SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU CRITICII MEI
De ce te-ai obosit să citești fratele meu întru Hristos scrierile mele eretice pentru care voi da socoteală Domnului la Înfricoşătoarea Judecată și care ar trebui să te sperie să le arunci cât colo și să mă blamezi și să spui că cine nu e cu Dumnezeu e împotriva Lui și să dai cu pietre în mine la stâlpul infamiei bucurându-te de soarta mea în iad ? În bucuria ta, un lucru nu vei ști : Că Domnul nu judecă precum oamenii. Domnul e tolerant până la ultima consecință a răbdării Lui pentru că vrea dreptate. Deci Domnul se va apleca deasupra dosarului meu, privindu-mi pledoaria peste ochelarii Săi cu dioptrii de aur și curcubeu, și va analiza recursul meu la Înfricoşătoarea Judecată creștin ortodoxă. Din gestica feței Lui Dumnezeu, am date să cred că Domnul va face o lungă deliberare. Și va fi o uimire pentru toată adunarea Raiului, pentru toți sfinții : Eu îmi voi cuceri mântuirea și dreptatea de la Dumnezeu nu prin religie și credință oarbă ci prin critica lor. Va fi primul caz de acest gen din Rai, spre disperarea sfinților și îngerilor care vor strâmba din nas de soluția insolită și neortodoxă a Lui Dumnezeu. Dar nu am ce să le fac. Dumnezeu are întotdeauna dreptate ! Tu, semenul meu ești fericit oricum. Ești un noroc picat în palma Lui Dumnezeu și Dumnezeu un noroc picat în palma ta. Ce bine vă simțiți tu și Dumnezeu în osmoza voastră indestructibilă ! De aceea în continuare, alături de Dumnezeu, fie acum, fie când vei crăpa și te vei ridica ca un abur ușor la Rai, numai bine îți urez semenul meu condamnat la univers ca și mine de un Dumnezeu care a creat, după care s-a spălat pe mâini și ne-a lăsat în această degringoladă să facem ce-om ști în goana nebună după aur a mântuirii. După cum știam, nu vei fi înțeles nimic din toate textele mele, nu pentru că nu ai putea, ci pentru că nu vrei, fiind un bun și puternic misionar creștin, aceasta fiindu-ți suficient ca să repudiezi tot, orice nu se încadrează în spiritul fundamendalist al credinței. André Malreaux a spus într-adevăr că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc. Dar eu am vrut să întăresc de zece mii de ori cele proorocite de acest filozof. În loc să găsească altă soluție la problemele curente și alerte ale omenirii, oamenii se vor înfunda tot mai mult în tot ce știu ei să facă mai bine : Să frecventeze și în secolul acesta, și după cum spun eu și în următoarele o sută de secole tot soluția religioasă curentă care nu este capabilă să schimbe nimic bun în omenire decât că pe fiecare, egoist îl va mântui Dumnezeu după mare credința sa. Ei și cu asta ce se schimbă bun pe această lume ? Nimic ! Aceleași crime, aceleași orori, aceleași tragedii și dureri ce ne macină în viață. Secolul următor nu va fi suficient ca omenirea să priceapă că religia și credința lor sunt ineficace în fața disoluției unei lumi aici pe pământ care nu diferă foarte mult cu un iad veritabil. Omenirea va mai avea de orbecăit încă o sută de veacuri, adică zece mii de ani de religie ca să se lecuiască, să-și dea seama că nici religia nu e o soluție, iar pe Dumnezeu îl vor schimba, cum s-a mai întâmplat, cu alți zei în care au mai crezut de-a lungul timpului și viața tot așa sângeroasă ne-a rămas. După zece mii de ani, poate omenirea se va sătura, și va pune mâna pe treabă, văzând, plictisindu-se că nici după zece mii de ani Dumnezeu nu catadicseşte să apară pe străzile noastre și să tragă în țeapă pe hoți și criminali, nu să-i condamne la iad, asta e foarte suportabil pentru ei, și să-i preamărească pe cei buni ca tine. Stai liniștit ! Orbecăiala religioasă va mai dura o sută de veacuri ca să se vadă, mai puțin de către tine, care dragul de tine vei muri până atunci și cătinel te vei duce în Rai, ca să se vadă că religia și Dumnezeu au expirat și cu aceasta omenirea a picat examenul de maturitate al ființelor inteligente din univers. Poate altă dată, după încă un milion de ani de credință, religie și Dumnezeu nereformate ca până acum, omenirea va afla că este singură în univers și va pune mâna pe muncă, pe dreptate și pe țepe în piața publică, singurul Dumnezeu eficient care va îndrepta omenirea de la crime, hoții, nedreptăți și atrocități. Dumnezeu ? Un vis frumos, spulberat sub urgențele și siberiile vieții noastre !
Dragul meu prieten semen cititor creștin... Votez pentru tine să te ajute Dumnezeu în călătoria binemeritată pe care o vei face în Rai așa cum te gândești de-o viață. Nu mă voi contrazice niciodată cu tine pe tema religioasă și pe nici o temă. Prefer să văd în tine un prieten și nu un rival ideologic. Singur într-un deșert aș muri de urât și întristare. Dar dacă te-aş vedea printre dune de nisip în depărtare aș fugi către tine să-ți strâng mâna, iar tu îmi vei da puțină apă. Când toți oponenții în această lume și-or da mâna prietenește uitând de religie și îmbrățișându-se frățește abia atunci diavolul ar crăpa de necaz iar Raiul ar da faliment căci s-ar face pe pământ prin mâna noastră de ajutor. Iar Dumnezeu va privi la noi de sus, bucuros dar puțin încurcat că nu mai știe ce să facă cu năzdrăvăniile noastre ! Oricum ca oameni suntem prea mici și insignifianți. Și L-am forțat pe Dumnezeu să fie antropomorf ca noi și să se uite în gurile noastre înfometate să ne dea pâinea cea de toate zilele. Să răpim un Dumnezeu al galaxiilor și universului și să îl obligăm să-și facă din noi, efemeridele regionale ale Terrei centrul preocupărilor Sale, iată exemplul suprem de vanitate pe care îl putea avea vreo specie și creatură a universului. Căci dacă mă urc puțin în aplicația Google Earth și mă înalț dincolo de nori și privesc pe pământ care se va face mic, cu râuri și șosele mici, abia percepute, nu mai văd aproape nimic din ce-a făcut, gândit și zis omul pe pământ. Deodată, liniște și nici țipenie de urmă de om, de urmă de ateu ori sporit credincios care caută să se facă bine plăcut Domnului. Am auzit de Dumnezeu de la voi, oamenii, recunosc. Dacă aș fi fost furat de o maimuță și crescut de ea în junglă nu mai auzeam de Dumnezeu, El nu mai exista, nimic nu mai exista, nici infatuarea asta a noastră religioasă ! Orice teolog înalt erudit care a cercetat și a scris despre Dumnezeu, putea fi furat de maimuță și dus în junglă. Atunci poate n-aş mai fi auzit de Dumnezeu decât poate de la tine, un ultim om rămas pe lume să-i ajuți Lui Dumnezeu să existe, și mie să reușesc să mă fac plăcut Creatorului acoperindu-mi cu cârpe bubele și cangrenele ca să nu miroase și să nu cauzeze simțului estetic al Lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește bubele și cancerele, răutatea și bunătatea, căci El ne-a făcut, buni sau răi, și El ne va salva și pe cei care caută, și pe cei care nu caută favoare Domnului. Să nu căutăm favoare Domnului. Să tăcem smeriți cu ochii în pământ și să nu mai cutezăm a spera de merităm sau nu favorurile divine când am spurcat lumea cu infatuările și zăbăvniciile, prejudecățile noastre, fie ele religioase sau nu ! Toată simpatia pentru voi, dragi comentatori ! Mă așteptam să mă criticați, să mă combateți ofuscați și scandalizați de stilul aparent demolator al textelor mele care cel mai plauzibil vă cauzează convingerilor și prejudecăților voastre genetice religioase. Mă așteptam să formulați critici usturătoare și argumentate ideilor mele despovărate și libere de orice corset al misticii religioase care pe voi vă strânge și vă sugrumă definitiv și nevindecabil de la o gândire liberă, suportabilă și neinfluențată de simptomul bolii religioase. Nu sunteți vinovați că sunteți oameni iar religia înrădăcinată organic în neuronii omenirii a dezvoltat gene religioase care vă influențează gândirea și mintea să funcționeze ca o mașină rulând pe șosea cu frâna de mână a religiei trasă. Dacă vă place și trăiți un confort din această simptomatică religioasă, eu vă respect și nu vă combat. Eu sunt liber și nu vreau să mai optez singur pentru încă o boală, boala gândirii religioase de care vă puteți dezbăra liberi, dar asta vă va ucide dacă așa funcționează sistemul vostru interior care a dezvoltat gene și un organ al credinței care pulsează sânge mistic religios în mintea voastră. Eu cred că am spus totul în această chestiune a dialogului surzilor între om și Dumnezeu. De azi înainte nu cred că mai are vreun rost să mai bat apa în piuă în lupta asta a mea cu morile de vânt și cu tăcerea unui Dumnezeu care poate demult a murit cum spunea Nietzsche. Și atunci la ce bună a noastră credință ce cu atâta vanitate și înflăcărare o declamăm ? "Credința înseamnă să nu vrei să știi ce este adevărat" a spus Nietzsche. Și a mai spus o cugetare profundă care ar trebui să ne lase trezi și în reverie pe veci gânditori : "Care este adevărul ? E omul una din gafele Lui Dumnezeu sau Dumnezeu una din gafele omului ?"
marți, 27 ianuarie 2015
SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU CRITICII MEI
luni, 26 ianuarie 2015
A FACE TOTUL PENTRU MOARTE
A FACE TOTUL PENTRU MOARTE
A te închina cum exuberant și mândru spui că o faci, e frumos și creștinesc, dac-aş fi Dumnezeu pe dată te-aş mântui necătând să mai verific în registrul paradisiac ce păcate trecute cu roșu ai mai făcut. Lui Dumnezeu îi fac bine închinăciunile noastre. El e dependent de cultul rugăciunii ce i se face instantaneu de miliarde de oameni non stop, 24 de ore din 24. Îmi propun să-i dezvălui Lui Dumnezeu să privească mai analitic închinăciunea robilor Săi. Cu ce-L ajută pe Dumnezeu tot corul broştesc de pe balta stătută a lumii și vieții noastre ? Ori cu ce ne ajută pe noi înșine tot orăcăitul nostru particular pe marginea bălții vieții de-a fost denumită viață de Dumnezeu ? Nici o broască nu se va apuca să facă odată ceva pentru balta aia și pentru ea, să tacă, să nu mai orăcăie și să construiască armuri și adăposturi împotriva berzelor care le vânează. Nici un credincios care se închină, tacit și moralmente nu poate spune că nu e vinovat de soarta acestei lumi și vieți de mizerii în care timpul vieții nu e uzat pentru creativitate și inovație, ci preponderent în interminabile și insipide rugăciuni și închinăciuni către Domnul. A nu mai pierde timpul cu acestea și a purcede să descoperim fiecare penicilina cancerului ar fi o datorie și un succes pentru soarta omenirii și Dumnezeu nu s-ar supăra căci nu-L ajută și mângâie cu nimic miorlăitul nostru. Dumnezeu chiar ar aplauda dacă în loc să pierdem inutil timpul prin biserici în închinăciuni stereotipe, am pune mâna să inventăm și inovăm ceva spre binele nostru și al speciei noastre. Mai sunt atâtea de făcut ! Energia trebuie să fie luată direct din soare ca să plătim zero lei la căldură și apă caldă, banii și impozitele trebuiesc desființate, pentru că prin creativitatea noastră și nu prin pierderea timpului inutil prin închinăciuni vom face viața prosperă găsind resurse inepuizabile. Cine va face primul pas să inventeze toate acestea ? Cine va renunța să se mai închine Lui Dumnezeu la fel ca și ignoranții și primitivii oameni ai preistoriei noastre ? Peste o mie sau două mii de ani toate utopiile pomenite mai sus vor prinde viață. Să tăcem odată și să nu-L mai plictisim pe Dumnezeu cu nimicnicia noastră ! Dumnezeu nu e un satrap rău căruia să i te închini de îndurare și iertare. Dumnezeu te așteaptă să taci și să faci, să pui mâna și să mai deretici puțin prin mizeria acestei lumi, creația Lui Dumnezeu. Taci și fă odată totul pentru viață, ori continuă să te închini și fă totul pentru frica pielii tale, pentru moarte !
