93) TESTAMENTUL LUI CASANOVA
1) „Las moștenire fiecărui bărbat ca pe cetăți, ca pe corăbii pline cu bogății, ca pe păduri pline cu vânat pentru cei morți de foame, pe care vor regreta amarnic de nu vor îndrăzni să le cucerească, las moștenire pe toate fiicele, nepoatele și strănepoatele femeilor pe care le-am iubit”. Acesta e testamentul generic după care fiecare bărbat mai cerbice sau mai timid se inspiră și vrând, nevrând îl urmează în destinul masculin cu care l-a înzestrat Dumnezeu. E tot ce poate lăsa mai prețios moștenire bărbaților Casanova : O pădure plină de făzănițe și fiecărui bărbat o tolbă cu săgeți unse cu elixirul copilașului celebru cu aripioare Amor. Fiecare bărbat e o caricatură a lui Casanova. Orice bărbat și-ar dori să iubească o mie de femei, măcar de la douăzeci de ani, de la tinerețe cu nebuniile, bețiile și orgiile ei, până se însoară. Ca bărbat normal trebuie să te mulțumești cu câteva femei, nu spun câte, și ca să fiu fair play față de specia masculină, nu spun dacă înainte sau după căsătorie. Evident că atât Don Juan cât și Casanova au exagerat. Dar ei sunt purtătorii stindardului, sunt exemplarele masculine cu cel mai mare procent de testosteron din sânge, peste valoarea 33, față de noi, bărbații normali care când ne naștem avem valoarea 36, apoi până la a treia tinerețe ea scade pe scala cu roșu, la valoarea 10 sau 9. Extrem de puțin. Dar…? Aceasta e viața și biologia masculină. Ne supunem ei. Evident că povestea vieții oricărui bărbat se desfășoară sub această curbă descrescătoare a testosteronului care aduce cutremure și incendii inerente ale iubirii. Către bătrânețe, când bărbatul a ars detot în potopul vâlvătăilor și cutremurelor iubirii, el se aseamănă cu pământul, care e o structură vie, care nu tace, în care oceane de lavă fierb și se frământă mișcând plăcile tectonice pe care stă pământul nostru de ne-am construit pe el casele în care ne-am adăpostit viețile noastre firave. La fel și orice bărbat este supus de-a lungul vieții de atâtea ori cutremurelor, incendiilor și uraganelor devastatoare ale iubirii care îl vor lăsa periodic fără nimic : numai ruine a tot ce-a fost vechi și frumos, iar sufletul scăpat teafăr vai de mama lui, cu pijamalele rupte și pline de praf de moloz, cum le-a prins cutremurul, va sta plin de vânătăi și zgârieturi pe niște cărămizi rupte și dărâmate, privind în sus către cer, proiectând, visând către un nou început de pus viața la adăpost din calea cutremurelor și incendiilor devastatoare ale iubirii de care nici un bărbat nu poate scăpa căci sunt forțe și stihii inexorabile ale naturii. Pentru a înțelege bine forța acestor cutremure și incendii ale iubirii ar trebui să înțelegem ce e iubirea și pentru asta trebuie să aruncăm din start dicționarul explicativ la coș ! Nu vom găsi acolo răspunsuri ! În VIAȚĂ vom găsi răspunsurile, marile răspunsuri la marile întrebări ale iubirii, răspunsuri și explicații ascunse în inimile noastre, în sufletele noastre, în simțurile și carnea noastră doritoare de iubire și a ei pasiune, răspunsuri de care nu știm, cum nu știm cum stau ascunşi păstrăvii sub pietre veșnic mângâiate de undele izvoarelor de munte. Trebuie să învățăm în primul rând de la apă și de la pietre ce înseamnă iubirea. Apa e iubirea bărbaților iar pietrele, iubirea femeilor. Apa e iubirea care iubește devastator, mângâie și lasă, pentru că așa e iubirea ei, natural veșnic curgătoare, iar pietrele sunt iubirea care rămâne și blesteamă apa care iubește și lasă, care după ce le-a mângâiat și rotunjit colțurile cu iubirea undelor ei, pleacă lăsând caniculei soarelui și biciuirii vântului pietre dezgolite rotunde prin râuri de munte. Atâta prund, atâtea pietre rotunjite prin râuri, sunt atâtea femei iubite și lăsate de vâltoarea apelor care s-au dus, a iubiților care le-au netezit cu iubire colțurile și s-au dus în drumul