122) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ

122) VIAȚA CA UN STÂRV DE PRADĂ
 
  1) "Viața ca o pradă", de Marin Preda, e o carte în care autorul nu a apucat să spună tot ce a avut de spus ; trebuia să arate în ultimul capitol cum cu toții tragem cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă ; şi-n tot acest timp, Dumnezeu ne omoară, cu mâinile noastre bineînțeles, că doar nu-L putem bănui direct pe Domnul nostru Creator de asasinat căci El și-a luat preventiv toate măsurile și toate alibiurile ca să nu se mai murdărească pe mâini cu noi și mizeriile noastre odată ce terminând facerea primului om din lut s-a spălat totuși pe mâini de toate și spălat a rămas până în ziua de azi. Cu lingura și cu furculița noastră ne omorâm singuri prin voia Lui Dumnezeu când El ne dă libertatea, dorințele și plăcerea să mâncăm tot ce-i bun ; iar tot ce-i bun bineînțeles că-i prea gras sau prea sărat ori prea dulce ; ori toate aceste dulcețuri și finețuri ale vieții au un preț de cost : totul ne dăunează iar noi ne săpăm astfel singuri mormântul cu o simplă furculiță, încet, încet și sigur. Tot ce mai face Dumnezeu e că ne dă numai aprobarea la toți, aprobarea să ne îmbolnăvim și să murim și fiindcă noi nu avem curaj singuri, ne face Dumnezeu vânt în prăpastia bolilor, suferințelor și durerilor vieții și morții ajutându-ne pe toți să murim metodic, mai râzând, mai plângând, după caz, pe toți servindu-ne darnic Domnul să murim după datoria creștinească, și pe oamenii normali ca noi, și pe idioți și pe genii deopotrivă, fiindcă ne-a iubit atât de mult Dumnezeu, așa cum știm din evanghelii. Apoi, privindu-ne cum suntem morți țepeni în sicriu, cu lacrimi divine în ochi, Dumnezeu e pe după pomi în țintirim, în spatele lumii îndoliate, încântat de prohodirile preotului la îngropăciunea noastră, de tămâia cu care ne tămâiază părintele la proaspătul mormânt, încântat de jalea florilor din coroanele noastre mortuare ori a celor plantate pe mormânt, condamnate și obligate să trăiască și să moară pentru memoria morților. Dumnezeu e ahtiat după spectacolul înmormântărilor, în taină suferă că fanfarele mortuare nu mai sunt în vogă și sunt desuete, nemaifiind prezente la înmormântările noastre. Parcurile de relaxare preferate în care Dumnezeu se retrage și se reface după atâta muncă la Judecătoria din Cer sunt cimitirele noastre iar spectacolul înmormântărilor noastre e tot ce-i place și Îl impresionează mai mult ; căci atunci Dumnezeu se gândește în reverie și cu un nod în gât că am fost creația Lui și totuși, în adâncul sufletului Lui se căiește că a semnat și promulgat moartea noastră, dar asta e, Dumnezeu se dezmeticeştete repede din melancolie și visare : datoria divină întâi și mai apoi sentimentele. Dumnezeu nu amestecă afacerile cu plăcerile, de aceea El nu lucrează în cazul nostru al oamenilor cu sentimentele ; pentru afacerea peste care e patron, numită afacerea declinului vieții noastre și a morții care urmează inexorabil, Dumnezeu aplică litera strictă a Cărții Sfinte ; căci în moartea noastră a oamenilor, mai puțin a dobitoacelor Dumnezeu are un interes și un profit ; altfel nu era de acord să-i populăm Raiul cu toate sufletele noastre și nu se făcea gestionar suprem al morții noastre și a vieții noastre veșnice în Cer de la care Dumnezeu obține natural un profit, măcar simpla bucurie că având compania sufletelor noastre izbăvite în Cer El nu rămâne să înnebunească de singurătate într-un Cer vid ca El Însuși. Deci să murim, că este bine, și pentru noi și pentru Dumnezeu, că toate câte le-a rânduit Dumnezeu sunt bune foarte, așa se spune în Sfânta Scriptură ; iar însăși nefericirea și neajunsul existenței noastre culminând cu boala și moartea fac parte dintr-un inventar și program divin. Pentru ce atunci să ne mai mirăm cu câtă ușurință și cât de comun și banal omoară Dumnezeu și geniile și analfabeții, și ereticii și fețele bisericești, și animalele și tot ce mișcă sub soare...!? O moarte abruptă și nedorită întotdeauna e pregătită pentru toți, stupid, cândva, într-o zi, odată, garantat și definitiv.

  2) Nu-mi pot imagina cum poate cu aceeași măsură omorî Dumnezeu un geniu ori un om simplu, un animal sau un microb...! E neverosimil semnul egalității și similitudinii ca act biologic între moartea umană și cea a restul regnului viu neinteligent și nereligios. E inexplicabil cum omul murind lasă în urmă aceeași carcasă inertă devenită hoit ca și hoiturile tuturor celorlalte dobitoace care cu toate se umplu de viermi, de festinul și chiolhanul lor sordid rozând din noi. Același principiu și aceeași mizerie se aplică morții oamenilor la fel ca în cazul morții unei năpârci ori a unui vierme de căcat care are și el un obștesc și natural sfârșit. Prin prisma acestei mizerii existențiale similară tuturor entităților vii din lumea creată de Dumnezeu, prin prisma perceperii scadenței unui sfârșit de către ființe inteligente numite oameni, acest capitol din îndeletnicirile Lui Dumnezeu privind Facerea Lumii, popularea ei cu oameni și sfârșitul ei, e un cumplit accident cosmic și cea mai neagră filă și eroare din istoria universului, de fapt o rușine monumentală pentru ce consideră Dumnezeu a fi creație autentică a Sa. Facerea Lumii așa cum a fost popularizată în cărțile sfinte privită prin prisma fiasco-ului practic în care a degenerat în cele din urmă sub ochii noștri muți de oripilare e o nefericită scofală cu care meșteșugăreşte nu are a se lăuda nici cel mai pricăjit sau necalificat dumnezeu în univers care nu și-ar fi făcut niciodată vulnerabile,  muritoare și bicisnice propriile ființe făcute cu atâta mândrie și migală din lut ; ei uite că Dumnezeul nostru e mândru și se laudă cu lumea sângeroasă și sângerândă creată de El în șase zile, după care s-a și odihnit o zi, în ziua a șaptea. Cât de stupid și cât de omenesc s-a odihnit Dumnezeu pe care L-au durut oasele și mușchii ca pe oameni de atâta muncă ! Să fii om al aerului și vremii contemporane și să crezi în asemenea prostii e ceva incredibil și inimaginabil cum o omenire de se intitulează religioasă se poate prostitua atât în simptomatologia unui misticism religios care nu mai are leac. Măcar minunat ar fi fost, dacă tot ne-a spus Dumnezeu că ne-a creat și ne-a oferit o Biblie în care ne-a descris povestea Sa, măcar putea să facă Domnul ceva pentru noi oamenii, că nu l-ar fi costat nici un efort creator în plus, să fi pus Dumnezeu în noi propriile atuuri divine, deci minunat era să fi pus în noi și în sângele nostru Dumnezeu anticorpii propriilor Lui caracteristici de nemurire divine ; să fi grefat în noi Domnul atunci când ne-a făcut din lut numai un procent din etalonul de bunătate, sfințenie și invulnerabilitate de care abundă viața Marelui Creator. Cum să nu rămâi uimit când pe noi, prima Sa Operă de căpătâi, oamenii, ne-a făcut Domnul atât de efemeri și lesne pieritori similar tuturor dobitoacelor, atât de bicisnici și chinuiți, atât de amăgiți în schimb cu tichia de mărgăritar a salvării postume într-o lume a morților înviați, a iluziei garantat mai bună și reparatorie ? Nouă nu ne pare rău că Dumnezeu și toți sfinții Lui din Cer au ales statutul privilegiat să fie veșnici pe când noi trebuie să dăm obolul sfârșitului, să murim după poruncă și datorie creștinească, dar chinurile care ne conduc cătinel la moarte după o viață oricum în chin și durere mai mică sau mai mare și la sfârșit în agonie deplină, sunt demne de ordinul și îngăduința unui creator satrap și unui zbir cosmic a cărui cruzime cu tot ce e viu și mișcă sub soare e infinită, necum demnă de bunătatea legendară a unui Creator milos și rezonabil prin definiție. Drama boală-durere-moarte reparată prin speculația reparatorie a unei lumi mai bune în Cer face ca orice Creator care ar fi avut așa ceva de gând ab initio cu ființele create să se descalifice din bunele intenții și calități ale unui Creator etalon cu un bon ton divin și cu o manieră creatoare rezonabilă, cu ștaif cum se spune. Nu poți fi Creator de soi și să urseşti ființelor create cu bucurie, pasiune și exuberanță o viață și o soartă pe care ele, ființele numite oameni și-o definesc îndeobște ca fiind de căcat a cărui miasmă e pueril să poți crede că poate fi risipită și acoperită cu deodorantul impresiei și unui vis searbăd paradisiac unde îngeri din Cer vin să-ți stea la dispoziție, să-ți facă aer cu frunze de palmier și să-ți alunge coșmarurile existențiale ștergându-ți de pe frunte transpirațiile tuturor temerilor tale. Constatăm că de fapt Facerea Lumii, a unei întregi lumi condamnată în ultimă instanță la neajunsul generic al tragediei umane culminată cu moartea ca și destinație terminus sine qua non a tot ce mișcă, a tot ce e organic și are inteligență, e o stupizenie creaționistă antagonică conceptului de îngăduință și talent divin și o eroare a tuturor erorilor posibile în coordonatele factuale ale realităților și posibilităților inteligente și nobile ale acestui univers. Moartea noastră a oamenilor religioși, privită strict biologic și natural este ceva normal în cazul inexistenței Lui Dumnezeu. Când vorbim însă de un Dumnezeu real sau căruia noi îi dăm un credit de bunătate și superexcelență creatoare, durerile și moartea noastră, a creației și operei Lui de căpătâi, nu se mai susține și nu se mai explică. Să dispui prin program divin moartea unor oxiuri și gândaci de bălegar nu e totuna cu a dispune sfârșitul unor ființe inteligente numite oameni, capabili de sentimente în general și sentimente religioase în special. Nu pot să cred că noi oamenii, făcând parte din tagma ființelor inteligente, făcute inteligente de un Creator mândru de Opera Sa, care au dezvoltat o pasiune pentru religie și pentru Dumnezeu puteam și meritam a fi atât de discreditați și nedreptățiți ca specie încât să fim supuși și condamnați tuturor tragediilor mizerabile curente care încearcă spița umană și să fim jigniți prin hărăzirea unui concept stupid și demoralizator de moarte finală ca datorie, pentru ca să fim așteptați cu brațele deschise de Dumnezeu în Cer pentru reparație abia după moarte, atât de târziu și atât de inutil ; și n-ar fi moartea un capăt de țară dar condițiile, premizele și cauzele care ne duc la ea sau care ne duc atât de lesne la ea pot fi privite ca o schingiuire genocidară a spiței umane, o schingiuire a întregii firi ca să ne dăm sfârșitul mai după pofta schingiuitorului. Să murim, să dormim etern cum spunea Shakespeare e tot ce știm mai sigur și concret despre viitorul nostru negăsindu-i o rațiune și un rost, un sens aidoma și potrivit cu trecutul și prezentul nostru la fel de efemere și insignifiante. Numai noi, ființele vii și vulnerabile urâm visceral în posibilitățile universului accidentul mai ușor de a trăi îngăduit de oricine-ar fi fost un Creator a toate văzutelor și nevăzutelor, după care urmează accidentul complet, zdrobitor și definitiv de a muri și a fi destructurat complet și ireversibil ca ființă ce ai fost odată inteligentă și ai conștientizat asta și toate celelalte.

