CÂND NU MAI AVEM NIMIC DECÂT LACRIMI ȘI O VIAȚĂ LEGATĂ CU AȚĂ (REACTUALIZAT)

37) CÂND NU MAI AVEM NIMIC DECÂT LACRIMI ȘI O VIAȚĂ LEGATĂ CU AȚĂ (REACTUALIZAT)

                       1)
 
  Pentru orbii din naștere lumina e neagră și întunericul alb. O minune a Lui Dumnezeu. Ne așteaptă în Rai nenumărate astfel de minuni ca să ne facă să leșinăm de plăcere căzând sfârșiți pe spate pe pajiștile Raiului cu picioarele în sus ca găinile bete după ce-au ciugulit vișine din vișinată aruncate la gunoi. Am văzut un pianist orb. E japonez ; se numește Nobuyuki Tsujii. Cât talent i-a dat Dumnezeu ca să mânuiască toată claviatura pianului fără s-o fi văzut vreodată ! El e orb din naștere ; deci n-a văzut lumina zilei niciodată, nici culorile, nici obiectele, nici forma clapelor pianului. El când se așează la pian își ia prima dată un punct de reper, o clapă care știe el pe care o pipăie ușor, apoi, pe baza asta și studiind în prealabil piesa fără partitură ajutat de cineva sau din audiție, cine știe, începe să ivească muzica. Și să vezi ce pasaje dificile atacă fără să vadă locul de acționare a clapelor, uneori depărtate, punând degetul exact pe clapa care trebuie, fără să o rateze, cu o precizie uluitoare ! Întrebat fiind cum se descurcă cu pianul în asemenea condiții fără să vadă claviatura și partitura a răspuns că lui nu i se pare atât de greu deoarece în lipsa vederii pianul a devenit o parte a corpului său, un organ care funcționează împreună cu toate celelalte. Asta te face să te gândești că aici pare a fi mâna Lui Dumnezeu așa cum ne place nouă să credem și să zicem placizi și obosiți a ne mai bate capul și gândi la tot și la toate analitic când vedem că ceva este inexplicabil. De ce să gândești vreodată ceva ? Atunci când ceva pe lumea asta e inexplicabil și pare o minune nu e mai comod să zici că e un miracol al Lui Dumnezeu ? Comoditatea și relaxarea minții e o copie a comodității și relaxării cărnii care e o caracteristică a opțiunii comportamentului regnului animal. La fel și curentul electric, caută o cale mai simplă și comodă de a ajunge de la plus la minus ; și cum găsește una face scurtcircuit. La fel și ființele vii au voința reflexă de a simplifica efortul și a-l doza optim astfel încât să nu cheltuie inutil energie într-o realitate unde obținerea energiei e o luptă numită lupta pentru viață. Iată, ființele vii trebuie să lupte pentru viață într-o lume în care nu există resurse disponibile iar urgența pe care și-o pun speciile e de cine pe cine mănâncă mai întâi, deci cine pe cine ucide. Oamenii au încetat a mai fi canibali dar nu și criminali. Se omoară unii pe alții nu să se mănânce ci pentru plăcere și potolirea unor prejudecăți și vanități. Nu sunt vanități toate ? Privind la scară macro, istoria omenirii e istoria unor crime, rezultate ale vanității unor ambiții duse la extrema răutății, iar epocile și societățile sunt construite pe o temelie de schelete, fericirea celor de deasupra fiind posibilă și exultând pe sângele îngropat al scheletelor din pământ. Deci ce bune sunt toate întocmite de către Dumnezeu care a făcut posibilă toată istoria dramatică a lumii așa cum s-a întâmplat... Și cum mai trebuie să fim noi de fericiți și satisfăcuți când Dumnezeu ne-a spus să stăm bine și cu frică, să stăm comod, că nu e treaba noastră să depunem eforturi să gândim, să cercetăm, să solicităm și să dobândim răspunsuri la întrebări care nu se pun Lui Dumnezeu și evident că nu au nici un răspuns, fiind întrebări retorice. Să simplificăm totul și să ne conservăm eforturile și energia când știm că e un Dumnezeu Atotputernic care are putere și competență pentru tot și toate și are un răspuns la tot ce ne nedumireşte. Dacă toate aceste virtuți divine ar fi completate în tandem și de disponibilitatea practică a Lui Dumnezeu de-a ne lua în seamă și a ne oferi explicații și soluții la degringolada și marasmul vieții noastre totul ar fi perfect. În realitate disprețul Lui Dumnezeu pentru noi e evident când nu catadicseşte a ne da explicații necrezându-ne în stare să pricepem vreodată ceva din toată știința chestiunii religioase cu care se ocupă în Cer. În ziua când oamenii L-au descoperit pe Dumnezeu cu competențele și veleitățile Sale cosmice și mărețe, au zis Evrika ! S-a terminat astfel cu greul, s-a terminat cu nefericirea. S-a găsit soluția salvatoare la tot ce nu are o soluție și surogatul de răspuns la tot ce nu are un răspuns. Religia e-o pace și-o odihnă care nu costă nimic într-o lume în care prețul păcii este războiul și prețul odihnei e ruperea de oase. A te mai gândi la minunile Dumnezeiești și a căuta explicații într-un cer vid care nu poate da nici o explicație e o cheltuire inutilă și caducă de efort și energie. Oamenii, împreună cu tot regnul animal își simplifică și își dozează foarte mult efortul. Când stăm pe scaun ne place în mod natural să stăm picior peste picior ca un picior măcar să stea mai relaxat. La fel fac și caii care stau tot timpul în picioare și în această poziție își mai odihnesc și ei câte un picior lăsându-şi greutatea când pe unul, când pe altul. La fel e și cu mintea și gândirea oamenilor care caută odihnă și relaxare psihică. Ne place să căutăm minții pacea și relaxarea neantului de dinaintea nașterii când nu eram nimic și nu dezvoltam nici un efort intelectual. Efortul înseamnă durere iar durerea înseamnă consum iar consumul doare căci distruge perfid și duce mai repede la moarte. Noi urâm moartea deci nu ne place efortul care ne duce la ea. Ne place imobilismul și letargia din Rai unde ne conservăm energia și nu ne doare nimic căci am scăpat de corpul plin de boli ca de o haină plină de molii. Pentru ce să-ți obosești mintea și să-ți arzi neuronii ca să cercetezi, iscodeşti, scorneşti, înțelegi și afli totul, riscând în primul rând să afli că pur și simplu nu există Dumnezeu și nici o urmă de sfânt și înger prin cer, când e mai simplu și comod să spui, atunci când nu înțelegi ceva, că e mâna Lui Dumnezeu ? Comoditatea ființelor umane însă e diferită de a dobitoacelor ; e o deformare profesională și o copie la indigo în avanpremieră a habitudinii și năravurilor viitoare pe care le vom avea în Rai acolo unde totul va fi o relaxare prin definiție, fără efort, fără muncă, fără durere, întristare și nici suspin. Deci când vedem minuni pe lumea asta, obosiți și indolenți prin năravul de-a ne gândi genetic la lenea din Rai, foarte frumos le punem toate pe seama Lui Dumnezeu, punându-i în cârcă totul, scârbiți și obosiți a mai gândi vreodată ceva, cu mintea mustind de euforia Raiului și condescendenței lingușitoare pentru Dumnezeu care e artizanul tuturor minunilor din acest univers și năvodul unde se prind toți peștii recunoștinței noastre pentru El. În acest sens și minunea unui pianist orb e creștinește a spune că se trage de la Dumnezeu.
  Dar să lăsăm un pic această lene a gândirii care ni se cere prin program divin spunându-ni-se că nu trebuie să fim deștepți și să știm mai multe, că trebuie să ne păzim vârtos a fura mere din pomul cunoașterii binelui și al răului. Să lăsăm puțin pe dreapta această îndatorire a autismului programatic pe care Dumnezeu ni l-a solicitat și să analizăm un lucru simplu și incredibil : Cum a putut să îngăduie Dumnezeu ca printre atâtea alte rele să existe orbi din naștere ? Nu știu să fi avut Creatorul o bucurie sau satisfacție când a creat cârtițe și râme care nu văd fiindcă nu le trebuie acolo în pământ, dar cu ființele de la suprafață și cu oamenii ce-a avut ? Beneficiul dulce al vederii nu era un minus și un pericol pentru univers și nici pentru Dumnezeu, pentru posibilitățile și bucuria ființelor de a recepta realitatea înconjurătoare prin toate simțurile date de Dumnezeu pregătite la maxim în așa fel încât să nu existe drame ale firii ca orbi din naștere, gemeni siamezi concrescuți, ciungi, ologi, muți, surzi, autiști, hermafrodiți ori alte pozne ale firii. A fi orb din naștere sau în general a fi handicapat e o ofensă adusă de către univers unei creaturi care a fost posibil să existe între coordonatele carteziene ale acestui spațiu și timp. Universul de fapt nu are nici o vină pentru toate dramele și tragediile umane. În fapt universul nu gândește, o facem noi pentru el ; și gândim logic și analitic mai departe fiindcă suntem în elementul obișnuinței naturale a minții noastre să facem așa. Ducem analiza până la capătul firului când nu mai găsim pe nimeni decât pe Dumnezeu pe care punem ochii ca pe un șoarece speriat în colț și-L întrebăm răspicat să ne spună ce amestec a avut în toate ? A avut ori n-a avut vreun amestec cu privire la crearea spațiului, timpului, galaxiilor, planetelor, animalelor și oamenilor fie ei teferi sau orbi din naștere, leproși, ciumați, canceroşi ori buboşi și pentru ce aceste pozne ale firii trebuiau să mânjească vreodată tabloul frumos al realității înconjurătoare din acest colț de univers unde ne-am trezit ? Când te gândești că Dumnezeu n-avea nici un motiv și interes alert și logic să dispună nașterea unor oameni care să fie handicapați sau orbi din capul locului îți dai seama că e cu neputință asemenea posibilitate de rateu al Creațiunii făcut cu voie sau fără voie de Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi atât de crud încât să văduvească o ființă a se bucura de lumina ochilor din naștere ori să-i fie periclitată printr-o mie de boli sănătatea corpului creat chiar de Creator. În consecință devine aproape clar că toate dramele și tragediile umane țin de evoluția aleatorie a biologiei, a evoluției speciilor, a tuturor fenomenelor din univers unde guvernează haosul, entropia, dezordinea, lipsa de armonie și perfecțiune.  Creațiunea înseamnă implicit perfecțiune. Perfecțiunea și excelența sunt atuurile unui Dumnezeu. Din aceste calități pe care le are, Dumnezeu putea să molipsească nemijlocit și infailibil pe toți indivizii speciei umane, numai așa, ca dovadă vie că El există nemijlocit și se manifestă voluntar să inspire indivizilor virtuțile molipsitoare divine  izvorâte din existența intrinsecă a acestei entități numită Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu n-a vrut să arunce în omenire liber și necondiționat virtuțile și calitățile Sale. N-a vrut pur și simplu și n-a avut de gând Dumnezeu să se multiplice în noi, preferând să rămână singur și neștiut în univers, inutil de nemuritor și rece ca un luceafăr al lui Eminescu.   Astfel se explică toată drama umană și tot ce se petrece sângeros în lumea oamenilor, acești soldăței de plumb, joaca și ocupația predilectă a Lui Dumnezeu. Astfel, nu poți să nu rămâi cu lacrimi pe obraz și iremediabil trist când vezi că toate probele triste și tragice ale vieții îți creează o imunitate infinită văzând pe de o parte că trista realitate cu oameni născuți orbi ori cu cel mai mic handicap, ori pe de altă parte văzând toate nenorocirile și nedreptățile care ni se întâmplă, toate sunt proba că Dumnezeu nu există. Dar nu putem rezista la această bulversantă constatare căci ea e o rană deschisă a sufletului și minții noastre ; de aceea, apărați de anticorpii noștri, așa cum orice rană se prinde, noi și mai mult Îl vom iubi pe Dumnezeu de acolo din neantul Său de niciunde și de nicăieri, motivându-L și obligându-L să existe prin voința noastră. Atâția oameni care suntem, născuți pentru-a muri efemer peste-o vreme, și nu așa ușor ca o râmă ci îngropând o viață de emoții, de dragoste și sensibilități în întunericul sordidului sicriu,  e încă o probă că Dumnezeu rămâne cel mai frumos și romantic vis omenesc. Cine știe, mișcat de aceste visuri frumoase omenești, însuflețit de lacrimile și credința noastră în El, și plictisit a mai vegeta inutil în univers, Dumnezeu va purcede cândva să existe...? Nici nu vom ști când s-a născut sub ochii noștri și totuși atât de departe de ei... De atunci încolo veți vedea o lume fericită pe pământ iar Raiul va deveni o redundanță inutilă și va da faliment sub realitatea unui pământ fericit unde nu se vor mai naște oameni orbi, surzi sau muți, că nici unul din voi de-ați fi fost Dumnezeu pentru o zi n-ați fi dispus o asemenea cruzime a firii peste omenire, nici toate celelalte cruzimi din istorie întâmplate din voia și sub ochii mirați și plânşi ai Lui Dumnezeu.

