SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU (REACTUALIZAT)

4) SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU
 
                         1)
 
  A ști sau a nu ști cât mai ai de trăit ? ; aceasta-i întrebarea fără răspuns sub teroarea căreia trăim până când, într-o zi un doctor franc, cu foarte multă treabă pe secție, te va bate prietenește cu mâna pe umăr și îți va spune presat de interogația insistentă a privirilor tale fixându-l țintă în ochi : "Tataie, cu cancerul matale de prostată care n-ai venit la mine la timp mai ai doar șase luni, cu bătaie..."
... Cu un nod în gât, cu gura uscată, nu știi ce să crezi : Mai bine e să știi când vei muri ca să-ți programezi anxietatea în funcție de câtă treabă mai ai pe acest pământ sau să nu știi când vei muri ca să trăiești în fiecare zi ca și cum ar fi ultima și fiecare zi să-ți fie ca un bairam de spus adio acestei lumi și experimentului Lui Dumnezeu cu tine...? Iată, înțeleg acum bețivii și drogații ; ei își îneacă amarul sărbătorind și spunând în fiecare zi un adio vieții lor fiind absolut realiști că alcoolul le aduce fericirea și în el rezidă adevărul ; în caz contrar, lipsa de euforie a lucidității lipsită de vicii, deși e sănătoasă, e de o sănătate opacă, ternă și morbidă, lipsită de gustul unei satisfacții savuroase și autentice, care aduce doar angoasă, amar și neliniște ; și nici o angoasă și neliniște nu e mai grozavă decât aceea de a nu ști anul, luna și ziua când vei muri, a nu ști de ce boală răpus vei muri într-o zi, incertitudini care sunt cea mai neagră și amară soartă și nedreptate pe care Dumnezeu pare că a putut-o hărăzi unor ființe conștiente pe care le-a creat ; și pentru a uita partea asta rea, iată, bețivii își sting amarul în cârciumă ; pe când cei credincioși, virtuoși și evlavioși Lui Dumnezeu își sting amarul în biserică și sunt foarte fericiți căci ei știu când mor : atunci când dă Domnul după cum zic ei, și astfel, au descoperit rețeta fericirii după care știu precis că odată morți, se vor duce toți în Cer în părtășie cu Dumnezeu, când toată viața lor n-a fost decât un stagiu în care s-au pregătit numai de moarte, unica experiență aducătoare a rendez vous-ului cu Dumnezeu prin acest ritual corespunzător al credinței. Pentru necredincioși situația e dramatică : ei rămân veșnic suspendați în incertitudine, dezabuzați și complexați de ziua morții, neînțelegând ce-i lipsea Lui Dumnezeu de s-a gândit într-o mare frenezie creatoare să facă omul care trebuie să se îmbolnăvească și să moară și mai ales care este conștient că trebuie să moară, acolo, stâlcit în dureri pe un pat de spital, ori acasă, trimis pachet de spital când devine un caz incurabil închis. Credincioșii chiar doresc să se îmbolnăvească, deși n-o spun, pentru ca să se predea, așa putred de bolnavi cum sunt, în mâinile tămăduitoare ale Lui Dumnezeu, doctorul suprem al tuturor bolnavilor și disperaților de-au existat vreodată.
  Când a făcut Dumnezeu primul om, pe Adam, El l-a făcut lipsit de boli și nemuritor ; aceasta era o calitate moștenită de pe urma habitației endemice în Rai. Tot ce e-n Rai e molipsit de acel loc și capătă acel har încât devine nemuritor, sănătos și fericit. Dar după ce Adam și Eva au căzut în păcat, ei au încetat a mai fi nemuritori, sănătoși și fericiți și au început să vadă că sunt goi și că trebuie să se îmbolnăvească și să moară într-o zi făcând ca și noi cu mâna bezele de adio peisajelor mirifice ale Raiului de la geamul trenului durerilor vieții de zi cu zi. De-atunci încolo, de la alungarea oamenilor din Rai, Raiul s-a închis pentru oameni și nimeni nu mai poate intra în Rai decât cu picioarele înainte, mort și băgat în pământ în întunericul sicriului și trecând prin Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu în care ți se impută orice fluierat în biserică și orice zi în care nu ai postit, atât alimentar cât și trupește. Desigur, trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu că a inventat iadul în care se torturează criminalii, violatorii și tâlharii, mânca-i-ar moartea, dar dacă aceștia au șansa să fie eliberați într-o zi de Dumnezeu după îndelungi rugăciuni ale mamelor lor iar cei omorâți de criminali să rămână veșnic în iad numai pentru că au fost atei, ne mai gândim asupra fericitei oportunități a inventării unui astfel de iad universal de către Dumnezeu. După căderea în păcat a primilor oameni creați de Dumnezeu și alungarea lor din Rai nu știu ce bucurie a avut acest Creator privindu-şi urmașii primilor doi oameni creați, cum se chinuie pe pământ și nu știu ce nevoie interioară Îl mână pe Creator să dea la infinit aprobare să ne mai naștem fiecare și să ne mai chinuim așa în acest blestem divin numit viață departe de leagănul Raiului. E dulce traiul în Rai, nu-i așa bunilor samariteni credincioși care în fiecare noapte vă culcați cu gândul la visul paradisiac și în fiecare dimineață vă treziți uzi de transpirațiile acestui vis profund ? Acesta să fie sensul vieții noastre, să trăim între coșmarul realității necazurilor și durerilor noastre de zi cu zi și psihoza visurilor paradisiace eliberatoare din fiecare noapte ? Dar astfel, ziua măcinându-ne de dureri de cancer iar noaptea eliberându-ne prin visul liniștitor la Rai, e de neînțeles ce plăcere și necesitate interioară Îl mână pe Dumnezeu de la Facerea Lumii să ne vadă cum tot ne mai naștem și murim în acest lagăr numit viață și cărui scop servește această rânduială malefică de a fi purtați ca niște animale de sacrificiu pe cărările suferințelor și umilințelor vieții terestre de zi cu zi, apoi resuscitați noapte de noapte cu visul paradisiac eliberator ? Pentru noi oamenii, e de neînțeles ce fericire și bucurie a vieții e să trăim astfel pendulând între alienarea durerilor zilei și alienarea morfinei visurilor paradisiace ale nopții sub stigmatul fatalității de a nu ști niciodată precis când ne vom îmbolnăvi și va trebui să murim, să fim deci aruncați inexorabil la ghena de gunoi a universului, spunându-ni-se gogorița jenantă și puerilă că datorită meritului credinței am scăpat de oroarea iadului și că astfel din acest gunoi funerar al cadavrului vom renaște și ne vom reîntoarce în Rai, stingheri sub formă de duhuri și suflete mirobolante hălăduind printre stele, găuri negre, quasari, pulsuri, nebuloase cosmice și galaxii...! Supărarea divină că nu L-am ascultat pe Dumnezeu și am mâncat niște mere nenorocite și otrăvite din Rai, a fost prea extremă și grozavă iar pedeapsa pentru asta să fim etern scoși afară din Rai și băgați din nou acolo doar cu picioarele înainte eventual, a fost exagerată când Dumnezeu care ne-a cerut să iertăm greșiților noștri de șaptezeci de ori câte șapte a fost primul care nu ne-a iertat strămoșii greșind întâia dată furând din Rai un măr nenorocit, otrăvit și blestemat. Și de atunci tot murim pe bandă rulantă, blestemul nu se mai termină. Dar dacă privim mai adânc această tristă și dramatică soartă a omului, că trebuie să moară, dar nu așa pur și simplu ci neapărat în dureri de boli ori accidente, s-ar putea ca Dumnezeu să aibă dreptate că nu ne-a luminat să știm dinainte data exactă când vom muri fiecare. Căci fiindcă Dumnezeu a iubit atât de mult omul, ne-a scutit de angoasa de-a ști exact dinainte când vom muri, când putea foarte bine cu dispoziția și competența Sa creatoare să ne spună ziua când vom expira și vom pieri, când va trebui să fim aruncați în tomberonul mormântului, când pentru Dumnezeu totul e posibil în infinitatea Atotputerniciei, milei și bunătății Sale. Dar fiindcă ne-a iubit atât de mult, Dumnezeu ne-a scutit de frica de-a ști dinainte ziua când vom muri. Căci ce fel de viață ar fi fost aceea să știm concret dinainte ziua când vom muri și va trebui astfel să încheiem socotelile cu viața, cu tot și cu toate, tremurând de frică și disperare de adulmecarea apropierii și conștientizării zilei în care expirați vom sfârși ? În mare mila Sa, Dumnezeu ne-a oferit prin secretul morții noastre un relativ echilibru în amara desfășurare a vieții, și fiindcă știa că noi adulmecând ziua morții nu vom mai fi buni de nimic înnebunind de blazare și disperare, ne-a făcut să nu știm ziua fatidică a morții, pentru a viermui inutil și precar, rudimentar, pentru a râde și a ne distra ca proștii pe scena tragediilor vieții noastre până în ultima zi a vieții și ultima drojdie a necazurilor ei. Sărbătorind în chefuri și petreceri, căci după cum spunem noi, viața-i scurtă și trebuie trăită, suntem preocupați efemer și specializați pe hârbul nostru de viață, pe bucuriile ei lumești, deșarte și trecătoare ; și cu toate chefurile și petrecerile noastre de voie bună, sparte de scandalurile și tragediile vieții nici nu ne dăm seama cum adăugăm vieții ani după ani cu dureri și lacrimi și nu putem da viață anilor noștri, și nu putem să facem uz până la saturație de surogatul de ne-a fost denumit viață legată cu ață, fiind copți doar pentru toată gama de boli și drame ce ne va pricinui sfârșitul în mizeria decrepitudinii îmbătrânirii și succesului cancerelor noastre de toate zilele și a demenței senile și alzheimerului cu care ne vom încheia socotelile cu lumea și cu rațiunea. Bine că nu ne știm sfârșitul dinainte. Astfel, Dumnezeu este salvat. Căci ştiindu-ne sfârșitul iminent, ca specie inteligentă homo sapiens, cineva, niște savanți nebuni, într-o inspirație obraznică și neortodoxă furnizată de muza fricii de moarte ar fi inventat se prea poate antidotul tuturor bolilor și noi toți am fi profitat tămăduindu-ne și întârziind nemăsurat moartea, ca să murim foarte bătrâni și de moarte bună, cu zâmbetul pe buze, fericiți și scutiți de alzheimer și stigmatul ororii tuturor bolilor, în disprețul și sila Lui Dumnezeu care nu va mai avea ce face cu bolile la care s-a gândit o veșnicie să le inventeze pentru noi, iar ele, bolile vor protesta către Dumnezeu că rămân șomere și pe drumuri. Dimpotrivă, Dumnezeu a avut grijă prin planul strălucit al Creației în care a hotărât ca fiecare să murim cătinel de câte o boală și meteahnă, făcându-ne astfel pe toți apți și copți pentru a fi carne sigură de tun industriei morții și destructurării noastre, având parte de toate bolile pe care Dumnezeu nu degeaba le-a inventat ci ca să suferim de ele, nu ?! În această instituție a dispariției noastre numită moarte, patronată și gestionată de organul suprem competent abilitat în persoana Lui Dumnezeu, noi oamenii trebuie să avem minima decență de a onora după datoria creștinească trebuința și scopul necesar și vital pentru Dumnezeu ca să crăpăm, să dispărem și sucombăm într-o zi, fără obiecții, fără opinii, fără sentimente și resentimente, ca robi și subordonați deplin ai Lui Dumnezeu ce suntem, în împlinirea datoriei obștești de-a răspunde degrabă, neîntârziat și prompt muncilor iadului și Raiului ca scop ocult, ultim și perfid, chiar dacă irațional, prin care suntem obligați de soartă și de firea lucrurilor să răspundem chemării și poftei Lui Dumnezeu de a ne ști răpuși odată pentru totdeauna de acest genocid inexorabil sine qua non al destructurării noastre prin moarte pe care o datorăm experimentului nemaipomenit cu care se mândrește Dumnezeu în acest univers, experiment care s-a numit Facerea Lumii.