INCURSIUNE FRAUDULOASĂ ÎN RAI ( ACTUALIZAT )
INCURSIUNE FRAUDULOASĂ ÎN RAI ( ACTUALIZAT )
În existența noastră pământească noi oamenii avem plăcuta bucurie de a constata prezența unui Dumnezeu Atotputernic care în bunătatea și mărinimia Sa nesfârșită ne acordă un deplin liber arbitru, o totală libertate de-a ne împlini și realiza ori de a ne rata complet în această lume sau în lumea cealaltă deopotrivă, fiecare după puteri, voință și opțiuni. Nu este vorba de noroc. În imensa-i mărinimie ne dă Dumnezeu și noroc uneori dar știm din viață și din experiență că întotdeauna norocul ni-l facem și noi cu mâna noastră, căci Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă și-n traistă. Dumnezeu ne dă undițe să pescuim dar nu pești. Mândri de acest ajutor divin primit mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, daruri oricum otrăvite căci nu ne e de nici un folos libertatea nici de a ne împlini, nici de a ne rata atat în lumea asta cât și în cealaltă. Căci bogații nu-și pot lua cu ei toate realizările și bogățiile în Cer iar virtutea sărăciei a celor amărâți și săraci e o apă de departe cu care nu-și pot stinge focul nenorocirii și amarului de aproape. Pentru toți, rămâne speranța mântuirii, iarăși un cadou otrăvit, un alcool fără grade care totuși îmbată pe toată lumea muritoare, de frică, de necesitate biologică, leac paliativ pentru patologia sufletelor și trupurilor noastre condamnate la universul rece, inuman, periculos vulnerabilităților și fricilor noastre insurmontabile pentru care-am găsit un Dumnezeu atoatevindecător în acest univers de regulă din cale-afară de ostil neputințelor noastre biologice. În rest a dat Dumnezeu să fim bogați sau săraci. Asta e totul, între aceste două situații limită pendulăm și se pare că nu mai vrem nimic pe acest tărâm al vieții ci doar de moarte ne agățăm și de doctoria vindecării și relaxării de pe lumea cealaltă. Astfel din viață facem o parodie și o bagatelă ce o gestionăm ca un lucru ieftin și inutil, bucuria și scopul practic și imediat al vieții ne sunt improprii și străine căci din moarte facem un țel și un vehicul către așteptata sărbătoare perversă și irațională a morții aducătoare unică de mântuire. Și totuși, paradoxal, cu speranța mântuirii inoculată patologic în sensibilitatea noastră, ne pare pe fond rău că murim, că ne dezintegrăm și o terminăm cu tot ce-am avut, dorit și simțit și tremurăm plângând ori de mila morții noastre ori de a celor dragi. Dacă murim ori noi, ori cei dragi nouă de moarte bună, nimeni nu este vinovat, nici măcar Dumnezeu, singura autoritate care gestionează calificat doar moartea noastră, un pur stagiu formal de uzat pentru oameni, singura condiție și singurul izvor de viață viitoare din care trebuie să ne tragem nădejdea, iar de viața noastră curentă de carne Dumnezeu e preocupat doar adiacent și precar dându-ne doar pâinea noastră cea de toate zilele cu initium și mâncarea cu E-uri, dar le mâncăm cu mulțumire și ne rugăm Domnului pentru această hrană căci decât foamete sunt bune și astea, aceste otrăvuri binecuvântate de Dumnezeu în mâncarea noastră. Și ne mai dă Dumnezeu sănătate cât să putem îngenunchea și să ne putem ruga pentru iertarea păcatelor. Căci universul și lumea erau din punct de vedere tehnic neîmplinite fără de conceptul de iertare a păcatelor noastre, acest ritual și exercițiu divin de care Facerea Lumii și a noastră nu aveau efectul urmărit de Dumnezeu în noi, acela de a fi cerșetori de profesie de milă divină căci nu a îngăduit și oprit sistematic Dumnezeu posibilitatea de a nu face noi păcate și greșeli, trebuia să le facem ca să fim iertați, ca Dumnezeu și competența Sa de iertător de profesie să capete legitimitate pentru noi, omuleții Lui creați din lut. Trebuia deci mai întâi de a păcătui și apoi de a cere iertare, să împlinim acest ritual pentru ca apoi cine știe de-om avea noroc la Înfricoşătoarea Judecată la indulgența Lui Dumnezeu de-a prinde un loc poate în ultimul vagon clasa a treia al Expresului de Rai, un tărâm al promisiunii pure artificiale și nu al experienței palpabile, verificabile, raționale și logice. Nu există logică și certitudine în devenirea din Rai ci doar speranța în genunchi într-o inimaginabilă salvare ce e cu atât mai otrăvită cu cât nu știm cum apreciază Dumnezeu în inima noastră de-i merităm sau nu iertarea cu imimile noastre pline de păcate trecute cu meticulozitate în mercurialul din Cartea-i Sfântă a Înfricoşătoarei Judecăți.
Până atunci, plini de păcate, toți ținem la pielea noastră uneori plină de psoriazis și zicem că suntem oarecum buni și vrednici de mila Lui Dumnezeu. Toți ne mângâiem pe creștet cu acest deziderat și ne vedem frumoși în oglindă, nimănui nu-i e greață și silă de sine însuși și nu se pedepsește și autoflagelează singur spre a scuti pe Dumnezeu de-o sarcină grețoasă și obositoare de la-nceputul lumii de-a pedepsi programatic și inexorabil pe toți cei ce-i vede răi. Napârci otrăvitoare ori boboci simpatici de rață cu puf galben, criminali sau călugări pioşi, toți și toate au instinctul de conservare și vor o șansă la existență și la viață, oamenii având în plus splendida maladie a obedienței față de un Dumnezeu ca unealtă și mijlocitor unic pentru eternul dezirabil după firea omului concediu din Rai. Tot ce avem sigur e deocamdată uzarea stagiului vieții mizerabile, generatoare de moarte pentru toți, indiferent cum, bogați sau săraci. A fi bogat ori sărac, iată motive de adus mulțumiri Lui Dumnezeu câtă vreme bogăția și sărăcia în egală măsură sunt rezultatul demersurilor Lui Dumnezeu în gestionarea destinelor noastre iar specializarea Sa de la Facerea Lumii a fost să ne facă pe noi, adică să facă o spărtură inutilă în neant, să frământe lutul murdar al pământului abia creat și să ne facă pe noi oamenii după chipul și asemănarea Sa, bogați ori săraci, hoți și criminali ori sfinți părinți sporiți întru pioșenie și credință, toți tributari degringoladei de-a fost denumită viață aducătoare de absolut declin și crepuscul spre teritoriul inexorabil al sfârșitului deplin și promis al morții ca ratare completă a visului frumos al Lui Dumnezeu despre oameni. Bogăție sau sărăcie, toate trebuie să le primim cu bucurie de la Cel ce împarte în univers dreptatea și totul chiar dacă aceste diferențe între oameni ne fac să ne urâm visceral între noi, fiecare după statut, bogații disprețuindu-i pe săraci iar săracii blestemându-i pe bogați pentru norocul și opulența lor nerușinată. Dumnezeu care ne drămuieşte destinele diferit, făcându-ne și bogați și săraci aduce astfel între noi o inechitate sistematic inacceptabilă și nedigerabilă pe care nu o putem depăși și ne împarte de la începutul lumii în tabere diferite și etern beligerante. Nu scăpăm nici un prilej astfel de a ne ucide unii pe alții regulat, istoria lumii trecute, prezente și viitoare fiind de fapt istoria unor astfel de crime înfăptuite sau în proiect. "Istoria omenirii este o istorie a ignoranței, a exterminării omului de către om pentru teribilul motiv că Dumnezeul meu este diferit de al tău și diferit de al celui ce ne privește războinic și acuzator pe amândoi" a spus Jacque Fresco. Până omenirea nu va înțelege că lipsa Dumnezeului de serviciu va aduce pacea pe pământ în condițiile în care mintea noastră va fi responsabilă și creatoare și un Dumnezeu inconvenabil nu va fi înlocuit cu un alt Dumnezeu la modă al unei părți a lumii care va omorî în numele Lui, în veci nu va fi pace pe pământ sub domnia oricărui Dumnezeu. Deși cum spune Dumnezeu trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne iubim prietenii, să ne iubim dușmanii, să le întoarcem obrazul să ni-l pălmuiască de o mie de ori, în realitate ne urâm programatic ca și animalele, ceea ce și suntem, și asta pentru că Dumnezeu ne-a făcut (se spune din fericire) diferiți unii de alții, dar biologic nefericit, aidoma animalelor. De aceea, fiind animale, având biologic aceleași tare și caracteristici anatomice, aceleași reflexe și zestre similară genetică ne comportăm ca și animalele, până nu demult fiind canibali ca și vechii sălbatici din Noua Guinee. Facem război, ură de rasă, ură de religie și ne urâm și dușmănim unii pe alții, jocurile însele sunt prilejuri de conflict căci și la cărți și la table și la fotbal luptăm disperați contra cuiva în dorința patologică și barbară de a ne învinge rivalul pentru a sărbători pe cadavrul lui victoria și a fi mândri că suntem astfel campioni. Fericiți și mândri de demersul nostru barbar de luptători și campioni, ne sabotăm și omorâm cu satisfacție căci așa ne-a setat Dumnezeu instinctele în corpurile de carne biologic identică întregului regn animal, oameni sau animale fiind, urând, duşmănind și disprețuind tot ce nu suntem noi, tot ce miroase relativ altfel decât hoitul nostru. Conștiința umană, bunătatea, blândețea, pioșenia, smerenia, inteligența și dezideratul la paradis și sfințenie sunt doar visuri și fantezii în vuietul vremii noastre ce ne ține captivi în încartiruirea și constrângerea regnului animal de natură eminamente sălbatică. Fiind prin voia Lui Dumnezeu un astfel de soi de animale denumiți prețios oameni suntem din start văduviți și limitați, înstrăinați, îndepărtați definitiv de idealul paradisiac oricât de evlavioși și credincioși am fi în invocarea noastră ineficace și inutilă a ajutorului unui Dumnezeu căruia în schimb îi e scârbă a se compromite să se arate și să trăiască logic printre noi dacă tot ne-a făcut pe noi aidoma Lui și a făcut și pământul și nu îi e silă de Opera Sa, a locui în ea, acest ghetou cazon și fără confort, acest grajd nefericit în care oamenii put ca porcii atât moral cât și fizic, noroc că au inventat parfumurile, altfel cu atâția oameni trăitori pe pământ lumea puțea mai rău ca toate fermele porcine. Or astfel, e de înțeles de ce Dumnezeu nu se încurcă a locui printre noi și moravurile noastre împuțite, în lumea noastră neisprăvită, acceptând exclusiv și cel mult să ne ia eventual în Rai într-o zi imemorială și de neconceput și doar cu sufletele căci trupurile ne put a oameni. Suntem doar animale din junglă, fără Dumnezeu decât în electricitatea neuronilor creierului și nimic mai mult și suntem identic feroce ca jivinele, de aceea și interesele noastre fiind mereu antagonice, ceea ce unii iubesc