139 b) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139 b) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat de reporter câți ani are, spunea bălmăjind "ăăăă...șăptezeci..." "Nu bre, ai 105 îi spune nepoata" Deci, clar ! Poți să zici despre om că de la o vârstă încolo, adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. De la o vârstă în colo trăim de decor care mai apucăm și doar să-i stânjenim și chinuim pe apropiații noștri cu decrepitudinea și demența noastră senilă. Acuma, în sensul celor spuse mai sus, ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un cântec de  lebădă, un cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să mai spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. 

  2) Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus sufletului pe drumul fără întoarcere către Dumnezeu care te așteaptă de-o viață să-ți spună care-i treaba cu tine pe-acolo prin Cer ! Toată viața cu gândul la treaba de-acolo din Cer dintre stele ar trebui să înveți deci să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate, senin și cu o floare la ureche, dacă se poate chiar de mâine ! Astăzi n-avem timp, trebuie să punem murăturile și ardeii iuți la borcan. Poate cineva să moară natural și fără rezerve ? Acesta-i idealul dar ce, parcă poți să dispari așa simplu și după manual cum spun cărțile sfinte sau manualele de filozofie, știință, înțelepciune și învățătură ? Ar trebui să-ți fie rușine că nici pomeneală, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare bune de aruncat la tomberon, la ghenă. Nu-i cimitirul o ghenă pentru oameni, un loc unde Dumnezeu îți bea nectarul sufletului și îți aruncă petul gol al trupului la cimitir cu un ritual foarte emoționant și frumos numit înmormântare ? Nu e nici o diferență practică între halda de gunoi a orașului cu fum și mii de ciori și pescăruși și cimitirele noastre decât că cimitirele sunt cu totul antiseptice și sanitare fiind băgați în pământ pe considerente în primul rând sanitare, nu că trebuie să ne întoarcem în pământ din care suntem făcuți. Să știi că trupul ce-l îmbăiezi și parfumezi acum și care-ți este pupat de ființele iubite va deveni gunoi putred ascuns în pământ de ciori și pescăruși de la halda de gunoi e un gând nu foarte comod. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta lumească cum zic ei și deșartă din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul banal și decrepit de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită și deșartă ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite prin credință de grija și disconfortul scontării morții și oroarea de a deveni cadavru, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci cu toate fricile  suferințele și lacrimile tale în brațele unui doctor și izbăvitor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu orice-ar fi. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret cum este Dumnezeu, ascuns de orfanii Lui cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului după ce toate stelele se termină. Măcar și acolo dacă este ascuns Dumnezeu am vrea să intrăm pe contul Lui și să-i dăm cerere normală de prietenie dar nu am aflat încă, nu se ocupă Creatorului universului cu prostii de astea, Dumnezeu nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și copiii Lui nu-i pot da nici un like la toate învățăturile-i sfinte. Laicurile se dau doar la biserică așa știm și da, e o explicație și posibilitate și asta, nu trebuie să-i vedem Tatălui nostru din Cer poza de profil ca s-o admirăm. Să privim doar picturile de pe bolta bisericii. E suficient. Dar cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu altfel, Creatorul acestei lumi care nu are poză de profil și nici o altă poză, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin o greșeală sau eroare a Creatorului care provoacă creaturilor, nu tuturor, ci doar celor inteligente și raționale un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare în decrepitudine și dramatism datorită inteligenței care se opune acestei inexorabile și abrupte finalități, ei gândesc că asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea în derizoriul neantului a ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier, neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Dar Omul ?Copilul Lui Dumnezeu care le este Tată ceresc tuturor ? Să moară după același tipic și finalitate biologică ca toate lighioanele înghițind numai pastila de calmare numită credință, pentru scontarea că sufletul îți va fi prins de Dumnezeu cu grijă în insectarul Său de fluturi suflete umane ? E imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai pe lumea cealaltă a morților reeșapați și nu aici în lumea viilor și a evidenței care ne arde fundurile în drame existențiale de tot felul ? De ce adică sensul ultim și firesc al existenței tale și părtășia cu Dumnezeu trebuie pe lumea cealaltă a morților, de ce atingerea și palparea veșniciei, înfrățirea cu ea începe abia după ce mori și cu condiția ca trupul care ți-a purtat cu grijă și căldură sufletul ceresc să moară prăvălit fie într-un sicriu, care mai apucă, fie într-o groapă comună împușcat și umilit de crime de război ale invadatorilor ? Și de ce abia cadavrul tău e o condiție care garantează că ce s-a stors din el, sufletul, are o șansă să triumfe și reziste timpului și materiei de la egal la egal cu ele, cu toate stelele cărora le vei privi din Rai exploziile de sfârșit al lor pe când tu vei veșnici fără probleme în Rai grație favorului Lui Dumnezeu ? Nu ne băgăm în treburile Lui Dumnezeu. El ne-a promis că din mizeria și drama anatomică a cadavrului nostru ne va reeșapa și salva sub formă de spirite, că n-are ce să facă cu hoiturile noastre, trebuie să înțelegem asta, ba mai mult, să înțelegem că aburul stors din aceste hoituri sub formă de suflet va fi și etern fericit în Cer, rezistând complet stelelor și galaxiilor de la egal la egal cu ele. Precum vedem, aceasta înseamnă să fii religios autentic, să nu-ți pui toate aceste probleme și să fii fericit iar derizoriul cadavrului tău iminent și efemer să nu ți se mai pară atât de stresant. 