  3) Dumnezeu nu ne omoară numai pe noi dar prin faptul că nu ne-a făcut fericiți, invulnerabili și veșnici ca Măria Sa omoară în noi chiar esența nobilă și sfântă a conștiinței de sine și a dezideratului fericirii potențiale cu care ne-a atins un pic și de unde ne-am molipsit și noi. Atât de multe avem în noi de la esența Lui Dumnezeu și toate pier odată cu noi pentru că Dumnezeu n-a avut încredere în noi și nu ne-a dat șansa Sa la fericire și la nemurire și nu ne-a scutit de dureri, boli și moarte. Odată cu noi, toate mor ; și Dumnezeu moare căci e tare păcat de Opera Sa să aibă această soartă... Mâna divină care ne-a dispus și îngăduit această soartă o privim în clipa morții cu ochi sticloşi și goi ; iar gura noastră căscată în agonia morții când ne dăm răbdători sfârșitul e un țipăt mut și reținut de a nu blestema mâna pe care am ajuns și ne-a hărăzit această soartă. Nu putem muri și să nu lăsăm nimic în urmă ; în fapt Dumnezeu asta ne cere : să lăsăm totul și să-L urmăm orbi neabătut în țara de niciunde către care ne îmbie. Murind de fapt pierdem totul spre câștigul Lui Dumnezeu de a ne goli și exorciza complet de conținutul lumesc în clipa morții spre a fi încărcați cu conținutul, interesul și gândurile lumii celeilalte. Dintr-o dată murind nu mai avem nimic în noi din ce-am avut : gânduri, sentimente și suflet, toate pleacă din noi schelălăind și ne lasă cadavrul inert pregătit pentru simbioza murdară cu pământul din care-am fost făcuți. Ne-ar fi plăcut să fim făcuți din praf de stele. Dar iată că Dumnezeu a fost mai practic și ne-a făcut din pământ și lut direct și simplu. Nu poți să ceri lutului să aibă sentimente și trăiri de aceea toate pleacă din noi când murim și devenim din nou lut. Și unde se duc toate gândurile noastre ? Nu vom ști niciodată ; mai mult ca sigur că se pierd și se topesc în neant când sufletul care are o unică șansă la veșnicie pleacă singur în Cer la Dumnezeu, eliberat de orice balast și complicație inutilă a gândurilor și inimilor noastre. Sufletul lui Eminescu a zburat la Cer ; nu-l mai recunoști acolo lângă Domnul. Dacă-i spui "Luceafărul" sau "Somnoroase păsărele", sufletul lui Eminescu se uită ciudat la tine. Sufletul lui Eminescu e răpit și spălat pe creier de imensa atracție și putere a gravitației divine astfel încât în Cer lângă Dumnezeu nimeni nu mai e ce-a fost și nu mai e nimic. Câte poeme de dragoste n-ar mai fi scris Eminescu dacă n-ar fi murit asasinat de serviciile secrete austro-ungare pe care Dumnezeu nu le-a împiedicat a-l omorî că milita, jurnalist fiind, în cronica vremii pentru întoarcerea Ardealului la patria mamă, lucru care oricum s-a întâmplat după aceea...! Legat în cămașa de forță și dus la nebuni, otrăvit metodic cu mercur, iată "sifilisul" de care-a murit Eminescu despre care știți și voi oficial... "Pe lângă plopii fără soţ...", "Vezi, rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Se-aşează bruma peste vii.../De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii...?" Câte n-ar mai fi scris Eminescu de n-ar fi fost omorât atât de tânăr...! Au cine s-a gândit vreodată la mulțimea capodoperelor care n-au mai putut fi scrise de Eminescu ori oricare alt geniu din orice știință ori disciplină, Beethoven, Chopin, Pasteur cu penicilina lui, Tesla, Henry Coandă etc, oameni care n-au putut sta locului și au inventat câte ceva, oameni pe care Pavel Coruț îi numește îngeri rebeli, îngeri oameni ca noi toți, dar îngeri, însă cu aceleași metehne și boli ca și noi și pe care Dumnezeu îi ucide deopotrivă cu același cancer și fără partipriuri ori separatisme ? Câte opere nescrise și neinventate rămase în capul acestor nebuni care au ajutat lumea și viața ivind câte ceva benefic ei, nu lenea și comoditatea, suficiența oamenilor normali ca noi care n-am făcut nimic niciodată, crezul nostru curent fiind relaxarea și distracția și să trăim cuminte și comod, ortodox, ironizând sau disprețuind pe cei care s-au cheltuit și au făcut ceva măreț pe lume și benefic tuturor, altceva decât îndeletnicirea religioasă și murind în final de aceeași abruptă și mizerabilă moarte care ni se întâmplă tuturor...?! Unde e mulțimea operelor care n-au mai fost făurite niciodată de geniile pustii sub trebuința datoriei cazone și prozaice de-a se îmbolnăvi și muri unilateral și inexorabil după datoria creștinească...? Unde sunt sinapsele neuronilor creierelor geniale de la care Dumnezeu a oprit curentul și care au cheltuit o viață pentru o idee făcându-ne bine tuturor prin invențiile lor și care au închis și sigilat în ele atâtea alte idei nespuse și nerealizate, fapt pentru care trăim văduviți de beneficiile descoperirilor nedescoperite, într-o lume și într-o viață barbară și irespirabilă plină de rău și disoluție...? Binele suprem și utopic s-a dat în porții mici și promoționale pe pământ, urmând ca acesta să-l servim și prizăm în porții generoase abia în Cer și în Rai. Unii, îngerii rebeli, geniile și oamenii de ispravă au furat din Rai câteva bunuri pentru noi și pentru uzul, comoditatea și fericirea noastră pe pământ ; mai mult nu s-a putut căci aceștia, haiducii și eroii temerari care au furat din buzunarul Domnului câteva bunătăți să ni le dea nouă cum ar fi muzica, medicamentele, științele și morfina pentru calmarea durerilor cancerelor noastre, sunt puțini, vulnerabili și muritori ca noi toți. Extincția unilaterală ne paşte pe toți, viermii ne sunt singurii viitori adevărați prieteni loiali pentru veșnicie, de-ai fi geniu sau idiot, ori om normal ca și noi, năpârcă sau vierme de muscă într-un căcat cu moț. Tot ce nu s-a inventat și descoperit pentru binele vieții noastre pe pământ există în contrapondere doar în Cer și în Rai. Și dacă pe pământ și în viață totul e-un fiasco și-o tragedie e pentru ca totul să fie împlinit în Cer, undeva, în Rai, fără de care a noastră viață ar fi fost imposibil de gestionat și trăit fără să nutrim vitalul sentiment al rezolvării irezolvabile a nefericirii noastre într-o transcendență verificată cu succes doar postum, doar când murim când e mult prea târziu, în teritoriul Raiului unde există un Guvernator care e soluția psihică și spirituală a tuturor psihopatiilor și disoluțiilor noastre practice. Raiul și mântuirea noastră la nivelul de evoluție umană la care am ajuns sunt o necesitate ; ori dacă nu, vom înnebuni și muri de stres ca un animal sălbatic pus în cușcă. Dacă nu putem plasa și zări într-un loc concret din Univers Raiul și bunătățile lui și pe Domnul care le guvernează, e bine că am găsit pentru Dumnezeu și pentru Statul pe care-l conduce, Raiul, un loc în inima noastră pustiită de spaime și disconforturi existențiale. Nouă ne e suficient să-L știm pe Dumnezeu cuibărit în inimă și cuget chiar dacă El nu figurează practic în coordonatele nici unui GPS dintr-o mulțime matematică reală și nici un computer tomograf nu-L va descoperi pe Dumnezeu cuibărit în capul și inima noastră ca o tumoare extinsă generalizată, El fiind doar un gând, o impresie și un sentiment în inima noastră. Dumnezeu ca realitate există cel mult în mulțimea matematică a numerelor complexe ori în multimea vidă sau a numerelor iraționale. Toate poeziile pe care Eminescu nu le-a mai scris și toate nocturnele pe care Chopin nu le-a mai compus, există undeva, acolo în spațiul metafizic unde e Dumnezeu și unde e Raiul, concepte și realități care atât de mărețe fiind, încap, uite, liniștit și integral în inimile noastre suficient de largi și primitoare, în tigvele noastre în interiorul acelei adunături organice numită creier, nemaitrebuind util să existe altundeva. Dumnezeu are loc berechet în inimile noastre. Asta nu e de ajuns pentru El. Avid să câștige teritorii, de la care și oamenii au moștenit această hachiță, Dumnezeu după ce ne-a cucerit inimile dă asupra noastră asaltul și asediul final și ne cucerește și creierele. El își face loc și spațiu vital astfel în noi, în lobul parietal sau occipital al scrombăielii aceleia organice sensibile și vulnerabile numită creier,  chiar dacă le ocupă până la refuz și complet. Ce rost are să-L căutăm inutil pe Dumnezeu printr-un Cer insesizabil și un orizont material neverosimil...? Nici măcar în biserici și catedrale nu vrea să se mute Dumnezeu. El preferă capurile și inimile noastre să ni le umple și amețească irecuperabil în euforia credinței până la moarte. Crezul creștin ortodox stă mărturie acestei ambiții irevocabile a credinței care spune că bunătatea, fericirea noastră, împlinirea și mântuirea noastră există rezervate generos într-un loc din Rai în care există simfonia neterminată de Beethoven și multe, multe alte minunății. Acolo în Rai când vom ajunge, ne va fi atât de bine alături de Dumnezeu sub auspiciile căruia toți aleșii Lui au audiat deja partea neterminată a simfoniei de Beethoven, și au trăit partea neterminată a fericirii și bucuriei vieții noastre pe pământ, fericiri care pe pământ nu există. Doar în Rai există partea neterminată a fericirii și vieții noastre, a speranțelor noastre în viață și tot binele și toată voluptatea și plăcerea netrăită aici în viața ca un stârv de pradă putred, urât mirositor dar din care rupem cu dinții ca dintr-un surogat unic fizic posibil să fie aici și acum. Mestecăm din acest stârv de viață și ni se-apleacă, mai borâm