lor curgător, ca apele. Nu putem vorbi de același lucru când vorbim de iubirea de bărbat și de iubirea de femeie. Când iubesc și sunt iubite, femeile înțeleg altceva decât bărbații care generic fac același lucru. Fapt e că iubirea se lasă în final cu cataclisme, cu incendii și cutremure, cu drame eterne ale ei, care sunt prețul plătit, că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta pentru orice, inclusiv pentru câteva clipe de rai și de plăcere aduse de iubire. Acest cuvânt, „iubire”, e un cuvânt magic. În limba română el are un sens mai adânc decât din orice limbă. Limba română se pare că e cea mai grea limbă indoeuropeană. Pentru că nu e analitică şi precisă ca limba germană, nici simplistă şi nepredictivă ca limba engleză în care pentru tu, voi, dumneavoastră sau dumneata ai un singur cuvânt : „you” ; iar pentru iubire, dragoste, amor, ai tot un singur cuvânt de exprimat : „love”. De aceea prințul Charles e atât de îndrăgostit de România : a descoperit profunzimile româneşti. În limba engleză intonația și accentul cuvântului „love” poate pe departe nuanța sensul cuvintelor iubire, dragoste şi amor pe care le are limba română pentru a formula nuanțe diferite ale iubirii. Începând cu iubirea, continuând cu dragostea şi terminând cu amorul, chiar dacă în dicționar se explică aproximativ același conținut, în realitate se înțeleg intensități diferite. Iubirea e cea mai sfântă, deci aproape pudică şi platonică, dragostea deja își dă sutienul jos iar amorul rămâne fără chiloți și nici că-i pare rău, căci așa e el. Cum poți într-o viață de bărbat să mai rezişti cu atâtea sensuri ale iubirii și să nu rişti la tot pasul să le confunzi obosit în iureșul muncii de a iubi voluntar, nesățios și divin căci așa ai tu programul genetic ? În limba engleză cuvântul „love” este mereu fără chiloți pe el, aşa că fiecare e liber să atace și înțeleagă acest cuvânt cu atitudinea pe care-o vrea, să-l îmbrace de haine și să-l dezbrace după cum vrea și cum are inspirația. Cei cărora le trebuie iubire pudică și platonică își pun mâinile la ochi când spun „love”. Cei care vor şi putință pasiune spun tot „love” dar întredeschid degetele puse pe ochi ca să vadă părțile intime ale cuvântului „love”. Cei care vor patimă de amor spun „love” cu un accent deplin şi hotărât ca şi cum ei înşişi ar rupe şi arunca pe pereți, pe lustră desuurile cuvântului.
2) Ce e iubirea deci ? Este ceea ce vreți voi să fie. Când o mamă își alăptează pruncul ei, aceea este iubire și nimic nu mai stă în calea ei, nu mai există nici o altă definiție mai potrivită. Privind sculptura unei mame care își alăptează pruncul vei înțelege că din perspectiva maternității aceea înseamnă iubirea. Privind într-o margine de pădure un băiat de clasa a opta și o fată dintr-a șaptea veniți în tabără stând în spatele unui rug de mure și sărutându-se timid prima dată în viața lor, o, evident că acest tablou înseamnă iubirea căci iubirea dintâi nu se uită și nici primul sărut. Aceea e iubirea de la timpul ei deci ! Sunt o grămadă de forme ale iubirii, toate autentice, care îți pot spune ceva despre înțelesul lor, dar toate diferite. Dar nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Nu vreau să vă vorbesc despre lucruri pe care le știți, despre iubirea părintească dintre o mamă și băiatul ei sau despre iubirea nupțială dintre un soț și o soție. Acese iubiri sunt dulci bineînțeles și sunt arhicunoscute de voi ; le-ați trăit și le trăiți din plin, fac parte din viața voastră, sunt însăși viața voastră și eu nu pot să vă spun mai mult decât ce știți și voi. Eu vreau să vă vorbesc despre iubirea aceea care face incendii și cutremure devastatoare și care aprinde inima bărbatului ca pe o coşmelie și lasă grinzi transformate în jar, fumegăind, în urmă. Nu poți înțelege această cataclismică iubire și forța ei devastatoare decât făcând