  3) Oamenii religioși sunt normali la cap. Căci ei îl flatează pe Dumnezeu și îl ating. N-ai cum să spui că numai oamenii religioși sunt normali la cap.Că toți ceilalți sunt păgâni și rătăciți și că dacă nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței nu sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, credința înseamnă tratament pentru frica, oroarea și grija morții. Numai că toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în boli, în pericole, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută din punct de vedere practic. El a dat omului inteligent rațiune ca s-o conștientizeze și mă rog, dacă Dumnezeu a catadicsit că așa e bine, atunci ce putem face decât să acceptăm ? Acceptăm deci, n-avem ce face, că Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, psihologic, hipnotic, care este extraordinar de eficace prin specialitatea terapeutică de calmare și risipire a grijei morții prin disciplina numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa primară sau cel puțin de grădiniță a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ dotat cu un penis care la ce i-ar fi trebuit dacă nu era din secunda doi și o femeie cu vagin astfel ca penisul Adamului singur să capete un sens de intromisiune ? A fost Adam ca bărbat înainte să i se facă și o femeie, un prototip de bărbat perfect, demn de mâna creatoare perfectă divină ? Eu zic că nu. Căci un exemplar masculin perfect este dotat și cu posibilitatea erecției penisului. La ce-i trebuia asta Adamului primordial fără o femeie care să-i umple Adamului nările de feromoni astfel încât erecția lui să aibă o cauză și o noimă ? Apoi știm că Dumnezeu văzând acest neajuns al Adamului care inițial era impotent și avea bineînțeles un penis inutil și flasc, a purces de a creat femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie, din același ADN cu el adică, iar ulterior el s-a împreunat cu sora sa de sânge, a comis primul incest și a făcut și copii. Iată, Creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi nebune a oamenilor. 

  4) Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist ? De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu pe creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite și inevidente, fără coordonate GPS a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară fizic cât mai repede ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă după pohta ce-au pohtit, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții și incompatibile cu viața. Asta zic ei, cei religioși. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa este de plăcut, nu ?

  

  5) Moartea e indirectă, altfel cum ? Nu e cineva criminal concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap, pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid, mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, ci mori așa lin și din senin. Dar nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, ea spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat ! Deci, ia și mori !"

  

  6) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău. 

  

  7) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător tortúrilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele negre ale dosarului de urmărire ce ți l-a făcut urâta cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul, să negocieze cumva cu tine : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai, tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția ani "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !

151) RAIUL CELĂLALT DE LA CAPĂTUL UNIVERSULUI

151) RAIUL CELĂLALT DE LA CAPĂTUL UNIVERSULUI 

 