                      2)
 
  Să spunem prin reducerea la absurd, metoda folosită în știința  Dumnezeu a creat ceva în acest univers, după cum ne spune în Cartea Sfântă, că a creat de fapt totul, spațiul, timpul, materia și antimateria, vidul și materia neagră secretă care e de fapt 95% din tot ce conține universul, apoi niște extratereștri, sute de mii și milioane de lumi printre care și a noastră. A spune că Dumnezeu e artizanul tuturor acestora e atât de comod și la îndemână omului și atât ne place, ne liniștește să spunem astfel ! Omul e analitic și comod și judecă optim. Deci mai optim e să spunem despre noi și toate, bune, rele, buni sau răi că am fost făcuți de Dumnezeu decât să ne hazardăm în speculații eretice, ateiste, sceptice, toate obositoare și inutile prin îndrăzneala și lipsa lor de eficiență chiar dacă și speculațiile pot fi pertinente uneori. Făcând însă experimentul de a ne lua de pe ochi pentru o clipă ochelarii prejudecăților de tot felul vedem că Dumnezeu n-a scontat că nu avea nici un câștig moral și sufletesc ca să creeze o lume și niște oameni imperfecți cum suntem și să nu prevadă în primul rând înainte de-a ne crea că cea mai mică disfuncție în sistem, primele lacrimi ale oamenilor și cel mai mărunt beteşug al nostru se vor întoarce împotriva Sa căci Dumnezeu a fost declarat supercompetent cu atestat și Atotputernic deci nu trebuie să-i cauzeze că-i punem în responsabilitate faptul că e autor moral a totul, al îmbolnăvirilor noastre, al neputințelor noastre și e visul nostru cel din urmă și albia tuturor lacrimilor noastre. Cum există orbi din naștere prin îngăduința Lui Dumnezeu, tot atât de bine puteau și să nu fie tot prin voia și talentul creator divin. Cum există nedreptate și durere, puteau foarte bine să nu fie printr-o simplă voință dispozitorie divină. Putem spune orice despre tarele și defectele omenirii, că sunt de la diavol, că sunt de oriunde. Omenirea cu tot ce are rău sau bun are un autor moral responsabil primordial din umbră pentru toate efectele bune sau rele care au urmat cauzei Facerii Lumii. Autorul ei, Dumnezeu care e Atotputernic și a făcut totul așa precum este de mai este și rău uneori,  putea face și altminteri, adică să dea măcar oamenilor, specia Sa preferată tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ori să-i scutească de lacrimi, nedreptăți, boli și dureri. A încercat Dumnezeu un experiment al fericirii, dar l-a plasat inutil și tardiv pe lumea cealaltă, deci experimentul e ineficient, când nimic nu L-ar fi împiedicat pe Dumnezeu să facă Raiul pe lumea asta ori să nu mai facă nimic niciodată și să nu mai ceară nimic de la noi orbii, mizerabilii și canceroşii de pe lumea asta. Oricum, Dumnezeu ne datorează multe, faptul că fiind robi ai Săi îi suntem avocați și tot timpul Îl scoatem din încurcătură nu din interes ci pentru că Îl iubim infinit atribuindu-i Lui toată frumusețea care există în lume și în oameni. Acestea sunt darurile noastre pentru Dumnezeu, ca unii din noi să reușim să tindem să fim buni și blânzi măcar în porții oricât de mici dar eficiente pentru a-i trezi Lui Dumnezeu remușcarea și părerea de rău că atunci, demult ne-a alungat din Rai și ne-a sortit să trăim pe pământ ca în iad. Într-o zi Lui Dumnezeu îi va părea atât de rău pentru ce ne-a făcut, pentru că nu s-a gândit El mai demult să fie atât de bun și să ne păstreze în Rai, încât va începe să plângă. Toată primăvara și vara va ploua și va fulgera și tuna, acestea vor fi suspinele Lui Dumnezeu și dorul Lui pentru noi începând a ne iubi pe toți,  indiferent dacă am fost sau nu credincioși vreodată, căci Dumnezeu este un exemplu pentru noi, de la El trebuie să învățăm să ne căim și să iertăm acolo unde nimeni nu mai putea ierta și să iubim acolo unde nimeni nu mai putea iubi. Iată exemplul perfect de uzat dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, uitând totul, iertând totul și oferind un exemplu eficace de prestanță a unui Creator care nu știu de ce s-a ocupat de toate ireproșabil, dar numai de noi oamenii, atât de precar, punând în noi atât de puțină bunătate, și ocupându-se de toate perfect, în schimb numai de a fi prieten cu noi și a fi credibil, nu s-a preocupat niciodată cu nădejde.  Dumnezeu totuși e fericit pe lângă noi pentru că a scăpat de grija de Sine știind bine că oamenii din toată sărăcia și bucata grijei lor de sine îi vor dărui Domnului din altruism și bunătate cea mai mare parte, ei nerămânând cu nimic decât cu lacrimi și o viață legată cu ață.

A MURI ȘI A ÎNVIA, CE OFENSĂ ADUSĂ NU ȘTIM DE CINE INTELIGENȚEI

A MURI ȘI A ÎNVIA, CE OFENSĂ ADUSĂ NU ȘTIM DE CINE INTELIGENȚEI UMANE !

  Iacă, n-am avut ce face și trăgând capacul de la fântâna părăsită v-am lăsat să priviți în jos la optzeci de metri, să aruncați cu pietricele, să vedeți în acel abis ce clipoceşte, mostre din puțul gândirii mele. Am ajuns la faza în care mă distrez scontând cât vă vor intriga și deruta ideile mele și ambiția mea de a zgâlțâi veșnicia și cerul să vedem ce cade și ce mai este pe-acolo. Sunt un căutător extrem. E inutil să mai căutați și voi când am găsit eu atâtea ce am să vă spun, atâtea peripeții pe unde am fost...
                      
                        1)

Ce dar sublim și rar este inteligența în regnul animal ! Când îți dai seama că ai inteligență dar nu ești decât un animal, te simți destul de deprimat și confuz... Nu suntem și noi oamenii tot animale ? Biologic și anatomic nu suntem similari animalelor ? La fel suntem făcuți, prin împerecherea unui mascul care are erecție și spermă și a unei femele care are ovule și călduri, căreia noi îi zicem femeie ; la fel facem și noi urmași, prin împerecherea și copularea căreia noi îi zicem dragoste, amor sau sex, iar pentru animale folosim termenul de goană sau montă. La fel sugem lapte din țâțe ca și animalele cât suntem mici și te miri, cum naiba maimuțele au țâțele pe piept ca și femeile ?! Ca să ajungem să sugem acel lapte, câtă preocupare pentru părinții noștri de-a se împreuna ! Nu am apărut noi astfel dintr-o pură preocupare motivațională a beneficiului orgasmic, luând startul în viață, atât de prozaic și zoologic sub formă de mormoloci microscopici ? Nu am apărut noi datorită ambiției tatălui nostru de-a ne expulza din el pentru că i se umflau boaşele, și vigorii unor cozi de spermatozoizi impersonali ce am fost aruncați într-un aparat genital unde am început să luăm startul și să luptăm cu greutățile vieții ? Ar fi fain și distractiv să avem fiecare nu numai o poză cu noi în curul gol în calitate de bebeluș în pătuț, dar o poză sau un film cu noi, dând din cozi prin vagin, ca să vedem cât de "nerușinat" am început și unde am ajuns... Oricum, Dumnezeu nu putea face nimic în privința noastră, nu putea să ne inventeze fără ca părinții noștri să facă prostii ! Ce interes alert pentru sex, pentru hrană și pentru somn la tot regnul animal ! Deci animale suntem în primul rând și mai apoi vorbim despre diferențele ce ne definesc a fi oameni. Detaliile nu ne interesează când vrei să vezi esența prin care vezi atât de evident cum în chestiuni generale te asemeni atât de similar și zoologic unui animal. Căci animale fiind, la fel mâncăm și apoi defecăm, și pute al dracului, la fel ca la animale, la fel ne doare carnea, la fel ne îmbolnăvim și murim ; câinii mor de răpciugă, noi murim de inimă rea că ne-a umplut psoriazisul și nu mai putem fi mângâiați și iubiți niciodată. Singura diferență între noi și bestii e că noi suntem, unii din noi bestii umane dar ne îngrijim ca să nu puțim ca ele și facem tot ce fac animalele dar într-un mod foarte civilizat și estetic, calculat, omenește, căci unii oameni omoară perfid creându-şi alibiuri, avocații te pot scoate basma curată chiar dacă ești plin de sânge pe mâini, datorită unor chichițe avocățeşti, totul doar datorită inteligenței căci doar oamenii spre deosebire de animale au inteligență și ea e un dar dat nouă de Dumnezeu, de cine altcineva credeți ?