                      2)

  Nu pot concepe cum nu a prevăzut Dumnezeu în experimentul Său numit Facerea Lumii că indiferent cât de amară ne-ar fi viața, totuși nouă ne e pagubă și necaz a o sfârși, ne e teamă și greață a muri, chiar de știm că vom moșteni Raiul și mântuirea din mare mila Lui Dumnezeu. Astfel, dezabuzați de această neagră promisiune a morții, toți o detestăm visceral deși murim împăcați în mâinile Lui Dumnezeu ca niște șoricei hamsteri în mâinile unei fetițe, dar cu sufletele otrăvite și bolnave de acest efect al scontării decesului, aruncat ca un balast și o molimă inexorabilă fără șovăire și regret pe capul creaturilor de către cel mai bun dintre tații universului, Tatăl Nostru din cer. Iraționali și drogați, alienați de această dragoste divină supranaturală și de aceea puțin probabilă, îi purtăm totuși Lui Dumnezeu un adânc respect deși urâm din rărunchi moartea cu care s-a ocupat în planurile-i creatoare și pe care ne-a ursit-o atât de generos pe cap, la care s-a gândit o veșnicie și i-a picat cu tronc a ne-o rezerva ca și consecință și plată a vieții, ca urmare a tuturor bolilor, a îmbătrânirii și ramolirii, toate alese de Dumnezeu ca și zestre pentru noi din cufărul otrăvit al bolilor și durerilor ce stăteau într-un colț malefic al laboratoarelor divine gata să fie descoperite de un Demiurg pentru uzul nostru, al nefericiților pământeni. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt, până la lacrimi, dar urâm involuntar unele lucruri pe care le-a făcut,  urâm până la scârbă diavolii pe care i-a creat, ori dacă nu i-a creat, a tolerat să poată apărea împreună cu tot iadul și instrumentarul lui de tortură în această actualitate a universului. Era o posibilitate ca durerea, moartea, diavolii și iadul să nu existe. Era o posibilitate ca să existe un univers plin de flori și pace, plin de duhuri bune și curat de orori și duhuri rele. Dar cum să nu existe răul în lumea noastră a pământenilor, când acest rău a fost adus de diavoli, iar diavolii și iadul sunt și ele creații ale Lui Dumnezeu printre atâtea alte creații,  când la toate creațiile s-a gândit o veșnicie Creatorul nostru ? Dacă Dumnezeu a inventat un iad, atunci e sigur că a inventat un iad perfect, cu diavoli hotărâți să-şi facă treaba, motivați și înzestrați de Dumnezeu cu talent și cerbicie să-şi respecte fișa postului elaborată erudit de Dumnezeu în nevoia Lui creatoare care i-a dat ghes să pună la treabă diavolii și iadul, exclusiv pentru uzul uman, nu numai pentru criminali, dar și pentru atei pașnici deopotrivă. Pe frontispiciul iadului trebuia, era mai potrivit să scrie : "Iad Pentru Criminali". Dimpotrivă, în iad vei intra chiar și dacă nu ești criminal dar ai păcătuit numai și cu gândul, ori ai fluierat sau scăpat un pârț în biserică. Dacă nu-L mărturisești pe Dumnezeu și îi iei numele în deșert, dacă Îl ignori sau nu-ți pasă de El, dacă nu-L poți iubi cu forța deși El declară că te iubește indiferent de voința ta, dacă nu vrei să ai de-a face cu El căci te sperie și îți repugnă vidul, inevidența, supranaturalul și tăcerea Sa îndârjită, atunci Îl vei jigni iremediabil pe Dumnezeu în ambiția și vanitatea Sa totalitară de a pretinde obediența și iubirea tuturor și El te va damna, se va răzbuna corespunzător pe tine pentru nepăsarea ta și fără nici un regret te va da pe mâna haidamacilor, a gărzilor iadului unde vei împărți celulele de schingiuire cu toți criminalii și interlopii siniştri. De aceea, noroc că Dumnezeu ne-a inventat pe toți, și pe cei ce-L iubesc și pe cei ce nu-L iubesc, căci dacă cei ce-L iubesc sunt din ce în ce mai puțini și iubirea lor nu îi mai ajunge Lui Dumnezeu, El trebuie să se răcorească și să-şi verse amarul, oftica și năduful pe restul omenirii, din ce în ce mai mulți, pe toți cei ce șovăie în credință, pe cei numiți necredincioși. Astfel, privind consolat cum cu ștampila de păcătoși pusă pe noi cei mai mulți dintre noi suntem duși cu trenurile morții către lagărul iadului, Dumnezeu răsuflă ușurat și se simte mândru împlinindu-şi această datorie ca să ne arunce astfel pe cea mai mare majoritate a noastră, a celor necredincioși în iad, pentru că nu corespundem standardelor divine, dându-ne muncilor diavolilor, hărăzindu-ne această mizerie postumă pe cap, evident, după ce nici unul n-am scăpat de mizeria vieții în care am deschis oricum ochii. Menindu-ne o viață și o moarte de mizerie, numai așa Dumnezeu s-a mai răcorit de tot năduful ce-a avut mai otrăvit și mizantropic adunat o veșnicie în sufletul Lui divin. Această lume și noi nu au fost inventate de Dumnezeu pentru noi, pentru folosul, beneficiul și fericirea noastră. Inspirația creatoare nu se risipea și cheltuia pentru hatârul și fundul nostru. Dumnezeu s-a apucat să creeze această lume în primul rând ca paratrăsnet pentru El, ca să se descarce pe ea de toată greața și urâtul adunat o veșnicie în sufletul și singurătatea Lui cosmică și inutilă, ca să-şi dea Sieși un rost, o importanță și o justificare, ca să se facă Împărat și să domnească cășunând astfel pe niște creaturi numite oameni, trimiși în iad să fie cobai ai experimentelor Sale creaționiste, în inspirația-i fecundă de Creator al tuturor văzutelor și nevăzutelor, al tuturor experimentelor frankensteiniene ale acestui univers.

                        3)

  În înlănțuirea cauzală a evenimentelor, faptelor și lucrurilor, dacă Dumnezeu nu inventa oamenii, nu inventa nici bolile, durerile și nici moartea creaturilor omenești, precum nici locul veșnic de reciclare, iadul, diavolii, ori chiar și Raiul, inutil fără materia primă a sărmanilor oameni de carne din care se extrage cu de-a sila și cu forcepsul morții sufletul pentru Rai. Tot ce-am câștigat prin această Operă a Lui Dumnezeu prin care ne-a pus o minte în cap nu e decât conștientizarea cu această minte a dramei noastre totale, sorbirea până la drojdia amară a acestui cumplit neajuns al vieții care a venit la pachet cu toată gama durerilor și sordidelor efecte ale viețuirii. Pentru aceste drame toți văd în Dumnezeu vinovatul principal dar dintr-un ultim respect nu-L înjură direct pe Dumnezeu, ci toți se înjură unii pe alții de Dumnezeii mamei lor. Și astfel, totdeauna Dumnezeu scapă cu fața curată. Căci cu ce eficacitate am vorbi și ce drept am avea noi să-L facem pe Dumnezeu vinovat și răspunzător de așa oprimare perfidă existențială ce ne-a pricinuit scoțându-ne din haos ? Oricum, cu noi sau fără noi, Dumnezeu tot avea de gând să facă ceva pe lume, niște amărâți, ori tot atât de amărâți ca noi și a noastră soartă, ori mai amărâți. Amărăciunea este eticheta pusă pe fruntea ființelor numite oameni, și degringolada și tragedia vieții lor este tot ce-a reușit Dumnezeu să le ofere ca și sens al vieții, căci dacă Dumnezeu făcea o lume bună și niște oameni fericiți, nu eram și noi printre ei ? ; și mai era nevoie să facă Dumnezeu un Rai și să ne îmbie pe toți cu speculația fericirii paradisiace ori să ne sperie pe toți cu gogorița iadului dacă făcea o lume reușită și niște oameni buni pe pământ ? Ori nu trebuie noi să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mai mic, iadul și diavolii aceștia pe care îi avem așa cum îi avem, în locul unui rău mai mare perfect posibil și verosimil în capriciul creativ al Lui Dumnezeu care ni-l putea da pe cap ? Dacă durerile și moartea noastră sunt efectul ultim al Creației Sale, oricum, mulțumim Lui Dumnezeu că ne-a scos din neant și ne-a dat și nouă măcar niște senzații tari și extreme ca să nu ne plictisim : Senzațiile durerilor culminate cu senzațiile agoniei morții, cumplite și tari senzații, singurele senzații extreme ce ne țin loc de ultimă distracție și adrenalină cu adevărat memorabilă, față cu starea inertă a păcii neantului din care ne-a scos Dumnezeu ca să ne dea adrenalina și senzațiile morții. Nu poți să nu urăști de moarte acest cadou al Lui Dumnezeu. De aceea, neavând de ales, toți pe-un capăt încercăm să trişăm moartea și tragem cu dinții de acest hârb de viață, vrând s-o prelungim efemer, deşart și inutil cu încă o zi,  cât mai mult, indiferent cât de amară și dureroasă ne-ar fi și pioşi mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate. Mulțumim pentru viață, pentru boli, pentru moarte și putrezire și întunericul lugubru al mormântului. Mulțumim pentru praf și mucegai, pentru bube și pentru puroi. Mulțumim că vegetăm și mulțumim că murim. E soarta noastră dictată de dispozitorul de serviciu în tură al acestui univers, numit Dumnezeu. Că bun, că rău, trebuie să-L iubim pe acest Dumnezeu al nostru, ultimul martor pe care Îl privim cu ochii injectați dați peste cap cu prilejul agoniei morții. În alt univers paralel poate activează în tură un alt Dumnezeu de serviciu, ca un alt impiegat la o altă gară cu pereții mai vopsiți, cu mai multe trenuri și mai multe linii. Deocamdată noi suntem arondați Dumnezeului acesta care omoară și pedepsește prin diavoli, pulbere de stele și ei ca și noi, creaturile Domnului deopotrivă. Atât numai că diavolii nu mor, dar noi da...! Și ce mai plângem la mormânt, ce ne mai căinăm și ne smulgem părul din cap...! Ne pare rău să murim... Rău tare...! Altfel n-am aștepta moartea cu bucurie și satisfacție ? Ne e frică și groază de boli și suferință fiindcă știm că acestea sunt uvertura morții ce accelerează sfârșitul și aduc mai grabnic moartea, neantul, scoțându-ne brutal din obișnuința vieții care oricât de chinuită și dureroasă ar fi, tot o simțim mai preferabilă decât trista realitate a morții, cu atât mai angoasantă cu cât nu avem nici un fel de date concrete și idee despre ce vom păți când vom muri și nici nu vom avea vreodată, decât explicația ficțiunilor ridicole care ni se livrează ocult și speculativ de către învățătura religioasă ancorată definitiv și molipsitor în trecutul obscurantist și ignorant al anticei și sălbaticei omeniri, astăzi la fel de actuală în obscurantism, în moravuri și morală ca și acum trei mii de ani. Atât știm, cum știau și semisălbaticii anticelor popoare ale vechiului Testament, că trebuie să trecem testul Înfricoşătoarei Judecăți a Lui Dumnezeu care va dispune discreționar de soarta noastră, după filozofia-i și calculele personale pe care nu avem dreptul de a le comenta și aprecia oricâte păcate, multe sau puține vom avea vreodată. Disperarea ne e cu atât mai mare cu cât știm că avem o mare neșansă de a fi damnați și destinați inexorabil suferinței, iadului în toată splendoarea sa.