alții urând de moarte, ceea ce unii scuipă alții lingând cu plăcere. Și mereu bucuria vieții ce-i pentru unii, scârbă e pentru alții. Dar în general bogăția și nimicnicia vieții o iubesc toți, bogați ori săraci, este visul tuturor, confortul este necesitatea tuturor, banii fac bine tuturor, toți se roagă Lui Dumnezeu pentru spor în casă. Avem piese muzicale ( "I want to be a billionaire" de Travis Mccoy) sau romane cum ar fi "Adolescentul" de Dostoievski în care se vede atât de bine latura arivistă a omului, dependența de visul bogăției. A fi bogat e un privilegiu pe care ți-l poate acorda Dumnezeu ca să devii bogat, ca să-ți satisfaci toate trebuințele ce-ți fac din pustiul de viață un vis și din visul imposibil o viață. Toți au de câștigat de la Dumnezeu : bogații pe pământ și săracii în Cer. E tentant să fii bogat pe pământ dar asta e limita și prețul de plătit al bogatului : El va scrâșni din dinți de durere în iad. E tentant să moștenești Raiul dar intri acolo doar dacă ai fost sărac lipit, deci dacă ai scrâșnit din dinți în viață de dureri, lipsuri și amar. În orice tabără ești viața oricum ți-e irespirabilă și conștiința strepezită privind spectrul prețului otrăvit plătit de ai sau nu ceva în viața asta care este o nefericită caricatură a unui plan frumos ratat al Lui Dumnezeu. Oricum, cu acest stigmat al ratării toți visează la confort, relaxare, călătorii : bogații să înconjoare pământul pe vase de croazieră, săracii să fie priponiți de el evaporându-se de pe el cât mai goi, mizerabili, bolnavi și bicisnici, condiție sine-qua-non pentru relaxarea exclusiv postumă și iritant de insondabilă a Raiului. Văzând așa disoluție și complicație existențială toți se mulțumesc cu ce au, nu-și mai bat capul, unii cu împărăția cerului (bogatii), alții (săracii) cu împărăția pământului. Astfel toți își vor vedea de interesul lor mărunt, bogații să-și mănânce bogățiile și averile, săracii, atât de cuminți și inocenți să le viseze și proiecteze exclusiv în Cer. Nimeni nu va îndrăzni și altceva și nu-și va putea depăși handicapul dorințelor și bucuriilor meschine și mărunte ale vieții. Astfel, orice bogătaș al acestei lumi va găsi cu cale că e normal să își poată permite a cheltui oricât pentru a-şi trăi viața cum se spune, cât mai confortabil și dulce. Nu contează banii pentru bogați, bogații îi au oricum îndestulător prin grija Lui Dumnezeu care a lăsat ca săracii asociați prostimii să dea bani iar bogații asociati deștepților să-i ia, într-un algoritm malefic întotdeauna cu sens unic : de la săraci către bogați și niciodată invers. Nu că unii sau alții ar merita mai mulți bani pentru îndestularea pământească. Vorbim în sens pragmatic de numărul banilor de pe piața de capital care sunt mereu aceiași. Vedem din viață cum toate țările muncesc și fac bani fie cinstit, fie prin hoți și mafioți care îi fură iar Elveția îi ia de la toți și și-i pune în bănci și trăiește cu ei. E lege a firii dată de Dumnezeu și vedem ce se întâmplă din practica vieții de la Facerea Lumii că numărul banilor după un proces legic dispus dacă nu de Dumnezeu atunci de cine?, e apanajul și privilegiul acumulării cu precădere la bogați prin orice mijloace : speculă și crimă, înșelătorie de regulă, iar săracii să fie întotdeauna țapii ispășitori păgubiți metodic pecuniar într-o nevoie disperată veșnic irealizabilă de bani, după voia Lui Dumnezeu fără de a cărui știre nimic nu se mișcă pe pământul mercantil, opera rebutată a Lui Dumnezeu de vrem ori nu vrem să vedem această catastrofă cosmică, pământul și lumea de mântuială făcute în șase zile de Dumnezeul creștin, Operă de care întregului univers îi e rușine și jenă, și în primul rând nouă, chinuiții de profesie ai universului. Nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a făcut pe pământ așa ceva ci doar a dat prin cap unor vizionari proiecte de lumi ideale și nu a implementat El însuși pe pământ acele lumi ale abundenței și eficienței în care totul e pentru toți, fără bani, fără polarizări de bogății, fără risipire de resurse când cu toți banii care au finanțat al doilea război mondial se putea construi câte o casă decentă tuturor săracilor lumii de la acea vreme. În schimb Dumnezeu a făcut tot ce vedem în jur. Că bun, că rău. Dar nu ne băgăm în legile Lui Dumnezeu. Dacă El a vrut și vrea războaie le-a avut și le are căcălău. Dacă El nu voia asuprirea omului de către om, aceasta nu exista nici în trecut și nici azi. Dacă Domnul nu voia cruciadele prin care cruciații au asuprit și masacrat populațiile arabe nevinovate în numele crucii și credinței, toate aceste orori nu ar fi existat. Ne lăsăm dar la mâna și la voia Lui Dumnezeu și învățăm să credem din tot ce ne-a spus în Cărțile Sfinte. Vedem așadar că nu e de nici un folos bogăția bogaților căci ea e doar pentru această lume și ahtierea după ea nu e tot ce ne cere Dumnezeu când El ne cere sărăcie la superlativ, smerenie și blândețe, virtuți aducătoare de bogăție exclusiv doar pe lumea cealaltă uzând neapărat de experiența inexorabilei morți. În van adunăm averi și visăm plăceri și conforturi pe pământ căci ele Îl mâine pe Dumnezeu și ne depărtează irecuperabil de Slava, legile și îndreptările Sale. Astfel, nu putem fi ai Lui Dumnezeu căci ne spune Domnul binecunoscutul concept maniheist : "Cine nu e cu mine e împotriva mea și cine nu adună cu mine în Cer, pe pământ risipește". Deci nu putem merge în Rai cu atât mai mult cu cât mai dulce ne-ar da Dumnezeu viața pe pământ, dulceața aceasta, bogăția, norocul, fiind o otravă ce ne pricinuiește necaz etern inevitabil. Ci mai degrabă trebuie să suferim și păgubim intenționat în viață alegând de bună voie virtutea iovică a necazului și sărăciei pentru a câștiga simpatia neştirbită a Lui Dumnezeu și veșnicia și a le îmbrăca precum niște haine potrivite, ca și cămășile solemne ale vechilor condamnați la spânzurătoare, chiar dacă mofturile și ighemonicoanele noastre deșarte spun altceva. Oricât am fi de frustrați de această neșansă a tristeții lumii și vieții, nu putem lua și conserva nici un zâmbet, nici o plăcere, nici o emoție, nici o bucurie a vieții de pe pământ cu noi în Rai, ori măcar în groapă să ne mai lumineze și îndulcească măcar trei zile funesta mizerie a sicriului depus la capelă. Căci pentru a moșteni cu nădejde Raiul filiera-i știută : Trebuie să murim mai întâi completamente și definitiv și după tot tipicul dramelor inexorabile : Nașterea întâi în durerile mamei, bolile mizerabile ale copilăriei : oreion, cor, gripă, purtați de mama în brațe prin spitale, lipsa jucăriilor văzute prin vitrine cu plânsul disperat și dojana și urecheala părintelui că-i facem panaramă pe străzi și se uită lumea, dramele pubertății, ale adolescenței când nimeni nu se mai înțelege cu noi, prima dragoste a tinereții întotdeauna spulberată și fără speranță, nunta și căsătoria nepotrivită, ratarea profesională, șomajul, divorțul, pensia mică, moartea părinților sau a unui copil călcat pe trecerea de pietoni, divorțul și dramele copiilor, azilul, îmbolnăvirea, tensiunea, diabetul, prostata, cancerul de col uterin sau sân, alzheimerul, decrepitudinea, ramolismentul, secția de urologie, neurologie, cardiologie, oncologie, pamperşii pentru adulți, cancerul, morfina, agonia, asfixierea, căderea pe capul copiilor, moartea în spital, bilețelul la degetul piciorului pe masa de autopsie, frigiderul, morga, sicriul, capacul, cuiele, cioclii, groapa, preotul, ortul popii, pământul, întunericul, viermii, femeia plătită să vină să ne tămâieze mormântul patruzeci de zile, pomana de patruzeci de zile... Iată toate mizeriile ce trebuie să ni se întâmple și să îndurăm pentru a ajunge cătinel în Rai după pohta ce-am pohtit într-o viață de rugăciune. Nu vă supărați ! Cu asta s-a ocupat Dumnezeu șase zile să creeze ? Și pentru ce n-a stat cuminte de-a trebuit nemilos să ne condamne la un astfel de univers ? Nimeni n-a îndrăznit vreodată să viseze și să spere că poate fenta și eluda toate aceste mizerii de-au fost denumite viață pentru ca apoi să se ducă în Rai cu o floare la ureche, neatins de morbul acestor scârbe ale vieții cu care ne-a cadorisit exuberant Dumnezeu în splendida-i Creație ce ne-a îngrozit simțurile. De-am fi fost programatic fericiți în viață cum sunt sfinții în Cer, Raiul și mântuirea n-ar mai fi avut sens, am fi fost sfinți de vii pe pământ și fericiți, am fi avut totul aici după voia Lui Dumnezeu fiindcă așa ar fi vrut El să ne facă din start și nimic nu L-ar fi împiedicat în Atotputernicia-i, numai de-ar fi vrut într-o clipă și o zi de inspirație divină și lipsă de mizantropie, în una din cele șase zile ale Creației să ne facă sfinți fără de cusur și fără de nenorociri pe pământul norocit ca Rai autentic și posibil, după care Dumnezeu se putea odihni în ziua a șaptea ori niciodată, având în vedere că un Atotputernic e puțin plauzibil să aibă nevoie de odihna oaselor ca oamenii. Saturația și lehamitea omenească față de toate aceste grozăvii au ajuns la o limită și de aceea a sosit ziua când trebuie spart acest blestem al simulacrului vieții și morții noastre și al drogării cu medicamentul visului odihnei și mântuirii eterne în Rai, ca să vedem cu ochii noștri de muritori de a pus Dumnezeu ori ba un sens vieții și morții noastre deopotrivă de deșarte ori pur și simplu s-a jucat plictisit cu noroaiele pământului de-am ieșit noi oamenii de pe urma frământării unui boț de lut molipsit din start de meteahna ratării, denumit Adam. Tot ce trebuie să facem să spargem acest bâlci al timpurilor, această comedie macabră, această enigmă si blestem amar și cinic denumit viață și moarte, mântuire în Rai ori pedeapsă în iad, e o călătorie în Rai, un desant, o incursiune frauduloasă pe lumea cealaltă ca să vedem încăpățânați pe Dumnezeu de vii de El nu vrea să ne vadă decât absolut morți în prealabil, și apoi zburând cătinel în Rai, jucându-ne acolo ca niște copii alintați, răzgâiați, total dependenți de cordonul ombilical al Lui Dumnezeu, în grădinița Raiului, acest de fapt cimitir vesel către care plecăm fericiți. Există deci o posibilitate de a călători în acest cimitir vesel, Raiul, în timpul vieții noastre ca să vedem și să simțim de vii mediul serafic cu care ne încântă și ne incită la speranță Dumnezeu. Să călătorim în Rai fără voia Lui Dumnezeu, fără