  1) N-avem nici o șansă de scăpare ori de fentare a condamnării la moarte. Și nici a suferințelor și cauzelor care o preced și  o provoacă. Moarte, moarte, moarte auzim mereu la tot pasul, din copilărie de când ni se deschide lumina înțelegerii și până în ziua curentă când suntem maturi și plini, plouați până în gât de sentimentul și spectacolul otrăvit al morții iminente ce lucrează la foc continuu ca să ne înnebunească de cap. Ok, dacă e șou, atunci să fie și să vedem și noi înnebuniți de cap toată ziua cum îngăduie Dumnezeu în jurul nostru, în lumea noastră, locaș al pătimirii, să cădem ca iarba sub coasă și să murim atât de prolific încât nu mai impresionează pe nimeni acest spectacol oribil pentru noi, banal pentru univers și al său Guvernator. Amețiți de spectacolul morții, trebuie să trăim cumva cu el și trăim așa cătinel și cu simțurile urzicate. Urzicate căci așteptăm moartea în orice moment, nu ? Și nu e plăcut să știi că azi, luna viitoare sau peste 5 ani te vei tampona cu mașina și vei zbura la cer sau năpădit de o boală gravă care demult sapă în tine și îți va pune capăt până la urmă. Iar pentru asta, în final pentru că toți își tem fundul, toți țin la el, de fiecare dată fiecare își zice în sine eliberat : "Bine că deocamdată nu sunt eu !". Relax, vine rândul tuturor la murit și n-ar fi o problemă, dar când dă pacostea peste tine și mori, nu prea ai despăgubiri sau compensări. Decât exclusiv de ordin religios. Ce bine măcar. Căci cine are apetență, aplecare și dulceață pentru religie e un norocos pentru că aceste compensări de ordin religios sunt realmente mângâietoare și sublime. Condiția e simplă deci pentru liniștea sufletului atins de mreaja și dulceața promisiunilor de fericire ce vin din lumea magică a Lui Dumnezeu. Există o condiție a accesării beneficiilor acestei lumi magice a Lui Dumnezeu. Trebuie musai să ai pasiunea și revelația religioasă ca să te bucuri corespunzător de compensarea fericirii din lumea cealaltă a morților înviați patronată de Dumnezeu. Adică, vrei realmente ca să trăiești sentimentul absolut copleșitor că ți se salvează fundul măcar ca și spirit dacă nu ca trup după ce mori aruncat ca un deșeu netrebuincios într-o groapă jilavă căreia eu îi zic tomberon, denumirea oficială fiind de mormânt ? Pentru asta, ca să-ți dispară sila și dezgustul de-a te vedea cadavru aruncat în groapa mizerabilă și plină de larve de cărăbuș și tot felul de gângănii, bineînțeles că trebuie să ridici ochii la Cer și spre Dumnezeu. E mai ușor așa. E mai facil să crăpi în mâinile Lui Dumnezeu din Cer, adică să încetezi chiar cu forța sau cu sila, dacă nu vrei de bună voie, să mai fii necredincios cum spunea Petre Țuțea, adică un animal rațional care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri și să nu mai raționezi după logica păgână și anume că mort e cel murit. Nu, dimpotrivă, viu va fi cel murit oricât paradox va fi în această aserțiune potrivit judecății religioase care îți impune spre digestie ideea irealistă dar amețitoare spre calmarea fricii tale de dispariție și anume că după moarte în calitate de defunct, cu simțurile vii în mod practic total decuplate fizic de la realitatea și actualitatea vieții, urmează să ți se administreze supranatural o nouă viață nu în viu evident ci doar online cuplată la rețeaua wifi a Lui Dumnezeu, rețea care are parola "Credință". Și atunci, dependent și amețit de această virtualitate ce caracterizează beneficiile vieții viitoare evident mai bună și încă veșnică, incomparabilă cu ce-ai experimentat în viața vie, scurtă, trecătoare, realizezi că sufletul o să-ți fie conectat online la serverul harului vieții veșnice, viață acordată de Dumnezeu tot online, nu fizic, nu real și direct, căci corpul fizic este deja aruncat la tomberonul poreclit mormânt. Deci s-a terminat cu realitatea, da ? S-a terminat cu evidența, cu viața și cu prezentul. Mort fiind, intri în lumea viitorului așteptat, visat, a legendei și a poveștii, cea mai frumoasă poveste, povestea credinței și a dragostei tale pentru Dumnezeu și a Lui pentru tine. Și iată cum astfel primești ok-ul de validare a avea un sens în univers. Acest sens de natură religioasă spune că vii de la Dumnezeu și te întorci tot la El în cosmosul ăsta în care realistic vorbind, nimic nu are un sens raportat la condiția efemeră umană și raportat la dezordinea și distrugerea universală adică entropia care este o regulă atât de simplu și evident de observat, în care nici o piatră și nici un loc din univers nu se sinchisește a acorda omului firav și efemer o șansă de prezervare și eternizare, pe când Dumnezeu o oferă omului, chiar dacă abia mort și îi acordă din rampa de lansare a sicriului zborul și privilegiul unic între ființele vii ale Terrei și chiar universului, anume să probeze pe propria piele tocmai acest paradox și atribut de poveste, adică tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Iar asta după ce pacostea numită moarte ți-a făcut KO corpul, sediul tuturor simțurilor directe, vii și bazate pe evidența realității cu care ai fost obișnuit îndeobște în sine o viață. Credința zice că mort egal viu. Ok. Ce-i rău în a te îmbăta de acest nonsens după ce o viață ai băut atâta alcool și te-ai îmbătat de vin, bere și rachiu ? E chestiune de  perspectivă și de gust. Te poți îmbăta și de credință. Căci e mai frumos, epic și legendar. Simplu, nu ? Doar să crezi în Dumnezeu. 