comparație cu iubirile domestice ale vieții omului. Iubirile noastre sunt de casă, blânde, liniștite, îndeobște domestice, studiate, calculate, ponderate, neaoşe, de pe-aici de la noi. De aceea și incendiile și cutremurele pe care le fac în viața omului sunt relativ mici, suportabile, numai replici mici : Iată, mami surprinzându-şi băiatul drag Teodor, la onomastica împlinirii a paisprezece primăveri, cum retrași în cealaltă cameră, „din greșeală” îl vede cum o sărută pe gură pe colega lui de bancă, și dându-se după ușa întredeschisă să nu fie surprinsă, mami își pune mâna la gură de mirare că nu și-a mai văzut băiatul așa, sărutând prelung, cu limba și cu puțin scuipat, un scuipat din acela dulce, puțin acru, alunecos și mângâietor care numai el poate spune ce înseamnă primul sărut ; astfel că mami îl întreabă pe băiatul ei a doua zi, murind de curiozitate :
– Mami, ia spune-mi acum mie, pe cine iubești tu mai mult : pe mine sau pe Andreea ? Băiatul mirat de întrebare, evident că nu știe ce să răspundă. În sufletul lui se petrece un mic incendiu și un mic cutremur al iubirii, care nu e devastator, e doar o primă replică a cutremurelor mari de iubire din viața unui bărbat. Mai târziu băiatul se căsătorește, evident că nu cu colega lui de bancă din generală cu care se săruta după aceea în voie acasă la ea, când erau părinții duşi la serviciu, diversificând savoarea aceea dulce a salivei scăpată printre buzele frământate și patosul mâinilor băgate prin locuri mătăsoase atâta timp ascunse și care deodată, nu mai vor să fie ascunse, nu mai vor ! Aceste obrăznicii indecente adolescentine sunt micile și singurele plăceri pe care tinerii și le permit, mici replici de cutremur al iubirii. Iar atunci când băiatul se va căsători nu cu colega de bancă din generală de la care a aflat de fierbințeala și pufoşenia locurilor ei ascunse, ci cu o colegă de facultate la vremea cuvenită, iarăși se va produce un cutremur al iubirii pentru băiat. După ce și-au jurat iubire eternă în fața altarului, după ce și-au unit destinele, cum se spune, colega de facultate devenită o dulce și iubitoare soție, nu rezistă și își întreabă languros soțul :
– Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta…? Fostul băiat, actualmente bărbat, e într-o dilemă devastatoare, nu știe ce să răspundă ca să nu strice privirile rotunde ale ochilor căprui ale soțioarei lui dragi. Această dilemă reprezintă alte și alte replici ale cutremurului devastator care se petrece în sufletul bărbatului apropo de iubire și înțelesul ei. Până când un bărbat poate rezista incendiilor și cutremurelor devastatoare ale iubirii ? Până când ca bărbat viața îți va arde și îți va crăpa sub incendii și cutremure pământul pe care calci și îți va dărâma sub forța lor devastatoare adăpostul șubred sub care stai ? Într-o zi, după ani și ani de căsnicie, fosta studentă căsătorită cu colegul ei, băiatul de care vă vorbeam, își va întreba plânsă soțul :
– Ce are ea și eu nu am…???
3) Iată incendii și cutremure devastatoare ale iubirii pe care nici un bărbat nu le poate evita căci sunt devastatoare și nu iartă pe nimeni… Dar încă nu v-am spus nimic despre cel mai mare și devastator incendiu și cutremur al iubirii… El vine atunci când mai ai la dispoziție douăzeci de ani care se ridică atât de puțin deasupra apelor și speranțelor vieții tale de bărbat aproape ajuns la crepuscul, când în urma și în adâncul vieții tale mai ai ghețarul și balastul greu a încă cincizeci și ceva de ani de cutremure ale iubirii. Când după cincizeci de ani știi că mai ai cel mult douăzeci de ani de trăit, ca bărbat ești obligat să constați crepusculul și punctul culminant al odiseei iubirii care te-a făcut actor mai prost sau mai talentat pe scena vieții și ți-a scos în cale o seamă de povești de dragoste prin care ai trecut mai cu succes și fericire sau mai cu eșec și durere.