acordul Lui prealabil, incognito, de capul nostru, eretici și nebuni, când deci putem totuși forța norocul să ajungem în Rai pe căi oculte și nepermise de Divinitate. Trebuie întâi să aflăm unde e Raiul de fapt. Știm prin deducție că Raiul trebuie să fie acolo unde e și Dumnezeu căci e specialitatea Lui Dumnezeu să gestioneze Raiul și pe cei internați pe viață în acest azil al fericirii. În general se admite că Raiul nu e pe pământ de regulă ci undeva în cer atât de bine ascuns de Dumnezeu precum El Însuși este, ca să nu poată nici un savant trăsnit călători acolo cu vreo mașinărie diavolească eludând regula de bază a accederii în Rai doar prin mijlocul morții ca și condiție sine-qua-non dictată implacabil de Dumnezeu. Dacă nici telescopul spațial Hubble nu a putut detecta nici o urmă a Raiului în imensitatea cosmosului nu înseamnă că Raiul nu poate exista fizic undeva în spațiu. Ori în spațiul cunoscut, ori în cel necunoscut. Ori în acest univers, ori într-un univers paralel la care științific și fizic oricum nu putem avea acces. Doar ca o nefericită și ultimă concluzie de rezervă putem admite că Raiul nu există. Dar pentru a avea succes în căutarea noastră noi procedăm ca în matematică prin metoda reducerii la absurd și presupunem că Raiul există. Tot ce a văzut și fotografiat Hubble, ultima galaxie de la un milion de ani lumină depărtare, sunt lumi reale sau care au fost iar raza lor abia acum luci vederii noastre precum vorba poetului Eminescu. Poate că Raiul e la un metru mai departe de bătaia puternicului telescop spațial. Și astfel, chiar și luminii, fotonilor, cea mai rapidă stihie a universului, i-ar lua un milion de ani să călătorească până acolo și s-ar plictisi pe drum de atâta goană nebună prin spațiu, astfel că de aceea nu avem nici o știre și nici o imagine video de la Rai, căci e prea departe și imaginile de-acolo încă sunt pe drum către noi, departe, mult prea departe să mai apucăm această știre și breaking news în viață. Doar sufletele noastre vor avea șansa să vadă Raiul, și asta obligatoriu după moarte. Distanța imensă de un milion de ani lumină până la Rai va putea fi parcursă de suflete prea lesne cu ajutorul Lui Dumnezeu, evident, cheia tuturor posibilităților credincioșilor. Deci nu înseamnă că sufletele noastre ale răposaților subsemnați se vor plictisi vreodată în goana nebună către Raiul de la marginea universului. Dumnezeu ajută prin metodele Lui, științifice sau nu, ca sufletele noastre să ajungă acolo în cel mult o săptămână și chiar se putea și mai repede de n-ar fi trebuit să poposim pe drum la toate cele 24 vămi ale văzduhului pentru controlul de la fiecare, potrivit cu păcatele noastre și litera Cărții Sfinte. Oricum, să lăsăm sufletul cu călătoria lui postumă lansându-se la Rai ca un păianjen profan și ignorant ce țese zelos o pânză de păianjen până la lună, și să cercetăm științific posibilitatea călătoriei noastre temerare în timpul vieții până la Rai. Precum vedem, e o problemă de distanță și implicit de timp pentru a ajunge la Rai cu hoitul nostru în toată splendoarea, în călătoria noastră incognito, făcând pe Dumnezeu să-și facă cruce când ne va vedea deschizând ezitanți și emoționați poarta Raiului și întrebându-L ce mai face și amintindu-i că are vreo șapte miliarde de apeluri pierdute de la răposații de noi și alte câteva miliarde de la cei dinaintea noastră... A ajunge incognito la Rai e o posibilitate științifică. Iată cum : Priviți o masă de biliard cu bilele aferente colorate și lucioase : Dacă postavul mesei nu ar fi perfect neted și bilele așijderi, acestea cu greu ar putea avea o traiectorie rectilinie în drumul lor lovite de tac. Priviți o oglindă perfect ștearsă cu un prosop moale sau sticla ochelarilor pe care-o ștergem cu cârpa aferentă din tocul ochelarilor. Dacă privim la microscop masa de biliard, bilele, oglinda și lentilele ochelarilor vom vedea mari neregularitati pe suprafața lor, crevase, munți și văi microscopice care scapă celei mai perfecte șlefuiri. Orice materie are aceste mici neregularități care scapă acuității și observației noastre în primă instanță. La fel și timpul. El nu este perfect liniar și cuminte așa cum vedem și simțim noi că trece. Dacă așa cum am văzut, călătoria în Rai e o chestiune întâi de moarte prealabilă a corpului nostru din care doar sufletul pleacă, această chestiune o lăsăm cum a formulat-o Dumnezeu și luăm în calcul călătoria incognito fizică în Rai, care e o chestiune cel puțin de distanță. Prea departe e Raiul ca să putem ajunge în timpul vieții noastre în el chiar de-ar vrea Dumnezeu să ne ofere darnic acest privilegiu cel puțin odată, demonstrativ. Distanța până la Rai nu ne permite fizic s-o străbatem chiar de ne-ar pune Dumnezeu un motor cu de două ori viteza luminii când știm că viteza luminii e maxim ce se poate atinge în acest univers, așa a lăsat Dumnezeu. A depăși viteza luminii înseamnă nu numai a călători foarte departe în spațiu dar și în timp. Călătorind cu maxim viteza luminii călătorești înainte și în timp, în viitor. Depășind viteza luminii, după calculele lui Einstein, începi să manipulezi și comprimi pervers timpul și să călătorești în trecut. Vei ajunge undeva în trecutul tău, să te vezi față-n față și să-ți faci cu mâna ție însuți ca să leșinați amândoi de emoție ce ți-a fost dat să vezi. De asemeni poți călători la momentul când părinții tăi s-au cunoscut și jucându-te malefic cu soarta ta îl poți trage de mânecă pe tatăl tău să o ia într-o zi pe ulița cealaltă, să nu se mai întâlnească cu mama ta și tu să nu te mai naști. Sau dacă ești nervos pe tine ce criminal ai putut să fii în viață, poți călători în trecut frumușel, te poți apropia tu din viitor de tine din trecut și să-ți tragi un glonț în cap să scapi lumea de crimele ce urma să le faci cu fapta, cu cuvântul sau numai cu gândul, ca să nu mai intri la pușcărie pe viață și să spui după aia că-ți pare rău. Dar omorându-l pe cel ce-ai fost tu, cum vei mai fi ajuns în viitor ca luând o navă ce depășește viteza luminii să ajungi în propriul trecut, să iei un pistol și să-ți pui capăt de te bate remușcarea c-ai fost criminal și te căiești? Nu te poți căi prin manipularea legilor Lui Dumnezeu ca să eviți un păcat pentru care Dumnezeu te va pedepsi negreșit. Ce-ai omorât, omorât rămâne deși Dumnezeu la cât e de milostiv ai o șansă să te ierte când nici tu însuți nu te poți ierta meritând cel puțin să te scuipi în ochi întâlnindu-te pe tine păcătosul din trecut. Călătoria în trecut este imposibilă deci din cauza paradoxurilor demonstrate la întâlnirea față-n față cu tine însuți. Dar călătoria în viitorul tău, deci până la Rai este posibilă după cum voi demonstra în continuare, să te vezi bătrân și bolnav, decrepit sau țeapăn în sicriu, ori chiar odihnindu-te în Rai la loc cu verdeață, ori plouându-ți cu smoală în cap în iad, după caz. Pentru a călători în viitorul tău, la Rai sau la iad, e totuna cu a străbate distanța uriașă până la marginea universului unde sunt aceste lagăre, Raiul și iadul, într-un timp mult mai scurt, infinit mai scurt decât ți-a fost dat să ai disponibil de la Dumnezeu de trăit. Înseamnă a micșora și comprima atât de mult distanța asta incomensurabilă, prin a păcăli și manipula timpul care împreună cu distanța, spațiul și materia fac un tot tributar și inseparabil acelorași legi ale fizicii. Timpul e ca și materia, ca și masa de biliard și bilele : are mici neregularitati care trebuie văzute, uzitate și speculate, chiar dacă nu le vedem aparent cu ochii noștri obosiți cu dioptrii multe. A pune timpul și spațiul la microscop în drumul nostru experimental către îndepărtatul Rai și a vedea secretele lor seducătoare nu e decât o chestiune de laborator și de pionierat. Cineva tot trebuie să facă această descoperire, un alt Einstein, Newton sau Hawking aparținând unor îndepărtate timpuri. Până atunci noi nu suntem decât niște hominizi abia descoperind focul și cremenea purtând în interiorul organelor noastre sexuale osmoza și proiectul embrionar al geniilor viitorului. În liniștea și clarobscurul laboratorului spațiului și timpului trebuie să cercetăm, să mărim totul la microscop, când vom vedea o minusculă gaură și neregularitate în spațiu sau în timp. Cine va avea curaj, ca un Frankenstein neînțeles se va înghesui prin acea gaură în spațiu sau timp și își va da drumul în ea, până la marginea universului, acolo unde e Raiul și Dumnezeu, va plia cu alte cuvinte spațiul și timpul eludând distanța uriașă, călătorind după cum se știe printr-o așa numită gaură de vierme perfect posibilă după calculele fizicii. Nu rămâne decât să găsim un vehicul, un mijloc practic prin care să călătorim distanța uriașă cât este până la Rai având disponibil doar timpul vieții noastre ori chiar mai puțin ca să ne ajungă să ne întoarcem și înapoi să spunem ce-am văzut. Distanța uriașă până la Rai n-o putem niciodată scurta. Tot ce putem face e să scrutăm și modificăm timpul acestei călătorii din această ecuație distanță, spațiu, timp. Și timpul se poate învinge călătorind cu o mașină a timpului care din fericire există lângă noi pe pământ și nici nu băgăm de seamă. Există mașini ale timpului pe pământ sau în apropierea lui, precum și în spațiul cosmic la distanțe enorm de mari ca să nu le putem niciodată utiliza din nefericire și să murim de necaz că nu ne-a făcut Dumnezeu mai puternici spre a le accesa. Voi cita comentând în continuare dintr-o demonstrație științifică a lui Stephen Hawking, savantul paraplegic în scaun cu rotile, ca să înțelegem ce înseamnă mașinile reale ale timpului : Toată lumea a auzit de GPS (Global Positioning Sistem). E o rețea de 31 de sateliți artificiali care se învârt în jurul pământului la o înălțime considerabilă de unde pământul se vede ca o sferă albastră nedesenată în nici o carte Sfântă de-a trebuit noi oamenii să descoperim asta singuri sau poate cu ajutorul Lui Dumnezeu care a dat minte unora. În interiorul sateliților timpul rulează mai rapid decât o face jos pe pământ. De ce? Nu știm această cauză. Știm numai efectul care i se-ntamplă timpului. În sateliții GPS se află câte un ceas atomic care măsoară trecerea timpului foarte precis. Aceleași tipuri de ceasuri atomice de pe pământ sunt potrivite odată cu cele de pe sateliți și funcționează extrem și