                         4)

Iadul e tot ce ni se potrivește mănușă caracterului nostru uman ; și când ai zis om ai zis firav și neputincios, păcătos în ultimă instanță. Pretenția la Rai e un lux prea mare pentru neputințele și inaptitudinile noastre religioase, astfel încât sfârșitul și moartea noastră chiar dacă legic normale, le asociem totdeauna cu iminența suferinței și chinului morții și foarte vag, inconsistent și relativ cu posibilitatea răsfățului serafic într-un Rai neverosimil și de aceea amar și nesimțit de utopic și machiavelic. Căci murind, știm sigur că o vom face în urma unui chin, al unui accident mai stupid sau nu, a unei suferințe și boli ce ne va aduce o DURERE insuportabilă cărnii noastre degradabile, singura avuție concretă și sigură ce ne oferă identitatea de-a fi sigur și precar aici și acum, sufletul fiind prea ocupat cu fardarea și împopoțonarea pentru a fi bine plăcut exigențelor estetice și ezoterice ale Lui Dumnezeu pentru moștenirea vacanței eterne din spa-ul de pe lumea cealaltă numit Rai ; nu vacanța cărnii, stați liniștiți, ci vacanța sufletului nostru. Între sufletul și carnea noastră e un antagonism iremediabil. Sufletul nostru, ce e dacă nu doar un curent electric de intensitate nanoamperică generat de reacțiile chimice ale neuronilor noștri ? Ne rămâne carnea care e tot ce avem și tot ce ne definește clar, cu ea simțim și palpăm spațiul și materia direct, e deci tot ce e mai aproape de percepția noastră, de pielea noastră și care ne generează simțurile directe cu care trăim. Ce altceva decât carne suntem, obligați de-a ne-o îngriji și doftorici pentru a oferi sufletului condiția necesară să se manifeste în preocuparea fanteziilor și sulemenirilor sale transcendentale ? Dacă avem carne avem și suflet. E pueril a crede că sufletul e un abur care iese pe gură și fuge de corpul nostru muribund în agonia morții ca niște păsări călătoare care caută binele migrând în țările calde. Ce e sufletul, dacă nu o reacție chimică și un curent electric infim de ordinul nanoamperilor, curent generat de cărnurile noastre ? Ne place să credem că sufletul e undeva cuibărit la căldurică în noi, în cap sau în inimă și că n-are nici o legătură nemijlocită sau înrudire de castă și valoare cu cărnurile noastre. Sufletului ne place să-i atribuim superioritate și să-l înălțăm în rang deoarece are sânge albastru de sfințenie, și aspirație către brațele primitoare ale Domnului ; pe când hoitul nostru singuri ni-l boicotăm și disprețuim când îl credem un troglodit care nu are a se măsura cu excelența princiară a sufletului călător în stele și în Rai sau iad, după caz, după fapte sau păcate. Dar putem noi crede în sufletul nostru trădător care în manierele, pretenția și mândria de a aspira la infinit nu are a se murdări cu hoiturile noastre mojice și trecătoare ? Pe suflet nu putem conta căci atunci când îi vine sorocul oricum își ia tălpășița și zborul și se duce la Dumnezeu care are atâta nevoie de miliarde de suflete și nu știm ce face cu ele, cu atât de multe. Nu vrem și basta să înțelegem că odată ce murim, creierul și inima noastră care se strică, nu mai pot întreține reacțiile chimice ale neuronilor și electricitatea lor care dispare ca orice electricitate ce nu mai are un generator și un conductor care s-o susțină. Când murim, s-a stricat generatorul și s-a stins lumina. Sufletul rezistă însă în ochii închiși ai credincioșilor, care văd lumini sub pleoapele închise și le zic acestor lumini suflet, Rai și Dumnezeu. Oamenii au tot dreptul să facă și să creadă orice, cu și despre sufletul lor. Noi oamenii făcând din sufletul nostru un alter ego al nostru care ne parazitează și ne folosește intens și din interes carnea, îi dăm un gir pe care nu are cum să-l aibă și să-l merite. Căci dacă facem din suflet o entitate selectă și superioară demnă de a da fața cu Dumnezeu, pe când hoiturile noastre, ferit-a sfântul, nu au această onoare, nu înțelegem de ce acestui suflet i-a cășunat să se aciueze în noi, în cărnurile noastre limitate, degradabile și atât de jalnic muritoare după cum e normal ca orice se încadrează în biologie să moară și să sfârșească astfel după legile naturii. Noi murim și putrezim, ne umflăm și ne înnegrim în sicriu sub asaltul și festinul bacteriilor și viermilor cei neadormiți. Corpurile și carnea noastră sunt plebe comună fără excelența și grandoarea sufletelor. Iar atât timp cât suntem vii nu suntem decât niște hoituri iminente, parazitați de suflete meschine căci se încurcă cu noi doar din interesul de a crește din carnea noastră pentru a prinde putere și a parveni pe lumea cealaltă zburând din gura noastră ca niște potârnichi din calea trenului. Dar atunci nu înțelegem de ce sufletele noastre, dacă tot au pretenția că sunt distincte de cărnurile noastre troglodite și sucurile morții și putrezirii acestor cărnuri, nu s-au aciuat în stele, în oricare alte lucruri extraordinare din univers dacă tot au pretenția la excelență și veșnicie și la Dumnezeu, și au ales să-și facă o matrice, un cuib și o lansare din cărnurile noastre și din noi, sărmanii și limitații de serviciu ai universului. De-ar fi avut o clipă de luciditate și înțelepciune, sufletele noastre ar fi înțeles că e cinic și machiavelic să ne paraziteze și folosească mercantil și ciocoiesc în durerile și neputințele noastre atât de evidente și că astfel suntem jigniți până dincolo de lacrimi de așa o nepotrivire de caracter între unii și alții, între carnea noastră și sufletul ce emană din ea, când excelența și pretenția la infinit a sufletelor noastre e total incongruentă limitărilor și groaznicelor dureri și lipsă de virtuți cosmice ale cărnurilor noastre. Să nu fi știut sufletele că noi nu suntem decât un ghem de mațe și un lighean de organe adunate într-o carcasă ridicolă ce umblă și poartă aceste nimicuri inutil pe două picioare obosite și pline de varice pe suprafața acestui pământ până se strică toate de nimerim în groapa în care toate senzațiile și ambițiile noastre dispar de parcă nici n-au fost vreodată ? Ori poate de aceea s-au aciuat sufletele în noi, că aveau nevoie de niște proști și naivi pe care să-i folosească și părăsească la greu după ce au crescut în noi și le-am folosit drept rampă de lansare spre scopul lor materialist și egoist de a evada din noi într-o lume mirifică a Raiului inaccesibilă cărnurilor noastre ? La fel fac și viespile care parazitează unele omizi : Își vâră în ele ouăle, cum ne bagă Dumnezeu în noi sufletul. Ouăle se fac larve care consumă toată omida ; apoi larva, fără nici un regret sau recunoștință, iese și zboară, la fel ca și sufletul nostru care lăsându-ne să putrezim în pământ, despărțindu-se de noi fără nici un regret, luând de bună speculația Lui Dumnezeu că din pământ suntem și în pământ trebuie să ajungem, sufletele noastre sunt responsabile de genocidul nostru evident și țeapa monumentală care ne-au tras-o, ori sufletele, ori Dumnezeu, unul dintre aceștia sigur, căci din vina Lui Dumnezeu și al sufletului nostru rămân cadavrele noastre fără suflet și fără viață, când Dumnezeu și sufletul nostru au bătut palma ca niște hoți peste cadavrul nostru și l-au lăsat fără viață, fără tot ce era mai important.

                       5)

  Pentru ce a rânduit Dumnezeu carnea pe noi și durerile ei nemiloase dacă suntem atât de firavi și sărmani în vidul înghețat al universului iar sufletul, princiarul, avea nevoie de un suport care să nu fie atât de amarnic chinuit și jignit de moarte cum e carnea noastră bolnavă ? Cum mai putem duce pe picioare un suflet atât de toxic, grandoman și străin durerilor noastre ? Nu putea Dumnezeu în mare Înțelepciunea și Mila Sa să arunce durerea în pietre, în stânci inutile și neînsuflețite, în munți, că tot avea atâția pe acest pământ ? Ne-a lăsat Dumnezeu pe cap, cu un simplu și otrăvit click de baghetă divină, durerea și chinul cancerelor noastre curente care fac ravagii printre noi și ne omoară cu zile. Cu ce inimă de Tată vitreg a rânduit Dumnezeu pentru noi durerea ca să ne fie un modus vivendi inevitabil până la moarte ? Durerea fizică pare că în genialitatea Sa ne-a rânduit-o Dumnezeu ca să ne alerteze că ceva nu merge bine în corp și să ne ducem în spital, ultima noastră haltă către neant, ca să luăm degrabă pastile, injecții, poțiuni și măsuri de lecuire. Știm însă sigur că Lui Dumnezeu nu-i pasă de durerile noastre și nu pentru a ne ajuta ne-a dispus durerea ci ca efect pervers al nepăsării și disprețului Său simptomatic față de gestiunea propriilor creaturi. Nepăsare se cheamă din partea Lui Dumnezeu, ori chiar cinism, machiavelism,  dispreț și ură extremă și viscerală față de noi dacă Dumnezeu ignoră să afle degrabă și reparatoriu de dramele noastre sau mai rău, chiar consimte la fatalitatea ce o îndurăm stoic prin suferințele și ororile noastre care nu se mai termină și ne duc pe toți la boală, la afecțiune care se termină cu aceeași moarte prin care ne așteaptă sordida și lugubra groapă. Amploarea și recurența acestor dureri ale cărnurilor noastre ne fac să nu mai înțelegem nici rostul și nici logica lor și nici urmă să dibuim vreo urmă de milă divină și de vreun Dumnezeu pe-aici pri'mprejur. Căci nu înțelegem cu ce-l mai pot ajuta pe un canceros incurabil în fază terminală grozăvia atâtor crunte dureri dacă tot nu se mai poate face bine. În ultimele clipe ale agoniei unui canceros nici morfina nu mai poate învinge durerile muribundului care nu mai e om ci personificarea unei dureri infinite. Iacătă că astfel nu mai înțelegem de ce și în ce folos cosmic ne e dată de Dumnezeu amplitudinea acestor dureri ale cancerelor noastre ce se dezvoltă în progresie geometrică odată ce ne apropiem de faza terminală a cancerului. Nu înțelegem rostul și trebuința incomensurabilelor dureri, extreme până în ziua morții, când doar morfina inventată de oameni și nu rânduită de Dumnezeu în Cartea Sfântă mai pot calma puțin această grozăvie și oroare a cărnii noastre ce s-a stricat, depozitara sărmană a sufletului nostru râvnit atât de pervers de Dumnezeu, când dacă ne ia sufletul, noi cu carnea nu mai avem ce face, și nici Dumnezeu cu atât mai puțin, dovadă că o aruncă la ghena de gunoi a mormântului nostru ! Cinismul și ura Lui Dumnezeu față de specia Lui preferată, oamenii, nu se oprește aici când vedem cum ne-a rânduit Dumnezeu durerile. Chiar și într-un act normal ca cel al nașterii de prunci, Dumnezeu ne-a băgat bățul prin gard și a condamnat femeile să nască în grozave dureri pruncii cei inocenți, în trauma și riscul nașterii care nu se oprește de a fi rânduită de Dumnezeu numai mamelor, ci se răsfrânge uneori și asupra pruncilor care nu pot fi născuți uneori pe cale naturală și atunci femeile apelează disperate la cezariană, asta ca să evite unele complicații ale nașterii cum ar fi sugrumarea pruncilor în timpul nașterii cu propriul cordon ombilical. Cred că greșeala Evei și a lui Adam totuși s-a prescris de atâta amar de timp de la Facerea Lumii, ori nu înțelegem de ce trebuie să mai plătim noi neîncetat, generație după generație pentru această moștenire barbară a păcatului primordial pusă de un Dumnezeu inimaginabil de crud pe capul nostru ca să suferim astfel prin moștenire anatema și surghiunul durerilor vieții noastre pământene pentru nefericita greșeală și păcat al primilor oameni făcuți de Dumnezeu atât de ageamii și iresponsabili încât să-și taie craca de sub picioare atât de prostește furând un măr inutil dintr-un pom inutil dintr-un Rai inutil. Astfel încât nouă oamenilor nu ne-a mai rămas decât să simțim că suntem destinați celei mai negre batjocuri cosmice pe care o putea în posibilitățile sale oferi universul unor ființe locuitoare : viața în lipsuri și dureri, apoi moartea și iadul, ori mai rău, speculația otrăvită a unui Rai de niciunde și de nicăieri. Toate acestea s-au numit "Facerea Lumii" ; o operă ridicolă, dacă n-ar fi grotescă din nefericire.