dar lingem din nou voma, dar gustul plăcut al acestui cadavru al vieții din care rupem disperați îl vom simți doar în Rai și doar după ce trecem de Înfricoşătoarea Judecată a bunului Dumnezeu. Bunătățile autentice ale lumii pe care nu le-am gustat niciodată și fericirea pe care n-o vom simți niciodată, și bucuria vieții de care nu ne-am bucurat niciodată, există toate rezervate pentru noi în Cer, în Rai chiar dacă acum ați da un regat pentru o cărămidă, ceva, o bucățică de moloz real din Rai cu care să vă frecați pe față și pe care s-o puneți fericiți pe inimă ca un pandantiv pentru liniștea voastră, dar nu se poate încă pentru că n-ați murit încă de cancer în fază terminală... Mai așteptați puțin... Abia atunci în agonia și transpirația cancerului și a morții veți simți voluptatea și beneficiul Raiului. Cei care nu-și imaginează Raiul cu binele și bunătățile din El e suficient să învețe matematica și să vadă că în această știință exactă tot ce este imposibil și inconceptibil are o rezolvare ori în mulțimea numerelor complexe, ori în mulțimea vidă sau a numerelor iraționale, ori inventați voi încă un capitol în matematică, numit capitolul despre Dumnezeu, prin care să-L descoperiți tuturor pe Dumnezeu simplu, analitic și lesne, că tot vorbeam de inventatori care trebuie să moară de cancer și nu mai au disponibil atât de mult timp pentru invențiile care nu mai pot fi inventate niciodată...! Dacă acum trăim încă într-un ev sângeros și barbar și plin de tot felul de primejdii pentru noi, e pentru ca stabilitatea, securitatea, liniștea și siguranța noastră să le căpătăm în Cer. Dacă acum murim cu zile de cancer în chinuri e pentru că savantul nebun a murit din cauza păcatelor de voie și fără de voie, pedepsit de Dumnezeu că a muncit duminica și astfel, murind de pedeapsa Lui Dumnezeu de-a păcătui muncind duminica, n-a mai avut timp să inventeze într-o banală zi penicilina cancerului, un fleac pentru terapeutica din Cer unde toate doctoriile și penicilinele s-au inventat și abia ne-aşteaptă, pe pielea îngerilor făcând furori atâtea și atâtea peniciline care îi scapă de tot răul, de toate lacrimile și de toate durerile și bolile îngerești. Iar noi sărmanii nu mai trebuie decât să îndeplinim un fleac să probăm toate aceste delicii paradisiace : să murim ! Nu trebuie să fim triști dacă plângem acum căci lacrimile noastre se vor aduna picătură cu picătură și vor forma un fluviu la vărsarea în Rai, într-o deltă a fericirii atât de frumoasă, cu stuf, lişițe și cormorani și cu nuferi albi și roz plutind pe marea de-amar a nefericirii și necazurilor noastre de-acum... Fericirea există în Rai, unde-l căutați aiurea în Cer...? Căci Raiul e aici, în noi, e totuna cu inima noastră, care e totuna cu bunătatea noastră nedescoperită de nimeni , care e totuna cu Dumnezeu însuși nedescoperit de nimeni, care e totuna cu tot binele și toate lucrurile bune și frumoase și nedescoperite de nimeni, fericiri care ne mișcă și emoționează, și care există undeva, brute, neprocesate, fierbând, într-o mulțime matematică, cum e mulțimea numerelor complexe sau mulțimea vidă... Puneți mâna pe piept, pe inimă și veți simți o căldură, o mulțime și mai extraordinară a numerelor complexe, în care Dumnezeu e capitolul cel mai dificil dar cel mai frumos și captivant, nu contează că și cel mai iluzoriu... Încet, încet toate aceste bunătăți vor fi descoperite și pe pământ, prin munca câte unui geniu care va mai descoperi câte ceva pentru noi și risipirea durerilor, suferințelor, aleanului inimilor și minților noastre, asta dacă va mai avea vreme, când un cancer galopant îl poate curăța pe sărmanul om, geniu sau idiot, în șase luni. Cum e greu să fii geniu, de asta e explicabil de ce nu face nimeni ceva și să exploreze acele mulțimi matematice iraționale și imposibile unde există și Dumnezeu. Mai mult ca oricând se simte nevoia alertă de la Facerea Lumii și până azi de voluntari și genii care să fie exploratori în căutarea Lui Dumnezeu și a lumii Sale din Cer ; și nu numai exploratori ci chiar conchistadori ai Lui Dumnezeu ; să fie prins Dumnezeu cu forța și adus odată pe pământ când vedem în schimb cum inexplicabil, Dumnezeu niciodată nu se dă prins și nu vrea să aibă relații practice și contemporane cu noi preferând să se lăfăiască pe teritoriul sigur al lumii celeilalte unde se simte El mai bine, când pentru noi este deja prea târziu căci murim și nu mai avem simțuri să-L simțim pe Dumnezeu viu și nici ochi deschiși să-L vedem cum de-o viață întreagă Îl tot așteptăm și El nu mai vine. Mai mult ca oricând trebuie să-L prindem pe Dumnezeu viu, să facem cruciada vieții noastre și să-L convertim pe Dumnezeu la umanitatea și vulnerabilitatea noastră când El ne-a cerut nonsensul de-a ne converti la imposibilitatea Lui. Dumnezeu nu se caută pe pământ deși unii spun că este în tot și în toate. Dumnezeu nu va veni niciodată la noi voluntar ci noi va trebui să plecăm după El în Cer și să-L cucerim ca pe orice bun care se cucerește și nu se primește de-a gata. Porniți în aventura vieții noastre de-a cuceri Raiul și pe Dumnezeu vom avea sau nu sorți de izbândă. Și chiar dacă Dumnezeu ne va aluneca printre degete prins în Rai, ca un țipar cleios scăpat de pescar în apă, tot ne vom alege cu ceva din expediția noastră în Rai. Vom putea măcar să descoperim alte și alte bunătăți care nu se găsesc pe pământ. Vom putea să descoperim pe marginea drumului în Rai și să scoatem la iveală de acolo toate poeziile nescrise de poeți și toate invențiile neinventate de acei îngeri rebeli, invenții care n-au mai existat în capul lor pentru că acei inventatori sărmanii de ei au fost în primul rând ocupați cu boala și cu moartea... Printre picături, unii au mai inventat câte ceva de luni până sâmbătă, și în nici un caz duminica în sărbătoare, când au mers la liturghie și nu s-a mai muncit de dinainte de Crăciun până după Sfântul Vasile sau Ion. Penicilina, insulina, telefonul mobil, internetul sau tabletele, motoarele, mașinile, locomotivele, avioanele, toate acestea nu s-au inventat duminica și în sărbătoare când e păcat să muncești și nici în spitale nu e deschis la toate secțiile, doar la pompele funebre mai e deschis non stop și răspunde la telefon câte un patron plictisit și trezit din somn în puterea nopții. Sunt sigur că în Univers în mulțimea posibilităților reale există un plan prin care nici un avion nu trebuie să cadă și nici un șofer să nu adoarmă la volan, nici o locuință să nu cadă la cutremur sau să fie luată de ape la inundații, nici o casă să ia foc și să moară toți cei din ea ca șobolanii arși de vii, dar care, toate aceste posibilități, temporar nu au fost descoperite pentru că savantul a murit prea devreme poate de sărăcie și foame și caietele cu rigla, compasul și echerul i-au rămas împrăștiate pe masa de lucru și-au fost vândute mercantil la licitație pe doi lei de vajnicii epigoni și executorii fiscali ai savantului datornic la bancă, ca noi toți. Ori că Dumnezeu a îmbolnăvit acel posibil inventator al fericirii noastre pământene și l-a murit de cancer, ori a considerat că visăm prea multe și pe pământ nu tre' să avem atâtea facilități și beneficii încât să fie totul perfect ca în Rai, oricum trebuie să primim cu bucurie tot ce ne dă Domnul, lapte și miere în Rai ori cucută amară pe gât în viața ca un iad de care ținem cu dinții ca de un stârv de pradă. Oricum trăim mai bine ca în evul mediu, că putem totuși suna salvarea la 112 de pe mobil din șanț unde-am căzut cu bicicleta loviți de un șofer neatent și beat, și preot pe deasupra, culmea... Dar până la urmă bineînțeles că mori căci șoferul a fugit de la locul accidentului iar salvarea vine după o oră că a fost distrus de viitură podul căci s-au furat banii pentru îndiguiri și reabilitarea cursului râului din sat, apoi totul e simplu : Dacă am fost credincioși ne ducem cătinel în Rai cu o floare la ureche, o formalitate, un mizilic, râzând în nas tuturor răilor care ne-au schingiuit o viață, tuturor necredincioșilor și ateilor.  Dar dacă am fost păcătoși, vom merge la fiertură în catran la atelierul de tortură al lui Satan care niciodată nu va fi concediat având atâta de treabă cu noi, cu păcatele și răutățile noastre... Dumnezeu poate vrea să-l dea afară pe Satan, am auzit că asta ar fi avut de gând dar nu vrem noi care, religioși ori nu, trăim încă într-un ev mediu întunecat atât prin spiritul cât și prin atitudinea și manierele noastre, ne omorâm la fel ca atunci când tăiam carnea mastodonților cu cremenea, și trăim în același nor obscurantist ca atunci în preistorie unde nimic nu se explica științific, nor care ne acoperă cerul și universul și în secolul de grație al XXI-lea și nor după care-i ascuns Dumnezeu definitiv și irevocabil ca să nu-L putem vedea niciodată cu ochii noștri miopi, plini de cataracta prejudecăților și spaimelor religioase iremediabile de-acum și până în secolul 121. Astfel, dacă vă-ntrebați în definitiv ce suntem noi de la Facerea Lumii și până în secolul 121 (anul 12018), adică peste zece mii de ani, când probabil va veni iar Mântuitorul să ne mai salveze a câta oară fără nici o eficiență, până atunci e lesne să vedem că suntem doar niște hiene care trag cu dinții, unii râzând, alții plângând, din viața ca un stârv de pradă...

121) WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

121) WHAT...? A WONDERFUL WORLD...?

  1) Ce lume minunată pare a fi lumea Lui Dumnezeu, nu cea din Cer care e frumoasă prin definiție ci cea de pe pământ unde e locul de surghiun unde Creatorul și-a izgonit omenirea... Ei, și dacă a izgonit-o, ce ? Iată, oamenii nu s-au supărat c-au fost alungați din Rai, ci dimpotrivă, aducând din inimă laude și omagii lucrării Lui Dumnezeu se minunează și exclamă ca Louis Armstrong într-un cântec : "What a wonderful world !" Dar dacă deschidem o ușă plină de păianjeni, lugubru scârțâind, o ușă a realității nude dezbrăcată de respectul și condescendența ce din bunătatea și umanitatea omului de rând îl acordă generic oamenii Creatorului universului deci și a lumii noastre, vom descoperi o lume pe pământ care sub bune intenții și sub clișeul a fi Opera măreață a Lui Dumnezeu, ne arată o monstruozitate cu multe nonsensuri și orori care vor încreți carnea pe noi și ne va ridica părul măciucă în cap...
  2) Lumea n-a fost capabilă se vede treaba să merite să stea în Rai, acolo în lumea aceea mirifică, fericită, unde Dumnezeu își etalează în toată splendoarea prezența și măreția-i proverbială și unde simțurile decedaților declarați înviați au bucuria să-L perceapă, să-L vadă, să-L guste și atingă pe Dumnezeu în mod direct și nemijlocit. Așa că lumea s-a adaptat la traiul pe pământ, departe de leagănul Raiului strămoșesc și trăiesc în decorul terestru făcut de Dumnezeu lor pe pământ, decor numit Facerea Lumii, Opera capitală a Lui Dumnezeu. Le-a și spus Dumnezeu oamenilor, dacă unii mai au a comenta și cârcoti ceva la cât de grea și plină de drame și probleme e viața omului pe pământ, că asta, viața asta mizerabilă pe pământ, departe de leagănul Raiului e drept pedeapsă că strămoșii lor, primii creați ai Lui Dumnezeu, Adam și Eva n-au fost cuminți. Așa că oamenii au luat de bună această explicație divină, nu și-au mai bătut capul cu alte explicații și au trăit pe pământ conform planului și voii Lui Dumnezeu. Tiparul omului pus de Dumnezeu pe pământ așa, e tiparul și modelul religios. Adică văzându-te viu și trăitor pe pământ, ești dator să mulțumești Creatorului, să-L preamăreşti, să-i aduci laudă Lui și lucrării Sale de s-a numit Facerea Lumii. Altfel ești privit ca ciudat, ca și păcătos și ești disprețuit și urât și de lume și de Creatorul ei. Astfel încât lumea în genere a devenit o lume religioasă care laudă în sine pentru că așa văd ei normal, Opera creată de Dumnezeu pe pământ. Dar această lume religioasă este dezolantă, sub aparența virtuților ei de bunătate, cinste, moralitate și sfințenie care copie calitățile pe care le are și Dumnezeu din plin înfățișat apoteotic, epic și alegoric în legenda de o mie de pagini numită Biblie. Asta e lumea creată de Dumnezeu, asta de trăim în ea, și ăştia sunt exemplarele mărețe ieșite și manufacturate din atelierul creaționist al Lui Dumnezeu ? Lumea asta plină de monștri, de oameni răi și siniştri, de bestii care vor să facă rău aproapelui lor, să-i îngenuncheze și să fie lupi unii pentru alții și pentru care pedeapsa cu iadul nu mai este demult o sperietoare serioasă ? Celor săraci cu duhul, celor mulți, umiliți și bătuți pentru dreptate, pentru nenorocirile pe care le îndură din partea altor oameni, creaturi și ei ai Lui Dumnezeu, ce le spui despre lumea minunată creată de Dumnezeu pe pământ ? Le poți șterge lacrimile de suferință de pe obraji și din inimi prin calmantul numit religie, dar nu le poți oferi explicații pentru ce lumea Lui Dumnezeu pe acest pământ este o oroare îmbrăcată în costum de gală ca să dea bine. Lumea astfel devenită sub greutățile vieții o lume religioasă ca instinct de apărare și conservare sub furtunile și vijeliile endemice ale vieții, nici nu mai cere alte explicații și altă dreptate decât dreptatea și compensarea pe care o dă Dumnezeu prin cuvântul Său insuflat în rugăciunile și evlavia cu care se tratează oamenii de răul și vătămăturile vieții. Desigur, dacă te declari pasionat al acestei lumi religioase nu poți să fii decât mândru și fericit. Noi suntem creștini și suntem mândri pentru asta ; și desigur că am uitat, sau motivați de puterea incontestabilă a credinței noastre nu mai dăm nici o importanță ororilor trecutului petrecute sub flamurile creștinismului, sub varianta lui din catolicism când s-au făcut multe barbarii prin mâinile sfintei inchiziții, o modă sinistră a timpului străvechi patronată de papii trecutului, antecesorii sfinți ai papilor la fel de sfinți, pașnici și înțelepți de azi. Dar se pare că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor și adevărata cauză a ororilor trăite de biata omenire. Cauza este ceva atât de mare și puternic încât devine monstruos de mare și de puternic prinzând irecuperabil omenirea sub această forță stăpânitoare.  Când bagi un elefant în magazin nu te aștepta ca toate porțelanurile să rămână la locul lor pe rafturi. În genere elefantul e simpatic pentru că e cel mai mare, puternic și maiestuos. Omul e topit după exemplul măreției și oriunde îl vede îl adoră. Principala vină a ororilor și barbariilor lumii e Credința religioasă în Dumnezeul oficial al locului și al vremii, credința, acest elefant maiestuos și simpatic, puternic și insidios băgat în inimile noastre ca într-un magazin de porțelanuri. Credința religioasă, într-un Dumnezeu sau altul, oricare-ar fi ea face ravagii în inimile oamenilor căci e un proces de patos și înflăcărare, iar patosul și înflăcărarea e patimă și negândire, fundamentalism, antirațiune și mândrie subiectivă care te face să spui odată ce ai fost sedat de serul credinței tale strămoșești și și-a făcut el efectul în capul tău cimentându-ți convingerile religioase, că Dumnezeul tău tradițional e cel mai bun iar al altuia împreună cu dușmanul tău se pot duce la dracu' căci put și sunt păgâni ; și adevărat, atunci când ești impregnat în conștiință cu această mândrie religioasă, spui nonșalant și sigur pe tine că tot cine nu e cu voi și cu Dumnezeul vostru e împotriva voastră, și toți cei ce nu adună în Cer cu Dumnezeul vostru, risipesc pe pământ și sunt demni de sila și disprețul vostru, al celor care blamați alte biserici spunându-le păgâne, iubind în schimb o altă biserică, biserica VOASTRĂ, un brav elefant pe care exuberanți îl primiți cu bucurie în casa voastră și vă sparge toate porțelanurile sub ochii voștri mirați și obrajii voștri plini de lacrimi că nu mai înțelegeți nimic, cum de alții nu pot crede în religia și Dumnezeul vostru atât de bun și clar pentru voi și convingerile voastre...? La câte răutăți și barbarii sunt pe lumea asta patronată de Dumnezeu care este atotputernic și are ochi și la spate și vede tot, toate păcatele dar nu intervine direct, nici El, nici gărzile sale paradisiace care beau cafele și mănâncă croasante în dubele lor blindate iar hoții fug pe lângă ei cu portofelele noastre după ce ne-au spart dinții și ne-au lăsat plini de sânge pe jos iar Dumnezeu doar le notează păcatele hoților și criminalilor din toate timpurile cu pixul roșu în condica Sa de Judecată de pe lumea cealaltă, cu toată credința și religia care vă înflăcărează și dau aripi inimilor voastre bunilor samariteni înflăcărați de credința în Dumnezeul vostru, puteți nonșalant după toate astea să aveți curajul și insolența să spuneți că ați dobândit dreapta credință a voastră și să fiți triști sau scandalizați că nu toată lumea se convertește la ea, când vin unii și-ți dau peste bot cu o mie de argumente mai puternice, așa zic ei, ale credinței lor religioase ? Oare nu în numele credinței și al unui Dumnezeu aferent catolicismul a făcut ororile amintite ale trecutului ? : inchiziția cu arderile pe rug, omorârea unor femei declarate vrăjitoare, cruciadele prin care creștinismul a vrut să fie impus cu forța popoarelor orientului care aveau alte religii pe care le au bine mersi și azi, detestând funciar și dintotdeauna creștinismul nostru din aceleași motive ale rațiunii credinței lor ? Oare nu în numele credinței și alții terorizează și în prezent în mod barbar oameni și populații tot în numele unui Dumnezeu sfânt al lor pentru care sunt mândri și se roagă să-i ajute și să le dea lor putere să-şi înfrângă dușmanul și să le dea biruință în războaie ? Catolicismul are vina lui, a închistării religioase a trecutului în obscurantismul aferent și o lipsă de deschidere democratică a dreptului libertății de conștiință umană. Pentru negarea zeului oficial al vremii și al cultului lui puteai fi ars pe rug de către papistaşii timpului. Totuși, contrar strânsorii religioase care pe alte meleaguri și în alte culturi țin captivi și astăzi oamenii în amenințarea cu moartea dacă indivizii nu sunt supuși total normelor religioase în vogă oficiale ale locului, în Europa sub catolicism, acesta s-a democratizat, strânsoarea lui s-a mai îndulcit asupra conștiinței și libertății de cuget umane astfel încât din această libertate a început să înverzească și înmugurească iluminismul și renașterea umană a spiritului, a conștiinței, a gândului uman încât oamenii au început să poată gândi, să poată construi, să poată inventa lucruri și amenajări pe această lume ca să facă viața omului mai ușoară, mai suportabilă, au început să se scrie filozofii, muzică și lirism laic și mai puțin liturgic, a început să se dezvolte o lume liberă și cu drepturi umane, mai permisiv uman și nu atât de opacă și îndoctrinată în dogmatica religioasă în genere refractară deschiderii. Astfel încât nu putem fi orbi și să nu vedem sau să hulim cum omenirea de bine de rău sub catolicism, religia Europei civilizate și libere, a avut parte totuși de această dulce renaștere și de iluminism, de o slăbire a habotniciei religioase și obscurantismul aferent, de atâtea acumulări moral valorice umane consacrând democrația, libertățile și drepturile omului, imposibile chiar astăzi sub jugul moral al altor religii declarate de noi păgâne, cum și ele o declară pe a noastră creștină tot așa. Iată, Europa cu catolicismul ei cu tot a favorizat totuși în cele din urmă filozofiile și valorile culturale umane, morale și de căpătâi ale lumii, izvor din care a început să curgă civilizația, democrația cu pietrele ei nestemate, libertatea, egalitatea și fraternitatea, diamante de preț în sufletul și mintea umană care au mai umanizat de bine de rău omenirea, făcând posibilă civilizația Europei și toate valorile ei către care toți cei destupați la minte tânjesc și nu numai ei, ci în taină toți nespălații lumii care vin ca emigranți și refugiați ca lăcustele în roiuri din lumea întunecată patronată de credința lor căreia noi îi zicem păgână, migrând din iadul lor barbar în pacea lumii libere a societății noastre europene democratice și a credinței noastre căreia ei îi zic la rându-le păgână.