identic de precis cu toate. În schimb, ceasurile de pe sateliți în fiecare zi o iau înainte față de cele de pe pământ și nu că ar fi defecte. În fiecare zi ceasurile de pe sateliți câștigă în avans o treime de miliardime de secundă. E foarte puțin dar sistemul este corectat automat la nivelul sateliților pentru acest avans. În caz contrar această diferență mică ar cauza întregului GPS probleme mari de poziționare putând crea erori de coordonate de nouă km pe zi. Acest lucru ar putea crea doar haos GPS-ului facându-l inutil. Problema nu e în ceasuri. Ele rulează mai rapid deoarece timpul însuși rulează mai rapid în spațiu la sateliți decât o face la suprafața pământului. Și motivul pentru acest lucru extraordinar este masa pământului. Cu cât e mai greu un obiect, cu atât atrage în jurul lui timpul să treacă mai încet. Cu cât nu suntem influențați de masa unor obiecte și suntem în spațiu, timpul trece mai rapid, curge mai repede, ca un râu fără obstacole. De fapt nu că se scurge mai repede ci de fapt acel timp măsurat cu ceasul de pe sateliți se scurge real. Anormal și încetinit e timpul care se scurge la suprafața pământului. Dacă vrem să vedem exemple științifice reale de sfârșit al lumii nu trebuie să așteptăm să ne dea Dumnezeu nici o apocalipsă. Sfârșitul lumii există în multe locuri din univers, evident la mare depărtare de noi, bunăoară chiar în galaxia noastră. Vorbind de sfârșitul lumii și a tot vorbim despre sfârșitul timpului. Căci după cum am văzut din experiența sateliților, timpul accelerează la ei, și mai corect spus timpul e încetinit pe pământ datorită gravitației lui care ne ține prizonieri acestei situații împreună cu scurgerea timpului mai molcomă prin toate procesele cărnii noastre. Gravitația pământului e mică față de gravitația soarelui în preajma căruia timpul ar trece și mai încet dacă am fi acolo și nu ne-ar pârjoli. Dar există corpuri gigantice în univers a căror gravitație în comparație cu a pământului și a soarelui sunt coșmarul extrem al imaginației. Nu vreți să știți ce fel se comportă timpul în preajma acestor corpuri. El, timpul, nu numai că încetinește extrem. Dar se oprește cu totul în loc. Se sfârșește pur și simplu. Ceasurile se opresc. Atunci și acolo vine sfârșitul lumii și a tot. Găurile negre sunt monștrii care opresc timpul în loc și îl ucid. În imensa lor masă și gravitație găurile negre, foste gigantice stele prăbușite și comprimate în ele însele atât de extrem, încât o linguriță din masa lor cântărește cât pământul întreg, explodate într-un inimaginabil cataclism față de care și urgia iadului ar păli, atrag totul în abisul lor întunecat : materia, lumina și chiar timpul pe care-l oprește și îl elimină. Nici Dumnezeu nu are nici o putere acolo căci Dumnezeu e o entitate care se manifestă într-un suport de timp disponibil și real și nu poate exista în afara timpului din mașinile de oprit timpul ale găurilor negre, adevărate obiecte scăpate de Dumnezeu de sub controlul Facerii Lumii, lucru pe care nu ni l-a spus și nu ni l-ar spune vreodată crezându-ne atât de proști, neisprăviți, nevrednici și lesne de manipulat într-o viață imposibil de cazonă religios după cum ne cere nonșalant și exuberant să aducem mulțumire și slavă că s-a murdărit El, Domnul pe mâini de lut să ne facă tocmai așa. Nu ne-a spus că timpul în anumite condiții poate accelera, alteori poate încetini, iar alteori se poate opri și sfârși, continuând să existe în alte locuri, ca aici pe pământ, pentru a putea să ne rugam, să ne închinăm și să ne punem fruntea de evlavie și căință în noroi, în această stresantă și inuman de ilogică supunere și urzicătoare pocăință pentru accederea în Rai, lagărul și ospiciul universului către care plecăm delectați și reciclați din lumea făcută de Dumnezeu în șase zile. După cum știm, pe toate le-a facut Dumnezeu bune. Și precum vedem, singurul lucru pe care nu l-a putut face și l-a găsit deja făcut a fost TIMPUL (care-l găzduia într-un cadru și pe Dumnezeu). Astfel încât de aceea poate timpul se comportă atât de ciudat, că nu a fost făcut de Dumnezeu, singurul fenomen al universului care nu a avut cum să fie creat de Dumnezeu deoarece exista aşteptându-L pe Dumnezeu să se creeze întâi pe El și apoi lumea. Un alt exemplu mai aproape de noi care să ne releve distorsiunea timpului funcție de locul unde ne aflăm este piramida din Giza, Egipt, ce cântărește 40 milioane de tone. La fel ca pământul, ea prin masa ei mai încetinește încă un pic timpul față de cât o face pământul astfel încât dacă am alerga în jurul piramidei cat de tare putem și am pune cronometrul, aceeași cursă o vom încheia într-un timp mai scurt în alt loc decât unde e piramida și alergând aceeași distanță cu aceeași viteză. De asemeni și cel ce aleargă în alt loc decât în jurul piramidei ar fi mai bătrân cu această diferență mică dintre cronometre. Diferența între cronometre nu e mare dar asta pentru că piramida pe lângă gaura neagră cronofagă e un nimic. Aceasta distorsiune a timpului deschide posibilitatea călătoriei reale în timp, în viitor, deci implicit învingând distanțe uriașe care altfel ne-ar fi fost inaccesibile. Dacă vrem să fim nemuritori trebuie să găsim posibilitatea de-a ne afla măcar în preajma dacă nu în interiorul unei adevărate mașini a timpului care e gaura neagră care este ceva cu adevărat extrem și potrivit scopului nostru și este o autentică mașină de călătorit mult în viitor, deci o mașină de întinerit de fapt. Cea mai extremă și apropiată gaură neagră se află chiar în centrul galaxiei noastre Calea Lactee la o distanță de 26.000 ani lumină de noi, trebuind să ne imaginăm câte secunde sunt in 26.000 de ani și să le înmulțim cu 300.000 de km cât face o rază de lumină într-o secundă. Distanța până în centrul galaxiei deci îți dă frisoane. Chiar cu viteza luminii zburând, și tot îți trebuie 26.000 de ani, adică 13.000 de epoci creștine, de la nașterea Lui Iisus și până la noi când a trecut doar o epocă. Mai rămân 12.999. Cu viteza luminii într-o secundă ajungem deci abia la lună. Iar la soarele nostru în 8 minute cu aceeași viteză. La Cea mai apropiată stea, Alfa Centauri cu această viteză amețitoare ajungem în 4 ani. Iar la gaura neagră din centrul galaxiei, cel mai greu și voluminos obiect din întreaga galaxie ascuns de un nor mare de gaz și stele, ajungem în 26.000 ani călătorind cu o viteză ca și cum ai înconjura pământul de șapte ori într-o secundă. Ca să vă imaginați, masa găurii negre este cât masa a 94 milioane de sori cum e al nostru, soare care iarăși pe lângă pământ este ca o minge de fotbal pe lângă o boabă de mazăre. Trăim pe o boabă de mazăre și ne încălzește o minge de fotbal că așa a făcut și a lăsat Dumnezeu. Așa masă enormă a găurii negre e zdrobită și îndesată în interiorul ei sub efectul catastrofic al gravitației extreme care o încorsetează iremediabil făcând-o cel mai periculos și extraordinar obiect al galaxiei. Cu cât te-ai apropia de gaura neagră cu atat gravitația e mai mare. În apropiere nici măcar lumina nu mai poate scăpa curbându-se și fiind suptă în interiorul acelui iad negru indiferent cât de drept ar luci după legile fizicii. A mai rămas timpul care nu poate scăpa, iar în interiorul găurii negre timpul sub efectul masei și gravitației extreme face singurul lucru care i-a mai rămas să-l facă : încetinește până la ultima consecință când se oprește. Astfel, nici măcar Dumnezeu nu mai are sens în interiorul găurii negre câtă vreme nu mai e timp să-L cuprindă. Gaura neagră e un pericol și un dușman pentru Dumnezeu dar se pare că nici El n-a știut când a creat totul ce urmări periculoase și insurmontabile poate avea nobilu-i gest al Facerii tuturor văzutelor și nevăzutelor. Materie, lumină, timp, Dumnezeu, toate sunt vulnerabile și pot deveni captive suferind efectul dramatic al apropierii găurii negre, această sferă de întuneric de 75 milioane km în diametru în care Dumnezeu de și-a pus vreodată mâna e musai că a rămas definitiv captiv acolo, suferind din păcate acest cosmic accident, fiind explicabil de ce nu L-am văzut niciodată când chiar că n-ar fi avut nimic de ascuns de ochii noștri vii și doritori de El, să vină, să vină, să vină odată, dar cu pace și nu cu reprimări de despot și zbir care condamnă la iad și la draci. Evident că de-am ajunge în preajma găurii negre, și noi oamenii n-am mai îmbătrâni sub efectul timpului frânat la extrem de gravitația extremă și ea. Neîmbătrânind nu facem altceva decât să călătorim mult în viitor, deci în timp, și implicit în spațiu, eliminând distanțele uriașe, înşelându-le, călătorind prin mijlocirea acestei extraordinare mașini naturale de călătorit în timp și beneficiind de încetinirea la extrem a timpului. În imaginația noastră bogată am putea într-o zi călători la gaura neagră buclucașă cu o navă spațială nemaipomenită a viitorului și am putea profita și beneficia de aceste efecte teribile ale încetinirii timpului. Ajungând în vecinătatea găurii negre cu această extraordinară navă a timpului prin sfidarea legilor fizicii lăsate de Dumnezeu trebuie să avem mare grijă să evităm să depășim orbita acestui extrem corp diavolesc, altfel nava noastră ar fi suptă și înghițită definitiv de întunericul și supergravitația acestui monstru și cronofag al timpului și a tot. Dar pe orbita-i suficient de depărtată, la 45 milioane de km, viteza mare de deplasare a navei noastre ar trebui să păzească nava să fie înghițită înăuntrul acestui iad. Fiecare înconjurare a orbitei cu viteza amețitoare de 300.000 de km pe secundă ar dura 8 minute, dar pe pământ s-ar înregistra 16 minute, dublu, sub efectul gravitației, imensității și greutății colosale a monstrului negru care ar comprima timpul pentru noi frânându-l nemilos și încetinindu-ne îmbătrânirea și degradarea corpului nostru, iar pentru rudele noastre de pe pământ timpul ar curge normal cum o făcea și pentru noi înainte să plecăm în această teribilă și diavolească aventură. Iată cum nava și echipajul ar călători de-a dreptul în timp. Dacă ar înconjura gaura neagra 5 ani încontinuu, 10 ani ar trece pe pământ la cei ce-i așteaptă acasă, rude, cunoștințe, copii, părinți, frați, surori care ar îmbătrâni câte doi ani pentru fiecare an al tău petrecut pe nava spațială. Tu ai călătorit în viitor folosindu-te de legile fizice ale Lui