                       6)

  Fericiți călugării cei sporiți în credință care știu sigur că după o viață de suferință și sfârșit inexorabil de cancer, Dumnezeu le va face parte de liniște, tămăduire și fericire în Rai de unde a fugit toată întristarea și suspinul. Dar noi ? Noi care nu suntem sfinți cum să privim sfârșitul, cancerul și moartea altfel decât cu o frică, ură și oroare ireparabile, ce vin normal ca o concluzie logică a simțurilor și scontărilor noastre normale ce rezultă din evidența dramatică a acestor tragice realități atât de verosimile și plauzibile ale dramelor noastre umane atât de inuman îngăduite de Dumnezeu ? Puși în fața unei atât de triste evidențe, nouă oamenilor care ne apropiem de o vârstă și astfel bolile cuceresc redută după redută în noi făcându-ne să ne simțim astfel atât de trădați, părăsiți, doborâți și orfani în acest univers, atât de copți pentru moarte, nu ne mai rămâne decât să ne facem testamentul și rugăciunea cea de pe urmă, să ne rugăm caduc și de-a surda Lui Dumnezeu în fiecare zi cu scârba zilei celei de pe urmă și fiindcă știm că suntem un experiment eșuat al Lui Dumnezeu, nu ne mai rămâne decât să ne pregătim în fiecare zi de moarte, fără frică și păreri de rău ci doar cu normala scârbă ori ură a simțurilor făcute și aprinse în noi de un Dumnezeu Creator, și să ne așezăm singuri în sicriu, să ne cumpăram fiecare unul mai ieftin, să închidem ochii și să tăcem, să murim cu un dor inutil de Dumnezeu, de Nimic.

ACADEMIA VIRGINELOR DISPERATE (REACTUALIZAT)

38) ACADEMIA VIRGINELOR DISPERATE
 
                      1)

  Până la o vârstă virginele tot o mai duc cum o mai duc. De la o vârstă încolo nimeni nu se mai înțelege cu ele pur și simplu ! Devin un fenomen și o stihie din calea căreia trebuie să te ferești.  Ori, cine știe ?... poate că e mai bine ca bărbat să te lași pradă acestui uragan prin care virginele crescute mari devin sălbatice, niște zombi, să nu le mai recunoști. Din păcate părerea oficială este că virginitatea fetelor se întinde din pruncie și până vor face dragoste. Greșit ! Virginitatea fetelor este o etapă despre care se poate vorbi cu rost doar de la o vârstă încolo, nu de la naștere și nici după maturitate, știți, examenul acela de maturitate al absolventelor de liceu. Virginitatea e scurtă, foarte scurtă în viața fetelor. Ea e o calitate oficială în sine doar în vremea ei scurtă și care trebuie prețuită atunci dar care durează numai trei ani fără două zile : Doar de la cincisprezece ani și o zi până la optsprezece ani fără o zi. Tot ce-i înainte și după aceste vârste e altceva, nu virginitate ; e o explozie de copilărie, gingășie și inocență până la cincisprezece ani și o explozie hormonală cronică ținută chinuitor în oala sub presiune a corpului și inimii după optsprezece ani. Până la cincisprezece ani fetele nu sunt virgine prin ceea ce înțelegem noi în mod curent, ele sunt copii puri și oricum inocenți, adică mai mult decât virgine, având calitatea de a fi inocente și a concura similar cu ingenuitatea îngerilor despre care e pleonastic și nu se poate spune că sunt virgini, sexualitatea la îngeri fiind imposibilă și un nonsens, căci așa sunt ei în mod natural. La fel și cu fetele mici. E caduc a vorbi de virginitatea fetelor copile. Ele sunt doar copile, nu au sex, sau sexul nu are nici o însemnătate și relevanță pentru ele, sexul lor e oricum virgin prin definiţie, e ceva ce încă nu există împlinit, ele au drăgălășenia și puritatea vârstei fragede și crude de fetițe care scriu scrisori de simpatie lui Moș Crăciun și când se întâlnesc cu el și îi spun poezii iar moșul le mulțumește și le așează bonom pe genunchii lui, ele îl trag bucuroase de barbă și mustăți. Rostul fetițelor și băieților mici e că nici unul dintre ei nu are sex și nu pot avea în sens figurat și aproape nici propriu, toți au un singur sex eterogen, acela de copii, nu există toalete de fetițe și băieți la grădiniță, toți stau pe olițe la un loc, sunt doar niște îngeri care nu au sexualitate și virginitate căci acest concept nu are sens la această vârstă la fel ca la îngeri. Așa cum corpul nu este împlinit la vârsta fragedă, nici un concept legat de corp nu este împlinit. Natural că fetele copile sunt virgine dar de o virginitate neîmplinită care capătă o conturare abia la vârsta de cincisprezece ani și o zi. Din acea zi virginitatea se trezește la viață, se împlinește, copilăria și inocența ei îngerească se volatilizează, moare, dispare parcă nici n-a fost și de-abia de-atunci capătă sens a vorbi de virginitate în toată plenitudinea ei. Timp de trei ani, de la cincisprezece până la optsprezece ani, virginitatea se dezvoltă, capătă o însemnătate și schimbă mintea și sufletul fetelor din copiii inocenți pe care-i știam, transformându-se în niște crisalide, în niște omide care evoluează treptat, odată cu adolescența, vârsta care de aceea e vârsta dificilă pentru că dezvoltă în tăcere un venin care omoară totul în cale. N-ai vrea să mori ucis de veninul virginității de până la optsprezece ani dar mai ales care continuă și după optsprezece ani și care le transformă pe fete din fete mari în fete foarte mari apoi din ce în ce mai mari până devin periculos de mari, când această simptomatologie le face pe bietele fete mari să se metamorfozeze din virginele cuminți pe care le știam în niște fluturi rebeli care nu mai ascultă și nu mai trebuie să asculte de nimeni, nici de mamă, nici de tată, nici de ele însele, nici măcar de Dumnezeu. Doar unele călugărițe care aleg fecioria ca sacrificiu suprem pentru dragostea datorată mirelui lor Iisus, se poate spune că își conservă sub o altă formă de fapt improprie ingenuitatea și puritatea copilărească dar numai sufletește căci fizic nu e același lucru când conceptul de virginitate a călugărițelor fecioare desigur e forțat și e o iluzie asumată în mod fals, un nonsens câtă vreme de la optsprezece ani încolo ele și toate femeile sunt toate coapte din punct de vedere sexual, femeia din ele țipă, se zbate, organic toate femeile având germenele dorinței și nevoii sexuale activ însăilat în ele și natural datorită vârstei și secrețiilor sexuale ale corpului lor, iar prin abstinența lor nu fac decât să înșele artificial și contraproductiv natura și anatomia, să-și reprime brutal instinctul sexual creat de Dumnezeu, deci implicit pe cel matern și producția sănătoasă de lapte care fortifică sânii și sexualitatea femeilor. Astfel, în mod cert, datorită sexualității, implicit maternității, femeile își întârzie natural și cu mult posibilitatea de a face cancer de sân ori de col uterin. Abstinența aduce toate bolile feminine, când fiecare gen, femeie, bărbat, are nevoie de cura hormonilor celuilalt în propriul corp. Orice femeie și orice călugăriță este în stare să verse din ea un litru de lichid într-o excitare extremă pe care i-ar putea-o produce un bărbat priceput. Lipsa curgerii acelui lichid și altele oprite prin abstinență a curge natural din corpul feminin cu prilejul sexual, cine știe dacă nu această oprire nu e răspunzătoare de toate formele perfide de cancer femeiesc ?! Din tainele corpului feminin nimeni nu a văzut nici un episod dar ar fi interesant de aflat, mai interesant decât din tainele mărilor explorate de Jacques Ives Cousteau. Peste tot numai taine, pe pământ și în cer. Peste tot numai crime împotriva virginității rămase cu autori necunoscuți. În fiecare minut o virgină moare sufletește în acest act de agresiune al dezvirginării și frigiditatea face ravagii printre bietele femei încă de la prima experiență sexuală. O viață fără nici un orgasm e o meteahnă de care multe femei suferă. În unele societăți există practici criminale de a tăia clitorisul fetițelor de mici pentru a nu mai fi interesate de plăcere sexuală spre a fi etern devotate stăpânului satrap bărbat. Totul se întâmplă sub ochii blânzi ai Lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat femeile atât de impropriu și diferit de bărbați încât ele să sufere mai mult decât masculii într-un mod de neînțeles și neacceptat. Trebuie să înțelegem revolta potențială a femeilor care aduce în mintea lor sentimente de eliberare. Ele știu din vorbă în vorbă cât vor suferi datorită virginității lor date pe mâna unor ageamii și de aceea aleg din adolescență să se dăruiască unor bărbați care să știe să le facă femei într-un mod frumos, romantic, pasional, tandru și gingaș, atunci când trebuie și când doresc, la vremea cuvenită. Atât de puțini reușesc să le facă fericite. Și atunci unele fete aleg să se ducă în acele academii ale virginelor unde virginitatea se tratează și nu se pierde, ori dacă se pierde se pierde cu rost și atât de frumos, după carte, ca în filmele romantice și după scenariul cel mai frumos.

                        2)

  Putem numai să ne închipuim dar nu știm ce taine sau frumuseți ascund femeile în sufletul, în carnea, în inima lor. Dumnezeu a rânduit aceste taine iar noi ne chinuim să le descoperim. Nu mai întrebați de ce bărbații normali întorc capul după femei. Vor să le afle tainele, comorile, să bage mâna în cufărul cu nestemate și să și le toarne în cap, să se frece cu ele pe ochi. Nici un bărbat nu reușește a trăi deplin această bucurie a descoperirii bogățiilor unei femei și de aceea bărbații au un nod în gât, un organ numit nod al lui Adam, ca să înghită cu el în sec de atâtea ori și să nu se înece. Putem să posedăm ca bărbați toate femeile pe care le-am vrut, să le dăm pasiunea fervorii sexuale care și în carnea lor urlă, ne putem pune ca bărbați în panoplia cuceririlor proprii toate femeile pe care oportunitatea sau întâmplarea ni le-au scos în cale. Asta nu-nseamnă că poți sau e atât de ușor a intra vreodată și în sufletul unei femei, în camera aceea cu cufere pline cu coliere, diademe, giuvaere pline de safire, diamante și perle care să-ți încânte ochii și inima de acest sublim înțelegând pentru o clipă ce înseamnă acest etern feminin, definit mai bine ca oricine de Eminescu prin versul : "...Pentru că-n toat-a ei făptură, e-un nu știu cum, și-un nu știu ce...". Sufletul unei femei, inima ei, nu știu ce-ul ei, sunt niște crengi înalte, prea înalte, pline cu cireșe care n-au mai putut fi furate și au rămas pe ramuri, sus, neculese, negre de coapte, care se trec odată cu tinerețea și exuberanța ei și se usucă în van, neculese, nevăzute de de nimeni, ignorate, în afară de unii bărbați numiți poeți, Don Juani sau Casanova, autorizați și apți a vorbi despre aceste lucruri extrem de subtile care se simt, dar greu se și pot exprima. Numai poeții știu să le exprime și evident că ei nu se adresează neapărat numai femeilor extraordinar de frumoase care pot să se bucure de deliciile dragostei și amorului oricum, atât de simplu și firesc, precum respiră, căci darul frumuseții lor extraordinare atrage fără doar și poate atâția Don Juani galanți, atrăgători și oportuniști. Poeții caută dragostea mai cu seamă în inimile femeilor normale, mai mult sau mai puțin frumoase, a acelora fără renume, singure și triste că au o meteahnă sau un handicap prin care se simt imposibil a fi iubite. Dar nu există femei care să nu poată fi iubite. În inima celor mai triste femei, poeții găsesc mai cu nădejde comori și nestemate de dragoste și virtuți vrednice de apreciat și iubit. Căci toate femeile sunt mine de aur fără mineri, bineînțeles. În destinul lor, sunt câțiva aventurieri rătăciți ocazional în viața și inimile lor care scurmă plictisiți în minele lor apoi pleacă, negăsind nimic, nu că n-ar avea ce să găsească, căci fiecare femeie are garantat o astfel de comoară, dar puțini sunt autorizați a o găsi și lăuda, a o face pe femeie, așa cum scrie manualul ei de utilizare, să simtă că e femeie, și nu oricum, ci de rasă. Nu există femei de mâna a doua, sau mai puțin atrăgătoare și norocoase a fi prețuite și admirate pentru farmecul lor feminin. Există bărbați nepricepuți. De asemenea, nu există nici bărbați impotenți, ci doar femei nepricepute, acestea sunt adevăruri axiomatice, eterne și imuabile. De aceea,  noi bărbații, deși vrem, rar reușim, sau aproape deloc, să intrăm în camera unde-şi țin femeile comorile, nu reușim această performanță dar încercăm și le întrebăm pe femei ce taină poartă-n ele și în suflet, cum se întreba și Lucian Blaga și cum mă întreb și eu la rândul meu...