  3) Lumea, a părăsit opacitatea și habotnicia religioasă, ea a început să gândească, să viseze, dar asta nu pe tot mapamondul, ci doar în Europa și în civilizațiile care nu numai au migrat aici dar îmbogățită și îndulcită, umanizată cu virtuțile libertății umane au și migrat de aici înapoi în restul lumii, gen civilizația americană. Această lume liberalizată de obligația strictă și incontestabilă a crezului religios, o avem așa cum e, deci cât decât liberă și democratică pentru că este laică, dezbărată de corsetul religios, nu detot, numai un pic, teren numai suficient pentru a se risipi din sufletul nostru ura de clasă, ura de altă religie cuibărită în sufletul nostru cu atât mai mult cu cât ești mai religios, motivat de ura de alt Dumnezeu decât al tău și de xenofobia și disprețul de tot ce ți-e străin. Sub religie, oricare-ar fi ea din cele peste două sute câte se știu de au fost numărate, deci sub autoritatea Dumnezeului curent oficial al fiecărui loc și culturi diferite care îl declară pe dumnezeul LOR sfânt, etalon de bunătate,  omnipotent și omniscient, iubitor și grijuliu de omenire, sub aceste religii deci am avut toate războaiele trecutului și cu părere de rău pe cele ale prezentului. Și cu și mai mare părere de rău, orice religie nu își propune nici pentru viitor o lume mai pașnică și bună căci toate promisiunile religiei și tuturor religiilor se limitează și duc dincolo de teritoriul vieții, considerându-se strâmb și fals că pe pământ nu e urgența, nu e oportunitatea interesului și dezideratului omului pentru fericire ci doar în Cer după moarte. Ce rămâne astfel pe pământ ? Cu toate catrafusele și bagajele făcute ale interesului manifest către Cer, pe pământ cum vedem nu este posibilă fericirea, pacea și bunăstarea, atuuri exclusive doar ale teritoriului morții, unde numai în Cer și exclusiv numai acolo va fi o lume mai bună a morților înviați, lucru pe care noi l-am înțeles luându-ne adio de la lumea asta sub reclama irezistibilă făcută de religia noastră lumii celeilalte care ne face să repudiem tot ce se mai petrece în lumea asta, să ne supărăm pe ea, să ne luăm adio de la ea, să ne luăm jucăriile și să emigrăm toți pocăiți pe lumea cealaltă unde plini de rănile războaielor lumii și vieții noastre Îl vom întâlni pe Dumnezeu pregătit cu pacea și izbăvirea Sa de pe lumea cealaltă pentru noi. Cu toții nu suntem decât niște refugiați ai pământului, emigranți ai pământului pentru a cuceri o lume de vis a Cerului pentru că nu ne simțim bine într-o lume terestră creată de Dumnezeu așa brută cum e ea, loc de surghiun și de pedeapsă în masă a omenirii încât ne cauzează atât de mult ororile ei și vrem drept compensare Raiul, vrem în scârbă să plecăm îmbolnăviți din această lume oribilă la sanatoriul Raiului etern, tot ce se potrivește sufletului nostru avid de cosmos și de veșnicie. Sub această transă și hipnoză a credinței care are ambiția de a ne determina să devenim prieteni cu veșnicia, noi cei condamnați de fapt la efemerul condiției noastre biologice, la precaritatea întâmplării de a fi, sub emulația acestei narcoze și reparațiuni cu drogul numit mântuire adică rezistență încăpățânată la infinit, îmbătați de acest infinit unde Îl visăm pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa ca Doctorul nostru suprem, devenim inapți a mai vedea că atât timp cât mai trăim și suntem vii, aici în lumea noastră precară și temporară, opusă infinitului,  trăim într-un rebut al Lui Dumnezeu, numit Facerea Lumii.

  4) André Malraux se pare că nu mai are dreptate când spune că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Oamenii vor mai îmblânzi puțin bestia religioasă și habotnică din ei, dar nu mult, doar atât cât să devină toți mai umani chiar și fără ajutorul religiei sub flamurile mândriei căreia oamenii capătă efecte adverse de ură și intoleranță reciprocă, astfel încât eliberați puțin câte puțin din strânsoarea prejudecăților religioase oamenii vor reuși să fie mai buni prin ei înșiși și prin bunătatea lor umană genetică. Parcă văd peste cincizeci de ani când noi toți deștepții și importanții de-acum vom fi oale și ulcele cu dinții rânjind lugubru în întunericul nostru religios al sicriului, o știre de breaking news se va difuza la tv : "Împăcare istorică între orient și occident, liderii lumii, creștini catolici sau ortodocși, musulmani,  evrei, hinduși, şintoişti, mormoni, satanişti, drogați sau nedrogați își vor da mâna și vor semna o pace nu de o mie, ci de zece mii de ani !" Frumos și sublim, emoționant, lacrimogen va fi atunci, în 2068, peste cincizeci de ani când Rusia se va împăca cu Ucraina și Siria cu restul lumii, când America prin președintele lor de-atunci se va împăca cu Statul Islamic cerându-şi toți reciproc în genunchi iertare unii altora, pupându-se și îmbrățișându-se în lacrimi și-i vor chema și pe ceilalți la această îmbrățișare : Israelul cu Palestina, ISIS cu Franța,  într-un multi tandem lacrimogen și emoționant. Nici într-un milion de ani nu se va întâmpla așa ceva ! Credința și religia fiecăruia vor fi anticorpii malefici și celulele canceroase din umbră care își rezervă prin principiu găsirea fericirii nu în lumea aceasta ci în cealaltă, și nu pe limba tuturor și a rațiunii, ci pe limba lor, a vanităților fiecăruia și a prejudecăților și credinței strămoșești religioase în care întâmplător s-au născut fiecare. În zadar predici pace dacă Dumnezeul din tine disprețuiește dumnezeul păgân din alții și astfel ne mirăm proști cum apar diferendele, conflictele și războaiele... Dumnezeul din alții care urăsc pe Dumnezeul tău nu va permite niciodată pacea pe care o visezi tu și Dumnezeul tău. Trebuie să te aștepți la provocări și declarații de război de la oameni motivați de credința în alt dumnezeu decât al tău. Dumnezeul tău care e cel mai bun, de asemeni va face ceva, va micționa împreună cu tine, pe alții și pe credința și dumnezeul lor rău și păgân. La fel și ei se vor ușura pe Dumnezeul și religia noastră considerată păgână neputând muri în pace până nu ne vor converti pe toți cu forța la religia lor dacă de bună voie și prin pace nu se poate, ca niște ghiauri încăpățânați ce suntem, încăpățânați să credem în credința noastră strămoșească. Iată că acum înțelegem conceptul barbar de război sfânt și de ce războiul nu se poate desființa iar pacea rămâne o pasăre schilodită înecată în petrolul deversat de pe petrolierul credinței eșuat la marginea mării intoleranței noastre religioase de care suntem bolnavi și nici măcar nu știm. De aceea a rămas o singură variantă : omenirea să tragă heblul și să se facă liniște ; liniște în această larmă religioasă odată pentru totdeauna...! Un contact normal deschis al heblului anclanşat al credinței, contact care se va închide când heblul religios va fi deconectat, va cupla omenirea la redundanța rațiunii pure, a normalității și realității, responsabilității și civilizației, a iubirii și concordiei umane până la urmă. Până atunci unii dintre noi urâm catolicismul și suntem scandalizați pentru câte rele a făcut în evul mediu și ne rugăm Dumnezeului nostru izbăvitor care e cel mai bun, mai bun decât al dușmanilor care fac același lucru într-o lume barbară și fără de leac prizând pe nas surogatul și panaceul credinței sale strămoșești, credință care e cea mai bună, evident după cum spune fiecare în sinea sa despre credința sa. Pentru că atunci când zici om, zici homo religiosus, adică omul care având minte și inteligență acestea nu-i sunt de folos pe această lume, omul religios renunță la minte și la cugetare căci sunt pierzătoare de credință și mântuire prin obiceiul de a cugeta liber și a descoperi în sine că nu există Dumnezeu. Dar cum omului i s-a impregnat pur și simplu în ADN, generație după generație datorită uzului intens această caracteristică genetică a credinței, de aici, de la această habitudine pe care omul a început s-o vadă absolut normală și în firea lui, i s-a tras omului atât mărirea cât și decăderea încât e atât de simplu să vedem cauza declinului nostru uman : credința prea mare în ceva sau cineva numit generic Dumnezeu, care te mobilizează și te face fan înflăcărat de unde derivă mândria de a te crede cel mai bun și vanitatea de a te crede jignit de cei ce sunt de altă credință sau opinie. Astfel se explică toate dramele și suferințele omenirii : Sunt mai mult de două sute de religii și toate sunt partizane și părtinitoare canonicii lor fixând modele de viață și comportament cărora unora, din aceleași motive reverse li se par inacceptabile. Iată cum dacă alții țin cu îndârjire la preceptele și modelul lor de valori religioase, acestea din aceleași motive, altora li se par stupidități și prostii fiindcă măcar Dumnezeu ne-a dat liber arbitru și ne-a dat dreptul să ne îndoim și să nu ne placă totul și să ne înșelăm cu toții crezând în adevărurile noastre, să credem fiecare în iluzia și în prostia lui funciară. De aici până la intoleranța și ura dintre oameni și seminții nu mai e decât un pas astfel încât această ură subterană e cauza tuturor conflictelor umane care explică și de ce nu avem raiul pe pământ și nu putem avea pace și concordie pe pământ măcar o mie de ani sau măcar o sută.