                       2)

  O, ce dar e inteligența prin care am aflat citind cărțile sfinte că vom muri și vom învia ! Cât ne salvează inteligența să știm că nu vom muri detot ca animalele ci vom scăpa, cândva, undeva, într-un colț de univers sub formă de suflet, stând la taclale cu eternitatea, ridiculizând-o, provocând-o la table sau la skandenberg ! A muri nu este îngrijorător pentru noi pentru că știm că vom învia, sau cel puțin așa ni se spune pentru liniștea noastră. Numai animalele mor definitiv. Pentru liniștea noastră, pentru om mai e o șansă și astfel a muri nu mai e o problemă căci e sinonim cu a învia. Speranța aceasta îți salvează paliativ mintea și inima de a o lua razna ; căci credința și speranța în Dumnezeu e cel mai tare și mai naturist medicament psihiatric cu efect placebo garantat. Cu toate astea, plini de Dumnezeu și de efectele acestui medicament nimeni nu mai are acuitatea de a vedea că a învia într-o lume din Cer prin care încăpățânat și bolnav de dependența numită credință îți recuperezi postum personalitatea și hârbul efemerității tale pe lumea cealaltă, este o ofensă adusă nu știm de cine inteligenței umane a omului care ești acum. Ești inteligent ? Raționezi ? Și ce dacă ? Nu simți că cineva îți dă o palmă peste gânduri și peste inimă când cu inteligența simți și scontezi că trebuie să mori, și niciodată nu vei ști ziua, și totdeauna vei fi nepregătit, cu atâtea lucruri începute și neterminate, cu atâtea senzații și experiențe netrăite, cu atâtea lucruri ce mai aveai de făcut și nu le-ai făcut pentru că moartea ți-a pus mâna în gât și te-a oprit din orice preocupare sugrumându-te ? Cu inteligența pusă de Dumnezeu în capul unor creaturi numite oameni care trebuie să-şi predea inteligența când mor lăsând-o supusă violului morții, nu e ceva curat la mijloc. Cu un om creat de Dumnezeu care trebuie să moară și care nu este din startul genezei veșnic și fericit ca și Creatorul care se declară Tată, cu un om astfel chinuit și nescutit de mizeriile și disconfortul experienței prealabile a existenței terestre, Lui Dumnezeu nu prea i-a ieșit proiectul. La o adică tot atât de lesne i-ar fi fost Lui Dumnezeu să ne creeze nemuritori și fericiți într-o lume concretă a evidenței terestre, și nu una abstractă a închipuirii paradisiace. Putea Dumnezeu foarte bine dacă tot ne-a dat darul și harul vieții, să ne dea un dar mai cu noroc și să elimine redundanța tardivă a dependenței noastre de speranța paradisiacă, printr-un singur click pe care nu l-a dat ; căci Dumnezeu a preferat din start să ne alunge din Rai, drept pedeapsă, să trăim pe pământ, în necazuri, mizerii și drame, iar mântuirea, deci satisfacția, fericirea, înțelesul și bucuria vieții să ni le dea doar în Cer și doar la cerere, în altă viață, nu în cea directă și evidentă cu care ne-a pricopsit și ne-a scos din neant unde stăteam atât de liniștiți și impersonali. Astfel, după o întreagă aventură neagră a vieții, începând dintr-o gaură neagră numită vagin și sfârșind într-o gaură neagră numită mormânt, cu atâtea drame, mizerii și lipsuri, s-a îndurat Creatorul nostru în sfârșit să ne mângâie sufletul zdrumicat de durerile vieții doar trecându-l prin sita morții cum treci o roșie prin mașina de făcut suc de roșii, boasca, semințele și pielițele trebuind aruncate, cum ne aruncă Dumnezeu hoitul în sicriu și ni-l bagă în pământ ; unde altundeva să scape Dumnezeu de noi și de zgura cadavrelor noastre inutile ? Trăind astfel cu sentimentul morții în sân și cu sentimentul vieții veșnice în cap, în adunătura aceea complicată și întâmplătoare de materie numită creier, simțurile îți sunt torturate de lunga așteptare a unei fericiri indefinite în Cer ; dar dacă nu ai nimic mai bun de făcut, dezarmat de viață și de dramele ei, cum poți să nu crezi într-o atât de irezistibilă tentație a fericirii de pe lumea cealaltă unde Dumnezeu îți pregătește salonul de terapie intensivă, linia venoasă, aparatele unde vei fi conectat, vei fi reanimat, te vei recupera și vei fi fericit, și nu oricum, ci chiar veșnic de fericit, despăgubit de accidentul și cacealmaua vieții și crima morții prin care suntem suprimați fiecare când ne vine rândul, fiind strânși de gât de ceva când ne asfixiem și murim fiecare dând ochii peste cap și căscând gura repetat ca un pește scos din apă ? Iată, pentru clipa morții, pentru această agonie și viol al morții ce-l trăim cu toții în ultima zi, suntem despăgubiți de Dumnezeu cu promisiunea că ne vom întâlni în Cer. Dar până atunci, până la întâlnirea sufletului nostru cu Dumnezeu, cum putem să trăim cu atâta clocot în sânge, cu atâtea lacrimi pe obraz, cu atâtea lacrimi căzute sau care stau să cadă, cu atâta sânge vărsat sau care stă să se verse ? Până la întâlnirea noastră cu Dumnezeu, ceva se strică în mintea noastră și cum putem să ascundem că suntem niște nebuni nedeclarați care datorită psihiatricului prognostic al scârbei de mizeriile vieții ne îmbătăm de dulcea euforie a speranței eternului sejur în Rai care ne e promis ?

                      3)

  Nu avem unde să evadăm între scârbele vieții și speranțele Raiului. Suntem obligați și condamnați de Dumnezeu într-un perpetum mobile când la viață, când la moarte, apoi iar la viață în Cer și cine știe la ce nouă moarte pe-acolo... Unii din noi ne îndulcim cu posibilitățile învierilor și reîncarnărilor succesive, bou, vacă sau cal, ori pisică de rasă, dezamăgiți de ipostaza catastrofală trupească sub care ni s-a oferit viața, crezând că poți visa că dacă în viața asta ai trăit o veritabilă dramă, îți poți alege de pe galantar ca la supermarket cu ajutorul Lui Dumnezeu o altă viață și o altă reîncarnare ! Cât de stupid să te mângâi cu aceste visuri ! Câți ar rezista să constate că pentru fiecare înviere trebuie să plătim cu o moarte, deci cum ai rezista să constați că trebuie să mori nu numai odată, ci de atâtea ori pentru atâtea învieri și șanse la existență ? Nici măcar pentru o singură înviere de pe lumea cealaltă parcă nu ne vine să murim atât de lesne și ținem la zdreanța noastră de viață ca la un odor, cu toate că această firavă viață este rampa de lansare și de întoarcere către neantul din care am ieșit, către abisul neființei pe care noi l-am poreclit viață viitoare îmbolnăviți psihic de greutățile și vertijurile vieții cu boala numită Dumnezeu.  Deocamdată trăim pe pământ într-un oarecare echilibru și normalitate. Dar putem vorbi de o stare normală a omului viu ?... Voi cum credeți ? După părerea voastră, care e starea normală a noastră, a viețaşilor ? Nu simțiți că starea normală a omului este starea de boală, de moarte, de declin și distrugere inexorabilă ? Nu simțiți că totul este catastrofă, haos și distrugere în univers ? Nu vedeți că nimic nu e în siguranță, în confort,  ordonat, armonic, în simetrie și echilibru stabil ? Doar în Rai vei constata aceste echilibre și fericiri posibile doar în supranatural ! În natura noastră oricând un cutremur îți poate dărâma casa și te omoară, oricând o mașină te poate călca pe trecerea de pietoni ; nimic nu e sigur, chiar și îndoiala e îndoielnică ; ramurile copacilor cresc alandala, iarba așijderi, norii pe cer aleargă în forme diverse, întâmplătoare, se nasc și mor în boare sau în potoape luând case, grajduri și cotinețe cu ele ; stelele și galaxiile mor ele însele în apocaliptice explozii și dezastre cosmice ; cum ar putea omul să facă excepție de la declinul și distrugerea inexorabilă și să nu piară cum toate pier, având însă dibacea stratagemă a automințirii salvării paradisiace postume ? Extraordinar cum se salvează omul de la eșec și catastrofă, invocând un Dumnezeu salvator, asemeni lui la chip și înfățișare ! Cum vrea să reziste omul universului, galaxiilor, supernovelor, morții ? Ce tupeu fantastic să eludezi timpul și legile fizicii și biologiei și să nu mai mori stăpânind eternitatea, violând-o, având-o la degetul mic, păcălind-o să moară de ciudă că îi sufli în ceafă în calitate de suflet etern parvenit în Rai, zburând fericit în acel areal ca un fluture în grădină, între sfinți și Dumnezeu !

                      4)

  Ar trebui totuși să fim mândri că putem muri într-o zi, că putem să scăpăm de noi și de batjocura la care suntem supuși de existență să rezistăm între atâtea provocări, dezastre și drame ce ne înconjoară. Ar trebui să fim mândri că putem să scăpăm de toate aceste barbarii ce vin la pachet cu viața, să dispărem, să ne lăsăm virușii și bolile să moară de foame și necaz, să răposăm, chiar dacă nu oricum, ci putred de bolnavi, atunci când nu murim în accidente stupide și nefericite, experimentând astfel în sfârșit pentru curiozitatea noastră privată cea mai tulburătoare și eroică, ultimă senzație de neagră și completă voluptate a suferinței, moartea de care toți se tem. Cum am putea să facem din moarte totuși o bucurie, văzând cum Dumnezeu ne așteaptă în Cer să ne ofere acea pace la care am visat o viață ? Cum am putea să nu ne mai temem de moartea care, în marea-i și Sfânta genialitate și bunătate Dumnezeu ne-a hărăzit-o tuturor dintr-o necesitate a firii numai de El știută pe care nu a putut-o evita în univers în procesul tehnologic al Creațiunii Sale și ne-a dat-o și nouă, copiilor Lui iubiți pe cap, nu numai lighioanelor ? Cu capul plin de Rai și de credință, totuși nu putem ascunde că omul care moare, e prin excelență un adevărat erou, un erou fără voie, dar pe care Dumnezeu are grijă să-l onoreze implacabil cu acest blazon al morții, al declinului absolut pe care îl poate experimenta o entitate, organică sau nu, în imensitatea acestui rece și negru univers. Și sorii dispar, și galaxiile, planetele, extratereștrii și tot, indiferent ce-ar fi și unde-ar fi. Căci pentru toată materia acestui univers starea normală prin eternitatea ei e starea de dispariție, de explozie și dezagregare în elementele componente. Însă nici o supernovă, fiind explozia și dispariția unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastră, a oricărui om viu, cu dispariția noastră de un dramatism și complexitate inegalabile în univers. Un șoarece care moare înecat în butoiul cu varză murată are o moarte mai complexă și plină de conținut și dramatism decât explozia unei întregi galaxii care n-a trăit niciodată, care a existat dar n-a avut viață și inteligență. Căci inteligența care moare capătă și are ceva nobil pe scara valorilor nobile în univers, iar șoarecele care moare are un blazon de noblețe și eroism, drama morții sale e o nedreptate pentru că șoarecele are un dram de inteligență, de gândire, de intuiție, spre deosebire de orice galaxie și stea care în sine sunt proaste, nu știu de ele, nici că sunt, nici că n-or mai fi. Căci noi știm că murim, știm dinainte ce ni se va întâmpla, nici o planetă nu știe că va fi lovită într-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi știm că murim și că suferim pentru asta iar prin această lege a naturii trăim cea mai cumplită strepezeală a simțurilor grație cadoului otrăvit ce ni l-a dăruit Dumnezeu : conștiința de sine, liberul arbitru și inteligența care sondând în abisul gândirii a ajuns în fundătura inevitabilă a scontării sfârșitului și expirării. Un Creator al lumii care a înzestrat creaturile cu inteligență iar inteligența a ajuns să prevadă disconfortul sfârșitului, e un Creator cinic, rece, insensibil, inuman, care nu a prevăzut inconvenientul inteligenței care descoperă vicisitudinea morții. Dacă era o plăcere și un lucru corect a muri, Dumnezeu alegea El însuși să moară, ca să ne învețe și pe noi să murim, cum ne-a învățat atâtea ! Ori Dumnezeu nu ne-a învățat cum să murim ca dovadă că suntem geloși pe Dumnezeu că a ales doar pentru sine privilegiul, beneficiul și satisfacția vieții veșnice, îndurându-se să ne dea și nouă umila noastră veșnicie doar în abstract, după sfânta moarte, în Cer, unde altundeva ?, printre duhuri și iluzii alimentate de inteligența noastră vizionară. Doar viziunea și visul unui Rai care ne așteaptă cu plăcinte și recuperarea eu-lui nostru răpus de moarte mai poate calma psihoza inteligenței care scontează disconfortul morții concrete liberă de orice iluzie a învierii și resuscitării. Știm că ne vom îmbolnăvi și vom muri și orice formă ar avea bucuria sărmanei noastre vieți, ea ne e urzicată de scontarea mizerabilului sfârșit în care naufragiem irecuperabil și abrupt când nici nu ne așteptam, neputând trăi această decădere decât cu o inerentă scârbă de neîmpăcat față de moartea ca datorie creștinească.