                          3)

  Una din taine e virginitatea și feminitatea, legi ale corpului femeiesc, toate aceste caracteristici feminine fiind puse cu atâta înțelepciune de Dumnezeu de la Facerea Lumii în corpul tuturor femeilor, deci și al călugărițelor adulte de care vorbeam, a tuturor fetelor de peste 18 ani, a căror virginitate e cu totul altceva decât virginitatea ce-o aveau la paisprezece ani. Castitatea feminină prelungită simptomatic și autoimpusă ca și virtute etic și moral religioasă nu are nici o justificare și nici o rațiune după vârsta majoratului afară de faptul că este o consecință a disprețului și silei de lume a oricărui personaj feminin care are dreptul de a disprețui și dezavua orice vulgaritate, mojicie sau bădăranie masculină care aduce barbar atingere sensibilității feminine în eterna goană libidinoasă a masculilor după sex cu orice preț. Nu sunt toți bărbații niște tauri ? Nu li se umezesc tuturor botul și își sucesc gâtul uitându-se pe stradă după câte o bunăciune în protestul consoartei care nu-nțelege ce au acele fufe și ele nu au ? Când te întreabă o femeie : "Ce are ea și eu nu am...?", poți să-i explici inexplicabilul acelei femei care nu este făcută, nu atât a pricepe, cât a accepta inacceptabilul simptomatologiei masculine a libidoului ? Niște tauri sunt toți bărbații, niște potențiali violatori numai că n-au copite și noroc că sunt legi de pedepsire a violului. Nu poți critica o femeie că a ales să fie virgină nu ca și scop ci pentru că nu s-a ivit șansa de a găsi un mascul inspirat și tandru care s-o facă femeie într-un mod delicat, calificat, sublim și fericit. Dintr-o sută de femei 99 își pierd virginitatea întâmplător, neinteresant, fad, trist, dezolant, accidental, prozaic și se simt violate, nu iubite ; ori își pierd virginitatea în prima noapte matrimonială ratată când aveau ciclu dar soțul plin de hormoni nu-nțelege și tăbară asupra fecioarei dezgustate, ca un taur înnebunit de feromoni, ori printr-un viol, toate întâmplându-se rapid ca într-un accident de ai zice că acea comoară, virginitatea la care atât de mult au ținut le-a fost furată brutal ca un portofel în tramvai de şuții care au dispărut fără urmă la prima stație. Doar unu la sută dintre fete reușesc să-și facă din pierderea virginității un spectacol plăcut, o sărbătoare, întâiul eveniment memorabil și plăcut al vieții lor, întâia experiență plăcută a simțurilor care abia ce-au trecut adolescența și mama nu știe dar e mai bine că nu știe și nici nu trebuie să afle unde sunt ele și ce fac fetele care nu mai vor să fie cuminți. Totul e explicat sugestiv într-o veche piesă a fostei trupe André care spune într-un vers : "Ne iubim pe nisipul fierbinte, / Nu mai sunt o fată cuminte". Despre acele fete care nu mai vor și nu mai pot fi cuminți am vrut să vă vorbesc în această poveste. Despre dezvirginarea fără dureri și deziluzii pe care doar o fată dintr-o sută are norocul s-o trăiască ducându-se să-și trateze virginitatea elegant, plăcut și memorabil în acele centre spa de terapie a virginității, în acele instituții denumite generic "academia virginelor". Unii ar putea considera acele locații ca pe niște case de toleranță ale fetelor tinere unde ele aleg în taină să-și trăiască strălucit prima noapte de dragoste elevat și mult prea plăcut pentru închipuirea lor, când trec în sfârșit prin acel fenomen care tot trebuia să vină în viața lor, dezvirginarea, dar ele aleg să-i trăiască experiența în compania unor tipi eleganți, rafinați, romantici, frumoși, modele de frumusețe masculină gen cu cei din show-ul "burlacul" de la noi. La noi nu există încă aceste locații de tratament pentru majorele de optsprezece ani virgine. Dar încet, încet au început a-și face apariția pe mapamond astfel de cluburi de deflorare delicată și profesionistă a tinerelor trecute de optsprezece ani. Desigur, nu e obligatoriu ca toate fetele să aleagă să-și piardă virginitatea în acele locații specializate care le oferă tandrețe, delicatețe, sensibilitate, tot ce vor ele de fapt. Multe din fete pot opta potrivit normei creștine și sociale să rămână virgine până în noaptea nunții, indiferent dacă va fi la 25 sau 30 de ani, dar când morala creștină așa statuează trebuie respectat acest îndemn deși nu v-aş invita în sufletul și trupul unei virgine de 30 de ani plin de hormoni, că ați arde de vii și v-ați dezintegra. Alte fete nici nu știu când au fost deflorate amintindu-şi doar că au fost odată la majoratul colegei de bancă, s-au îmbătat cu lichior și bere iar băieții beți și ei le-au rupt chiloții aruncându-i pe lustră și s-au trezit toate dimineață cu fundul gol și înroșit de la cele câteva picături de sânge. Alte fete sau femei aleg virginitatea pentru că n-au de ales ; nu pot suporta lumea masculilor disperați și bestializați de mojicie și mârlănie. Atunci viața feminină în abstinență are un rost și o justificare în ideea unei lumi a masculilor complet bestializată care nu are de oferit atenție, sensibilitate, grijă și tandrețe, mai mult decât masculii dobitoacelor care numai de gingășie nu pot fi suspectați în împreunarea animală în care fiecare exemplar animal e rodul unui viol, al unei agresiuni sexuale a unui mascul înnebunit de testosteron, către o femelă speriată. De aceea trebuie să înțelegem și să dăm dreptate femeilor care își apără sensibilitatea și feminitatea așa cum e absolut normal și cum fac și animalele, spre exemplu când vedem o mâță chiar dacă în călduri care scuipă un motan vagabond care îi dă târcoale și tot el miorlăie ca disperatul toată noaptea de puială felină. Cu femelele rasei umane e altceva. Ele și-au cultivat dreptul și abilitatea ca în cadrul acuplării să ofere și să ceară tandrețe și delicatețe în schimb. Nimic mai potrivit decât tratamentul în academia virginelor disperate. Aici se tratează profesional toate tinerele virgine care mor, și de la optsprezece ani încolo toate virginele mor. Virginitatea prelungită le devine o povară care le încurcă și îmbolnăvește. Unele din ele au ales așadar să-și trateze în siguranță și delicatețe virginitatea devenită o povară și o boală, în instituția numită academia virginelor disperate. Tot mai multe fete vor alege să se trateze ca la stomatolog în acel loc secret. E un fel de rai și loc de pelerinaj al lor făcând coadă la el la fel ca la izvorul tămăduirii și ca la sfintele moaște. Evident că nu este gratis. Și nu este pentru fetele sub 18 ani. Dar tinerele de 19 sau 20 de ani vor ști că merită odată în viață să dea suma cuvenită pentru biletul de intrare în acel spa de tratare profesionistă a virginității, căci această terapie în inimile tinerelor rămase prea mult virgine devine necesară și aproape obligatorie, ca mersul la stomatolog. Scăpate cu succes de meteahna virginității lor cu cât mai prelungită, cu atât mai îmbolnăvitoare, pe stradă vei vedea numai tinere fericite, radioase, voioase, pline de chef și dor de viață. Iar bărbații vor protesta în zadar și nu vor mai înțelege nimic, fiindcă toate fetele se vor emancipa și nici un soț nu va mai avea parte de o virgină în noaptea nunții. 

FEMEIA, UN ÎNGER TRĂDAT ȘI BATJOCORIT (REACTUALIZAT)

105) FEMEIA, UN ÎNGER TRĂDAT ȘI BATJOCORIT (REACTUALIZAT)