Dumnezeu cum nici nu-și imagina El vreodată. După ani și ani de croazieră în spațiu echipajul ar reveni la un viitor pământ cu tot ce e pe navă, cu ceasurile rămase drastic în urmă, nu minute și ore ci ani, zeci și sute de ani când poți avea neplăcuta surpriză să nu mai găsești pe nimeni în viață, toți fiind trecuți la Domnul demult, cu mulți ani în urmă, copiii tăi care au devenit moși și babe dându-şi demult obștescul sfârșit și nici măcar cimitirele ne mai existând, demult fiind arate cu plugul prin grija autorităților locale care vor trebui să facă loc întins pentru ogoare și construcții aruncând la câini și la halda de gunoi a orașului toate oasele, scheletele, crucile, scândurile și sicriele putrezite, tot ce odată au fost înmormântați și prohodiți ca dragi ai tăi sub cruci inutile și ridicole. Dar gaura neagră fiind atât de departe, practic există imposibilitatea de a călători în timp sub efectul masei și gravitației ei. Din fericire există un alt mod de a călători în timp cu viteză foarte mare : Cu un tren special construit pe pământ pe o pernă magnetică într-un tunel vidat construit cine știe de ce savanți și tehnicieni nebuni ai vremii. Pe această pistă acel tren super rapid ar putea călători în jurul pământului transformându-se într-o mașină a timpului extraordinară, gonind către viitor, ireversibil. La bordul trenului toți pasagerii au doar bilet one way, doar către viitor, nemaiputându-se întoarce înapoi, anticipând trist în mintea ta că ai tăi copii îți vor muri înainte, mai bătrâni decât tine. Tu vei avea posibilitatea să călătorești în viitor cu acel tren dar chiar și așa nu-i simplu căci trenul va trebui să atingă viteza luminii și să nu se desprindă de pământ sub efectul forței centrifuge înconjurându-l de șapte ori pe secundă, căci atât înseamnă 300.000 km pe secundă, viteza luminii. Și mai ales, există pericolul ca tot ce atinge viteza luminii să-și mărească greutatea de milioane de ori. Așa spun calculele și fizica. Un fir de păr din capul tău ar cântări cât o piramidă. Tu însuți ai cântări cât toți elefanții și mamuții de-au fost vreodată, la un loc. Trenul însuși ar atinge greutatea lunii gonind cu viteza luminii și astfel câmpul magnetic nu-l va mai putea face să plutească magnetic. Cam periculos pentru întreaga infrastructură a trenului care ar risca să se surpe sub greutatea imensă a trenului, dar atunci s-ar întâmpla ceva extraordinar la bordul trenului : Timpul va curge extrem de greu la bord în comparație cu cei rămași pe loc să urmărească pe monitoare și laboratoare circulația trenului. Va fi același efect ca și la călătoria în apropierea găurii negre, chiar mult mai mult, numai că aici timpul nu va fi încetinit de gravitația extremă ci de viteza extremă. Totul pe tren este în mișcare lentă sub efectul vitezei extreme : bătăile inimii, ale ceasurilor, respirațiile noastre, îmbătrânirea, oxidarea și degradarea celulelor noastre. Limita de viteză chiar de-am vrea să gonim mai repede cu trenul nu poate fi depășită. Oricât am accelera, viteza luminii n-o s-o putem depăși. Este maximumul vitezei din univers, este accelerația ajunsă la final. Dar și așa e suficient. Căci dacă pe graficul de plecare a trenului din gară este scris că trenul a plecat la 1 ianuarie 2015 ora 12.00 și dacă cei rămași pe pământ în gară la biroul de dirijare a circulației vor ieși la pensie și vor muri, după care vor preda ștafeta copiilor, nepoților și strănepoților lor, la un moment dat aceștia din urmă vor constata că trenul circulă de 100 de ani până pe 1 ianuarie 2115. Monitoarele din tren în schimb vor indica faptul că a trecut doar o săptămână și data este 8 ianuarie 2015, ora12.00. Pasagerii din tren ar trăi doar o săptămână circulând în jurul pământului cu viteza luminii iar pe pământ ar trece 100 de ani. Și asta datorită efectului extraordinar de încetinire a tot ce există pe trenul circulând cu acea viteză amețitoare și inimaginabilă. Totuși acel tren ar fi imposibil să-i fie imprimată acea viteză. S-ar dezintegra. S-ar prăbuși sub propria greutate care ar crește exponențial cu fiecare milion de km de acceleratie, la fel și noi am plesni sub greutatea care ne-ar crește fiecăruia mai mult decât muntele Everest dezintegrându-ne și umplând de sânge și măruntaie ferfenițite vagoanele trenului groazei, spre bucuria Lui Dumnezeu care va exulta satisfăcut de nerozia noastră. Din fericire mai există pe pământ un ultim mod de a atinge și experienta viteza luminii. E ultimul mod posibil pentru a vedea viteza luminii la lucru. Este vorba de acceleratorul de particule din Geneva, Elveția. Într-un tunel circular construit prin grija unor savanți și oameni de știință este eliberat un flux de mii de miliarde de particule electrice accelerand de la 0 la 90.000 km pe oră într-o fracțiune de secundă. Când se învârt în acel tunel circular ei sunt accelerați la frecvența de 11.000 ori pe secundă. Numai aceste particule electrice pot suporta această viteză de rotație. Când această viteză se atinge cu particulele accelerate în tunel, aceste particule încep să atingă 99,99% din viteza luminii. Când acest lucru se întâmplă, particulele încep să călătorească în timp. Astfel că dacă particulele s-ar roti încontinuu un an întreg în tunel cu viteza amețitoare a luminii, o singură zi ar îmbătrâni efectiv particulele electrice când cu adevarat ele au călătorit în timp făcând într-o zi de viață a lor 100 de ani de-ai noștri, zburând o zi instantaneu în viitor și găsindu-ne deja morți, pe noi, nepoții și strănepoții noștri. Aceste particule electrice au primit denumirea de mezoni pi. Ei sunt într-adevăr călători în timp real de viață. Din păcate corpul nostru de carne nu este făcut de Dumnezeu să reziste asemeni mezonilor la viteza extremă a luminii. Dacă am fi rezistat unei asemenea viteze oricum era inutil căci ar fi fost imposibil de realizat un vehicul și o propulsie pentru viteza luminii cu nivelul nostru precar și limitat de tehnologie, când noi încă ardem petrol, adică trecute vieți de copaci, plante și animale sedimentate și transformate în cărbune și petrol în milioane de ani în măruntaiele pământului. Cel mai rapid vehicul din istoria omenirii a fost naveta spațială Apollo 10 ajungând la viteza de 37.000 km pe oră sau 616 km într-un minut. Vi se pare mult ? În două minute cu viteza asta survolezi o țară ca România și mai prinzi și ceva din Ungaria. Pentru a călători in timp atingând viteza luminii trebuie să nu facem doar 616 km pe minut cât a atins naveta spațială Apollo, ci 1.232.000 km (de 2000 de ori mai mult) în acel minut cu o enormă și extraordinară navetă spațială. Și a accelera de la zero la viteza luminii ar dura extrem de mult oricum. După 8 minute de accelerație cu o parte din această viteză mai avem mult până să ajungem la soare. Dupa o săptămână abia am ajunge la gigantul de gaz, planeta Neptun. După doi ani de accelerare s-ar ajunge la jumătate din viteza luminii. Doi ani mai târziu s-ar atinge 90% din viteza luminii și nava noastră se va afla în afara sistemului nostru solar la 45 de mii de miliarde de km de pământ. Abia atunci nava ar începe să călătorească în timp. Pentru fiecare oră pe navă, două ore ar trece pe pământ. O situație similară cu nava care a orbitat în jurul masei și gravitației imense a găurii negre. După abia încă doi ani de accelerație continuă nava noastră va ajunge la 99% din viteza luminii. Astfel că acum se schimbă situația timpului. Dacă cu doi ani în urmă tot accelerând, o oră la bordul navei erau două ore pe pământul lăsat în urmă, acum, când am atins viteza luminii, o zi la bordul navei egal aproape un an pe pământ. Strașnică întinerire a noastră, cadoul dat nouă de timpul stâlcit de viteza luminii. Astfel, fiindcă noi cu sistemul nostru solar suntem aproape de marginea galaxiei, o excursie la marginea galaxiei cu viteza luminii a navei noastre ar dura 80 de ani și noi am începe să călătorim în timp, în a patra dimensiune. Nu v-ar place o asemenea excursie? Relaxați-vă. Nu se poate încă. Suntem abia la început, într-o barbară epocă de piatră dominată insurmontabil de obscurantismul și fanatismul religios de toate felurile, cu nonsensurile, dogmele și crimele aferente și pretențiile oamenilor că Dumnezeul fiecăruia e mai bun decât al celorlalți.
Și am reușit abia să accelerăm doar mezonii pi la viteza luminii. Poate peste două sau zece mii de ani vom reuși cu ajutorul Lui Dumnezeu mai mult. Vom ajunge în călătoria noastră prin cosmos cu viteza luminii, vii la Rai. Vom bate respectuos la poartă și vom intra timizi spre disperarea Lui Dumnezeu care va leșina în masă cu tot cu sfinții din Rai, făcând cu toții o semipareză care se va vindeca în cele din urmă tot cu ajutorul medicamentelor, branulelor, și fiolelor de novocaină și dopamină aduse cu noi pe navă în dar de pe pământ, bune pentru orice stopuri cardiorespiratorii divine, pentru însănătoșirea Lui Dumnezeu, pentru concordia și prietenia noastră sinceră cu Dumnezeu, cu toate duhurile și sfinții Raiului făcând spume de ură și dispreț pentru călătoria noastră venetică până la Ei, pentru incursiunea noastră frauduloasă în Rai, cu viteza luminii. Că dacă Dumnezeu n-a vrut să vină la noi după logică și normalitate, ne-am dus noi de vii la El din prea multă iubire. Că dacă n-am putut vedea Raiul decât după moarte și nici atunci sigur, iată că am procedat la escaladarea cu forța a Raiului procedând ca la război : Când forța argumentelor nu e suficientă, se impune argumentul forței, chiar și pentru a-L descoperi și vedea cu forța pe Dumnezeu și al Său Rai. Ceea ce-am văzut în incursiunea mea frauduloasă în Rai e un mister, Dumnezeu mi-a înnodat limba astfel că nu vă pot spune. Atât vă pot spune că în univers e un mare vid, un mare întuneric și un mare îngheț. Cu ochiul liber Dumnezeu nu se vede nicăieri, pare că nu există și n-ar avea nici o rațiune să existe. Pentru mine asta nu contează. Pentru mine Dumnezeu nu există sau n-ar trebui să existe pentru altceva decât pentru două motive : unul este sora mea, iar al doilea este mama mea care tocmai ce-a murit pe 1 decembrie 2013 și mai demult, în clipele ei de singurătate a scris undeva pe un petic de hârtie următoarea rugăciune: "IUBITE-VOI DOAMNE, VÂRTUTEA MEA. DOMNUL ESTE INTĂRIREA MEA ȘI SCĂPAREA MEA ȘI IZBĂVITORUL MEU...!"