                        5)

  Avem în minte valori în care credem. Simțăminte de netăgăduit avem în inimă și nu putem lua nimic cu noi când murim, nu putem lua infinitul sentimentelor noastre, gândurile, toate își întrerup brusc funcționarea și temeiul, în pielea goală și spălați pe creier ne ducem în Rai, și tatuajele ni se șterg,  nu putem conserva nimic, nici un gând, nici un sentiment, nici o amintire,  totul în noi la plecarea în Rai se întrerupe brusc oricât de bine și frumos ar funcționa, ca un motor de mașină făcut zob de circumstanța rece și hâdă a unui accident inopinat și nefericit. Acul vitezometrului inimii noastre întotdeauna va indica viteza maximă după accidentul nefericit al morții, oricum, pe toți ne surprinde moartea și radarul Cerului cu viteza legală a inimii depășită, tot ce-a fost frumos în noi se volatilizează abrupt și nu putem pune o încheiere și o remizare a eului nostru oricât Rai recuperator am visa, fără dezagreabila percepție că suntem cumva furați la drumul mare atunci când murim, că ni se întâmplă o nedreptate, ca o pană de curent într-un cinematograf, în protestele inutile ale spectatorilor. Și ni se dă imediat și explicația : am păcătuit prea mult sau că toți avem această datorie creștinească să ne dăm într-o zi obștescul sfârșit și la naiba cu atâtea explicații care irită și plictisesc pe Dumnezeu : trebuie să murim și basta și să intrăm în legalitatea poruncilor divine care au spus că din pământ am fost făcuți și trebuie să ne facem una cu pământul ! Cu toate ființele a fost Dumnezeu generos făcându-le să nu știe de sinea lor, de viața și de moartea lor și să nu se precipite de aceste griji, mai puțin cu noi oamenii cărora ne-a dat tristețea insolubilă a conștiinței de sine, implicit a sentimentului morții ca soluție sine qua non pentru lungul nasului nostru, soluție hotărâtă tranșant de Domnul nostru bun și milostiv. Și mai erau un milion de soluții mai elegante și umane pentru noi pe care Domnul n-a catadicsit să le scoată de pe stoc din magazia universului pentru noi și cu care Domnul n-a binevoit să ne onoreze în plenipotențiara-i competență. Măcar să nu fi știut că murim, ca porcii și găinile, ca vitele din abator rumegând paiele aruncate dinainte, și tot am fi fost mai fericiți. Otrava percepției morții ca datorie creștinească lucrează și pustieşte în noi sentimentul liniștit al vieții, angoasa unei boli care ne va răpune în groaznice dureri ne face irespirabilă viața și improprie orice bucurie a ei. Privim spitalele, azilele și cimitirele cu ură și silă când conștientizăm că acestea sunt viitorul nostru, ultima haltă înainte de neant. Oricând dacă am fi soldați geniști și ni s-ar da misiunea să dinamităm spitalele și cimitirele am face-o voluntari și cu plăcere.

                      6)

  Muşcăm din viață ca dintr-un măr plin de viermi și scuipăm în sinea noastră dumicatul dulce și amar de la viermii morții care ni se insinuează în simțuri și percepții cu atâta tupeu și hotărâre. Nu putem trăi deplin de grija și scontarea morții, nu atât a morții cât a chinurilor și agoniei ce-o preced și nu putem muri împăcați fără ciuda și ura că nu ne putem păstra cei doi bănuți ai vieții, ai simțirilor minții și inimii și personalității ce-am avut când știm că la vama morții sufletul nostru va fi lăsat în curul gol, și atât de spălat cu detergent și șampon și pregătit pentru Cer încât toată memoria îi va fi ștearsă, creierul complet spălat, reeşapați și pregătiți complet și exclusiv pentru Rai, pentru nimicul și neverosimilul de pe lumea cealaltă ; deci când murim suntem pur și simplu prădați și furați, violați, și ni se bagă mâna în piept cu japca și ni se ia barbar inima și sufletul odată cu această sărăcie de viață fără a ni se da nici o despăgubire concretă ci doar calmul față de angoasa și neliniștea morții și plătim acest medicament psihiatric numit credință cu doi bănuți ai vieții de chin și boală trebuind să semnăm în alb contractul cu Dumnezeu și polița vieții fericite viitoare și veșnice, aducătoare a fericirii unei existenţe eterogene paradisiace care e cel mai ieftin și demodat cadou dintre infinitele posibilități mai fericite din care Dumnezeu ne-a dezmoştenit definitiv și inexorabil. Doar boală și moarte pentru noi, în schimb fericire eternă și extaz complet pentru duhurile cerului, sfinții, îngerii, serafimii, heruvimii și toți ceilalți aleși ai Domnului cu sânge albastru divin. Noi cei cu sânge roșu și cald trebuie să murim în draci de la Facerea Lumii. Și-a păstrat Domnul viața și sănătatea veșnică doar pentru El și pentru aleșii Săi, mi se pare corect, căci Dumnezeu nu vrea și nu poate să moară, nici eroic, nici laș, nicicum. Dumnezeu nu-şi ia nici un risc al morții cu toate că ar putea muri și învia în fiecare zi ca să ne arate că are dovezi întemeiate să-şi dovedească Atotputernicia și să ne arate că nu-i atât de greu și un capăt de țară să mori. Pentru noi, moartea e un capăt de țară ; pentru Dumnezeu moartea e-un mizilic ; și cu toate astea nu vrea să moară, refuză să moară, ca dovadă că moartea e ceva neplăcut ; atunci nu înțelegem cum iubindu-ne atât de mult ca un Tată din Cer nu ne-a făcut veșnici ca El într-o lume reală, ci ne-a făcut închipuit de veșnici într-o lume virtuală și fantasmagorică din Cer. Proba iubirii părintești a Lui Dumnezeu era viața veșnică oricum, fără Rai și fără iad, speculații ridicole ca să ne abată atenția că chiar El, Dumnezeu a eludat normalitatea în actul Facerii Lumii și a făcut un model precar și trist de lume concretă a actualității, o lume care trebuie să moară privind pe Dumnezeu care impozant și măreț a ales facilitatea egoistă și boierească de a nu muri și suferi niciodată, de a rezista copiilor Lui dați dracului și morții pe bandă rulantă. Ca și conducător suprem al universului Dumnezeu nu poate muri, doar conducătorii noștri vechi mureau eroic și fără frică,  doar Ştefan cel Mare și Mihai Viteazul porneau călare în fruntea oștilor cu paloșul sfârtecand capetele dușmanilor, înfruntând pericolul morții stupide ; boierii de azi care se respectă, împreună cu Dumnezeu, cel mai mare boier al Cerului nevrând să riște grozăvia și mizeria morții dată doar pentru prostime, pentru vulg, pentru proști, pentru noi păcătoșii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trăit atât de dramatic sentimentul morții, și scârba de-a coborî în iad cu moartea pre moarte călcând ; Domnul s-a ținut departe de aceste grozăvii, lăsând cancerul și moartea doar pentru nevolnicii și mujucii de noi, pentru copiii Lui, nevrând ca Mareșal al Cerurilor să coboare în tranșee cu noi oamenii și să mănânce din gamelă ca noi aceeași fasole a vieții cu viermi în zeamă lungă în care cătanele, stăpânii și dușmanii noștri au scuipat înainte și scuipă în draci în tot ce ni se dă să trăim și să mâncăm. Domnul se respectă și niciodată nu va coborî printre noi în tranșeea vieții noastre, în atmosfera noastră toxică și septică a vieții, demonstrând încă odată cât de inutil a fost gestul divin de a face o spărtură în neant și în minciună ca să facă viața și existența de carne a supușilor Săi când El însuși nu e deloc carne și nici altă materie decât abur, fum și închipuire ezoterică și nu vrea să coboare printre noi pe pământ transfigurându-se în carne, în realitate și actualitate preferând să se ascundă nejustificat de noi după neant, după manipulare și legendă,  trimițând la două mii de ani odată printre noi câte un Mântuitor să facă curățenie generală și ordine printre noi, să facă Lui Iisus încă un frate, sau să-L trimită tot pe El ca să nu ni se acrească detot de această viață și să nu-L uităm cumva vreodată și cât de mult ne-a iubit pe noi oamenii de acolo dintre nori și stele, dintr-un Cer neverosimil... Așa că relaxați-vă, oameni buni, fiți mândri că puteți muri într-o zi, bătrâni și bolnavi, ori tineri și cu zile în accidente, e voia Domnului ce trebuie iubită, deci iubiți-o și fiți demni în fața morții și a plutonului de execuție al Lui Dumnezeu. Când se va trage, ridicați-vă pălăria și strigați cu demnitatea unui mareșal Antonescu împușcat de comuniști : "Trăiască poporul român", "Trăiască viața!". Și iubiți-L pe Dumnezeu, că toate hotărârile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atât ne-a dat El în magnifica-i dărnicie de-a  dărui cuiva ceva, viața și odată cu ea "neajunsul de-a ne fi născut". În definitiv Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă și-n traistă, de aceea pentru a suporta totul faceți-vă o dreptate a voastră, cuminte, demnă, cinstită, dar nesupărând pe Domnul, demonstrați-i că ați fi fost demni și capabili să trăiți orice altă soluție v-ar fi dat pentru viață, dar dacă astea vă sunt date, să le respectați cu pioșenie și condescendență față de Domnul căci oricum, dintre toate relele existențiale și cosmice ce ni se puteau întâmpla, boala, necazul, nedreptatea, nefericirea, lacrimile, agonia și moartea sunt cele mai mici... Să demonstrăm Domnului că înainte de-a muri, putem iubi viața până la lacrimi, chiar dacă asta înseamnă că iubim păcatul pentru care plătim cu moartea, trăind printre păcate în starea noastră normală care e starea de moarte, de boală și necaz, și așa cum am văzut pe-o cruce într-un cimitir scris acest citat din Lucian Blaga, știu că și voi simțiți la fel și ziceți în sinea voastră mâhniți ca niște țărani împilați și furați de boier : "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de veșnicia ei...!" Astfel încât moartea veșnică, cât și viața veșnică nu sunt decât același lucru, două formulări pleonastice și lipsite de sens. Și de aceea furați de viață, simțim că a muri și a învia este o ofensă pe față adusă nu știm de cine inteligenței umane.