4) E o ingratitudine, e un neajuns să fii bărbat, să aparții acestei specii alerte, hăituite, să arzi o seamă de ani în clocotul a atâta testosteron ce ți-a vărsat în sânge natura iar inima și gândurile i-au dat presiune și intensitate, iar apoi, când vâltoarea tinereții trece și când ai ars tot ca un lemn sub flăcările iubirii, să devii jar ascuns sub cenușă, să fii obligat de biologie și de tot să lași în urmă atâtea incendii și cutremure ale iubirii ce te-au consumat și te-au răpit genetic a fi sclavul masculinității normale din tine… Nu există spectacol mai dramatic decât să privești în ochii unui bătrânel ca în niște ferestre sparte ale unei case în care totul a ars și n-a mai rămas pic de mobilă, de lucruri, de sensuri decât grinzi transformate în jar în așteptarea unor pompieri concediați. Până când și ultima grindă transformată în jar va cădea, ca bărbat nu poți decât să-ți dorești și să iubești incendiile și cutremurele de amor care de-o viață ți-au înseninat gândurile, chiar dacă aceste incendii te-au consumat și te-au distrus dar nu atât încât cât mai ai în sânge puțin argint viu de iubire și pasiune, să-ți dorești ca un piroman un incendiu devastator al iubirii, o poveste finală de dragoste de încheiere care să cuprindă ca un episod pilot toată frământarea masculină genetică dusă pe picioare ca o boală, o viață. Și nu va mai veni nici o poveste de dragoste, nici un vis de dragoste. Sau dacă vor veni, vor rămâne cu bagajele la ușa ta de nu-ndrăzneşti să-i mai deschizi iubirii și pasiunii cum o făceai odată. Te vei uita pe vizor și vei tace sub ciocăniturile oricărui vis de dragoste ce te va mai chema. Şi atunci cu ultimele puteri te crispezi ca un melc pe care cad potoape de ploi ale amintirilor din trecut sau din viitor ale iubirii. Amintirile din trecut ale iubirii îți încălzesc inima ; amintirile din viitor ți-o răcesc de nădejde ucisă și înmormântată că evident nu ai cum și nu se mai cade a-ți mai permite visuri de dragoste ce cu atâta vervă a iubirii ți-au răpit și consumat inima și sângele o viață. Știi bine că destule bogății de iubire din inima ta au rămas nedate și au expirat, înmormântate în inima ta bătrână și expirată care încăpățânată nu poate înțelege și accepta cum de pot exista și îți pot rezista rămânând în urma patosului tău, a vieții și tinereții tale, atâtea femei care să-şi dorească să fie înconjurate de brațe iubitoare, pline de patimă și flăcări, aducătoare de liniște, de patosul unei clipe infinite de plăcere a sufletului şi trupului, a sufletului căutat generic în trupul unei femei de către bărbat ca un fluture cu trompa-i insistentă scotocind după dulcele polen în miezul și adâncul unei flori cu petale atât de deschise și divin colorate, iar tu, ca o fosilă de bărbat care ai putut dărui aşa ceva câtorva femei, să nu mai ştii sau să nu mai poți ori să nu mai ai cum să răspunzi acestei chemări alerte a feminității în floare care îți rezistă și te lasă în urmă…? Sunt femei singure sau nu neapărat singure, care te-ar jumuli de viu dacă te-ar prinde în camera tainelor şi patimilor lor ascunse nerușinate. Orice fată, orice femeie a ajuns sau va ajunge în povestea şi afacerile ei sentimentale să-şi permită sinceritatea și dreptul nebuniei de a se dărui integral unui amant, al ei, răpit universului şi lumii de egoismul ei pătimaș pentru o zi, o oră, un minut de extaz amestecat într-o noapte de dragoste, o oră sau infinitul minutului unui sărut doar… O… Nu trebuie să fii un bărbat obișnuit, nu ai cum din obişnuința precarității normalității să înțelegi ce vrea o femeie îndrăgostită. Trebuie să fii nu poet, e prea puțin spus, trebuie să fii măcar neam, rudă sau prieten, ceva, cu Don Juan sau Casanova şi să iei cursuri de la ei din tainele călătoriei şi odiseei lor în mii de inimi de femei îndrăgostite, victime fericite și sfințite de dragostea bărbaților ce le-au plăcut. Nu te mai poți sătura de atâta miere, bogății și giuvaere de frumusețe și dragoste ce poți găsi acolo în inima și miezul unei femei, ca un urs care a uitat că trebuie să mai mănânce şi mure, ciuperci sau resturi de bucătărie din restaurante din tomberoanele hotelurilor montane şi stă să caute numai miere în pădure suferind de atâta foame şi plătind cu atâtea înțepături de albine ! Nu poți să fii bărbat şi să măi rămâi întreg şi zdravăn la cap şi la inimă când ştii că într-o zi o vei termina cu nopțile de dragoste prin care ai făcut vreo două, trei femei fericite, că atâta te-a dus capul sau ai avut şansa să cucerești, şi cucerind să le acorzi lor beneficiul de a le înconjura cu delicatețea, cu virilitatea, cu insistența ta pătimașă și voluptoasă radiind din căldura şi fermitatea masculină a brațelor tale de amant cu care femeile ce ai reușit să le ai și dezmierzi au dorit să se înconjoare și sfințească, învinse de obsesiile pătimașe feminine secrete, normale şi omenești, deci scuzabile.