  2) Deci nimic mai liniștitor pentru conștiința omului decât sensul de a te arunca înecat de apa neagră a neajunsurilor vieții de gâtul Lui Dumnezeu. Să facă El mai departe ce-o ști cu tine, știi doar că e de bine fiindcă ești pe mâini bune. Singurele mâini bune și primitoare pentru o lume amărâtă care nu mai are nici o altă speranță fără de care ar înnebuni. De la cei amărâți nu-l lua deci pe Dumnezeu, doctorul sufletelor amărâte, pentru că ești un criminal, nu ai ce să le dai în loc. Dar, lumea e mare și diferită și nu toți trăiesc sentimentul religios ca și convingere și drept urmare nici nu se pot delecta toți de beneficiile credinței. Asta e. E democratic să fii necredincios și e democratic asta când însuși Dumnezeu oferă fiecăruia liberul arbitru al credinței sau al necredinței. Având în vedere că mai sunt și sceptici sau necredincioși care nu pot digera problema morții prin terapia religioasă care e specializată pe această chestiune a calmării și rezolvării fricii de moarte, de neant și neființă prin credința în Dumnezeul oficial și regulile Lui, rezultă că în alte cazuri ale celor necredincioși omul percepe că moartea sa nu are nimic ceremonios. Și din punct de vedere practic e strident de similară ca la indigo morții efemere a oricărei lighioane care nu are imaginația și nici pretenția și emfaza cum au oamenii, de a fi asistată de Dumnezeu în clipa morții. Ok, admiteam și înțelegeam să fim feblețea Lui Dumnezeu, adică speciali și superiori regnului animal și să avem enormul privilegiu al asistenței divine. Iar pentru asta, logica și sentimentul direct spunea că nu trebuia să suferim ca dobitoacele de dramele și tarele cărnii ca bolile, ca foamea, ca degradarea biologică și ca tragediile vieții. Și nici nu trebuia să dea Dumnezeu binecuvântarea să se nască gemeni siamezi uniți frontal în zona capului și când merg să meargă unul înainte și unul înapoi. Îți dai seama că Dumnezeu nu avea nici un interes și nici o satisfacție să chinuie inutil și fără nici o justificare divină viața acestor ființe. Și bineînțeles avea grijă în enorma Sa preocupare pentru destinul omui ca operă a Sa de căpătâi ca să nu suferim astfel de vicisitudinile disconfortului dramelor atât ale vieții cât și ale morții. E puțin probabil că era musai să murim în agonie ca fii ai Lui Dumnezeu și să sorbim până la fund paharul amar al sfârșitului faptului de a fi. A fi ca și fii ai Lui Dumnezeu, recunoscuți chiar de El, meritând să avem valențe și moștenire divină pe linie directă de rudenie. Adică să fim și noi sfinți și eterni cum și El ca Tată al nostru din Cer și-a arogat din start privilegiul de a fi etern, nemuritor și a nu suferi de pe urma umilinței și accidentului de a muri. Visam și noi să fim nemuritori în mod viu, direct și real, ca Dumnezeu. Cum se face că fiind făcuți de El suflând duh de sfințenie peste noi, suntem similari ca la indigo degradării și vicisitudinilor biologice, dramelor și riscurilor cărnii ca orice lighioană, dar cu aceeași soartă biologică precară similară dobitoacelor visăm în schimb cum cineva numit Dumnezeu a răbdat inventându-ne să știe că fiind atât de speciali nu merită să ne facă din lumină efectiv și să ne hrănim cu ea ci putem să crăpăm și de foame, nici o problemă, sau să facem cancer de colon, iar Dumnezeu să ajute la operație, după ce ne taie din colon o bucată și trăim măcar cu un anus contra naturii, dar trăim, nu ?, nu ca animalele care crapă. Și astfel, cadorisiți de Dumnezeu cu un trup de carne vai mama lui, sediu al tuturor bolilor și pecinginilor, putem totuși prin credință să beneficiem de darul că în pofida dezavantajelor corpului, Dumnezeu să sufle duh de inteligență și ambiții paradisiace de eternitate peste aceste precare drame biologice ce caracterizează bietele noastre carcase. Nota bene ! Doar dacă ești credincios beneficiezi de avantajele asistenței Lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci rămâi fără de Dumnezeu și considerat damnat și păcătos și numai bun și copt pentru murit, pentru a muri animalic și fără gloria și beneficiul asistenței divine. Și totuși, nu poți admite să crezi că Dumnezeu în suprema Lui omnisciență de a ști și prevedea tot, nu acordă în bunătatea Sa nici o atenție și șansă întrebărilor și obiecțiilor necredincioșilor care i se adresează. Și astfel, chiar dacă ești necredincios, ești liniștit că un Dumnezeu înțelept măcar ascultă și caută să găsească un sens ezitărilor celor ce gândesc liber și neîncorsetați de nici un filtru al credinței absolute fără nici o obiecție. Obiecție după care, nu poți persista să crezi că universul inert și mort a fost impresionat de tragedia noastră trupească și lupta sufletului de a se lansa în infinit din așa șandrama biologică. Căci acest univers, din toată imensitatea sa e stupid a crede că are cum să te reeșapeze după moarte din fierberile stelelor și înghețul vidului interstelar astfel încât să-l determine pe Dumnezeu să te prezerve și să te facă frate de veșnicie cu stelele și mai rezistent decât ele care tot vor muri, dară tu în calitate de fost depozitar al unui trup atât de firav în univers nu vei dispărea în calitate de suflet care s-a scurs dintr-un trup atât de neconform veșniciei și ambițiilor extravagante ale sufletului, suflet care după așteptările și speranțele religioase ale firavelor și efemerelor creaturi numiți oameni, se înalță în aspirații a se cățăra pe scara timpului mai presus de el și a-l ridiculiza de fiecare dată când vrea să ajungă la tine și să te omoare, dându-i un bocanc în cap să cadă de pe scară, el, timpul și tu să-i reziști pentru că ești credincios și știi sigur că doar atât contează ca timpul să nu te mai prindă și ucidă, doar să crezi în Dumnezeu și să ajungi în Rai. Pentru că odată ajuns în Rai fără cățel și fără purcel, această sărăcie nu contează, știi că Dumnezeu te primește și gol, chiar și fără trup, chiar și fără simțurile volatilizate din capul și inima moarte. Necredincioșii nu au această pretenție și ambiție a fi cercetați și asistați de Dumnezeu și nu au cum să admită că această ambiție a ta ca  și credincios de a rămâne veșnic în ciuda unui univers destructiv și nepropice vieţii, este atuul tău prin care Dumnezeu ți-a dat puteri să umilești timpul și stelele și să te cațeri mai presus de aceste tării în acest univers sărutând și agățându-te avid de mâna salvatoare a Lui Dumnezeu. Necredincioșii nu au cum să admită că dintr-un cadavru în sicriu, vei ajunge o somitate a universului iar timpul și stelele își vor pleca capul în semn de umilință și respect pentru tine cel mort și înviat de Dumnezeu, înnobilat de această îngăduință divină. Toate rugăciunile pe care Dumnezeu le așteaptă de la tine, asta îți promit, să umilești moartea și timpul și stelele și să le dai cu tifla. Astfel, pentru omul credincios devine absolut interesant și frumos să stai așa defunct în mâna Lui Dumnezeu ca o vrabie moartă și să ai astfel un gând, o speranță de un miliamper în capul ăla mort în sensul că te va ajuta și salva Dumnezeu să devii veșnic după moarte prin mijlocirea Lui divină și extraordinară. Dar totuși, suspectez că la un moment dat ar interveni plictiseala în capul tău eternizat de Dumnezeu în Rai întotdeauna la cea mai nouă și actualizată variantă disponibilă în panoplia divină, să-ți ofere prin harul Său privilegiul dulce al ființării veșnice. Nici o piatră, nici o galaxie din univers nu poate spera la acest privilegiu al cuceririi timpului și spațiului oferit de Dumnezeu taman omului, cea mai firavă și tristă trestie gânditoare din univers. 