MOARTEA, ULTIMA NUNTĂ LA CARE NU PITEM DANSA

29) MOARTEA, ULTIMA NUNTĂ LA CARE NU PUTEM DANSA
 
  Povestea oricărui om e povestea unui vis de dragoste ce rămâne doar vis spulberat de Siberiile vieții... Visul de dragoste al oricărui om e povestea unei iubiri ratate, viața oricărui om e povestea unui declin, a unei sănătăți şubrezite sistematic și inexorabil în drumul către moarte care ni se pregătește cu atâta meticulozitate de bunul Dumnezeu pe care trebuie să-L iubim cu toată ființa noastră de muritori de profesie tocmai pentru că are dreptul, poate și vrea să ne omoare pentru că ne iubește atât de mult iar crima Lui cu noi se numește îndurarea Lui de a se milostivi cu noi dându-ne parafa pentru Cer care nu se pune decât pe certificatul de deces cu cerneală invizibilă, certificat care se eliberează numai postum, rudelor noastre îndoliate, de la starea civilă... Până trăim,  bucuria vieții și a dragostei ne sunt străine pentru că ne sunt interzise la cota la care visăm... Starea noastră normală este starea de dispariție iminentă, este starea de moarte, de boală și tragedie finală... Cum să iubești bolnav, și cum să trăiești răpus de boli și suferințe ? Starea normală a corpului nostru este starea de descărnare, de schelet curățit pentru totdeauna de complicația și pericolul cărnii făcătoare de păcate și plină de boli ascunse care se hrănesc din noi fiind superioare nouă în lanțul trofic și ne vor veni de hac după manualul de utilizare scris de Dumnezeu ajutat bineînțeles de toți sfinții Săi din care unii s-au făcut moaște la care am fost și noi la pelerinaj. Nu putem fi fericiți în viață și nu putem iubi cu nădejde ceva, nici nu putem întreprinde nimic când timpul e atât de scurt, când moartea cu coasa și batic negru în cap ne arată cu degetul descărnat ceasul de la mâna stângă programat să sune pentru fiecare, când otrava conștiinței sfârșitului a tot în mizeria sordidului sfârșit ne e impregnată sistematic în ADN și conștiință de bunul Dumnezeu ca să plecăm capul supuși sub satârul morții și murim singuri, programați de chiar ceasul biologic setat pentru toți de Dumnezeu în noi într-o zi tristă pentru dragii noștri care vor începe disperați să alerge pentru noi pregătindu-ne înmormântarea, ultima nuntă la care nu mai putem dansa căci suntem cu totul paralizați și absenți... Nu putem trăi etern ca sfinții căci probabil ar fi insuportabil. Nu putem iubi etern și nu putem fi iubiți așijderi pentru că totul e scadent până când moartea ne va despărți, atât ne îngăduie legile Domnului... Poate că după noi mai rămâne cineva să ne iubească, dar când știm că va avea aceeași tristă soartă cu a noastră îi putem plânge de milă de pe-acum. Astfel, viața și iubirea sunt irespirabile și nedigerabile la cota unui deziderat omenesc de bun simț. Totul ne este potrivnic și a fi pentru noi e o comedie macabră în care când se trage cortina toți suntem deja măcelăriți pe scenă în aplauzele sfinților lui Dumnezeu și ale diavolilor așijderi, cu toții dependenți de spectacolul și evenimentul morții noastre la care participă ca la o licitație de unde unii, îngerii se aleg cu unele suflete pe care și le încarcă în camioanele pentru Rai, iar alții, diavolii se aleg cu alte suflete, amărâte, disperate, țipând ca deținuții naziștilor,  încărcate în marfarele morții în drumul lor către lagărul de exterminare al iadului, blestemată fie clipa și muza care i-a dat Lui Dumnezeu inspirația nefastă să inventeze asemenea lagăr de tortură a umanității când mai rămân pe pământ atâtea crime nepedepsite și în Rai atâția criminali iertați și izbăviți pentru că ne-am rugat noi și preoții să le ierte lor greșelile cele de voie și pe cele fără de voie... Mai degrabă să fim mândri că putem muri și că devenim astfel pentru toți cei ce rămân în viață niște eroi martiri uciși de Dumnezeu în chinuri, dar Dumnezeu ne arată mâinile nevinovat și scandalizat și într-adevăr ele sunt albe și curate căci sângele nostru fuge de pe mâinile Lui Dumnezeu ca apa de pe gâscă, căci așa a îngăduit Dumnezeu. Nici un om viu nu știe cât dramatism și cât eroism trăim când murim, că n-avem de-ales și nici măcar nu știm cum e să mori... Clipa morții ne doare și sufletește și fizic căci e cumplit să tragi aer în gol și să nu mai poți respira asfixiindu-te... Iată cum e să mori. Pentru o secundă, în clipa morții știm că murim și e groaznic ca și cum am fi maziliți apoi strânși de gât de un capugiu turc cu lațul mazilirii. Tineți-vă respirația mai mult de un minut, două și veți vedea cum e să mori... E groaznic dar e delicios căci de la Domnul vine totul și pentru asta Îl iubim și-L pomenim în toate sărbătorile... Nu ne rămâne decât să ne îndulcim cu credința că Dumnezeu e sincopa dintre două bătăi ale inimii noastre care va face infarct și pauza dintre două respirații care ni se vor imputa și confisca în clipa morții când ochii noștri plini de groază vor fi injectați și sticloşi iar gura căscată larg în agonia asfixiantă a muribundului care nu înțelegem cum nu mai poate trage aer în piept când e atâta în jur pentru toți viii și morții... De asta eu n-am de ales și spun, Domnul fie lăudat pentru toate câte ni le-a dat sau ne-a luat... Știm că va trebui într-o zi să murim, știm că azi cineva moare și i-a venit timpul să trăiască acea clipă neagră scadentă care noi nu știm cum e, o fi de bine, o fi de rău, oricum, se va întâlni cu Dumnezeu pe când noi mai avem atât de mult, deși e ciudat cum Dumnezeu fiind atât de frumos, nici unul nu vrea să-L întâlnească mai repede, de parcă nu ne-ar fi Tată din Cer, de parcă ne-ar fi un perceptor care ne bate la poartă și ne spune sec :        - Tu când ai de gând să-ți plătești datoria ?
- Care datorie...?
- Moartea. Cea mai importantă datorie creștinească !
  Deși suntem buni platnici și buni creștini și Dumnezeu ne e ca un Tată din Cer, vă spun eu că dac-am putea, am lăsa și casă și masă ca să fugim de datoriile ce ne impută Tatăl nostru din Cer, ca să fugim de Rai și de iad și de toate grozăviile de pe lumea cealaltă, atât de artificială și diferită de lumea noastră !
- Și doar le-am spus că le sunt Tată și îi iubesc, iar ei, uite : fug ca neghiobii de moarte zicând că n-au timp niciodată de ea și se tem de ceva normal ce le-am hărăzit : moartea ca datorie creștinească !

ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE (REACTUALIZAT)

39) ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE. DUMNEZEU ESTE IUBIREA LOR

