiți niciodată așa cum am vrea, cum ar fi după inima noastră și după dreptate. În genere, iubirea se pierde de cum se câștigă, câteva clipe ține fragedă și sublimă ca în rai apoi devine prizoniera lacrimilor, a părerilor de rău și-a dorului cu care am fost și suntem mai toți loviți, ca niște flori scuturate de cireș care-n calea de-a da roade cele mai multe mor cum spunea Eminescu. Iubirile noastre sfărâmate sunt ca niște flori de copaci de magnolii, atât de mari și frumoase cum sunt ele, dar căzute pe jos în parc iar cei ce se plimbă pe alei calcă pe ele, pe petalele lor care își dau duhul sub pantofii copiilor sau în tomberoanele măturătorilor.
 
  9) Așa s-au născut baladele de iubire, imnurile cele mai dulci și sfâșietoare ale iubirii, din inimi aruncate la gunoiului timidității și singurătății ce urmează la rând ca și efect în toată splendoarea evoluției stărilor omului. Căci din suferință se naște aleanul și el e mai sfâșietor spus cum un canar închis în colivie mai frumos și dulce dureros va cânta după dorul unei clipe de văzduh și libertate decât unul care s-a plictisit de ele.

  10) Nimeni nu e mai presus în meritele iubirii. Și culegi din omul iubit atâtea roade câte ai însămânțat în el. Uneori mai mult te bucuri să dai decât să primești iubire și prețuire. Căci adevărata iubire începe de acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb și de unde închizi ochii îmbătat de dragul ființei dragi și nu-ți mai iei nici o măsură de siguranță pentru tine. Te arunci în gol. N-ai merge la capătul lumii pentru omul drag și iubit până la lacrimi, așa cum cânta și Edith Piaf în Hymne a L'amour ? Nu ți-ai vopsi părul blond sau cu dungi dacă ți-ar cere ? Ai merge să-i aduci luna, ai fura avere dacă el capricios ți-ar cere. Ai merge la furat cu el. I-ai da toți banii tăi dacă el ar fi în nevoie și dacă ți-ar cere ori nu ți-ar cere. Ce contează riscul, dacă iubești până dincolo de lacrimi ? Ai renunța la țara ta, ai renunța la prietenii tăi, ai putea fi bătaia de joc a tuturor dacă un om iubit ți-ar cere. Nimeni nu poate însă rezista pulsului unei asemenea iubiri și dăruiri. Numai între îngeri se pot consuma fără urmări asemenea accente dramatice de iubire și dăruire. Căci din iubire prea pătimaşă te vei îmbolnăvi de inimă și știi că cel mai probabil ai muri și tu dacă un om iubit ți-ar muri înainte. Și mori de necaz când știi că însuși Dumnezeu îți limitează dragostea de-un om doar până când moartea vă va despărți !

  11) E posibil, și după 35 de ani să afli din întâmplare de un om de care-ai fost îndrăgostit în tinerețe. Și să afli că deși nu te-a iubit atunci, te iubește acum trist și fără nici o speranță și nici o logică și să constați surpriza că în sufletul tău au rămas totuși niște cărbuni aprinși acoperiți cu pietre, cu pământ și cu timp, pentru omul care nu te-a vrut. Și astfel ce mai e de făcut ? Cum te-ai mai privi în ochi cu acel om pierdut și ce vorbe ai mai putea să-i spui după 35 de ani de cărbuni aprinși acoperiți de pietre, pământ și timp al uitării ? Aceasta e ultima strofă din cele o sută cât cuprinde, ca și Luceafărul lui Eminescu, imnul acesta al iubirii pe care l-am compus și în care am vrut să spun că există și bucurie în iubire, foarte puțină dar există și dramă în cea mai mare parte. Căci cu această meteahnă și  în această notă a tristeții, a dramei și a uitării se nasc, trăiesc și mor toate iubirile.

  12) Toți cei ce-au iubit vreodată, rămân fără iubire, nu pot scăpa de această fatală despărțire, de acest stigmat, de această evoluție în declin și toți rămânem singuri, despărțiți de oameni dragi, iubiți și adorați, și rămânem ca niște stele pierdute, despărțite și pironite pe cer veciei și imensității de distanțele incomensurabile. După ce-am iubit o viață cu patimă și jind, toți rămânem ca niște luceferi pe cerul senin al dimineții : singuri, nemuritori și reci. Dar fiecare clipă eternă a înfloririi unei iubiri e dulce și valabilă momentului ei istoric perisabil în sine, fie că ai trăit iubirea, fie că i-ai dus dorul. Fiecare mai mult sau mai puțin am pierdut iubirii și bucuriilor ei cei mai frumoși ani ai tinereții. Și privim în jos pe piept și o șchioapă puțin mai la stânga și auzim o nebună bătrână cu numele de inimă cum nu vrea să-mbătrânească și o ține tot pe-a ei cu iubirea. Dorul înghite oricum ca o junglă și iubirile trăite și pe cele spulberate. Există un dulce sublim al fericirii unei iubiri consumate cât și un amar sublim al suferinței unei iubiri spulberate. Toate sunt condimentele cu care a fost presărată viața ta. Condimente mai dulci sau mai amare. Există o plăcere a lacrimilor de fericire în iubire și tot o plăcere a mângâierii prin descărcare, prin picurare pe nas, pe buze și înnodare în barbă a lacrimilor de suferință, de tristețe și dor de iubire sfărâmată. Iubirile tale, că mai vesele sau triste, sunt viața ta, titlul ei, eticheta ei și toate sfârșesc în ghearele timpului și în dor și poți trăi cu acest dor doar după ce te descarci și compui un imn al iubirii și-ți iei de pe suflet această piatră.