  5) Mândria religioasă și impulsurile febrei sângelui fierbând întru credința ta strămoșească a făcut ca aceasta să devină patimă care e chiar laitmotivul declarațiilor de război care nu sunt apanajul oamenilor uniți prin valori comune ci inexorabil dezbinați din motivul valorilor diferite și antagonice religioase. Ce este mai antagonic și nu pot avea, ca apa amestecată cu uleiul, o rezolvare prietenoasă și un numitor comun decât o religie diferită oponentă alteia diferite ? Niciodată Dumnezeul Iehova al nostru nu va sta la masa înțelegerii, împăcării și cooperării cu Dumnezeul Krishna sau Hanuman al poporului hindus. Este evident că toți dumnezeii se disprețuiesc unii pe alții de moarte astfel încât și noi oamenii le copiem moravurile fiind copii și cópii ai lor. Prea multă religie strică ; prea puțină poate strica așijderea când oamenii ar deveni bestii neștiind de frica nici unei autorități coercitive, încât se explică cum sub patronajul religiei oricare-ar fi ea nu avem Raiul pe pământ și-l visăm toți avizi în Cer, ucigând prin vorbe sau de-a dreptul cu bâta pe toți cei din jurul nostru de altă credință, speranță sau opinie pentru a ajunge noi în Rai primii, călcând pe cadavre pur și simplu cum se călcau cei de la clubul Colectiv să scape care și cum puteau din iad. "What a wonderful world...", ce lume minunată pot unii traduce în cheia religioasă și crede că a făcut Dumnezeu..., un cântec mai ironic și stupid ca acesta cântat de Louis Armstrong nu credeam să pot auzi vreodată...

120) FALIMENTUL MORȚII ȘI AL CIMITIRELOR

120) FALIMENTUL MORȚII ȘI AL CIMITIRELOR
 
  Eu zic că se apropie ziua când cimitirele vor dispărea, fiind inutile, pentru că toate semnele te duc cu gândul către această concluzie... Nu e lumea minunată după cum spune și Louis Armstrong în cântecul său...? Cât geniu și strălucire a pus Dumnezeu în crearea lumii noastre cea a muritorilor de rând, e lesne să vezi... Toate funcționează după un plan divin. Conform planului pentru funcționarea oamenilor, iată, din țărână ne-a făcut Domnul suflând duh de viață peste noi și în țărână a menit să ne transforme într-un final... O, atât de divin, de genial din partea Creatorului să faci parte din planul Lui Dumnezeu de a te face una cu pământul la terminarea vieții... Finalitatea este deci în groapă, acolo este locul de veci al carcasei noastre netrebuincioase odată ce Dumnezeu a scos din noi împotriva voinței noastre că oricum nu voiam să murim în ziua aia, sufletul din noi, pentru a-l pune în colecția sa de suflete de pe lumea cealaltă. Deocamdată, trăim, o, ce mai trăim..., și sufletul nostru nemuritor se coace pentru Dumnezeu în capul și în pieptul nostru, cine știe zvăpăiatul pe unde e aciuat și face naveta când în cap, când în inimă de nu-l putem prinde, iar carnea noastră muritoare ne încălzește și crește sufletul cu sângele ei. Corupându-ne cu visul lui paradisiac, sufletul ne dă să tragem pe nas, ne atrage în mrejele visării sale făcându-ne să ignorăm cum
fiecare cu boala lui, tânăr sau bătrân, într-o zi va răposa în durerile cancerului ori strivit de o mașină pe trecerea de pietoni, dându-şi obștescul sfârșit, beneficiind de rugăciunile preotului care se va ruga mecanic și plictisit pentru iertarea păcatelor noastre primindu-şi ortul de la dragii noștri înmărmuriți de plâns și durere pentru moartea noastră, în cele mai multe cazuri după o lungă și grea suferință... Sufletul, doxă de învățătură de la Dumnezeu ne spune să nu ne întristăm și să ignorăm fatalitatea ca mâine probabilă cum vom fi aduși în biserică, în sicriu, schimbați la față, vineți sau negri, cu vată în nas, pantofi noi, picioarele legate și mâinile încrucișate pe piept cu crucea între degete și lumânările arzând la căpătâi, triste și ele și plângând și ele de mila noastră ceară pe jos pe covoarele bisericii... Vom fi astfel prohodiți, și bine pomeniți înaintea Domnului pentru a fi bine primiți în Împărăția Sa, la loc cu odihnă și cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul nostru. Apoi vom fi coborâți în groapă, în plânsetele sfâșietoare ale dragilor noștri... Se va pune capacul sicriului, se va face un întuneric să-l tai cu cuțitul apoi vom auzi, boc, boc ! cum vor bate cuiele de 8 sau mai nou, holțşuruburile. Liniște se va face, în sfârșit liniște și pace (în aparență) căci viermii vor face larmă și bairam mare cu noi, mici copii la început, viermi mici, puişori, sugari de ţâţă sugând vorace laptele lor,  zeama de cadavru din trupul nostru, după care vor crește și se vor educa în noi ca într-o grădiniță, apoi gimnaziu, liceu și facultățile lor până se vor face mari, viermi de nădejde puși de Domnul după un plan și cu un SCOP să lucreze în noi, căci la Dumnezeu totul e după un plan divin și are un înțeles, un sens și un SCOP. Mort fiind vei ofta măcar câte odată pe secol zicând : "Adio suflet drag și blestemat, desfată-te tu în măririle Raiului slujindu-L pe Domnul și privește la trupul ce te-a încălzit ca pe-un șarpe la sân și te-a găzduit la bine și rău o viață și care ți-a fost prieten, cum se dezintegrează în mizeria morții, a sicriului și a cimitirului...!" Toți morții oftează măcar câte odată în veac, în liniște și discreţie să nu-i audă nimeni, vreun strigoi care umblă cu arcanul prin cimitire să caute prozeliți... Asta se întâmplă cu noi de la Facerea Lumii în pământ printre râme, cârtițe și larve de cărăbuș. Dar încet, încet, peste o mie sau două mii de ani, Domnul va rândui să se schimbe totul, să nu mai fie morți și nici cimitire. Omenirea habar nu va avea de acest plan secret al Lui Dumnezeu, chiar dacă oamenii se vor pregăti de moarte și de îngropăciune mai abitir ca oricând, devenind infinit mai credincioși și cu frica Lui Dumnezeu decât azi. Atunci,  mai pline ca azi vor fi bisericile de oameni îngenuncheați, drumurile până la biserici pe kilometri întregi de cozi vor fi pline cu oameni îngenuncheați și cu ochii plânşi și obrajii afundați de smerenie în noroaiele drumului, toți se vor pocăi și se vor minuna, spunând: "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă..." Dar nu așa pur și simplu, nu bătând din palme se va arăta nouă Domnul, ci va face Dumnezeu o schimbare majoră și radicală pe pământ, nefiind nevoie chiar să coboare pe pământ ca să-şi murdărească sandalele divine în noroaiele noastre. Poate e prea devreme să se coboare Domnul de pe-acum pe pământ și să vină cu slavă printre noi, nevrednicii și păcătoșii... O va face cel mai devreme abia după cel puţin două mii de ani, când omenirea în sfârșit Îl va vedea pe Dumnezeu cu ochii vii și puchinoşi și fiecare credincios va afla de viu, în carne, oase și cele șase simțuri, fiecare pe pielea lui dulceața ființei Lui Dumnezeu și a Slavei Sale evocată în cartea de căpătâi a omenirii. Astfel, radiind de fericire și pocăință într-un cor de 14 miliarde de oameni, după două mii de ani, omenirea va face legătura văzând că nu mai sunt morți și deci cimitirele vor da faliment... Dar nu că faliment, ci pur și simplu vor dispărea din realitatea terestră și cotidiană. Nedumeriți de ce încep să le dispară morții din groapă, cu milioanele în fiecare an, nedumeriți de ce cimitirele dispar unul câte unul de nu mai ai unde să îngropi un mort, că nimeni nu va mai muri, oamenii vor face legătura... Acolo unde era mormântul tău, sărmane prieten, va fi câmp de flori exotice cât vezi cu ochii, sau o pădure adâncă cu copaci seculari, aer curat, tare și răcoros de pădure și mii de păsări frumos ciripitoare... Pe locul mormântului tău, topit și dispărut ca din senin, va fi o iarbă verde și moale în acea pădure, unde la picnic vor sta doi îndrăgostiți, spunându-şi toate cele, mână-n mână, gură-n gură... Căci neexistând moarte ca acum,  oamenii vor fi tot tineri și se vor ocupa în principal cu ce se ocupă tinerii, cu viața și cu dragostea, profitând de tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Nu că nu vor mai muri oameni și vor fi veșnic tineri și sănătoși pe pământ, dar chiar cei ce-au apucat să îndure această umilință a firii și să moară vor învia. Ce nu e posibil la Dumnezeu ?, că așa cum l-a creat din nimic, așa îl poate răbda și ține pe om și veșnic și fericit pe pământ. De asta spun să nu te miri prietene când după două mii de ani de stat amorțit și sărman în groapa ta în lugubrul și mizerabilul sicriu vei auzi prin întuneric în sicriu cum bate cineva, boc-boc !... Nu vor fi alte cuie, va fi Însuși Dumnezeu care va ajunge, după atâtea miliarde de morți salvați, în sfârșit în Carne și Oase și la mormantul tău, va scormoni pământul și va bate emoționat în capacul sicriului... Boc...boc...
  - Aloo... ! Nea Vasile..., (cred că n-am greșit...) Da ! Tu ești ! Nea Vasileee, scoală bre puțin ! 
  De frică vei tace chitic... De frica și sila a două mii de ani de mizerie în sicriu... Nu va trebui să faci nimic, căci va smulge Dumnezeu capacul sicriului, cu degetele rănite și bătătorite de atâta muncă de smuls capace de sicrie din morminte... Deodată nu vei suporta atâta lumină după două mii de ani de beznă... Îți vei pune scheletul palmelor peste orbitele goale ale ochilor tigvei dar lumina de afară tot va pătrunde printre oasele tale... Atunci Dumnezeu îți va spune cu o voce negrăit de frumoasă și nemaiauzită :
  - Ia-ți oasele de pe ochi, deschide ochii și privește-mă nea Vasile...!
  - Doamne minunat...!, Tu ești...!?
  Și va zice iar către tine Domnul :
  - Ia pocalul ăsta de aur și bea...! Bea încet să nu te îneci de sete de viață după două mii de ani mort țeapăn în coșciug. Am pus în pahar sufletul ce se întoarce la tine și ți-l dăruiesc din nou să-l bei după atâta beznă, arșiță și sete de viață în sicriu... Nea Vasile, de două mii de ani sufletul tău stă în genunchi în Rai, e retras, nu se acomodează, plânge și se roagă pentru tine, că vrea înapoi la tine, că a înțeles cât de prieten i-ai fost și cât bine i-ai făcut... Pentru hoitul și scheletul tău se roagă sufletul tău, nea Vasile. Așa că am găsit cu cale că pentru atmosfera Raiului unde nu e tristețe, nici dor și nici păreri de rău, pentru Inima Mea e nepotrivită o atât de negrăită durere când văd cât plânge sufletul tău pentru tine din mormânt... Toți s-au rugat pentru suflet, dar nici unul pentru trupul ce cu drag l-a găzduit o viață... E sublim ce văd în acest suflet al tău, nemângâiat după două mii de ani în Rai în care toți au huzurit, numai al tău suflet s-a tânguit pentru dreptate și pentru dorul de tine. Iar Eu mântui negreşit pe cei ce mor pentru dreptate... Atâta durere în al tău suflet și neodihnă a suferinței în Rai e insuportabilă și pentru Mine... De asta zic ție, nea Vasile, muritorule de profesie, vino să trăiești cu totul în Rai, unde ochi de muritor n-a văzut atâta sfințenie...! Ia-ți scheletul, că de carne nu poate fi vorba, n-am de unde să ți-o mai dau, dezmorțeşte-ți oasele și să mergem la Drumul Veșniciei...!
   Astfel va vorbi Domnul și cu tine, prietene, când îți va veni rândul să-ți smulgă capacul sicriului peste două mii douăzecişitrei de ani, opt luni și douăsprezece zile... Mai ai de răbdat până atunci, în mizeria mormântului, în mizeria vieții și a morții... Să mulțumim deci Lui Dumnezeu în avans nu numai pentru pâinea cea de toate zilele ci și pentru ziua când scheletele se vor agăța de mantia Domnului ca niște curnuţi de lâna oii și vor zbura oricum la Cer cu Domnul, astfel că cimitirele și moartea vor da faliment și  vor disparea, fiind inutile și improprii voii și omnipotenței divine, că la Dumnezeu totul e posibil după cum știați și voi...