  Cât de greu e să urezi de sărbători la mulți ani și sărbători fericite ! Sărbătorile nu mai sunt sărbători când vezi ce sunt de fapt : sunt ciripit de păsărele, soare, primăvară,  flori și albine, în urechile și ochii împăienjeniți de groază ai condamnatului la moarte care își privește ștreangul legănând în vântul cald al primăverii. De sărbători, toate încearcă să se simtă mai bine, capătă optimism,  viață și curaj. Dar în ochii condamnatului la moarte sărbătorile sunt o ultimă grijă și un ultim nod în gât. În curtea penitenciarului denumit viață, de sărbători avem liber, suntem scoși la aer, nu mai muncim că e păcat, se mânie Dumnezeu cum se mânie pentru toate păcatele noastre. Când se mânie Dumnezeu să te ferească să fii prin preajmă, se cutremură pământul, cerul tună și fulgeră și trebuie să stăm pitiți până îi trece Lui Dumnezeu supărarea și până își bagă înapoi la cingătoare biciul Lui vestit, știți voi, biciul acela amintit în expresia "biciul lui Dumnezeu". El ne-a dat sărbătorile să ne rugăm și să ne odihnim ca El în ziua a șaptea deși stai crucit și te întrebi cum de a avut nevoie Dumnezeu de odihnă vreodată ? Odihna e o nevoie exclusivă a cărnii și a mușchilor care de efort adună acid lactic și te dor, când Dumnezeu neavând carne și nici trup ca noi nu a obosit și nu l-a durut niciodată mușchii, nu a avut nevoie de odihnă și relaxare după muncă, El fiind Atotputernic. Și atunci de unde toate prostiile cu odihna Lui Dumnezeu în ziua a șaptea ? Dar ca să fim fericiți, autiști și fericiți noi nu trebuie să ne mai punem întrebări ; noi nu trebuie să ne mai cheltuim creierul ca să mai întrebăm nimic pentru lămurire în dreapta și stânga ci să stăm bine și cu frică iar în sărbătoare să ne îmbrăcăm frumos și să ne ducem la biserică, femeile neapărat cu batic decent legat să nu li se vadă părul când intră în biserică și neapărat să nu aibă ciclu menstrual când pășesc pragul bisericii că se mânie Dumnezeu. Astfel înaripați de sentimente religioase, trebuie să spunem "La mulți ani" și "Sărbători fericite" și să ne odihnim ca Dumnezeu în ziua a șaptea și în orice zi de sărbătoare.
  Izgoniți din Rai, oamenii au fost lăsați de Dumnezeu să se descurce singuri și din sudoarea frunții să își câștige pâinea. Li s-a dat accesul la o mică portiță de Rai totuși, să se învețe și acomodeze cu Raiul. Portița de Rai este ușa bisericii unde când intri dai de mirosul specific de Rai,  lumânări, tămâie și mort, mirosuri pe care credincioșii le adoră căci amintesc de Rai, pofta ce-au poftit de-o viață, toate sfintele liturghii și vizitele în biserică fiind de fapt exerciții de acomodare și antrenamente pentru Rai. Raiul e un loc de veșnică sărbătoare și odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul. Deci sărbătorile și zilele noastre de odihnă sunt mici simulări pentru Rai. În ziua de odihnă și sărbătoare când nu au de muncit și nici chef să se ducă la biserică, de plictiseală și urât oamenii, în special cei care nu suportă mirosul de lumânări, tămâie și mort din biserică, ca să compenseze lipsa efluviilor de iubire divină care curg numai prin interiorul bisericii în atmosfera transei religioase, au inventat iubirea și amorul, poezia, melancolia, ocupații exclusiv umane pentru care  Dumnezeu nu dă nici un gir, ba chiar e de-a dreptul scandalizat. Cum de îndrăznim să ne ocupăm cu sentimente omenești de iubire, pasiune și voluptăți ale plăcerilor din dragoste ? Cum nu știm că privindu-ne cum ne iubim pasional,  Dumnezeu dă din picior de nervi gelos că nu lăsăm totul pentru El, să-i dedicăm Lui toată iubirea și sentimentele, emoțiile umane de care suntem capabili ? Dumnezeu nu zâmbește la manifestările dragostei umane și nu e mândru că a Lui creatură a dezvoltat aptitudini lirice, romantice care-i răpesc veleitățile inimii de la uzanța și îndatorirea exclusiv și habotnic cernită religioasă. Oare de ce nu înțelegem că viața e un penitenciar în care trebuie în rugăciuni și petiții pentru iertare și eliberare să ne facem stoici penitența când Dumnezeu Judecătorul va analiza dacă putem sau nu fi iertați și eliberați pentru bună purtare și trimiși în Rai ? Ce e Dumnezeu dacă nu comandantul închisorii vieții noastre văduvită ab initio de splendorile și plăcerile directe și nemijlocite ale Raiului ? Lui Dumnezeu, comandantul închisorii vieții noastre nu-i place să știe că deținuții au pitite pe sub ținută și în chiloți doze de dragoste, fericire, droguri, țigări, alcool, gadgeturi de la sex shopuri și alte mărunțișuri ce fac traiul mai dulce în închisoare deținuților. Viața noastră-i o închisoare. Poezia și dragostea sunt drogurile pe care le ascundem în penitenciarul vieții. Dumnezeu tace, ne lasă să ne facem de cap și să ne complicăm existența cu romantism, cu poezie, cu amor. Toate acestea slăbesc inima și ne pregătesc mai vârtos pentru moarte, pentru a pleca la Domnul macerați religios după pofta-i ce-a poftit o veșnicie de-a ne colecționa pe toți în Rai sau în iad după tipicul divin. Iată dar că a fi lirici, poeți și romantici nu ne-a permis-o Dumnezeu în zadar. E un program divin perfid și secret de exterminare în masă pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit programatic ungându-ne prin iubire cu toate condimentele acestui sentiment, ca pe o carne unsă cu mirodenii pregătită pentru grătar. Așa cum oculta mondială ne bagă în mâncare aditivi ca să ne curețe subtil și mai repede, Dumnezeu ne tolerează scârbit iubirea, romantismul și poezia ca să ne frăgezească și macereze mai bine pentru moarte, pentru lumea cealaltă unde sufletele noastre îi trebuiesc vital Lui Dumnezeu pentru industria morții unde este patron. În unii poeți mai mari cum ar fi Eminescu, Dumnezeu a pus prea mult condiment cu E-uri de moarte în ei și de aceea ei simțind mai mult și mai violent dragostea au început să dezvolte mai mult și mai violent dor de moarte, precum Eminescu în poezia "Mai am un singur dor". Iată dar că pentru scopul mercantil și trebuința urgentă a morții Dumnezeu a pus în noi o otravă care lucrează perfid și lent : "iubirea și instantaneele ei care îmbrățișează rimele inimii". Iată cum înaintea morții Dumnezeu ne amețește puțin cu aceste cuvinte siropoase, cu dragostea, cu cuvintele ei frumoase, cum chinuie și se joacă un motan cu un șoricel prins înainte să-l mănânce. Iată cum suntem ispitiți de diavol pus de Dumnezeu în organigrama cerului să facem formulări dulci siropoase, prea dulci și prea siropoase cu care să condimentăm timpul și viața știind bine că toate condimentele vieții noastre sunt ispite cu care diavolii, armate de mercenari ai Lui Dumnezeu, sunt puși să ne extermine. Filmele și romanele de dragoste spun despre cum ar trebui să fie lirismul nostru mai frumos și profund. În fapt poveștile de dragoste sunt complicații umane și forme sofisticate ale interesului brut sexual reciproc al speciilor regnului animal. Declarațiile de dragoste ale trubadurilor și menestrelilor sunt doar marcări de teritoriu în stil uman. Cuvintele frumoase de dragoste ascund urgența brută a nevoilor sexuale biologice ale indivizilor. Poeziile și declarațiile de dragoste ale bărbaților pentru femei sunt marcările de teritoriu ale leilor cu penisurile în erecție și răgetele lor prin tufișuri. Poeziile de dragoste și declarațiile de dragoste ale femeilor sunt tăvălirile pe jos prin fața leilor ale leoaicelor în călduri. Cuvintele de dragoste scrise de domnișoare romantice în trecut prin oracole și în zilele noastre pe site-uri de socializare până se mărită sunt grădini de lalele care sunt pline de albine și sunt frumoase la timpul lor. După ce se ofilesc, devin vegetație uscată de care și albinele se țin departe, doar muștele mai vizitează vegetația descompusă. După patruzeci de ani, când secrețiile hormonale ale femeilor și dorințele sexuale feminine încetează, femeile își privesc bărbații ca pe niște ridicoli agresori tolerați de nevoie și totul reintră în normal. După ce tinerețea cu clocotul și explozia simțurilor ei trece,  normalitatea devine bigoterie, interes de biserică și de Dumnezeu, calitatea și sensibilitatea oficială a omului trecut de vârsta a doua, vârstă când în antichitate se murea de regulă, bătrânii fiind o raritate atunci. Cei care mai sunt mișcați de formulările romantice, de poezie, continuă să creadă și să simtă și în senilitate în acest stil prețios și liric. De aceea numai ei te mai pot înțelege când vorbești de iubire. Celebra romanță : "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" de Ioana Radu ne arată simptomatologia romantismului care mai poate lucra în unii oameni ajunși la vârsta a treia până la moarte și pe care îi fac însetați de această poveste denumită iubire, până la ultima lor suflare. Atât de mulți ani își doresc oamenii pentru iubire, să nu se mai termine... În fapt când tinerețea permite fizic instantaneele și clipele năvalnice ale pasiunii și iubirii, lipsa de inspirație, de tact, de minte și experiență îi fac pe mai toți oamenii să se usuce de iubire ca niște cireșe prea coapte rămase neculese pe ramurile înalte. Aş vrea să pun față în față doi foști tineri îndrăgostiți din adolescență întâlnindu-se întâmplător pe stradă la vârsta a doua acum, dar care s-au despărțit efemer și întâmplător demult dintr-o prostie sau dintr-o greșeală. Aş vrea să fiu pictor și să surprind privirile lor după treizeci de ani de când viața i-a separat. Cred că nu-şi pot spune nimic. Între ei totul e un reproș reciproc ținut în frâu și totul e o catastrofă, o nebuloasă lăsată în urmă de o stea care a explodat. Cum își pot ura "La mulți ani" acei oameni fără să se transforme în pietre și statui și să încremenească, măcar așa evitând absurdul și jena de-a se mai întâlni iar întâmplător pe stradă peste alți douăzeci de ani de iubire îngropată ca pe un jar sub pietre ? Aceste iubiri sfârșite și imposibile sunt mai profunde decât toate căci ele sunt subterane și grele ca volumul unui ghețar ascuns aproape tot în apă. Cât de relativ și funest e să spui "La mulți ani" când premizele vieții sunt atât de dureroase și motivația vieții atât de opacă și inabordabilă de la tinerețe, pân' la bătrânețe ! E atât de ridicol și inutil să ne urăm "La mulți ani" când în fiecare zi suntem iminent în preajma riscului propriei noastre înmormântări... Cum să ne răcim gura cu aceste inutile urări de bine de sărbători sau cuvinte de dragoste altele decât pentru a mângâia orgoliul nesecat și ambiția Lui Dumnezeu de a fi cap de afiș și breaking news etern al mărunțișului vieții noastre, când ne umplem în fața intransigenței Lui Dumnezeu de un ridicol impardonabil risipind cuvintele pentru afacerile noastre sentimentale în loc să le dedicăm pentru psalmi și rugăciuni de iertare ? Timorați de eșecul în noi a îndatoririi religioase pe care n-o putem onora fiind ocupați cu atâtea chestiuni omenești care ne consumă violent și total, nu mai putem avea nici un gust al vieții religioase. Prin complicația lirismului nostru și a manifestărilor laice, consumăm din propriile noastre resurse sufletești, consumăm totul până nu mai rămâne nimic din noi știind bine că Dumnezeu nu vrea să ne facă un destin al fericirii în actualitate și ne taie toate firele și venele unui sens clar în univers lăsând în noi numai vena jugulară groasă prin care curge sângele negru, neoxigenat și tern al credinței și religiei, condiție esențială pentru a accede în lumea alienantă dar liniștitoare a fanteziilor paradisiace. Aruncați de Dumnezeu să ne descurcăm oricum pe piața realității consumăm irecuperabil resursa noastră minusculă de timp real când pentru spiritul practic al Lui Dumnezeu timpul scurt și efemer al vieții noastre nu e decât o materie primă pentru fabrica morții ! Cu atât mai dureros e să constatăm că cel din urmă prieten în care credeam, Dumnezeu, e patron la fabrica de tocat vieți umane, fabrica morții și dispariției iminente a noastre din actualitate și plasarea noastră în necunoscut, adică într-un neant neverosimil și insuportabil al iadului sau Raiului. Acest proces tehnologic al morții noastre face parte din sistem deci e imposibil de eludat tocmai pentru că Dumnezeu nu s-a putut abține și a scos actualitatea și viața din neant ca să ne ispitească și amăgească inutil prin diavoli cu ispitele vieții toate simțurile noastre vii ! Să spui "La mulți ani" e ca o piază rea când știi că în tine în orice clipă este setată de Dumnezeu o bombă cu efect întârziat, propria moarte, care poate exploda în orice clipă lăsând în urma ta tragedia doliului pentru ai tăi și făcându-te una cu neantul din care ai ieșit numai pentru că Dumnezeu fiind homofil pentru reclamă dar homofob în intenție a vrut să se afirme cu ceva, folosindu-se de nimicurile și planctonul care suntem ca să își justifice propria Lui lume a celor trei posibilități : a Raiului, a iadului sau a propriei inexistențe ! În lumea în care Dumnezeu e o resursă prețioasă care nu se explică, nu se găsește și e în penurie, pentru a suplini vidul simptomaticei tăceri a Lui Dumnezeu, singura soluție găsită pentru a ne obloji inima dezamăgită e să ne ocupăm doar de iubire umană și clipele ei fulgerătoare, plăcute, dulci amare și trecătoare pentru care nu ne ajunge această viață și de aceea ne urăm mereu la mulți ani, la cât mai mulți ani... Că doar nu pentru durere, nu pentru urât și greutățile, nedreptățile și împilările vieții ne urăm la mulți ani.  