  3) Ajuns în Rai după pohta ce-ai pohtit, fiind îmbrăcat de Dumnezeu cu cămașa veșniciei fără de cusături și fără să trebuiască să fie spălată vreodată pentru că în Rai nu e praf și nu e mizerie, este incredibil că poți trăi această stare de fericire la infinit. La un moment dat tot va apărea în sufletul tău veșnic plictiseala și stresul de a deveni perpetuu nemuritor, auzi ! Nemuritor pe vecie... ! Și de a nu se mai termina starea ta de fericire când cel mai probabil tot vei înnebuni de efectul psihologic advers al uneii conștiințe treze și neadormite perpetuu și continuu, obosite și plictisite până la paroxism cum spuneam de atâta veșnicie și neterminare, orbit fiind în Rai ca de o flamă de sudură de atâta strălucire incandescentă de stele neutronice. Ai de gând în Rai să te pui cu găurile negre și galaxiile și să ridiculizezi timpul gândind că îi vei rezista și vei merge braț la braț cu el continuu o veșnicie ? Oare nu-ți trece prin cap bănuiala că vei obosi cu această insolență de-a deveni parte egală cu stihiile universului, timp, stele, galaxii, comete și că nu vei putea ține pasul cu ele oricât Dumnezeu te va împinge forțat de la spate în veșnicie ? Împins de la spate de Dumnezeu să rămâi veșnic si să reziști timpului, vei claca, nu vei rezista la beneficiile și condițiile vieții veșnice în Rai care nu te poate imuniza de condițiile dure și preponderent improprii oricărei forme de viață aruncată pe coclaurile cosmosului. Și atunci unde să fugi din Rai după ce în fiecare dimineață vei fi hrănit obligatoriu cu un borcan cu miere și unul cu lapte și îți vei lua de la magazie vestonul și ținuta de viețaș în Rai cu bonetă și matricolă și  vei fi pus în corul unde vei cânta exclusiv psalmi pentru Dumnezeu după tălmacirea muzicii psaltice cu scrierea adecvată chirilică ? Vrei muzică de ABBA sau de Bee Gees sau nocturne de pian de Chopin sau pur și simplu manele sau romanțe de Ioana Radu în Rai ? No way ! Unde vei putea fugi pentru a nu mai fi hrănit și îndopat cu atâta fericire și a scăpa de depresia prea puternică și de efect advers a veșniciei și a fericirii perpetue ? Și atunci ce să alegi ca să scapi ? Credința sau necredința ? 

  4) Doborât de aceste dileme și obosit de promisiunile unui Dumnezeu care nu-ți poate garanta că nu vei înnebuni de-atâta infinit,  nu ai decât să rămâi de căruță, în urma credincioșilor și să vezi moartea, un sfârșit sordid și efemer care ți se apropie și garantează, așa cum e, goală și inaderentă vreunei străluciri de basm și de poveste în care ți se spune solemn că tu ai să fii chiar eroul supraviețuitor al propriei morți și dezagregări din degringolada bolilor care îți vor nimici bucată cu bucată trupul cât și sufletul locuitor în mansarda creierului, iminent a fi inundat de vreun accident vascular cerebral posibil zi de zi. Și atunci, când nici Dumnezeu cu tot binele din Rai nu-ți garantează că nu vei muri de stres chiar acolo în Rai în fieful Lui unde vei începe calvarul unei alte drame și vieți a surplusului exagerat de fericire și bine care nici măcar nu are speranța că se va sfârși vreodată datorită statutului de viețaș în Rai, începi să nu te mai temi că fără să crezi în Dumnezeu, vei pieri ca un câine. Dar cu asta, barem o vei termina cu toate problemele, inclusiv cu cea mai mare, anume că într-o zi Dumnezeu tot se va plictisi de tine și de mofturile tale în Rai, că nu-ți place aia sau ailaltă pe ulițele Raiului și vei strâmba din nas că nu mai vrei miere și lapte în fiecare dimineață iar Dumnezeu va vedea plictiseala ta ca pe o blasfemie și un afront și se va supăra. Iar atunci când se supără Dumnezeu pe tine în Rai, e de rău. Îl deranjezi chiar la El acasă. Și atunci te obișnuiești cu gândul că e mai liniștitor să mori ca un câine decât să știi că te așteaptă un calvar de bine și fericire fără logică și fără măsură după moarte în Rai, adică acolo unde chiar nu ești liber din nici un punct de vedere, nici să râzi sau să plângi, nici să fii vesel sau trist fără aprobare ci doar înregimentat și condamnat la fericire cu forța în Împărăția Lui Dumnezeu. 