119) CÂND ADORMI MÂNGÂIAT DE DUMNEZEU PE PLEOAPE

119) CÂND ADORMI MÂNGÂIAT DE DUMNEZEU PE PLEOAPE
 
  1) Lumina lumânării Pascale, ca și mesaj subliminal al focului, nu ne poate aminti decât de un foc, o amintire a pârjolului și extincției ce a fost și va să mai vină pe acest pământ ca să ne omoare în dreapta și sfânta Apocalipsă cu care va binevoi Dumnezeu Tatăl asupra noastră să ne binecuvânteze. Deci la sărbătoarea Pascală, cu căldură și emulație suntem îndemnați către niște lumânări și ni se spune ceremonios : "Veniti de luați lumină...!" Așa ne îndeamnă sfinții preoți în noaptea de Înviere. Iar noi, exuberanți ne înghesuim să ne aprindem lumânările și mergem cu ele acasă să aprindem candela... Fețele noastre sunt iluminate și ușurate... E frumos, e creștinesc, e înălțător, te eliberează de rău și păcat și te umple de o emulație sufletească indestructibilă a sărbătorii Pascale. Lumina din lumânările noastre se aprinde singură la Ierusalim, e un miracol, (deși un eretic chimist a spus că e ceva pe bază de fosfor care se udă iar când se usucă se aprinde instantaneu pe baza unei reacții chimice demonstrate și experimentate de chimistul nebun în laborator). Totuși, focul, adică lumina Pascală cum i se spune, e ceva sfânt, e un simbol al unui foc, foc ca toate focurile, adică plasmă, similară plasmei expulzată de coroana solară periodic care perturbă catastrofal rețelele electrice citadine, arzând transformatoare electrice și lăsând metropole întregi în întuneric, întrerupând telefonia mobilă și tot ce funcționează pe bază de curent electric în civilizația contemporană. Exploziile solare catastrofale au fost și vor mai fi. Întrebarea este nu dacă vor mai fi ci când vor fi, și când vor fi fatale, când soarele va avea, normal, puseele lui periodice de tensiune și va arunca în spațiu imense trombe de foc în ceea ce se numește vânt și furtuni solare, iar radiația electromagnetică a pământului va fi ca și scut mult prea ineficace pentru a opri radiațiile solare și pârjolul de foc ce va veni. Într-un fel pârjolul omenirii va veni printr-un foc apocaliptic. Un foc normal al soarelui creat de Dumnezeu, soare care-şi va lua lumea-n cap ca un cal nărăvaș de curse răsturnând căruța omenirii și cu credincioși și cu necredincioși deopotrivă, carbonizând atât păcătoșii cât și pe cei bine plăcuți în credincioșie și smerenie Lui Dumnezeu. Durerea în arsura cărnii a unui păcătos o pot înțelege, pe când același chin și grozavă traumă fizică a unui credincios mă intrigă de protest interior. Nu e drept ca cei credincioși să piară în foc, chinul și groaza lor sunt inadmisibil de acceptat într-un concept de justiție cosmică divină, nu e drept ca cei credincioși să piară și să sufere agonia și chinul perpelirii în foc și totuși ochii lor vor pocni în radiațiile și flăcările soarelui nebun, creierele și inima-le pline de Dumnezeu le vor fierbe în cranii și piepturi, carnea lor va sfârâi în foc în miros de grătar atunci când Dumnezeu va hotărî Apocalipsa forțat de capriciile unui soare obraznic și libertin cu care Dumnezeu nu se va mai înțelege și care va azvârli vânturi solare devastatoare pe pământul creat de Dumnezeu, împânzind cerul cu aurore malefice roșii. Dacă soarele se va ține totuși temporar cuminte, de foc tot nu vom scăpa, căci vor veni erupțiile vulcanice aducând aminte de pârjolul ce a fost pe pământ în epoci imemoriale când megaerupțiile vulcanice din era permiană făceau prăpăd pe Terra, pornind din Siberia, cu temperaturi de 3000 de grade celsius ce fierbeau râuri de lavă incandescentă curgând pe munți și văi, nesugerând nici o clipă că pe acele locuri vor fi cândva în timpurile noastre niște biserici și niște credincioși care vor aprinde inocenți lumânările Pascale. Într-un fel, omul, această trestie firavă care are 70% apă ar avea tot dreptul să urască și disprețuiască focul și orice lumânare când ar sconta ce prăpăd a făcut și va mai face el inexorabil pe pământ într-un final, întrerupând odată pentru totdeauna tradiția sărbătorii Pascale, arzând și topind totul în cale, și munții cei de piatră ce se vor topi și curge la vale, și ceara tuturor lumânărilor Pascale, și inimile tuturor credincioșilor, și biserici și cruci, eliberând pe Iisus de corul ingrat și epigonic al comemorărilor de fiecare an a unei crucificări barbară în ideea ei sălbatică antică, făcând de neînțeles persistența și încăpățânarea cu care se serbează ceremonios în fiecare an. Pentru suferințele îndurate inutil, Iisus ar trebui odată pentru totdeauna lăsat în pace, suferința-i nemeritată ar trebui să-i fie menajată când practic nu și-a atins scopul și eficacitatea. Căci pentru ce-a trebuit să sufere Iisus când îndată după orice Paște măcelul în omenire s-a reluat nestingherit an de an, până în ziua de azi, încât e o profanare a cotelor suferințelor unui Iisus a face mereu caz de moartea și învierea Lui când de 2000 de ani exemplul tragediei Lui nu reușește să insufle omenirii un concept interior fezabil de căință, îndreptare, altruism, smerenie, bunătate și pocăință...? Nu e o blasfemie și imoral a face mereu vorbire de suferința eliberatoare a Lui Iisus când tragedia umană din controlul și supravegherea directă a Lui Dumnezeu care este omniscient și omnipotent, se va relua regulat în fiecare an după Paști, în aceleași cote implacabile...? Îmi este milă de suferința și durerile inutile ale Lui Iisus când exemplul Său, al tragediei Sale se dovedește ineficace și nefolositor pentru îndreptarea moravurilor unei omeniri pentru care nici Dumnezeu nu mai găsește nici o soluție decât cea extremă de urgență și avarie, a amenințării pieirii apocaliptice.