Că iubirea e miezul care e dulce, în rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupăm în viață. Nu ne trebuie mulți ani pentru acest ambalaj sălciu al urâtului și greului vieții ce ne mănâncă timpul de trăit într-un iureș... În afară de iubire, viața cu prozaismul ei nu necesită mulți ani. Cine nu mai iubește sau a iubit și nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie să i se ureze la mulți ani căci ar fi o impietate și o jicnire adusă chinului ființei văduvă de iubire să-i urezi la mulți ani de aceștia triști în lacrimi și amar. Trebuie puțini ani pentru viața fără iubire. Căci dacă iubirea e pansamentul ce acoperă rana purulentă a vieții, dacă nu mai e acest pansament, o viață lungă și ani mulți înseamnă o cangrenă cât mai urâtă și o tumoare a urâtului ce crește în noi iremediabil... Să trăiești ani mulți cu cangrena urâtului și neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu și l-ar dori. Cât mai puțini ani cu neiubire e o binefacere și o curmare a cancerului iubirii în zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci să avem grijă cum și cui îi urăm la mulți ani de sărbători. Pe cei mai triști ca noi să îi lăsăm în pace. Căci "Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată./ Și-ți lasă-n suflet un amar/ Și în gândiri asemeni,/ Căci o iubire în zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare când urez cuiva la mulți ani de sărbători. Poate-a iubit și a fost iubit, dar dacă nu mai poate iubi pe nimeni atunci nu-i o sfidare la adresa încercatei lui ființe să-i urezi la mulți ani și sărbători fericite în această stare...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot să-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adâncă tristețe.../ Orice om pe care l-am iubit și nu-l mai pot iubi,/ Înseamnă pentru mine un pas spre moarte./ Când n-am să mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am să mor..." Tocmai pentru a putea muri liniștiți Dumnezeu ne face bezele cu mâna de după nori și din spatele sfinților pictați în biserici. Astfel respect și înțeleg nevoia oamenilor de Dumnezeu și de Rai care sunt cele două subiecte ale unei ultime încercări de o mie de puncte a oamenilor din multitudinea de încercări ratate ale vieții lor. Dacă oamenii se gândesc la Dumnezeu și speră în ajutorul Lui e pentru că sunt niște ratați ai universului și le trebuie neapărat asistența divină, singura nădejde și soluție care le-a mai rămas.  Atât mi-e de greu să spun cuiva la mulți ani când nu știu cu ce i-ar mai folosi asta înaintea execuției bolilor ce-l vor termina și suferințelor care vor urma... E impropriu să urezi unor iminenți bolnavi și muribunzi cum suntem noi "la mulți ani". Dacă ai 89 de ani ești deja un cadavru viu, o ciudățenie, o mașină de epocă stricată, pentru care Dumnezeu a închis magazinul de piese de schimb, a închis spitalele de urgență și înmuiat ambiția doctorilor de a mai încerca să salveze un bătrân curgându-i transpirația pe frunte la o operație. La bătrânețe nu mai poți fi poet, liric, ești bun doar pentru Dumnezeu, deci pentru iminența și urgența gropii. Doar călugării bătrâni sunt atrăgători și frumoși în emulația manifestărilor dragostei pentru Dumnezeu.  Erotica și romantismul nu mai au sens atunci când ești bătrân și îți stă frumos doar îmbrăcat în uniforma bigotismului și a pasiunii pentru Dumnezeu și la urmă îți stă și mai bine cu pantofi noi și vată în nas. Un poet, un romantic și un amorez și Donjuan de 90 de ani e respingător ca un schelet pe care-l găsești rânjind în pat în luna de miere oricât ar fi sufletul de romantic al bătrânilor și inima lor neschimbată. Odată înaintat în vârstă în percepția umană ești tarat pentru că te afli în preajma momentului când Dumnezeu va pune gheara pe tine și te va transforma într-o arătare lugubră dându-ți sărutul morții. Sărutul unui bătrân e respingător și timorant când știi că l-a sărutat Dumnezeu înainte sau îl va săruta curând revendicându-l pentru El, pentru moarte care nu e pentru tineri. Astfel că Dumnezeu tocmai pentru că înseamnă moarte, e imposibil pentru oameni alergici la corsetul mistic să trăiască cu acest gând și cu gândul la Dumnezeu, managerul morții tale. Neavând pe altcineva în preajmă să-i ajute, oamenii au inversat calitatea Lui Dumnezeu de a fi cioclul nostru suprem și L-au căftănit în schimb cu obligația de a fi sursa și izvorul vieții veșnice din care noi să sorbim și să ne tămăduim de toată întristarea și aleanul. L-am făcut pe Dumnezeu după trebuința, nevoia, chipul și asemănarea noastră. Și nu putem spune că-i ceva rău în asta, dar e o soluție de avarie găsită de oameni în disperare mânați de urgența unei soluții pentru viață când Dumnezeu practic e de negăsit și El însuși e o disoluție cu care a molipsit lumea ucigând toate posibilitățile soluțiilor vieții umane la o șansă fericită a întâmplării de a fi. Pentru oameni fiind inconvenabilă această tristă realitate a inevidenței Lui Dumnezeu, au rezolvat simplu și dintr-un condei problema după bunul lor plac decretând că Dumnezeu e peste tot, argumentând cu munți semeți, cu cascade falnice, cu păsări paradis frumos colorate și cu grădini de flori și albine, iar dacă asta nu e suficient, cu icoane și cruci apărute din lemnele crăpate sau cu icoane plângând lacrimi efective, mir sau sânge, cum sunt icoanele cu Sfântul Arsenie Boca, un sfânt inutil în plus în organigrama unui Rai închis sau prea exclusivist și de fițe ca să-l mai poți accesa ca ființă normală. Acestea, icoanele care plâng cu lacrimi de sânge ar putea fi dovezi incontestabile ale existenței Lui Dumnezeu ; dar cu ce ne ajută când Dumnezeu stă în Cer și tace și în continuare în loc să umple străzile de mai multe icoane care plâng și mai multe dovezi ale existenței și eficienței divine umplându-ne nările de mireasma arătării și trecerii Sale,  Dumnezeu va umple străzile încă zece mii de ani de-acum încolo cu nevoiași aruncați în stradă, cu noi plecând la muncă zborşiți și morocănoși că avem salarii tăiate și ne ceartă șeful, cu hoți și cu bandiți care ne fură și ne omoară la drumul mare ? Într-o lume care e iadul, icoanele care plâng sunt o jicnire pentru ochii noștri slăbiți care sunt de carne pieritoare și care vor face glaucom sau cataractă și vor orbi într-o zi nemaiavând șansa de a-L vedea pe Dumnezeu cât suntem vii. Apariția unor icoane care plâng e o îndrăzneală prea mare a firii și a realității unde tonul este dat de un Dumnezeu care a ales să stea etern ascuns ochilor noștri vii și care sunt mai impresionanți când plâng de dor și de durere decât icoanele care plâng inutil și fără motiv. Ai zice că icoanele și sfinții din Cer plâng pentru cât rău e în lume și să ne îndemne pe toți să fim mai buni și credincioși. Pe Dumnezeu nici lacrimile Lui Iisus nu L-au impresionat pe cruce preferând oroarea și sadismul de-a-şi vedea în chinuri propriul fiu. O singură lacrimă vărsată de vreo icoană ar fi trebuit să-L mobilizeze pe Dumnezeu să oprească brusc și din rădăcină tot răul din lume prin metodele numai de El știute. Când nu-i iese sau nu poate ceva, când răul făcut de El înșiși sau de noi sub ochii Lui Îl depășește Dumnezeu găsește soluția la care se pricepe cel mai bine : exterminarea noastră în masă în potoape și apocalipse ca să plătim toți după formula cazonă : "toți pentru unul, unul pentru toți" și la iad cu noi cu toți. Cu părere de rău, viața dispusă de Dumnezeu pe această premiză și cu această condiție a discreției și lipsei Lui simptomatice și încăpățânate, e o porcărie care ne înfioară de nonsens și repulsie când așteptam de la Dumnezeu totul pe această lume. Dar am primit în loc de imaginea live sau măcar o poză, un selfie sau film făcut de Dumnezeu pentru noi, doar imaginea funestă a unui pământ făcut ca loc întins pentru cimitirele noastre pline de cruci de lemn cu care armatele hitleriste făceau focul să se încălzească când au vrut să cucerească Siberia. Nu poți ura "La mulți ani și sărbători fericite" acestor urgisite ființe obligate să trăiască într-un asemenea iad căruia i-a spus Dumnezeu viață pretinzând de la mâinile noastre care vor face alzheimer obligația semnului crucii, ori dacă nu mai putem, măcar să facem semnul crucii cu limba plină de afte în gură. Nu ne putem ura în iadul programatic al vieții noastre urări de bine, sănătate și la mulți ani. Mai cuvenit ar fi să ne urăm unii altora moarte ușoară nouă și tuturor celor amărâți, chinuiți, prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor...! Vedeți pentru ce este bună credința și Dumnezeu ? Dumnezeu este iubirea tuturor celor fără de nădejde, al acelora care vor muri. Fără Dumnezeu toți săracii, toți canceroşii, toți amărâții nu ar mai putea să moară niciodată, ar urla și ar geme de durere pe străzi umplându-le de mormane de cadavre. Atunci pe străzi  s-ar fi instalat haosul și anarhia dacă Dumnezeu n-ar fi găsit soluția salvatoare să facă pământul ca un loc întins pentru cimitirele noastre în care să ascundă și mușamalizeze ca un gunoi sub preș toată tragedia noastră iar tot cerul să-l pregătească pentru inutilitatea sufletelor noastre. Fără Dumnezeu leproșilor le-ar cădea mâinile și urechile mai lesne una câte una pe străzi care s-ar umple de mormane de cărnuri canceroase și leproase, de râuri de puroi cadaveric și de agitația tuturor celor pe care îi doare ceva încât urletele lor ar spinteca cerul cu vacarmul lor și i-ar sparge Lui Dumnezeu timpanele. Dumnezeu potolește acest vacarm. El închide ochii plânşi săracilor adormindu-i fericiți. Iar de cei bogați și fericiți pe lumea asta Dumnezeu se ține atât de departe încât ei în fericirea și mulțumirea lor pot zice că Dumnezeu nu există sau este inutil ori cel puțin facultativ sau caduc ; și asta doar pentru cei fericiți. Pe când Dumnezeu este morfina potrivită ce îi liniștește pe toți cei nefericiți și nenorociți și le calmează durerile
lor canceroase. Pentru cei fericiți Dumnezeu este zahăr turnat în miere. Pentru cei amărâți Dumnezeu este sare în bucate. Celor amărâți Dumnezeu le folosește mai din plin. El este al lor, al amărâților, al celor prigoniți pentru dreptate, El este calmarea, terapia de șoc și medicamentul adecvat pentru urletele din bolnița de suferințe a vieții. Dumnezeu este o morfină vie și Sfântă potrivită pentru dureri. Ferice de cei ce au dureri și au prizat această morfină. Ei se numesc simplu credincioși și aceia vor vedea pe Dumnezeu, cu ochii minții, cu ochii orbi, cu ochii scoși, cu orbitele goale ale tigvei scheletului, cu ceva, nu contează cu ce. Morții îl văd pe Dumnezeu cu orbitele goale ; ochii din craniu nu au această abilitate de a-L vedea pe Dumnezeu ; ochii trebuie să sece și putrezească în întunericul sicriului și să-şi reprime nevoia și curiozitatea cuminte de a-L vedea vreodată pe Dumnezeu de vii. Oamenii trebuie să moară și să devină schelete pentru a vedea pe Dumnezeu. Nu le putem lua acest drept și această plăcere. Și scheletele au dreptul la iubire. Dumnezeu este iubirea lor.