5) Orice bărbat are în suflet un crematoriu unde își arde cadavrele atâtor patimi ascunse trăite sau doar dorite de el, împărtășite sau doar visate, cu femei iubite și dorite ca Raiul. Orice bărbat este un muzeu al holocaustului atâtor povești de dragoste, cele mai puține trăite, cele mai multe visate, încât te îngrozeşti cum orice bărbat a putut să întoarcă cu durere și renunțare capul înnebunit după atâtea bunăciuni pe stradă, să ardă şi să proceseze în mintea şi inima sa obsesia continuă a nurilor atâtor femei, cele mai puține iubite, cele mai multe visate, pe lângă care a trecut într-o viață… Dacă ai putea să faci un computer tomograf sufletesc unui bătrânel singur, cu haine şifonate stând pe o bancă singur şi cu mâna tremurând pe un baston în parc, te-ai cruci câte cadavre de femei iubite sau numai dorite a strâns și depozitat în el şi nimeni n-a ştiut ce colecție funestă de iubire a eternului feminin adună masculinitatea în ea, de la masculul elefant, armăsar, taur, berbec, până la şoarece și până la gândacii masculi vaca domnului care se lasă târâți ore întregi de iubitele lor de care s-au prins. Bărbații sunt respingători în această ipostază a amintirii și reminiscenței freneziei libidoului lor nesfârșit și în vogă la vremea lui, dar expirat după o vreme. Tocmai de aceea, pentru acest interes manifest al iubirii care vine natural din genele lor și curge prin venele lor sub formă de testosteron, sunt bărbații adorați şi doriți doar în taină de femei care vor să se înconjoare cu brațele lor, iar soțiile să se îmbogățească cu sperma lor pentru a avea copii, necesitatea vitală a femeilor. Orice copil sărutat de mamă e rezultatul unei trecute inspirații specifice masculine numită libidou pentru care ulterior masculul plătește fiind la final numit moş scârbos libidinos. Nu poți răbda la infinit această dramă masculină a crepusculului vervei libidoului bărbatului viril luat în râs de ani și de vreme, de viață, de sănătate, de moralitatea puritană oficială, pentru care masculii plătesc trăind în genere mai puțin ca femeile, fiind ca masculi umani victime finale ale propriei biologii masculine obligate prin programul sociologic uman la monogamie asumată. Cum nu a prevăzut și evitat Dumnezeu în planurile-i creatoare nupțiale monogamice pentru oameni, că dacă femeia e supărată pe tine, să fii obligat de moralitatea creștină a tainei cununiei și de semnătura pe certificatul nupțial să stingi cu benzină în interiorul corpului tău care arde, grinzile și tot mobilierul trupului tău care nu e vinovat cu nimic că nu e ignifug ci că arde până la jar din dragoste și dorință fără limite a eternului feminin ? Ce e acest stres continuu masculin al ponderării hormonilor biologiei, dacă nu un incendiu și un cutremur devastator al iubirii sub care toți bărbații cad răpuşi şi rămân doar dulci amintiri în mințile şi inimile doamnelor ajunse și ele cu părul sur pe la tâmple și cu foste inimi îndrăgostite care nu vor să îmbătrânească, cum bine spunea Ioana Radu într-o romanță…?”