  2) Să fii Demiurg atotputernic și să ajungi să-ți distrugi scârbit propria operă, înseamnă că te-a scos din minți iremediabil răutatea umană iar bunătatea și răbdarea infinite demne de un Dumnezeu, au ajuns la capătul infinitului răbdării divine. Nouă ce ne mai rămâne decât să ne pregătim de moarte, de întâlnirea cu un Dumnezeu supărat și încercănat de necazurile avute cu noi...? Și să mergem cu lumânările Pascale acasă în fiecare an să ne aprindem candelele. Și să ne rugăm inutil pentru noi și cei păcătoși pentru care nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție decât cea a coerciției și pedepsei exemplare prin focul apocaliptic. Vrând să desfaci capacul metalic al lumânării Pascale, te arde la degete... E groaznic de fierbinte... La fel ca focul exploziilor solare, ori ca focul iadului. Îți vine o firească dar disimulată ură să umbli și să te joci cu focul, pieirea noastră promisă, fie el și foc al lumânării Pascale căruia i se zice lumină. Focul, acest prieten dintâi al viețuirii umane dar în final ghinion din urmă al tagmei omenirii, focul, această stihie incontrolabilă care mutilează oameni și copii nevinovați ce vor ajunge sub autoritatea Lui Dumnezeu ca Pompier Suprem al omenirii, la spitalul de mari arși ; focul cu care s-au ars pe rug atâtea suflete nevinovate în timpul inchiziției în numele credinței și al Lui Dumnezeu, cu care au fost jertfite atâtea suflete nevinovate de martiri, oameni sau animale prin ritualul barbar al jertfirii prin arderea detot...! Iată ce orori se pot vedea în gând și imaginație privind un foc simplu al unei lumânări Pascale. Focul, această incomensurabilă energie prezentă și risipită în atâția sori din univers, iar oamenii se chinuie să-și plătească factura la încălzire, unii pensionari săraci nu reușesc și sunt executați silit, dați afară din casă pe scările blocului, cu lacrimi de durere în obraz și rugăciuni pioase din buze murmurând către bunul Dumnezeu rugăciunea inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul...". Dumnezeu ne-a dat pentru energie nu focul și energia solară inepuizabile ci petrolul și pădurile pe care le-am spoliat neavând de ales, când printr-o simplă hotărâre divină puteam să primim gratis de la Domnul întreaga energie direct din soare cumva, că și-aşa se cheltuie inutil în univers, ori tot focul din soare Dumnezeu îl folosește pentru industria iadului, cine știe ?, iar altă parte din energia soarelui o păstrează pentru exploziile solare ce ne vor nimici specia într-o malefică promisiune apocaliptică a sfârșitului lumii... Privind lumânarea Pascală din mâna mea, din respect pentru Iisus n-o voi arunca chiar dacă-mi va frige degetele, și mă voi duce acasă în fiecare an să-mi aprind candela cu ea și să spun cu gura urzicată de dezamăgire "Hristos a înviat...!", și să mi se răspundă maşinal, stereotip și iresponsabil : "Adevărat a-nviat !", de parcă era loc de vreun dubiu că un Sfânt ca Iisus va învia în măreața-i putere și trebuia să ni se facă poftă de-a ști și repeta și noi caduc și inutil mereu adevărul Învierii...! Adânc nonsens să spunem inconștienți că Hristos a-nviat, când logica lucrurilor spunea atât de verosimil că un Divin nu putea decât întâi nici să nu moară, iar apoi dacă tot a murit, să învie, nu a treia zi, ci în secunda 2 după moarte, ne mai vorbind că pentru un Divin, afară de faptul c-a făcut-o mărinimos pentru noi, moartea se descalifică, ca și concept, nonsensul morții Divine fiind un nesimțit pleonasm al mizerabilelor noastre teorii teologice absurde, iar întărirea : "Adevărat a-nviat" fiind culmea pleonasmelor și elucubrării noastre în absurd, ca să ne gâdile nouă vanitatea de-a ne simți bine religios având această certitudine ieftină a emoției învierii incontestabile care și pe noi ne va gâdila la fason și ighemonicon când vom avea parte de înviere după moarte în Rai, după atâta promisiune ce ne-a făcut Dumnezeu...! "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă...", este un citat din slujba de duminică, trădând lingvistic o tautologie nefericită, și moral un egoism subiectiv autosuficient de castă religioasă de parcă infinita măreție a Lui Dumnezeu s-ar termina și limita undeva fiind doar meritul și privilegiul exclusivist al unora aleși sau autoaleşi pe sprânceană de a-L vedea numai ei pe Dumnezeu și a beneficia numai ei de căldura sfințeniei Lui... Dimpotrivă, mai vârtos ar folosi să se arate Dumnezeu instantaneu în primul rând păcătoșilor odată pentru totdeauna pentru a le curma în faşă intențiile păcătoase și a se îndrepta definitiv tot omul necredincios, nemaiavând rost pe pământ a face vorbire de intențiile păcătoase ale oamenilor, într-o revoluționară pocăință ca să nu se mai audă în veci de rău pe pământ, de nedreptate și de Satana. Când toți oamenii după slabele lor puteri în credință vor avea necondiționat, în mod liber, gratis și nemijlocit parte de beneficiile practice și imediate ale puterii sfințeniei dumnezeiești, abia atunci Dumnezeu va zâmbi discret și satisfăcut prima oară în viața Lui, într-o festivă și sărbătorească zi a venirii Lui Dumnezeu pe pământ, în toata Slava, puterea și bunătatea Sa, când dinainte-i căzuți în genunchi cu frunțile plecate smerit în praful drumurilor, lacrimile noastre de pocăință neoprite șuvoi curgând luni la rând, vor transforma praful în noroi și vom fi etern mânjiți cu el pe obrajii plânşi de suprema pocăință și bucurie a părtăşiei cu un Dumnezeu al sensului și evidenței, nu al nonsensului și discreției încăpățânate, al rațiunii și nu fabulației simptomatice odată pentru totdeauna pe lumea asta păcălită de religie...

  3) Ne vom mai ruga mult și în zadar. Ne vom ruga până se va consuma uleiul din candelă, se va stinge lumina sfântă, noi o vom aprinde iar și iar și nici mâine, nici poimâine nu va veni Dumnezeu singur și nechemat, sesizându-se din oficiu ca un fenomen natural în inimile noastre, ca o rază de soare orbind ochii unui ocnaş condamnat la veșnică carceră grea în beznă... Dumnezeu are o față atât de negrăit de dulce și frumoasă în culori pe care niciodată nu le-am văzut noi oamenii, și nu le va vedea nimeni cu ochii vii. Mâine dimineață ne vom trezi și vom vedea orice, și noroi și stele dar pe Dumnezeu nu...! Pentru că așa am ales noi : Să-L vedem pe Dumnezeu nu cu ochii noștri vii, fie ei miopi și încercănați de nesomn și necaz, ci cu ochii închiși, de mort, visând în sicriu cum sufletul nostru va avea doar el acest privilegiu pe lumea cealaltă. Cât timp va mai dura această alienantă visare și după cât timp ne vom trezi din acest somn și vis greu care se cheamă o astfel de credință și speranță deșartă în Dumnezeu...? Niciodată nu vom vedea pe Dumnezeu...? E cu neputință...! Să fie credința și religia noastră un vis omenesc, o modă și-un snobism al timpului, o pasiune trecătoare a istoriei care se va stinge, cum spunea Cioran, în moravurile curente ale omenirii peste un număr de maxim sute ori mii de ani...? N-aş vrea să apuc să trăiesc resurecția și recurența groazei și sălbăticiei omenirii din acele timpuri vide și anxioase eliberate și goale de tirania unui Dumnezeu, unui zeu sau altul. Ce-aş câștiga să mă trezesc din acest vis și din această iluzie a credinței și ce-ar câștiga oamenii dacă s-ar trezi cu toții la o realitate fără Dumnezeu...? Va începe altă disperare și altă poveste, altă cădere în golulul și neantul deznădejdii și mai mari, ori poate omenirea va reveni din nou, neavând de ales, la vechile religii politeiste în mai mulți zei, după placul și caracterul fiecăruia, fiecare crezând în zeul care-i place, bețivii în Bachus, vânătorii de mistreți de la Balc în Diana, și narcisiştii în Apollo, zeul frumuseții. Vidul și neantul amărăciunii nu sunt complete și depline decât dacă Dumnezeu nu ar exista. Ori vidul și amărăciunea sunt posibile în sufletul meu în forma actuală pe care a ales-o Dumnezeu să existe pentru ochii mei holbați inutil la stele în miez de noapte de mai. Dumnezeu e inadecvat și inactual dacă nu mă face și pe mine fericit... Or Dumnezeu nu-ți bagă în traistă nimic și trebuie să te ajuți singur să-ți găsești norocul și fericirea. Poți fi fericit privind o stâncă mută, un copac bătrân ori soarele și având dreptul să spui că acestea sunt Dumnezeu sau au pe Dumnezeu în ele. Și poți plusa, încercând să vorbești cu stânca, cu copacul sau cu soarele, adică cu Dumnezeu, și apoi îi poți cere orice. Eu ce pot să-i cer ? Decât să cad în păcatul vanității egoiste ca toți ceilalți mai bine i-aş spune Lui Dumnezeu că nu vreau să fiu fericit și că nu vreau într-un Rai gol de Dumnezeu ca această lume văduvită de prezența Sa fizică. Dacă aici pe pământ unde prezența fizică a Lui Dumnezeu ar fi atât de utilă într-o lume de crime, orori și nedreptăți pe care Dumnezeu nu le încetează odată pentru totdeauna arătându-se clar ca Jandarm Suprem, dar în Rai unde e atâta bine, frumusețe, dreptate și sublim, Dumnezeu pentru ce ar exista și la ce ar mai fi util într-un rol transcendent absolut decorativ și ineficient ? Purtat forțat de iureșul și înghesuiala religioasă mercantilă a oamenilor în Rai, precis mi se va face rău și voi face o cădere de calciu și un atac de panică. De aceea mi-e groază să mă gândesc până la acea insipidă lume probabilă a Raiului... Acolo, de la capăt trebuie să înfrunt alți oameni, alte caractere, alte ambiții, alte vanităţi, alte delațiuni, alt delir, alte ierarhii, alți șefi și regulamente nedrepte și tâmpite, altă durere, altă poveste... Acolo nu voi mai putea gândi și scrie... Iar aici, în puterea nopții am obosit deocamdată să mai scriu pe telefonul meu mobil cu fața zgâriată de atâta tastat... Mi se împăienjenesc ochii și mi se închid pleoapele. E Dumnezeu care mi le închide cu degetele Lui tandre... Noapte bună...!