URARE INVERSĂ DE SĂRBĂTORI SAU CU MINUS, CUM DORIȚI

40) URARE INVERSĂ DE SĂRBĂTORI, SAU CU MINUS, CUM DORIȚI (REACTUALIZAT)
 
  Să avem tupeul de a-L amesteca forțat pe Dumnezeu în plăcerile, necesitățile și senzațiile noastre particulare sărbătorești în emoțiile atmosferei de Crăciun ori Paște, printre râgâituri de sarmale și cârnați e o nerușinare și nesimțire fără margini. Ce-am făcut noi bun și măreț ca să merităm să plictisim Divinitatea cu vanităţile noastre subiective meschine și mărunte tulburând pe Domnul cu închinăciunile și mătăniile noastre ieftine și cu colindele noastre stupide când Domnul e guvernatorul atâtor altor treburi mai importante în Univers...? De mii de ani ne lamentăm că murim de cancer sau ne cad tavanele în cap la cutremur dar avem zile libere consemnate cu roșu în calendarul creștin ortodox,  de Crăciun, Paște și alte sărbători în care ne cultivăm cu brio lenea și zăbăvnicia cu scuza că sunt Sărbători în care e păcat să muncim și deci trebuie să preamărim pe Domnul la Sfânta Liturghie prin psalmi, rugăciuni și atitudini pioase religios, în loc să muncim fără preget, să fim savanți nebuni care să găsească soluția armării caselor noastre cu brame de oțel la colțuri să nu se dărâme la cutremure, și să descoperim miracole pentru binele nostru și al omenirii, iar nu să facem bezele Lui Dumnezeu din Cer și să cântăm colinde de Crăciun. Mai util era să muncim cu râvnă în toate sărbătorile și să mâncăm carne multă în post astfel ca cineva din noi, unul mai păcătos ca noi, curgându-i grăsimea de la carne în barbă, căpătând astfel energia de la proteinele din carnea mâncată în post, să aibă putere și energie pentru creier să inventeze în singurătate penicilina cancerului... Nu de urări și bezele sfinte de sărbători avem nevoie să ne urăm, nu să postim irațional, ritualic și de conivență, nu să închidem magazine, spitale și farmacii în sărbători, să nu mai avem de unde ne lua o apă sau un algocalmin ci am fi avut nevoie să muncim asiduu de Crăciun, de Paște, de Înălțarea Domnului și de Sfânta cuvioasă Parascheva și să inventăm sistemul ca să avem apă caldă și căldură gratis și să nu mai fim dați afară din casă că nu mai avem bani să plătim întreținerea la apa caldă și căldură pentru că omenirea în două mii de ani de când Iisus a adus o nouă ordine și un nou testament revoluționar și inutil nu a găsit o metodă practică prin care să luăm prin această inovație o miliardime de procent din energia pe care o risipește în zadar în univers soarele creat de Dumnezeu și noi murim de frig în case sau în biserici la Sfânta Liturghie aprinzând candele duminica și-n toate sărbătorile. Noi duminica și de Crăciun nu muncim și ne închinăm pios în biserici de sărbători în loc să fi purces a îndrăzni să ne gândim măcar la acele invenții păcătuind și muncind fără preget în zi de sărbătoare și-n toate zilele. Ne gândim la Rai și nu cum să vindecăm bubele și pecinginile noastre canceroase ce le lăsăm stârvurilor noastre în sicriu fără regrete ci cu bucuria că sufletul nostru va scăpa din degringolada hoitului nostru, în Cer, la bine în Rai lângă Domnul după atâtea și atâtea rugăciuni. Să fi inventat ceva unul din noi astfel încât votul să nu se mai fure, judecătorii să nu mai greșească și mâncarea să nu ni se mai otrăvească cu chimicale ca să murim mai repede și curat prin programul mai marilor lumii prin care suntem supuși planului clar de extincție și nimicire ocultă ; și dacă politicienii ne-au scârbit, să-L fi rugat pe Dumnezeu să ne fie odată pentru totdeauna pe viață și prim ministru tehnocrat și rege și judecător la înalta curte de casație, că era mai nimerit și bine așa și chiar stătea în puterea Lui Dumnezeu să ne ajute mai cu nădejde astfel să scăpăm țara de conducători venali și corupți și să-L punem pe El de rege și judecător de pricini al nostru definitiv... Atâtea liturghii de duminică ne-au nimicit timpul și inspirația de-a face fiecare în parte ceva constructiv, practic, mic și util iar toți la un loc ceva măreț pe lume cu care să-L impresionăm pe Dumnezeu cu și pentru inteligența ce ne-a dat-o, nu pentru binele Lui ci pentru binele nostru... Nici nu ne bagă în seamă Domnul în treburile Lui importante... Rămânem cu urările sfinte de Crăciun adresate de-a surda în univers printre râgâielile de sarmale și cârnați și capul greu de atâta băutură... Păcat de noi, că prea ne-am întrecut cu gluma în fața Lui Dumnezeu care știe de toată zăbăvnicia noastră...! După părerea mea e indecent și inelegant să-L amestecăm pe Dumnezeu, chiar fie cu inima Lui mare, în treburile noastre mărunte, pământene, fie ele și sărbători, Crăciunul, Paştele, Sânzienele sau altceva. Ne ocupăm prolific cu treburi creștinești mărunte și efemere neştiind că Dumnezeu are treabă responsabilă și enormă prin Univers cu mersul sorilor, toate galaxiile, găurile negre, stelele neutronice, quasarii, pulsarii ori alte corpuri cerești și alți extratereștri mult mai acătării decât noi zăbavnicii și ageamiii pământeni. Cum aș avea tupeul să-L deranjez pe Domnul cu măruntul meu și al nostru Crăciun ori Paște ori altă vanitate de plăcere sărbătorească religioasă mai avem noi oamenii ? Dumnezeu are atâta treabă... N-aş fi decât un Mister Bean caraghios care deschide ușa blocului operator unde operează Dumnezeu. Ce treabă au senzațiile și mofturile mele limitate sărbătorești, ca o bacterie ce sunt de pe un fir de praf orbitând o stea dintr-atâtea în univers ? Ce treabă au nimicurile noastre cu rolul și rostul Lui Dumnezeu...? Nu îndrăznesc ca soldat mizerabil să pronunț numele acestui Mareșal al cosmosului... Nu pe Dumnezeu sunt supărat ci pe oameni care Îl amestecă efemeri în condiția lor mizerabilă de efemeride aspirante la infinit, de păianjeni ce vor să țese un fir până la lună unde să-L găsească în sfârșit pe Dumnezeu. Iată, cu aceasta se ocupă oamenii, condiție pe care nu fac nimic s-o schimbe, Crăciun după Crăciun, sărbătoare după sărbătoare, până la sfârșitul lumii... Pe pământ rămâne aceeași mizerie și aceleași crime de milenii estompate de corul și gălăgia rugăciunilor noastre metodice și formale de la Sfânta Liturghie amestecându-L pe Dumnezeu în toate sărbătorile noastre și spurcându-L cu balele noastre sărutând la infinit sticla icoanelor din biserici și murmurând iresponsabili clișeul rugăciunilor noastre efemere de sănătate și spor în casă... E prea mult să cerem totul Divinității când n-am făcut nimic să fim măcar puțin din cât e de bun Dumnezeu... Nici nu se uită Domnul la noi... Nu eu sunt supărat... Domnul e prea supărat... Atâta doar că eu nu-mi mai pot ridica ochii din pământ de rușine și dezgust că trăiesc într-o lume încă atât de mistică într-un veac atât de întunecat religios ca și în evul mediu și nu mai suport să stau în fața de altfel indiferenței sau inexistenței unui astfel de Dumnezeu uzat până la cota de avarie de sărbători de către noi religioșii smeriți de azi ce suntem stră, stră, strănepoții sălbaticilor ignoranți oameni ai preistoriei la fel de tributari obscurantismului și genei religioase ca și noi cei de azi care nu ne-am vindecat de trecutul negru și semănăm întru totul străbunicilor noștri rude de sânge și comportament mistic cu noi. Aidoma strămoșilor noștri antici, nici noi cei de azi n-am ieșit prin același comportament încă din epoca de piatră prin aceeași cruzime și aceleași păcate, superstiții și ritualuri religioase stupide și jenante dar ne lăudăm că avem tablete scumpe, mofturi și urări de bine și colinde fără sens de sărbători... Îmi este silă să mai ascult colinde de sărbători unde oamenii Îl amestecă pe Dumnezeu plăcerilor lor particulare festive, răpindu-L și deturnându-L de la scopuri cu adevărat serioase cu care ar trebui să se ocupe un Demiurg responsabil și calificat în univers. Dacă ar fi să existe o limită a răbdării unui Dumnezeu nu cred că ar rezista apelului agasant pe care-l fac oamenii în marșul lor triumfal către Divinitate pentru a fi luați în seamă de Dumnezeu care să gestioneze aceste nimicuri efemere umane din sfera comportamentului religios regional și mărunt, pierdut, neștiut într-un colț de galaxie ...! Poate că Dumnezeu mai rabdă dar eu m-am plictisit de spectacolul stereotip al urărilor și ritualurilor specifice sărbătorești de tip religios care trebuie să înceteze ca să se schimbe ceva în această lume turmentată religios și plină de orori în mod regulat și peren. Dacă și mâine și poimâine lumea va fi ca azi și ca ieri, adică urâtă, rea și imposibilă, o arenă sângeroasă a crimei și înșelătoriei prolifice, a măcelului regulat și garantat sub ochii unui Dumnezeu care îngăduie, nu e decât de la năravul religios oficial al omenirii care dă gir la infinit ineficienței unui Dumnezeu lipsit de soluții, nu e decât de la maladia umană religioasă contagioasă care împiedică omul să fie bun chiar așa și fără un Dumnezeu călăuzitor în condițiile în care a fi bun mărturisind un Dumnezeu s-a dovedit că omul nu poate și nici nu vrea. Dacă religia era bună, garantat aveam o lume mai bună și nu aiurea în Rai ci direct și sigur aici pe pământ. O lume nouă și responsabilă înseamnă o lume fără voi, oamenilor religioși. Desigur, o lume fără voi, cei religioși ar fi însemnat probabil o lume mult mai rea și bestială și ar fi însemnat ca lumea și legea junglei să pună stăpânire și mai mult pe întreaga umanitate, dublând și triplând numărul crimelor și al ororilor ce se întâmplă în prezent în mandatul Dumnezeului curent numit de unii Iehova, de alții Savaot, de alții Krishna, Vishnu sau Hanuman. Dacă e o limită a răbdării umane pure și dezbărată de subiectivism și partipriuri preferențiale unui dumnezeu sau altul, iată e limita care explodează și nu mai rabdă influența demolatoare a atâtor dumnezei inutili și dăunători omenirii prin antagonismul fervent și aducător de conflicte cu care fiecare își clamează bravura și mândria divină. Când n-a mai suportat nedreptatea socială, împilarea, opresiunea și injustiția lumea și-a decapitat regii. Mergând mai departe cu revolta lumea își schimbă chiar și zeii, ciclic, odată la două trei mii de ani. Dumnezeul actual mai are cinci sute sau o mie de ani de trăit după care va fi schimbat din nou cu alți zei după preferința ciclică a vremii și-a istoriei. Fiți sănătoși oameni buni și adorați orice zeu vreți și vă convine creierilor voștri sănătoși care e o chestiune de timp până veți face comoție cerebrală când orice urmă de Dumnezeu se va volatiliza din sinapsele voastre neuronale iar universul și vidul lor rece și întunecat vor întreba plângând : "Unde e Dumnezeu ?". Dar eu sunt prea blând și nu vă urez de sărbători să muriți urmând modelul oricărui dumnezeu care va muri într-o zi, ucis de altul urmând modelul crimelor terestre sau mai degrabă noi oamenii urmând modelul crimelor ce le-am învățat din moravurile demiurgice. Eu vă urez să trăiți mult și să nu mai muriți niciodată, să îmbătrâniți și în rugăciuni și cruci să vă uscați de cancere și bube negre de-a-n picioarelea ca niște mumii vii, să trăiți astfel mult, o mie de ani pentru fiecare, să putreziți de vii din picioare în credința strămoșească, cu numele Lui Dumnezeu pe buze, apoi când vă plictisiți, să muriți îndeplinind iarăși datoria strămoșească să dați ortul popii care după datină să vă prohodească și pomenească pe bani mai mulți sau mai puțini, depinde cât se înțeleg cu preotul rudele voastre îndoliate, pentru ca voi, dragii de voi când răposați să vă duceți în sfârșit la Domnul în Rai cum de-o viață ați pohtit și să vă aruncați în poala Lui ținându-vă strâns de ea ca niște pui de maimuță de blana mamei. Să trăiți așa în părtășie cu Dumnezeu veșnic și să nu mai muriți, înnebunind de atâta bine și atâta plăcere paradisiacă, râzând ca proștii pe ulițele Raiului, prinși de gardieni și duși la balamucurile și dezalcoolizarea de vise din Cer dacă așa vă place, dacă mântuirea, Raiul și Dumnezeu au făcut din voi niște dependenți narcotici,  iată urarea mea de sărbători pentru voi ; urare inversă, sau cu minus, cum doriți...