  Toate marile invenții care stau la baza tehnologiei actuale sunt un păcat ; sunt o neascultare ; sunt o erezie a unor oameni care în loc să se ducă la Sfânta Liturghie, au preferat să-și piardă duminica cu vreo scorneală drăcească, fie ea și penicilina cu care se tratează și călugării, preoții,  episcopii și papii cei sporiți în credință. S-au pornit oamenii să inventeze toate cele, să înalțe scoli și spitale și ambulanțe SMURD cu sisteme de resuscitare performante care gonesc ca nebunele să ajungă la mașina accidentată în care suntem încarcerați pentru a ne salva. Pentru ce să fim salvați de oameni când în Cer ne așteaptă Salvatorul Suprem cu sistemul divin de resuscitare ? Cineva într-o zi s-a plictisit de castronul ruginit cu tain și obscurantism religios și l-a aruncat de pereți. Apoi, de nevoie, s-a apucat să viseze, să inventeze ceva pentru progresul omenirii. De ce nimic nu merge în această lume de totul iese pe dos ? E mâna Lui Dumnezeu care e gelos pe toți inventatorii. El ar fi vrut să inventeze totul : telefonul, tableta și internetul, penicilina și ambulanțele SMURD dar peste vreo zece mii de ani, nu în zilele noastre când oamenii n-au mai suportat și au inventat tot felul de invenții drăcești. Oamenii, nerăbdători, i-au luat-o înainte Lui Dumnezeu cu scornelile. Pentru asta Dumnezeu nu se bucură ; e invidios și gelos pe rasa umană. Cum ne-am permis noi să inventăm toate cele de trebuință omului, când după pofta Lui Dumnezeu era bine să fi stat în clasica înapoiere antică și să purtăm aceleași cămăși lungi și sandale de lemn cum purta și Iisus...? Și trebuia să stăm cuminți, să nu fi inventat nici măcar scrisul și cititul, ca să fim în ton cu Iisus care n-a lăsat nimic scris niciodată potrivit importanței și excelenței pe care a avut-o, ceva, o semnătură, o scrijelare pe-un perete de peșteră ca să știm și luăm și noi aminte că-i de la El. Dar dacă însuși Dumnezeu nu a catadicsit a se iscăli vreodată pe ceva, ori a-și face o poză, un selfie, un rând scris, ca să vedem și noi bucuroși cum arată și cum gândește, cum ar fi îndrăznit Iisus să-i încalce moravurile și modelul antic analfabet când însăși Biblia e scrisă de scribi antici și nu de mâna Lui Dumnezeu care nu și-a găsit timp a-nvăța să-şi scrie măcar numele cu dedicație pe fiecare Biblie ca să ne bucure învederat ochii și sufletul de prinoase de iubire și admirație ? Ne-am găsit noi oamenii să scriem, să cântăm, să facem poezii, să fim lirici și să inventăm toate cele. Dumnezeu râde și pare că e relativ nederanjat de toate invențiile noastre. Dumnezeu râde, dar râde mânzeşte. Ne disprețuiește visceral pentru toate îndrăznelile noastre ; ne pune bețe în roate ; ne bagă bățul prin gard să pună stavilă infatuării noastre creatoare. Acum înțelegeți de ce nimic nu merge în lumea noastră de dureri și orori ? Nimic nu ne iese și nimic nu putem face fără cenzura și controlul inchizitorial dar perfid și discret al Lui Dumnezeu pentru că în sinea Sa Dumnezeu se simte ofensat că i-am luat-o înainte cu toate invențiile și ne-am permis să ne creăm accesorii pentru a ne face viața mai ușoară. Cum ne-am permis să creăm prezervative ori anticoncepționale când nici pomeneală de așa gadgeturi recomandate divin pentru uzul uman în actul creator al Facerii Lumii ? Cum ne-am permis să creem vibratoare ori femei gonflabile când dacă era nevoie le făcea Dumnezeu pentru Eva sau pentru Adam să aibă de trebuință ? Oamenii sunt prin codul lor genetic religioși. Invențiile lor Îl irită pe Dumnezeu și Îl jignesc când pare că îndreaptă și suplinesc o lipsă de grijă a Lui Dumnezeu în actul creator al Facerii omului când Dumnezeu i-a dat toate cele de trebuință în șase zile de creație iar omul nu mai trebuia să scornească ceva ca să poată trăi frumușel veșnic în Rai ? Deportați din Rai cu cățel și cu purcel pe acest pustiit pământ noi oamenii ne aducem totuși aminte cu plăcere de Dumnezeul care ne-a alungat din Rai și ne-am făcut habitudinea vieții dependentă de Dumnezeu și evlavia către El. Nu mai putem trăi, nici nu mai putem muri fără Dumnezeu. "Nihil sine Deo", nimic fără Dumnezeu, așa scria pe banii din timpul regelui Mihai. Suntem condamnați a-L iubi pe Dumnezeu cu toate puterile și convingerea noastră, suntem obligați să-i fim robi pe vecie, în disprețul și nepăsarea monumentală a Lui Dumnezeu că ne-am cam luat nasul la purtare și ne-am întrecut cu gluma la cam multe din cele ce El nu ne-a recomandat. Bărbați și femei, ne chinuim inexorabil în încercările noastre, în dramele, suferința și ororile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit afabil odată cu alungarea din Rai odată pentru totdeauna. Bărbatul, obligat să-și rupă oasele în muncile pământului, femeia, obligată să muncească cu copiii și să se chinuiască în îndatoririle ei specifice, mai abitir decât bărbatul. Femeia...! Nu ne-a spus Dumnezeu ce taine ascunde. În mod nedrept, deși a făcut-o mai firavă, i-a dat sarcina de a crește copii în ea, de a împărți mațele și sângele cu acele creaturi ca să le scoată în final din trup în groaznice dureri (promise la alungarea din Rai, și nu înțeleg de ce așa dureri pentru un act perfect natural al nașterii ?) ; după care, femeile sărmanele trebuie să le alăpteze creaturile ce le nasc, prin niște dispozitive, sânii, ceva prea sensibil și periculos pentru sănătate ca să te gândești să porți liniștit pe piept așa ceva, știind ce ravagii face cancerul de sân ori de col uterin în rândul femeilor. Nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a dat bărbaților, mai puternici, sarcina și corvoada de a face copii, de a-i alăpta și șterge la fund, de a-i îmbăia, înfășa și doftorici cum femeile fac din instinct și din bunul lor simț matern. Probabil pentru că și Dumnezeu e bărbat și de aceea e perfect misogin și are partipriuri și simpatii de gen. Lasă să se chinuie femeile, că tot nu avea cine așa că Dumnezeu s-a odihnit fericit în ziua a șaptea, mulțumit și mândru ce lume minunată făcuse...! Măcar Domnul nu a întrebat democratic pe bărbat și pe femeie, care din ei vrea sincer să se ofere voluntar pentru aceste corvoade de a naște copii și a avea grijă în general de toată casa și gospodăria. Priviți o femeie, cât de frumoasă e, cât de eroic se dedică gospodăriei și casei ei să aibă grijă de niște copii și de un bărbat hotărât de Dumnezeu să-i fie supusă și să-i fie ei cap cum Iisus este cap bisericii. Priviți mai adânc în orice femeie și încercați să înțelegeți cum se simte ea astfel considerată de Însuși Dumnezeu ca o ființă de categoria a doua dându-i munci peste puterile ei disproporționat mai mici decât ale bărbatului înzestrat cu rezistență și forță fizică ; iar pentru asta în foarte multe cazuri bărbații și-au luat nasul la purtare tratând uneori femeile cu atâta violență domestică, având atuul nesimțit al puterii fizice ! Chiar în epoca modernă, în societatea noastră contemporană, în realitatea curentă transmisă în direct la televizor sunt țări unde femeia numai la o pâră mincinoasă că a fost infidelă, fără dovezi, poate fi părăsită de soț și omorâtă de el în piața publică cu pietre sau prin tăierea capului. Dacă ți s-a născut a doua sau a treia fată poți să faci astfel încât să scapi de ea, contra unei sume de bani și luând-o de la pieptul mamei pe care o plesnești peste ochi că ți-a făcut iar fată, o dai la orfelinat sau o omori chiar din pântecul nefericitei mame obligând-o să avorteze. În aceste societăți chiar și fetele violate pot fi omorâte din aceleași considerente barbare, că nu mai sunt virtuoase și pure, chiar dacă nu din vina lor în acea lume unde femeia e obligată să umble cu vălul pe față și nu are dreptul a şofa, ca să vedeți și înțelegeți ce nenoroc, nedreptate și dureri i-a pus discreționar și exuberant Dumnezeu pe cap femeii, făcând-o nici măcar ca un prototip distinct din lut cum a fost onorat Adam, ci dintr-o coastă a lui...! De aceea, cred că femeia e de fapt un înger perfect, un înger trădat și batjocorit chiar de către Creatorul ei, Dumnezeu.

ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ (REACTUALIZAT)

107) ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ
(REACTUALIZAT)

  Friedrich Nietzsche căruia de plictiseală și silă ca și vouă tuturor, nu i-am citit cărțile spre marea mea pierdere, am auzit că a spus că Dumnezeu a murit dându-şi seama că noi oamenii suntem cea mai mare gafă a Lui. Ori nu putem ști asta și la fel de egal și îndreptățiți putem crede că Dumnezeu e cea mai mare gafă a oamenilor. Deci Dumnezeu sătul de atâta incertitudine a murit ; și nu oricum, ci ucis de stres chiar din cauza oamenilor în vanităţile lor religioase de a crede că pot accesa divinitatea prin două, trei rugăciuni antice, sterile și stupide astfel încât Dumnezeu să se ostenească să dea fiecăruia după merit porția de grijă. Deci relaxați-vă spunându-vă în mintea voastră în limba oficială a pământului, engleza, cu toate prilejurile și pentru orice emoție ce aveți : "O, my God !" Pentru dureri să spuneți o, my God ; pentru plăceri, extaze și orgasme să spuneți o, my God. Să spuneți toate aceste rugăciuni pentru care Dumnezeu e dependent până la lacrimi a le auzi. Să vă rugați deci și să fiți absolut mulțumiți când vedeți și vă închipuiți că Dumnezeul vostru, alții Dumnezeul lor, total diferit de al nostru poartă fiecărui credincios de grijă pregătindu-ne larg la suflet un culcuș cu puf moale în Rai, având Domnul doar pretenția unor rugăciuni să i le adresăm sinceri și loiali. E chiar așa de mult și silnic niște rugăciuni ? Dacă le vom face vanitoşi, atunci va veni și Dumnezeu cu vanitatea Sa și ne va pune tuturor la picioare (postum bineînțeles) confortul și bunătățile universului la îndemână doar prin ritualul regional terestru uman al rugăciunii. Un Dumnezeu obligat de fasoanele umane a deveni antropomorf și specializat în problematica umană efemeră și măruntă a gestionării pântecăraiei și chiorăielilor mațelor noastre de foame, după aia să ne culeagă sufletele gonind prin văzduh, ca un vânător de fluturi cu plasă, un Dumnezeu obligat de insistența umană a fi un astfel de vânător de suflete e un Dumnezeu demult plictisit și stresat, contraproductiv sedus și deturnat, abandonat de la scopuri și treburi mult mai serioase în univers decât să țină cu erudiție evidența tuturor fluierăturilor noastre în biserică, ori a paharelor golite în cârciumi, toate denumite păcate. Pentru aceasta nu are rost a ne mai îndoi cum Dumnezeu neîndurându-se a ignora nici miorlăielile umane dar nici să renunțe la cerințele de gestionare a universului care sunt altele, mult mai înalte și urgente, sub acest stres a sucombat de urât și de îngrijorare, ucis deci chiar de infatuarea apoteotic religioasă a oamenilor care l-au uzat și consumat pe Dumnezeu dincolo de cota de rezistență divină. Chiar să vrea, Dumnezeu nu mai poate din trecutul Lui de o simptomatică și anormală discreție ca după ce ne va fi ucis pe toți în preferatele-i apocalipse și potoape să renască nonșalant pentru noi util și pregătit a ne păstori aceleași vane și stupide moravuri ne-am creat și vrem să dăinuie în veci prin cele două habitudini care ne plac : Religia și alcoolismul. Acestea două nu poți să te minți să nu vezi cum sunt cele două forme letale narcotice între care pendulează spiritul uman. Cât de liniștiți și fericiți sunt astfel oamenii care sub anestezia administrată în biserici și cârciumi, oamenii, dragii de ei se eliberează de frica de singurătate și necunoscut și își aștern de moarte atât de tacticoşi și satisfăcuți, unii în aburii alcoolului și fumului de tutun, alții în fumul de lumânări și tămâie ! Ai zice că asta e o lume perfectă ori când vezi cârciumi și biserici pline de atâta euforie te poți întreba consternat dacă nici o altă variantă nu a îngăduit Dumnezeu și într-adevăr asta și doar lumea asta în care trăim e rămășița din tot ce a făcut exuberant mai bun în univers Dumnezeu, creând o lume plină de biserici și cimitire pe de o parte și de cârciumi și clinici de dezalcoolizare de cealaltă parte..., apoi o scară cu trepte de abur până la cer și cu asta basta... Și noi,  fiecare în parte, nu numai Hamlet, avem dreptul să furăm un craniu din gunoiul cimitirului și privindu-l să-L întrebăm pe Dumnezeu : Ăsta e efectul creației Sale, și cum poate fi mândru de asta, de aceste oase goale din care a zburat ca un abur un suflet, urcând pe scara credinței cu trepte de abur până la cer ? Aceasta e cea mai stupidă și precară variantă din tot ce a putut face mai măreț în univers Dumnezeu dintre infinitele variante, care mai bune, care mai rele. Păcat de tot timpul pe care și l-a pierdut în zadar cu noi și noi cu El dacă atât de mult ne-a iubit încât ne-am ratat reciproc unica șansă de a deveni contemporani cu Dumnezeu. Și de necaz, ne stingem focul, unii în biserică, alții în cârciumă, iar Dumnezeu face ce știe El mai bine : se pitește și face tot posibilul să lipsească din această lume ascuns ca un șoarece de siloz în cel mai negru și neverosimil colț de univers.

PARADISUL PARADISURILOR ( REACTUALIZAT)

108) PARADISUL PARADISURILOR (REACTUALIZAT)
 
                         1)
 
  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut mai din topor și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor, cărnurilor noastre vulnerabile și fasoanelor noastre indestructibile. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu știm cine să ne fi adus la sapă de lemn pe noi oamenii când puteam fi atât de avansați, atât de fericiți, atât de puternici și invulnerabili tuturor bolilor, necazurilor și morții, când puteam fi cea mai avansată și reușită specie de extratereștri ieșită de pe mâna măiastră a Lui Dumnezeu, nu numai din galaxia asta dar din toate galaxiile. Simțim însă că dimpotrivă suntem ciuca bătăii de joc a universului ca specie ieșită de pe mâna unui cârpaci, nu a Lui Dumnezeu. Or Dumnezeu a fost un meșter, asta știm toți, și nu un cârpaci și atunci noi credem cuminți nu că Lui Dumnezeu nu i-a ieșit lumea sub evidența durerilor, ororilor și mizeriilor ce le îndurăm, ci credem cu smerenie, respect și condescendență,  cu fruntea plecată în țărână și având dureri de burtă îngrozitoare, credem că Dumnezeu e un meșter care mai întâi a făcut niște încercări de Facere a Lumii pe o ciornă iar adevărata lume a Lui Dumnezeu nici n-a purces încă a o crea. Încă mai suntem în faza de teste creaționiste. Prin urmare e explicabil tot neajunsul pe care-l suferim în destinul vieții noastre ale cărei neplăceri și greutăți le înțelegem în măsura în care tot ce vedem în jur, denumit generic ca Facere a Lumii și încă noi înșine ca oameni ai ei nu suntem deocamdată decât o ciornă, o încercare de test a Lui Dumnezeu de a face ceva. În principiu e atât de costisitor un act creator, de aceea trebuie să avem înțelegere și respect dacă Creația nici n-a început și lumea noastră nu e decât o ciornă a Lui Dumnezeu plină de greșeli și ștersături inerente actului complex al creației. Când Dumnezeu a șters și a reparat încercările creației Sale, iacă ne-am pomenit și noi oamenii cu toate durerile, necazurile și lacrimile noastre.