joi, 22 ianuarie 2015
FALIMENTUL DEMIURGULUI CREȘTIN ORTODOX ( ACTUALIZAT )
FALIMENTUL DEMIURGULUI CREȘTIN ORTODOX ( ACTUALIZAT )
A vorbi despre falimentul sau moartea Lui Dumnezeu cel creștin pare o blasfemie care nu poate fi acceptată de optica și uzanțele lumii religioase creștine actuale profund tributară cultului și supunerii unui singur Împărat, Dumnezeul Savaot sau Iehova care discreționar stăpânește tot și toate cu o mândră autoproclamată atotputernicie. Eu m-am născut în religia creștin ortodoxă, deci așa rămân până la moarte, nu fiindcă trebuie ci pentru că așa e frumos și moral și așa dictează etica sănătoasă socială creștină. Eu vorbesc despre Dumnezeul creștin ortodox. Și vorbesc cu deferență și respect dar să-mi fie cu iertare dacă critica mea constructivă despre epoca Sa va părea cârcoteală și blasfemie. Pe Demiurgii altor religii îi respect și mai cumsecade datorită obligației morale pe care o am de a nu putea comenta ceea ce aparține unor societăți și unor religii respectabile în care întâmplător nu m-am născut și nu trăiesc. Aici unde trăiesc activează Dumnezeul creștin ortodox care are jurisdicție corespunzătoare asupra acestui teritoriu. În aceste condiții nu ai nici o șansă ca trăitor în ortodoxie să mai formulezi ipoteze în legătură cu ce se va întâmpla cu Dumnezeul de serviciu de pe aceste meleaguri, dacă va deveni El falit vreodată și/sau dacă va sfârși într-o zi similar nouă oamenilor, și noi fiind făcuți aidoma după chipul și asemănarea Sa cum am citit în Cartea Sfântă. Șansa care ni s-a dat este șansa credinței creștine și atât, prin care căpătăm liniște și siguranță morală pentru această viață și un pașaport pentru proiectul vieții viitoare, proiect în care credincioșia noastră ne învață din timpul vieții să lucrăm dar mai ales să sperăm. A spera e rezultatul perfecționării minții și inteligenței umane care în atâtea milioane de ani de evoluție biologică au creat creierul uman îmbibat de credință, mustind de dor de Dumnezeu și speranță. Nu vei vedea animale sperând ceva. Dezvoltarea speciei omului care a schimbat fața pământului prin intervenția și inteligența sa creativă te determină să crezi că era atât de verosimil să-și dezvolte și o latură spirituală a speranței și credinței prin care omul se simte fericit iar conceptul de Rai și de Dumnezeu capătă putere deplină în viața umană. Puteam fi animale și nu mai aveam acum a vorbi de Dumnezeu. Noi oamenii am evoluat atât de dinamic ca specie încât am creat noi înșine o specie, specia divină și i-am dat legitimitate și putere curativă în viața noastră. Dar ca și aparținători ai speciei inteligente dominante care astfel ne-am numit credincioși întâmplător creștin ortodocşi, iată că evoluția minții ne face să scrutăm mai adânc în simptomul religios și să-l privim obiectiv, nu subiectiv, să-l întoarcem și pe partea cealaltă și profitând de inteligență să facem diagnoza sentimentului nostru religios care ne mângâie. Ajungem astfel la concluzia că omul e ființa care e bolnavă de Dumnezeu. Inteligența umană determină această boală și invers, această boală ne-a făcut inteligenți și în stare a crea catedrale cu imaginea Raiului pictată pe bolți. Dar tot inteligența ne-a adus tot ca o variantă a bolii de Dumnezeu și scepticismul ce s-a născut normal în capul oamenilor pe baza unor neajunsuri și date reale pe care le-au avut de interpretat oamenii în destinul lor. Astfel, ca și specie inteligentă evoluția ne-a determinat și sâmburele precauției în creier determinat de dezastrul existențial sub gestiunea unui Dumnezeu (creștin ortodox) care nu s-a mai actualizat și updatat de la Facerea Lumii. Fiind umani și miloși din fire, tot evoluția biologică creându-ne mila din inimi, simțim o jenă și o umană părere de rău să ne punem problema dacă Dumnezeul creștin care ne-a creat și ne-a dat totul, și viață și moarte, apoi mântuire în Rai sau damnare în iad, va sfârși abdicând forțat într-o zi datorită vicisitudinilor cosmice și insurecțiilor umane religioase ciclice. Odată instalat la putere și la cârma universului și a destinelor noastre religioase e imposibil a ni-L imagina pe Dumnezeul nostru creștin sfârșind uzurpat de alți zei pe care-i vor legitima și le vor da putere oamenii viitorului și preferințele lor religioase păgâne de atunci. Atacat ferm de autoritatea curentă a zeilor ce vor urma la putere și la comanda universului și a omenirii creștin ortodoxe, putem să nutrim pentru ex Dumnezeul nostru creștin o sinceră compasiune umană imaginându-ne ziua când va sfârși într-o nefastă epocă păgână a viitorului, bătrân și bolnav, trădat ca și oamenii, în decrepitudine și schizofrenie așa cum ni se întâmplă și nouă rudele Sale primare din cauza vicisitudinilor vieții. Rezonând cu o umană milă față de suferințele Demiurgului nostru forțat să abdice, inimile oamenilor credincioși vor suferi egal inimii Lui chinuite de amărăciunea proscrierii, oamenii cu durere imaginându-şi declinul Dumnezeului creștin la care-au ținut cu sinceră credincioșie de-o viață. Cum trebuie să li se strângă inimile oamenilor de compasiune imaginându-şi pe Dumnezeul lor în necaz și nevoie mâncat de suferință, boli și viermi ca și noi muribunzii Lui de profesie ! Cum trebuie să compătimim pe Dumnezeul nostru creștin când îl vedem uzurpat de ceilalți zei păgâni, după ce L-au omorât și aruncat într-o groapă comună sordidă cum și pe noi ne aruncă voința divină în gropile noastre de veci unde ne mănâncă moartea și viermii, noi copiii Lui, în groapa din cimitir ! Timpul va decide nu dacă, ci când, sub puterea moravurilor și ambițiilor religioase ale oamenilor viitorului, Dumnezeul acesta creștin de acum va sfârși asasinat mișelește de alți zei uzurpatori adulați de oamenii viitorului după cum legic toate se schimbă, se înlocuiesc, se repetă și sfârșesc în univers și precum și Domnul nostru creștin a procedat cu vechii zei păgâni proscriindu-i acum două mii și ceva de ani când sub domnia-i fermă s-a înlăturat politeismul, adică păgânismul foștilor zei. Snobismul religios al lumii din orice eră, din civilitate și respect îl tolerezi cu condescendență indiferent dacă logica și evidența și simțurile primare îți spun altfel. Cei ce se simt însă liberi până în măduva oaselor și nu se autoflagelează supunându-se de bună voie prejudecăților religioase la modă pot emite măcar facultativ curiozitatea de-a se întreba ce se va întâmpla concret cu soarta Lui Dumnezeu Savaot sau Iehova de acum. Și pot găsi răspunsul urmărind istoria sângeroasă a omenirii și a religiei care se repetă. Astfel avem a vorbi veșnic în istorie de războaie, iar în religie de războaie sfinte neinterzise ferm de alți Demiurgi sau tolerate voalat credincioșilor aferenți care le practică cu însuflețire și convingere. Avem religia creștin ortodoxă de două mii de ani. Noi suntem ferm convinși că Dumnezeul creștin ortodox este la comanda lumii și-a universului. Creștinismul a fost adus ca să înlocuiască păgânismul. De două mii de ani și sub creștinism și comanda Dumnezeului creștin avem aceleași vanitoase ambiții războinice umane. Și de două mii de ani, ca și sub zeii păgâni care au fost înlocuiți de Dumnezeul creștin căci zeii nu erau buni și eficace, avem a vorbi tot de atrocități, de războaie și crimele lor, când Dumnezeul nostru creștin care e la pupitrul de comandă și dirijează totul, vede totul dar tace și soarbe de plăcere și extaz închinăciunile, osanalele și rugile noastre fierbinți către mare mila Sa, rugi care sunt cafelele Sale de dimineață, și adoră pledoariile noastre neobosite pentru pace. Oare nu tot păgânism pare a fi și a noastră religie creștină când e ineficientă până la jenă evidentă, când nu dă semne a putea opri eficace toate ororile umanității care din vremuri imemoriale s-au moștenit și conservat perfect până în clipa de grație a contemporaneității, indiferent dacă nu ne mai închinăm la idoli ci Dumnezeului unic Savaot și facem pioase cruci și închinăciuni ? Iată dar că sub grația religiozității, și cu mândria noastră emfatică de a fi deținătorii adevărului religios și de a simți pe Dumnezeul nostru creștin cum în inimi ni se revelează și își face efectul efervescent și simțită prezența, cu aceste simțăminte religioase care ne mobilizează și ne umple de emulația credincioșiei, avem a vorbi de intoleranța, disprețul și scârba cu care se tratează unele pe altele toate religiile diferite, sau dacă nu religiile, cel puțin credincioșii diferiți aferenți în concepția lor despre religie care decretează că l-au DESCOPERIT pe Dumnezeul lor regional, toți fiind unii pentru alții antagonici și apriori dușmănoşi, ca niște câini care se mârâie ori niște mâțe care se scuipă. De aceea mulțumită sau din nefericirea acestei lupte intestine între religii, uneori una va prevala asupra alteia și o va învinge ciclic. De aceea este evident că moda monoteismului nu va fi invulnerabilă și infailibilă la infinit și se va schimba ciclic odată cu evoluția istoriei religioase și a moravurilor sângeroase ale lumilor viitoare, copiate la indigo prin moștenire genetică după moravurile așijderi sângeroase ale lumilor din toate timpurile. Ateismul nu va avea nici o izbândă în sufletele înfricoșate de teama existențială generică a oamenilor din toate timpurile și toate religiile, astfel că sub puterea tămăduitoare a religiei lumea, iar eu mă refer strict la lumea creștin ortodoxă în care m-am născut, tot se va închina invariabil ori unui singur Dumnezeu cu numele de Savaot sau Iehova, ori altor zei pe care lumea îi va aduce la putere ciclic, eră după eră. Deocamdată lumea asta creștin ortodoxă în care trăim actualmente este mulțumită cu, și se supune Dumnezeului acesta creștin ortodox și monoteismului ce-l impune inerent. Domnia acestui Demiurg contemporan meleagurilor noastre care e la putere de vreo două mii de ani de când dacilor le-a fost schimbată de cuceritorii romani religia lor zamolxiană păgână, e literă de lege inatacabilă și nereformabilă pentru efemera conștiință și ambiție religioasă a actualității. La fel simțeau și oamenii păgâni ai vremii trecute antice, venerând cu aceeași mândrie și evlavie pe zeii aferenți ai timpului când la putere erau zeii păgâni ai acelei vremi. Lumea trecută, cu zeii ei inatacabili în idee. Lumea noastră cu Dumnezeul ei creștin unic și incontestabil. Lumea viitoare, cu alți zei. Nimic fără un Dumnezeu de serviciu : Pentru noi Dumnezeul unic creștin, iar pentru oamenii trecutului cât și ai viitorului, nimic fără zeii aduși la putere de ei atunci, într-o alternanță naturală și ciclică a zeilor oponenți păgâni readuși la putere, extrași de oameni din temnița antichității, care toți, ei între ei demiurgii, cei vechi cu cei noi, se vor perinda inutil pe rând la cârma universului și a destinelor noastre pe un pământ mare sugător și amator de sânge și mare primitor de cadavre, cu mult loc întins pentru catedrale și vaste, nenumărate cimitire. Nimic nu e posibil se pare fără un Dumnezeu sau altul în viața oamenilor. Astfel, Dumnezeul acesta actual al nostru creștin ortodox putem postula apriori după similitudinea experiențelor istorice religioase trecute că potrivit necesităților și modei oamenilor în continuă schimbare după trebuințele lor, va fi părăsit în favoarea altor zei suverani păgâni cu alte și alte autorități acceptate de voința și etica religioasă a timpului viitor, de necesitățile, oportunitățile de credință și dorințele oamenilor viitori. Totul până când, toți închinătorii, urându-li-se cu disoluția și robia fundăturii religioase în care orice zeu păgân sau creștin te duce prin dictatura-i insurmontabilă și ucigătoare de libertate pură într-o viață mizerabilă, îl vor scoate din nou de la naftalină pe Dumnezeul unic creștin întemnițat, iar El va deveni iar Împărat, numai și numai cu aprobarea și votul efemer și vanitos al credincioșilor din toate timpurile, trecute, prezente sau viitoare. Dar săturându-se, opărindu-se odată, de două sau de nouă ori cu ocârmuirea unui Dumnezeu creștin sau unor zei păgâni care guvernând, vor duce inevitabil omenirea tot într-o fundătură similară cu a omenirii de azi și din toate timpurile, poate oamenii se