  5) Unii ar zice că decât în iad, mai bine să fii în solda și ordinul Lui Dumnezeu o vecie în Rai, să fii rob adică. El, Tatăl nostru din Cer spune că suntem și trebuie să-i fim atât fii cât și robi supuși. Ok. Dar rob înseamnă sclav. Iar sclav înseamnă nefericit. Ce știi tu despre fericirea credincioșilor ? Nu știi nimic. Ar trebui să iei lecții de la credincioși, să pricepi cum pot fi ei fericiți atât în lumea asta cât și în lumea cealaltă, având da, statutul de sclavi sau robi, apropo de denumirea mirilor la cununie, robul, respectiv roaba Lui Dumnezeu care se cunună. Treaba lor, a credincioșilor dacă se simt fericiți așa, dacă vor să se simtă robi și să se simtă și copiii Lui Dumnezeu totodată și dacă credința îi inspiră să creadă toate acestea cât și că există atât Rai unde se vor duce, cât și iad unde se vor duce detractorii și neprietenii lor necredincioșii. Necredincioșii sunt liniștiți din punctul ăsta de vedere. Și se refugiază în resemnarea de a muri ca niște câini, fără Rai, fără iad și fără contribuția divină în destinul lor. Adică ok, necredinciosul acceptă că trebuie să moară ca un câine, dacă asta e tot ce ți-a putut oferi nemaipomenitul universul ca sens și punct terminus al existenței tale de ființă inteligentă fără nici o asistență divină care nu-ți mai inspiră nici un curaj și nici un reazem în maniera în care Dumnezeu îți prezintă condițiile Sale pentru fericire. Ce fel de curaj să ai și ce fel de liniște sufletească mângâietoare să te motiveze a fi fericit și înainte și după moarte când știi că întregul Rai și Împărăție a Lui Dumnezeu nu e decât tot un lagăr al fericirii obligatorii după un șablon și reguli stabilite de Dumnezeu care musai trebuie să-ți placă, neavând diversitate de opțiune și nici libertate de alegere și de gust în nimic din tot ce e în Rai ? Dacă îți place muzica, în Rai vei avea de auzit sau de cântat în cor numai psalmi religioși. Nu că aceștia nu-s frumoși dar cenzura de a nu ți se oferi nimic altceva ca divertisment spiritului decât smerenia religioasă care nu admite senzații extra religioase e ucigătoare. Ori dacă nu-ți place Raiul și nici muzica lui ce faci ? Îți iei jucărelele și fugi din Rai odată ce-ai fost admis ? N-ai cum. Și n-ai cum să-i invidiezi nici pe cei credincioși care rămân în Rai. Căci tu știi că-i va apuca și pe ei într-o zi o plictiseală ucigătoare a veșniciei și a fericirii pisăloage care nu se mai termină. Și atunci taci și nu-ți mai pasă că credincioșii sunt fericiți și că moartea care pe tine te dezgustă și intrigă, pentru ei tălmăcită după manualul lor religios e ok și e chiar simpatică, e așteaptă cu emoție plăcută de cei credincioși dar de tine nu are cum.