                        2)

  E imposibil să credem că noi suntem doar niște încercări ale Lui Dumnezeu și de ce n-am crede că Dumnezeu e doar o încercare de-a noastră ? E imposibil a obține vreodată un răspuns la întrebarea, precum spunea Nietzsche, dacă nu cumva lumea e o gafă a Lui Dumnezeu și de ce n-am crede mai degrabă că Dumnezeu e o gafă a oamenilor ? E imposibil să credem cum aceasta e o lume reușită cu tot ce-i trebuie făcută de un Dumnezeu al succesului iar dacă mai trebuie corecturi în ea e imposibil a crede că Dumnezeu nu le-a prevenit, nu le-a evitat, și e imposibil să constatăm că pentru a  realiza corecturile operei Sale Dumnezeu ne-a dat ca și un efect al acestora povestea necazurilor noastre, povestea iadului și a diavolilor aruncate pe capul nostru ca o ciumă care a apărut odată cu viața și odată cu prima noastră respirație de nou născut. Pentru cei cu determinarea unei credințe desăvârșite și ascultarea fără crâcnire a poruncilor Lui Dumnezeu, El le-a hărăzit lumea Raiului cea de departe din Cer și cu nici un chip de aici de pe pământ. E imposibil a crede că noi oamenii tot visând la o lume utopică imposibilă terestru suntem o specie și un lucru reușit al Lui Dumnezeu, că ne-a creat doar ca să ne proiectăm ambițiile, scopul și dezideratul în Cer, că pe pământ valoarea noastră umană e nulă și trebuie să facem față stoici ororilor acestei lumi decretată de factură divină, că ea e tot ce-a făcut mai bun și important Dumnezeu care după ce ne-a făcut, s-a exonerat, s-a spălat pe mâini de lutul murdar din care ne-a făcut promițându-ne tuturor o compensare morală într-un Cer insondabil, acolo unde ne-a creat pentru uzul nostru atât penitenciarele iadului pentru cei păcătoși cât și centrele spa ale Raiului unde se desfată și recuperează cei îndelung credincioși în ciuda celor care urlă de durere în industria schingiuirilor iadului de vizavi. E imposibil să cred că eu cu credința și religia mea în frunte cu Dumnezeul meu suntem mai buni și mai acătării decât vecinii mei cu care mă împung în războaie numai pentru că eu sunt de o religie iar ei de alta, eu mănânc carne de porc și ei numai de oaie și numai pentru că ei au ales să-și taie prepuțul penisului și să-și lase glandul gol și eu nu. E imposibil să cred că Dumnezeul meu e mai bun decât al altora. Or e imposibil să cred că e un singur Dumnezeu făuritorul acestei singure omeniri care crede în atâția Dumnezei. E imposibil să afli un răspuns despre care fel de Dumnezeu e mai bun și care e mai uman ca să ne ducem să i ne aruncăm toți la picioare și să credem în El ! E imposibil să adorăm și să dăm credit toți aceluiași Dumnezeu sub atâtea ipostaze și concepte diferite religioase, uneori atât de belicoase și antagonice de unde se alimentează și filozofiile noastre corespunzătoare de ne fac atât de ostili unii altora de la Facerea Lumii și în vecii vecilor. Dar toți ridicăm obosiți și îndrăgostiți ochii către o țintă a speranței sus la Cer, speranță căreia îi zicem Dumnezeu, mai precis, Dumnezeul nostru.

                        3)

  Evident că sunt mai mulți Dumnezei, exact atâția câte concepții și seminții sunt pe lume, fiecare cu valorile ei spirituale și morale, fiecare cu ritualurile, cu vanitățile și fasoanele ei. E imposibil să existe atâția Dumnezei în Cer acolo unde ne proiectăm noi locul nostru de veci care neapărat trebuie să fie acolo în acel Cer indefinit și insesizabil și e dreptul nostru de a ne turmenta și calma astfel transferându-ne sensibilitatea și emoțiile într-o lume salvatoare onirică din cer și neapărat postumă. Fără de această lume ezoterică în care ne aruncăm viețile și destinele ca pe niște rufe murdare în mașina de spălat, oamenii nu pot rezista să trăiască pentru că au căpătat dependența promisiunii reparatorii divine. Cu propria conștiință eliberată de fabulațiile panaceului credinței oamenii sunt slabi și nu pot găsi soluții morale și umane bune de urmat în jungla vieții. Credința face din noi niște pacienți intubați, niște cazuri complexe de pe agenda experienței Lui Dumnezeu de medic primar al sufletelor noastre bolnave. Din această experiență cosmică centrată pe managerierea destinelor umane Dumnezeu își face un țel și un rost în univers și nu are nimic de pierdut, ba chiar are de câștigat, căci El are asigurat respectul nostru al tuturor indiferent de divergențele religioase ale robilor Săi, de care Dumnezeu cu un ochi râde și cu altul plânge văzând în ce fundătură morală a ajuns omenirea pe care cu atâtea bune intenții a creat-o.

                       4)

  Cum poate privi Dumnezeu liniștit și bucuros pe cei care fac războaie și carnagii în numele Lui și ucid dușmanii necredincioși, motivați de credință și numele Lui Dumnezeu pe buze, în gânduri și în inimi ? Nu mai contează măcelul care rezultă în urma tuturor acțiunilor făcute în numele credinței. Credința ta dacă nu e creștin ortodoxă te face să zici că eu sunt un păgân ; și te determină din instinct să mă combați și să-mi dai în cap căci nu suporți jignirea personală, afrontul și blasfemia ca cineva să nu creadă în și să nu-L respecte pe Dumnezeul căruia tu îi ești fan și fanatic. La fel și eu procedez cu cei de altă credință, le zic păgâni și de aceea îi disprețuiesc și le sunt ostil. Dușmanii și disputele în lumea asta s-au creat și eternizat când oamenii au avut opinii diferite generate de credințe diferite în dumnezei diferiți. Ne-am omorât unii pe alții și am băut apă din tigvele dușmanilor prinși și  decapitați că erau păgâni și nu erau pe placul nostru și al Dumnezeului nostru. Iată explicația simplă a tuturor disputelor și războaielor umane întâmplate sub jurisdicția unui Dumnezeu care a declarat că a avut un plan cu lumea. Dacă planul divin e acesta și dacă pare îndoielnic și unora chiar le repugnă, Lui Dumnezeu nu îi pasă oricum căci El poate trăi fericit sus acolo în Cer în orice condiții de oroare de ne chinuim noi aici pe pământ unde ne-a repartizat locativ temporar ; căci doar ce ne-a zis Dumnezeu că El în Cer ne așteaptă mai cu temei pentru a-i ridica osanale și slavă bucurându-ne de viața noastră eternă din Cer și nu de viața aceasta legată cu ață de aici de pe sordidul pământ cum ni se părea nouă că era infinit mai logic să ne bucurăm de ea și de bucuriile ei de ne-a fost dată. Cum noi am fost și suntem ocupația predilectă a Lui Dumnezeu, în El vedem și binele și răul, de orice credință am fi. În Dumnezeu vedem, când ridicăm obosiți ochii către cer, și Tatăl iubitor când ne convine, și boierul satrap care ne dă bice pe spinare când ne luăm nasul la purtare și facem păcate. Căci pentru toate păcatele comise Dumnezeu nu mai pridideşte să ne rânduiască încercările și necazurile cuvenite ca să ne învățăm minte să nu mai păcătuim și să știm că plata păcatului este moartea, chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui. Câtă stupizenie în aceste învățături și vorbe goale cu care sunt pline cărțile sfinte când noi vedem rahatul nenorocirii în care suntem afundați până la gât și vedem în toată splendoarea degringolada vieții noastre, ratarea ei cu brio și lipsa de soluții practice de a înțelege ceva bun din ea, explodând în disoluția vieții noastre în care singurul nor de fum care iese e norul visului la Rai și la lumea cealaltă ! Propaganda religioasă despre binele de dincolo ne-a terminat de disperare și răbdări prăjite în mijlocul mizeriei și durerilor vieții în care colcăim și ni s-a acrit de atâta necaz pe când asta nici nu se cunoaște când visăm atât de frumos la Dumnezeu și la Rai, la îngeri și spirite ezoterice atât de frumoase care ne încântă interesul și ne fac din visul religios un crez și un organ al corpului nostru care are vene prin care pulsează sângele credinței noastre fără de care nu putem să trăim. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt și cu orice preț și nu ne mai preocupă de ce suferim și ne doare totul când manipularea religioasă la care singuri am subscris ne ține loc de unicul loc de sprijin în viață ca să nu înnebunim de ororile, durerile și tot nonsensul vieții de carne. Suferim și plângem, ori juisăm și gemem de plăceri ? Nu ne mai trebuie nici o explicație mai clară : Explicația e simplă sau noi o facem simplă oricât ar fi de complicată : De la Dumnezeu ne vine și binele și răul, când El e totul, și alfa și omega, și creatorul binelui, și creatorul diavolului, acest torționar,  gardian credincios al Lui Dumnezeu care i-a dat o șansă la existență și la a-şi câștiga o pâine prin schingiuirea noastră. Nu putem înțelege cum fără acest slujbaș al torturii, diavolul, Dumnezeu nu a găsit nici o altă soluție de funcționare a acestui univers pe care trebuie să-l împărțim răbdători și cu îngerii și cu diavolii Lui Dumnezeu. Ce mai putem face văzând toate aceste mizerii și împilări cosmice cu care suntem inexorabil stigmatizați și condamnați la universul neșansei dureroase de a fi ? Nu putem decât să-i mulțumim Lui Dumnezeu și pentru bine și pentru rău, după formula : "Domnul a dat, Domnul a luat..., fie numele Domnului binecuvântat", etc. Cu ce suntem noi vinovați astfel dacă am ajuns unii să-L iubim pe Dumnezeu, alții nu ? Nu Dumnezeu a rânduit totul, și motivele de iubire și cele de scepticism față de El ? Căci dacă voia, făcea astfel încât toată creatura să aibă motive să-L iubească nemijlocit și automat. Domnul a rânduit să apară în creierii noștri și în sărmanii noștri neuroni și ADN, pe lângă iubirea de El foarte normală și creștinesc frumoasă, și un soi de alergie și scepticism la Domnia Sa, la efectele distructive pe care le are asupra noastră experimentul creației, cum sunt suferințele, nedreptățile, bolile, durerile și moartea însăși ca etapă nefericit inserată în stagiul vieții unor creaturi suprainteligente cum sunt oamenii, vlăstare divine care nu trebuiau muri, totul fiind normal să moară, numai oamenii nu.