vor sătura să se întrebe de falimentul repetabil, evident și contagios pentru oameni, al Dumnezeului de serviciu al vremii, iar poate mai sănătos ar fi pentru noi ca și creștini să ne întrebăm de sfârșitul Dumnezeului nostru creștin, măcar atunci când soarele va exploda și va distruge pământul și lumea închinătoare în extincția și cataclismul cosmic care inevitabil va avea loc cândva pe pământ. Deci atunci când inevitabil va pieri totul în flăcările soarelui muribund, când oamenii, obiectul de păstorire și activitate predilect al oricărui zeu, vor pieri prin ceea ce se cheamă sfârșitul lumii, arzând cu tot cu icoanele și catedralele lor, nu mai avem astfel vreun motiv de a ne îndoi de sfârșitul și moartea odată pentru totdeauna a oricărui zeu păgân al antichității ori al celui creștin al nostru, care niciodată nu au putut și nici nu au vrut să-și conserve opera de la pieire și cât au fost la putere au condamnat cu toptanul la moarte și la iad, și zeii păgâni ai trecutului și Dumnezeul nostru creștin preferând toți să rămână singuri în univers printre galaxii și planete moarte cu condiții nepropice vieții decât să păstreze compania unor creaturi în schimb teleportate pe lumea cealaltă fie în Rai, fie în iad, numai nu pe pământul creat cu atâta mândrie de Dumnezeul nostru creștin cum zicem noi creștinii. Atunci ce fel de sens și utilitate mai putem atribui unui zeu sau altul dovedit ineficient și inutil sau chiar dăunător și cinic în domnia-i ineficace și patologică pentru beneficiile și necesitățile vieții oamenilor credincioși oricare-ar fi ei, din trecut, prezent și viitor ? Ce ne aduce bun și folositor pentru pustiul nostru de viață supunerea și robia inconștientă față de orice zeu : Zeus, Apollo, Afrodita, Diana, Bachus, Isis, Ra, cele trei Grații, Horus, Mythra, Iehova sau Savaot, etc ? Indiferent de nume și autoritate, rangul nostru programatic inferior al oamenilor de carne canceroasă este incompatibil cu bunăvoința și mila vidă a oricărui zeu care prin definiție ne e superior, asupritor, deci tiran, făcând parte dintr-o castă veșnic superioară, deci incompatibilă și dușmană durerilor vieții noastre plină de lacrimi, dureri de cancer și spectru al declinului iminent în neantul amar al falimentului nostru terestru insurmontabil. Dacă Dumnezeu a ales asta înseamnă că simte o satisfacție și a simțit o nevoie ca după ce ne-a inventat, să ne conducă pe toți în surpriza neagră a bolilor, durerilor, morții și desființării... Eu nu pot judeca pentru toți Dumnezeii aferenți tuturor religiilor, eu judec ce am văzut la Dumnezeul nostru creștin ortodox. Dacă viața noastră e așa cum este și lumea e așa cum este, și toate acestea s-au chemat Creația Dumnezeului creștin, plină de suferințe și tragedii care izvorăsc și determină milioane de tone de lacrimi din ochii tuturor oamenilor, cum putem să ne abținem să nu vedem că ceea ce a rezultat din mâinile Creatorului nostru creștin ortodox este de fapt o rușine a universului și o dezonoare, o cosmică jicnire a ființelor obidite ce suntem, pe când toți demiurgii decretând că viața noastră e o deșertăciune, de fapt nu fac decât să ne râdă în nas suferințelor noastre demonstrându-şi inaptitudinea și disconfortul alergic pentru suferință față cu noi cei robi și asupriți și destinați durerilor și mizeriei morții imune și inconvenabile celor cu sânge albastru de Dumnezei și Împărați divini oricare-ar fi ei. Dar peste gestiunea altor Demiurgi din alte religii eu nu mă bag. Nu fac decât să spun ce văd și ce simt că trebuie să îndur ca și neajuns din cauza îndeletnicirilor Dumnezeului creștin ortodox cu noi, robii Săi, născuți în această credință strămoșească. Împietriți și sfârșiți de suferință și dezamăgire în necazul nostru peren și endemic de cobai ai universului și ai Divinității, mai degrabă ne-am întreba cu ce ne e de folos lacrimilor și nemângâierii vieții noastre de carne autoritatea discreționară și mizantropică a acestui Dumnezeu al nostru regional care nu subscrie personal din rezonabilitate și concordie niciodată la inferioritatea noastră. Nu știu alți Demiurgi cum sunt, dar Dumnezeul nostru creștin, Tatăl Lui Iisus, niciodată nu va sta în aceeași tranșee cu noi, nu va mânca aceeași fasole din gamele de război turtite și murdare de noroi ca ale noastre și nu-și va părăsi diferența de statut și clasă, confortul regal al Divinității care nu suportă nici un neajuns existențial și nici o durere sau necaz ce în schimb ne tolerează și aprobă cu ghiotura tacit și ciocoiesc nouă și vieții noastre mizerabile de creștini, deci robi decăzuți în inferioritatea clasei noastre de jos, castei noastre inferioare de paria, mojici și efemeride orfane ale universului. Nici un Dumnezeu creștin sau zeu păgân nu va alege din respect și concordie pentru noi, copii lor, moartea și suferința. Lași, toți Demiurgii ne plasează nouă creaturilor și robilor lor tot necazul și neajunsul. Esențele fine sunt pentru boieri, fie ei și Demiurgi, iar praful, iasca și amarul de cucută sunt pentru prostime, pentru noi, robii autoproclamați ai Lui Dumnezeu. Până la urmă, răbdarea creștinilor va sfârși. Conștiința și demnitatea noastră trădată și batjocorită de tirania nemiloasă a acestui unic Dumnezeu creștin ce s-a purtat cu omenirea ca un despot intolerant, va exploda într-o zaveră cosmică de neoprit. Anticorpii dezamăgirii noastre vor ucide orice urmă de dictatură divină care ne-a otrăvit viețile de la Facerea Lumii oricare-ar fi fost zeul păgân sau Dumnezeu creștin Savaot sau Iehova responsabili de asemenea rebut cosmic care e existența umanității. Vom rămâne cu gurile căscate, cu simțurile și sufletele urzicate, perdanți eterni ai teatrului absurd al lumii acesteia făcută de mântuială de Dumnezeul creștin, otrăviți sistematic cu speculația divină furnizoare de postume și inutile beneficii pentru oricare lume : asta ori cealaltă. În acest malaxor și laborator malefic al tuturor zeilor păgâni ai trecutului sau Dumnezeului creștin ce le-am jurat ciclic credință și supunere în van, n-am fost și nu vom fi decât cobai ai experientelor lor malefice și discreționare. Avem și azi un Dumnezeu, Dumnezeul nostru creștin ortodox care se pare că e cel mai bun dintre toți zeii răi și nepăsători care au fost vreodată, despoți metodici ai destinelor umane. Rumegându-ne supuşenia, lingându-ne rănile și puroiul provocat de virusul totalitarismului divin, iată că-i furnizăm Lui Dumnezeu Savaot curaj și putere în îndeletnicirile Sale cu noi, de unde El își savurează trăinicia suveranității și autorității Sale atât de îmbibată în viețile, sufletele și carnea noastră putrezibilă și efemeră de cobai. Sătui de această Regalitate divină inumană vom dori o Republică a dreptății și blândeții față de carnea noastra trădată în esența ei vulnerabilă de diferențele de statut și castă ale virtuților divine. Când n-a mai suportat regii și despoții omenirea a apelat la răzmeriță și revoluție, de n-ar fi s-o cităm decât pe cea franceză, pertinentă față cu împilările clasei de jos de către ciocoii vremii, oricare-ar fi ei, umani sau divini, tot cu sânge princiar și albastru, mereu dușman sângelui nostru cu colesterol, diabet, leucemie, sida, viruși, bacterii și boli sau obligat să se verse ca soldați căzuți pe câmpurile de războaie care nu se mai termină de la Facerea Lumii și până azi oricare-ar fi fost Demiurgii la comanda omenirii. Pentru că cine-mparte viața și moartea noastră parte-şi face, nici un Dumnezeu nu-și va ursi Sieși nici o molimă și nici un neajuns. Toate ni le-a dat nouă și să ne descurcăm cu ele, făcând din medicină cea mai grea facultate când printr-o singură mișcare de baghetă ne putea scuti de atâtea boli, diagnostice și tratamente ineficiente, inclusiv tratamentul suprem al credinței inutile într-un Dumnezeu ineficient ortodox. Să dea Dumnezeu al nostru creștin să nu ne sară niciodată muștarul nouă, omenirii împilate de atâta urgie divină și prin supuşenia noastră patologică și necârcotaşă Dumnezeu Savaot să se răsfețe veșnic în acest joc dumnezeiesc, drămuindu-ne amarnic viețile și morțile cum o face de două mii de ani. Dar pentru aceasta, măcar atâta satisfacție s-avem, să ne întrebăm cu ce ne-au fost de folos durerilor noastre atâția zei păgâni inumani ori de două mii de ani un Dumnezeu creștin al războaielor, molimelor, cutremurelor și inundațiilor și al atâtor promise sfârșituri ale lumii...? Și iarăși ce să pierdem mai mult decât o viață chinuită și batjocorită de grandoarea nemăsurată a atotputerniciei divine ortodoxe peste o omenire creștină programatic inferioară ținută în lanțul scurt al jugului divin, ce să pierdem întrebându-ne sfârșiți de răbdare și puteri ce-ar aduce bun și ce-ar aduce rău în viața oamenilor de peste o sută sau două sute de mii de ani cât va ține probabil domnia Demiurgului creștin ortodox de-acum...? El va intra în insolvență, în faliment apoi în moarte clinică, din lipsa oamenilor buni de asuprit și trași pe sfoară cu acest vitreg vicleșug al serviciului divin în slujba și pentru folosul viitorului nostru transcendental tot mai incert, otrăvit și neverosimil. Astfel că putem să ne întrebăm cu sufletul strepezit de frica Lui Dumnezeu despre sfârșitul Lui îndepărtat dar posibil și perfect verosimil. Știm din cărțile sfinte că Dumnezeu este veșnic iar a Lui împărăție nu va avea sfârșit. Adică Dumnezeu nu poate muri, când toate mor în acest univers, galaxii, aștri, planete, chiar spațiul, timpul și materia vor sfârși cândva supunându-se legilor fizicii care demonstrează că timpul se poate încetini și opri din scurgerea lui în condițiile vitezei luminii sau gravitației imense a aştrilor care vor sfârși ca și găuri negre înghițind timp, materie și spațiu, lumină, fără scăpare în interiorul acelui sfârșit care nu iartă nimic, distruge totul definitiv și care este o gaură neagră, iadul iadurilor, căruia măcar și Lui Dumnezeu cel creștin putem presupune că i-ar flutura pletele și i-ar smulge mantia de pe El. Ne putem întreba : Dumnezeul creștin al nostru care e totuși ceva în acest spatiu și timp care-L găzduiesc, ori ca spirit, ori ca materie, în acest univers are vreo șansă să subziste dezastrelor iminente ce vor veni întrerupând și ucigând totul...? Ne place să credem că măcar de dragul nostru al pământenilor creștini ortodocși care se agață de salvarea reprezentată de Dumnezeul lor ce le oferă credincioșilor mântuirea și pacea eternă într-un loc mirific din univers denumit Rai, avem o șansă să supraviețuim sfârșitului tuturor. Iresponsabilă mângâiere și asta pentru că nu ne place sfârșitul și nu ne place moartea, dezintegrarea, distrugerea, degringolada soartei noastre bicisnic umane, drept pentru care îl punem pe Dumnezeu al nostru ca unică soluție în rezolvarea tristeții, fricii, nefericirii și disoluțiilor noastre. Nu mai putem crede în mila și competența Lui Dumnezeu în gestionarea vieților și treburilor lumii noastre. Să luăm un singur motiv și exemplu : Durerea, acest semnal a fost dată de Dumnezeu cărnii noastre ca să știm că ceva nu merge bine în acel loc ce ne doare și să mergem degrabă la doctor să ne facă un tratament pentru lecuire. Ce folos mai are durerea cancerosului în ultimă fază, și ce semnal să-i mai tragă ea conștiinței și cărnii lui chinuite când nici un tratament și nici o morfină nu mai fac față îndreptării și potolirii durerilor din ce în ce mai groaznice...? Când nu se mai poate face nimic pentru alungarea bolii, durerea, semnalul acela fizic care ne-a avertizat inițial că se întâmplă ceva rău în organism să ne ducem degrabă la doctor, nu se oprește când oricum nu mai este leac. Dumnezeu o îngăduie și o tot îngăduie în progresie geometrică sudorilor cărnii cancerosului muribund...! Nu știm, din milă sau din ură și dispreț față de noi...? Nu știm, din grijă sau din faptul că Dumnezeu cel creștin ortodox n-a existat niciodată și de aceea trebuie să ne asumăm demn și stoic toate durerile fără a i le mai pune în cârcă Lui Dumnezeu...? Dumnezeul creștin care spre nenorocul nostru pare că a murit cu mult, prea mult înainte de-a ne naște oricare dintre noi muribunzii și nefericiții închinători creștin ortodocși...