  6) După manualul laic și lumesc, treaba asta cu muritul nu are cum să convină. Dacă moartea ar fi după un manual acceptabil unanim, adică elegantă și carteziană ca o problemă frumoasă de matematică sau ca un joc de cărți, ca un joc de table în care ok, poți să și pierzi, am înțelege. Dar moartea e ingrată și nu e fair-play, joacă la cacealma și întotdeauna ea câștigă, ești la mâna ei și la mâna arbitrului care e Dumnezeu care hotărăște că într-o zi trebuie să mori chiar tragic, călcat de tren sau mașină sau ucis în război sau pierind în incendii sau inundații. Dacă acest arbitru care e Dumnezeu fluieră că trebuie musai să ieși de pe teren când semnalizează El, asta e, o să ieși de pe teren în huiduielile sfinților spectatori la meciul vieții tale. Astfel încât moartea privită prin ochii unuia care se așteaptă să moară adică să fie scos iminent de pe teren chiar cu zile în fiecare clipă a vieții, acest final abrupt, această moarte e chiar urâtă, e dezamăgitoare, e o curvă, ceva mai urât nu putea inventa universul în varianta atee, sau hărăzi Dumnezeu la ființele create, în varianta creaționistă. Nimănui nu convine desființarea și scoaterea brutală de sub lumina soarelui. Odată scos din neantul neființei prin naștere, odată pus să trăiești cu toate simțurile ce le primești zestre de la Dumnezeu cuplate și pliate natural la realitate, orice ființă aderă la ea iar experiența vieții și senzațiilor ei n-o mai poți tăgădui, n-o mai poți da din mână sub nici un pretext, bucuria de a fi, de a vedea și respira îți aderă la ființă indestructibil, ca un curnuț de lâna oii și nu-i poți lua ființei vii obișnuitul de a trăi. Orice ființă vie, la perspectiva de a i se lua viața, fie chiar de Dumnezeu, mârâie involuntar și instinctual ca un câine căruia i-ai dat mâncare și vrei să i-o iei înapoi. Ce scofală a realizat Dumnezeu că a dat ființelor, indiferent că sunt credincioase sau atee, sentimentul că trebuie s-o mierlească într-o zi ca asta să nu convină nimănui dacă e s-o luăm după bocetele și doliul de la înmormântare și nici după frica naturală a fiecăruia că va muri și își pierde fundul într-o baltă neagră a neființei, grozăvie de neimaginat până se ocupă Dumnezeu favorabil de cazul tău ca să te scoată cu suflet tras de păr înecat din infinitul negru al neantului în care toți ne ducem huștiuluc până Dumnezeu bagă mâna după noi și ne scoate murați, adică morți, suflând inutil și tardiv peste noi duhul învierii. Ce să mai învii dintr-un mort cu acte-n regulă și certificat de deces cu ștampilă ? La ce ne mai folosește acest duh al învierii după ce am suferit rușinea și umilința decesului în care fluviul emoțiilor și senzațiilor vieții ți se curmă brutal când Dumnezeu hotărăște scadența ? S-a gândit Dumnezeu creându-ne că vom dibui și vom adulmeca această frică despre moarte și despre neființă că e ceva ce în orice caz ne fură ceva, ne văduvește brutal de aer, de soare, de lumină, de experiențele senzoriale normale cu care eram atât de obișnuiți în sine ca dar de la Dumnezeu, dar dacă murim acest presentiment otrăvit al sfârșirii ne dă gustul amar al așteptării unui calvar, al unui furt și viol prin care ți se ia tot, ți se ia cu japca tocmai darul vieții dat de Dumnezeu ? Ți se ia și trup și simțiri care au aparținut acelui trup. Nu vorbim de sufletul religios care are altă treabă, bineînțeles de a se farda tot mereu pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ăsta, sufletul religios se duce de la noi mâncând pământul când murim. Ducă-se ! Vorbesc despre partea aceea de suflet care nu se duce la Dumnezeu care înseamnă emoții, sentimente și simțiri, amintiri, trăiri lumești care îți însoțesc întreaga viață și care nu-l impresionează pe Dumnezeu în optica Sa divină, dar taman El ți le-a dat și făcut posibile în capul și în inima ta, toate simțirile și emoțiile tale, fie ele și păcătoase. Dumnezeu ți le-a dat pe toate, toate trăirile, toate senzațiile, considerate păcătoase sau nu, când a dat duh de viață peste tine, peste burta mamei tale și a spus : "De-acum să trăiești, să vezi, să simți, să respiri, să umbli, să râzi și să plângi !". Ei bine, chiar dacă ești bătrân dar nu obligatoriu, și tinerii o pot păți, tot Dumnezeu tocmai când ți-era lumea mai dragă și imposibil să renunți a o mai vedea în culori, iacătă cum dă un duh și atunci când trebuie să mori și s-o termini cu toate senzațiile vieții și cu sentimentele ce le-a îngăduit în tine bazate pe simțurile tale din creier și inimă apărute din Creația Lui. Și face Dumnezeu poc din bagheta Sa magică și te-ai văzut și mort.  Adică nu te-ai pulverizat ci iacă, te-ai dus undeva departe, ca să fie mai convenabil de realizat, cum spun englezii, "past away". Cât de departe și unde se vor duce toate cele ale simțurilor după moarte ? Încearcă să adresezi această întrebare, nu știu, cuiva, Lui Dumnezeu și vezi ce răspuns îți va da. Dumnezeu nu-ți va da nici un răspuns. Cum adică să-ți spună unde se recuperează sentimentele tale, unde se duce iubirea pentru soția ta sau pentru copiii tăi ori frații tăi de exemplu sau iubirea pentru un pui de pisică făcut cadou de o mamă fetiței, când puiul de mâță a murit și fetița e devastată de lacrimi și zbucium ? Unde se duc lacrimile fetiței și zbuciumul ei ireparabil pentru totdeauna ? Ghicești perfect că astea sunt lucruri lumești neinteresante pentru Dumnezeu și deci cel mult Dumnezeu îți va da niște versete și capitole din Biblie prin care vei înțelege că trebuie să te liniștești, că vei începe o nouă viață cu totul diferită alături de El și să te dezbari de chestiile și senzațiile naturale lumești cu care ai fost obișnuit, da ? Gata cu lumea ! Ok. Dar nu poți să nu te întrebi, natural și involuntar îți vin în minte ca sughițul sau strănutul întrebări despre viața ta, despre povestea ta de acum, a tuturor sentimentelor și trăirilor, amintirilor și emoțiilor tale care te-au mișcat și ai vibrat odată pentru ceva și care sunt poreclite de Dumnezeu deșertăciuni. Ce se vor alege de acestea ? Unde se vor duce toate ? Chiar praful se va alege de ele ? La asta Dumnezeu nu-ți va da nici un răspuns, asta e sigur. Până acum dacă era să fie, aveam un răspuns de la Dumnezeu pe tema unde se duc toate cele ale omului care-i mângâie inima și sufletul și umezesc ochii de fericire sau tristețe în timpul său de viață, inclusiv cele considerate deșertăciuni de către retorica Lui Dumnezeu. Tăcere și doar tăcere din partea Lui Dumnezeu și n-ai să vezi să-ți spună Dumnezeu unde s-au dus pisicile moarte ale fetițelor sau emoțiile și fluturii din stomac când o pupai și-i mângâiai sânii fetei alea de 14 ani atunci când și tu aveai vreo 17-18, demult în pădurea de carpeni, și culmea, și ei îi plăcea ?! Lui Dumnezeu nu-i plăcea treaba asta pentru că nu erați căsătoriți ! Cum adică să-i bagi mâna în chiloți bietei fete !? Din privința Lui Dumnezeu o să ne ducem toți la dracu, în iad cu toptanul, toți unul câte unul încolonați, la câte păcate facem și am făcut. Cum să pupi fata și s-o nenorocești, măgar păcătos ce ești !? Și atunci nu ne rămâne decât să privim luuung la cer și să căutăm, să întrebăm, oare ar mai fi vreun Dumnezeu ? Poate găsim alt Dumnezeu mai mic care să ne fie dacă nu tată, atunci măcar nănaș, fratele Lui Dumnezeu poate, care să nu cășuneze pe noi cu atâta afurisenie pentru atâtea și atâtea păcate pe care socoate că le facem cum respirăm în optica Lui, de ne ștampilează pe cap pentru asta cu anatema în stil industrial și cu rejectarea din Rai ca pe găinile înșirate pentru masacru la liniile pentru procesarea lor. Am vrea și noi un Dumnezeu puțin mai tolerant cu păcatele noastre și dacă n-am fost criminali și bandiți, să ne dea și nouă o șansă, dacă nu în Raiul oficial, măcar într-unul mai mic de la capătul universului, acolo unde se duc toți ratații Lui Dumnezeu, în raiul mai mic și amărât în care să ne întâlnim cu toate bucuriile lumești cuminți ale vieții noastre trăite sau netrăite vreodată, fetițele să se întâlnească cu mâții morți iar băieții de 17 ani, cu fetele de 14 ani și cu pupaturile lor, cu mirosul căldurii lor din sânul respirând frenetic... 