                         5)

  Dacă Dumnezeu ne-a băgat în sistem bolile, durerile și moartea similar tuturor dobitoacelor neinteligente, ce mare scofală a făcut și ce beneficiu și bucurie ne-a făcut nouă ca și creație a Sa preferată și predilectă ? Neapărat că toate virtuțile creației au generat și zgură, balast, şpan și inconveniente colaterale care cauzează răbdării și simțirii noastre prin percepția atâtor rele și orori care ne înconjoară. Nu sunt durerile, bolile și încercările vieții noastre tot atâtea motive de suferință care să mânjească cu nefericire și deznădejde toată sincera iubire pe care aveam de gând să i-o dedicăm Lui Dumnezeu entuziaști ? Triști și dezamăgiți vedem că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că Dumnezeu a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare... Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea sub ploaia iubirii generice a Lui Dumnezeu pe care ne-a proorocit-o în toate filele Bibliei...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional, valoric benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică a propriului obiect al muncii și creației printr-o instituție punitivă numită iad ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens al existenței iadului și diavolilor aferenți ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii și molipsite de Dumnezeu cu bunătatea și sfințenia Sa de nezdruncinat. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a făcut răi, numai pui de Dumnezeu nu ne-a făcut cum puteam jura că o va face ca să fim fericiți și reușiți odată pentru totdeauna, apoi ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera adevărate animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Să se răzbune Dumnezeu pe noi și pe boacănele noastre atât de crunt și neverosimil când tocmai ce atât de entuziast și încrezător ne-a creat pasionat la masa Sa de lucru în Laboratorul divin dotat cu toate uneltele, substanțele și dispozitivele garante ale unei reușite Creații ?

                        6)

  Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunătatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, adevărate bestii zoologic vorbind, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, la fel ca animalele bietele, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică de forță și constrângere pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști mai bine și eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea decât prin curenta religie nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale.

                        7)

  De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică ; e literă de lege. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, speciali, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului.

                       8)

  Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul și răutatea din om, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și pe gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând și mirosind acut de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere definitiv bună. Ne îmbăta de fericire ipostaza ca lumea să fi fost o afacere reciproc avantajoasă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil direct și nemijlocit ca lumina și căldura soarelui, ca aerul de respirat și apa de băut. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi ca murind doar să-L vezi pe Dumnezeu și Raiul cu bunătățile și avantajele lui, nu cu ochii vii ci cu ochii închipuirii de pe lumea asta, închipuire care se cheamă religie și credință. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, preț plătit pentru fericirea de pe lumea cealaltă, și nu înțelegem cum a fost imposibil să nu devenim păcătoși de a trebuit Dumnezeu să inventeze iadul cât și lacrimile și durerile noastre de vom fi torturați pe lumea cealaltă, când Creatorul tuturor avea la dispoziție orice alte atâtea variante rezonabile, având a ne pune la dispoziție atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, căci acolo nu e carne de simțit plăceri și fericire, căci odată cu moartea, adio plăceri, adio fericire aruncați în neantul unei existențe ezoterice lipsită de emoții și simțuri, bazați doar pe abilitatea neverosimilă a unui suflet de a se bucura cumva de ceva, de vreo senzație de plăcere și fericire în numele nostru acolo în Cer. Pentru a priza acea nemaipomenită fericire paradisiacă trebuie să așteptăm să ne vedem morți și cât suntem vii și de carne să trăim cu dorul și lacrimile noastre inutile de pe obraji după o fericire indisponibilă din Cer, ca jindul după fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte păzită de câini unde toți ai casei au murit...! Ce e Raiul dacă nu o grădină de cireși păzită de câini cu colți mari lătrând cu spume la bot, unde stăpânul în persoana Lui Dumnezeu n-a fost văzut niciodată dar ne-a dat de știre în toate Cărțile Sfinte ce bune vor fi cireșele când vom muri și nu vom avea dreptul să mâncăm decât virtual din bunătățile pomilor Raiului...!? De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil...

                       9)

  Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului și simțurilor noastre vii, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Ori numai dacă lumea nu ar fi făcută de Dumnezeu aș înțelege toată degringolada și opreliștea în care trăim.
Nu înțeleg pentru ce există secretomania unui Rai din cer fără coordonate GPS și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările necesare ca să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, a stupidității religiei și credinței, a Raiului și a iadului, dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și irațional discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune Îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm și cunoaștem din timpul vieții, să mergem în Rai și iad ca într-un muzeu și să luăm aminte ce este acolo, să învățăm să fim pe pământ cuminți și buni ca în Rai, să ne ferim de răutățile iadului, să percepem aceste locații ezoterice pentru cultura noastră, cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu. Or nu-nțelegem pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce originar al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile ! E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge ori măcar de suflet. Căci sufletul nostru bun de la Dumnezeu ni se trage iar toate durerile și necazurile vieții noastre, de la lipsa Lui. 

                     10)

  În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul uman și sensul bun al devenirii noastre în acest univers prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai punând condiția morții, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră goale și seci față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat evoluția și avem mai bun în noi ca și acumulare morală, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume personificat în conceptul de Dumnezeu, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde în univers. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun în sufletul Lui de a ne oferi din tainele universului, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel încât, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză și osmoză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu înainte cum ne place a spune încrezători și neînfricați, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea noi emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și nenecesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă ca una din axiomele universului de care Dumnezeu trebuia să aibă anticipată cunoștință și nu a avut. De aceea dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi mai direct fericiți, imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu, invocând drepturile curente ale tuturor extratereștrilor din univers, să desființeze iadul pe dată și să ne facă doar Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele învățându-ne mai cu nădejde cum să fim buni și nestricători de calități și virtuți divine ca să le probăm cu succes pe pielea noastră bolnavă de psoriazis. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru a potoli aleanul sufletelor noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman pe pământ în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui.

                      11)

  Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația paradisiacă se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi ignoranți, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă, fără parfumuri și deodorante și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci numai niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere și precaritate ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Nimic nu explică mai bine decât conceptul de evoluție în care unii nu cred, faptul că toate beneficiile și descoperirile științifice care ne fac viața mai colorată și frumoasă, n-au existat de la Facerea Lumii și s-au descoperit și evoluat în timp odată cu evoluția oamenilor și implicit a inteligenței lor. Nu înțelegem cum Iisus nu a putut avea foarte normal un telefon mobil cu care să ne vorbească din temniță ori pe care să fie sunat când a dispărut. Așa cum noi am evoluat din tot soiul de specii din mamifere iar balenele au evoluat din ierbivorele ce s-au afundat în apă ca dovadă că ele au stomac cu camere ca ierbivorele și niște rudimente de picioare care s-au resorbit în corp fiindcă nu le-au mai folosit la nimic în apă, așa și spiritul uman a evoluat și telefonul mobil s-a inventat nu de la Facerea Lumii ci abia în timpul vieții noastre, ca dovadă că Dumnezeu nu l-a putut inventa și doar noi în evoluția spiritului nostru l-am putut inventa pe acest telefon mobil, inclusiv pe Dumnezeu. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al tehnologiei, moralității și bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, când putea fi executat mai curat și modern, demn, prin scaunul electric ori injecție letală, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice, adică o minciună asumată frumos, cea mai mare minciună și cea mai frumos asumată. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai.  Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric. Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei și ignoranței iar în lumea noastră nu mai putem de atâția dușmani care ne puteau fi atât de lesne prieteni dacă Dumnezeu numai ar fi pocnit simplu din degete ori constatăm că nu a vrut asta și nu putem înțelege de ce ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres în Rai, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii  noastre și de ce nu primim la cutia poștală pliante cu poza Lui Dumnezeu, Iisus și Raiul cel din visul nostru ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată nimic despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu.

                      12)

  Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar  nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi religioase ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, prinzându-L pe nas ca pe un drog, lipindu-şi toți de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al asistaților social care suntem noi toți, rasa umană, al cetei gregare a credincioșilor, revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pârț,  pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. O, suflet fericit, nepătat de mirosul fetid al diareei din mațele noastre bolnave, te duci la Dumnezeu și ne uiți pe pământ aruncați la lada de gunoi a sicriului și mormântului pe care noi îl împodobim cu flori, cu tămâie și cu amintiri din Rai și îi zicem grădina noastră și nu ceea ce este : un gunoi insalubru pe care Dumnezeu nu-l suportă și nu-l interesează și de aceea l-a băgat pe mort în pământ, să nu-l mai vadă și să nu-i cauzeze simțului estetic într-o lume de cadavre neîngropate, pline de viermi ! Nici nu știm că ale noastre iminente cadavre au un suflet care crește ca un parazit profitor în noi, neștiind de nici o durere și nici un suspin al nostru. Însă din fericire, pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit în Cer instantaneu cu remediul și medicamentul adecvat. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de efemere, mi se pare un Dumnezeu asediat, particular și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. De pe Google Earth sau Google Maps nu se mai văd oamenii și fasoanele lor, decât fața pământului pe care au schimbat-o într-un câmp de luptă și de înfruntare. Se văd tancuri încolonate plecând la război, catedrale impunătoare unde locuiește Dumnezeu și cimitire întinse unde e locul Său de muncă unde e Gestionarul șef al cadavrelor noastre. Privind pământul din satelit nu mai văd oamenii și larma lor religioasă sau nu. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai nereligioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului.

                      13)

  E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Nu mă pot prostitua visând simptomatic la un Rai al inevidenței când pot rămâne virgin și sceptic și tot atât de nefericit și definitiv muritor de cancer ca toți. În ziua când credincioșii și fericiții Lui Dumnezeu nu vor mai face cancer și nu vor mai avea nevoie de Raiul din Cer ca morfină pentru durerile vieții voi deveni și eu un canceros credincios ca și ei. Deocamdată văd că tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică vulnerabilă, precară și inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne cu aceste precare simțuri și abilități la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un generator, creierul, un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, îl compătimesc pe al meu suflet tributar legilor fizicii și chimiei care îl vor destructura și îl vor putrezi normal ca pe orice materie organică. Astfel, nu cred că mai pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric și oprirea tuturor mașinilor, devenite niște fiare goale inutile. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Suntem trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non scoasă cu forcepsul din univers și obligat pentru noi să fie. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână și cu un stăpân general corespunzător numit Dumnezeu ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni, câte popoare, rase și culturi umane au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iată, iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să-i port Dumnezeului ce a ajutat-o și izbăvit-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor vieții și ale cancerului care au încercat-o o viață întreagă perfid până au răpus-o. Și eu urmez la rând, nu ? Dar pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, un delir de grandoare cum spunea Cioran, o boală a firii dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez pe nimeni și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze astfel eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină și răpește omenirea unor habitudini raționale, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Suntem victimele normale ale legilor fizicii și chimiei, ale evoluției noastre biologice, deci ale inexistenței Lui Dumnezeu.  Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui neverosimile, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii care în evoluția ei biologică a dezvoltat ADN religios. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Cinste și respect lor le datorez din curtoazie și bunăvoință. Dar e dreptul meu să mă înșel de inexistența Lui Dumnezeu, precum e dreptul credincioșilor să se înșele de existența Lui. Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență, deci inexistență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de o satisfacție neagră și tristă în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu mondene și doctoranzilor erudiți în teologie. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip direct în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent peste care va turna ketchup și maioneză. Dacă de la asta mi se trage damnarea că i-am jignit Lui Dumnezeu supușii terorii, diavolii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta Raiului în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un zăvor, nici un sigiliu, nici un gard și nici un lacăt ; toate aceste opreliști, porți și zăvoare le avem pe pământ. Constat că și în Rai povestea cu tabuurile și lucrurile interzise terestre se repetă. Cum aș putea dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer unde sunt numai condiții extreme improprii unei forme de existență vie, unde e numai frig și ger absolut ori milioane de grade celsius, numai galaxii, radiații gama și beta, quasari, pulsari, găuri negre, planete ostile vieții cu ploi de metan lichid și acid sulfuric și nimic altceva, nici urmă de Rai și loc cu verdeață și un păstor blând cum e Dumnezeu ?

                      14)

  Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are ceva Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici în desenele animate binele și dreptatea triumfă, nu ca în dreptatea Lui Dumnezeu care a creat un stupid iad al penitenței și un stupid Rai al lenei și huzurului. În desenele animate e adevăratul Rai și iad care sunt direct accesibile,  simple, eficace și evidente. Aici, răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului și al Înfricoşătoarei Judecăți inutile. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și pe Dumnezeul regional specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că toți, și îngerii și diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile tuturor, fie ele religioase ori nu, de a visa astfel frumos fiecare câte un balsam pentru pielea lui cu psoriazis care se va vindeca după visul fiecăruia în paradisul paradisurilor închipuirii lui.