  7) Visuri în vuietul vremii aceste speranțe de tip lumesc în care visăm și căutăm înțelegere și toleranță de la Dumnezeu în sensul de a nu ne interzice și decreta ca păcate aproape toate bucuriile și senzațiile noastre lumești care nu se încadrează în canonica Sfântă religioasă. Astfel încât Dumnezeul oficial ne garantează că dacă nu ne cumințim, dracu' o să ne ia și plata păcatelor noastre este moartea, scurt, ca să nu existe dubii, după cum ne-a lăsat și scris. Și atunci singuri trebuie să dibuim un soi de reacție la aceste drame ale vieții noastre și anume că luându-ne adio de la Raiul oficial al Lui Dumnezeu pe care nu-l merităm după atâtea păcate, trebuie să ne liniștim de clipa când vom muri fără o consolare de la Dumnezeu. Și atunci nu rămâne decât să ne calmăm de clipa când moartea o să ne ia curentul și gândurile. Să ne calmăm chiar dacă știm că absolut toți dintre noi, cu mult mai devreme decât ar trebui, ca plată pentru păcatele noastre și pentru că nu există soluție a fenta dramele sănătății sau accidente și mai știu eu ce grozăvii ne vor aduce moartea, trebuie să ne consolăm și să admitem că o să murim pe capete CU ZILE, repet, cu zile din cauzele pe care Dumnezeu le admite la noi și ne fac să murim. Pentru că nu suntem sfinți să fim scutiți de ceea ce ne grăbește moartea și anume de supărări și depresii, ori de feluri de boli sau accidente cum le zicem noi, nefericite, ori de mână criminală de dușmani care, toate, culmea, sunt în evidența și controlul Lui Dumnezeu care este omniscient dar, din păcate nu putem evita tot răul ce ni se întâmplă sub ochii Lui Dumnezeu în lumea și viața nebună de azi. 

  8) Trebuie să fii doar credincos ca să scapi de nefericire și psihoza ei. Altfel, ca și necredincios ești falit. Căci necredincios fiind obosești până la urmă de necredință, de faptul de a rămâne singur și neasistat, fără un prieten dulce și de nădejde în acest univers rece și periculos, și e foarte probabil să rămâi gelos pe soluția de fericire a credincioșilor, de cum își găsesc ei consolare prin mijlocirea Lui Dumnezeu, doar închizând ochii și imaginându-l în toată splendoarea cum îți face bine și îți mântuiește sufletul zbuciumat și rănit de viață. Atunci rămâne la latitudinea fiecăruia dacă vrea sau nu să ia exemplul facil și lesne la îndemână al credincioșilor, procedând ca ei să se predea în mâinile Lui Dumnezeu, la timp și cât fiecare mai are norocul milei Lui și e dispus El să primească această cerere de dragoste pe care i-o adresezi la ananghie. Pentru o parte din lume care adoptă soluția asta facilă de autosugestie a fericirii prin credință, nu trebuie decât ca tot omul să se abandoneze cu totul astfel grijii Lui Dumnezeu, ca într-un liman salvator care te așteaptă cu ambulanțele la malul mării unde bărcile de salvare ale milei Lui Dumnezeu te-au salvat după ce corabia vieții ți s-a scufundat și ai căzut huștiuluc în apa neagră a morții. Scăpat de Dumnezeu din valurile morții, nu-ți rămâne decât ca dacă ai fost credincios, să te arunci ud de apele și sudorile morții, pe plaja din Rai și să săruți nisipul ei. Cu aceeași fericire tot așa cum te arunci într-o căpiță cu fân moale ori alergi cu picioarele goale pe iarba verde de acasă de la țară, așa se pare că trebuie să te arunci eliberat sufletește de necazuri în grija și în mâinile Lui Dumnezeu. Înțelege-i pe credincioși. Asta așteaptă și fac ei. Și atunci Dumnezeu face ce știe El mai bine, iartă și mântuie pe tot omul absolut și NEAPĂRAT credincios, să n-avem vorbe, care e necăjit și smerit, chinuit și batjocorit dacă i te adresezi cu sinceritate și încetezi a o mai face pe Toma necredinciosul. Care ăla nu prea credea că e bine că din copiii lui Adam și Eva, aceștia s-au culcat unii cu alții și au asigurat sporul demografic. Nu mai contează că credincioșilor nu le pasă că copiii lui Adam și Eva au făcut incest între ei prima dată și așa s-a înmulțit lumea, dintr-un păcat tolerat de Dumnezeu. Dar dacă crezi și nu cauți nod în papură acestor nonsensuri după care femeia ta și-a avut originea într-o coastă a străbunicului tău Adam, iată că ai șansa ca să fii acceptat și mântuit de Dumnezeu. Pentru că poate, da ? Poate să o facă pentru tine dacă îl rogi, uite-așa. Pentru că și tu vrei. Și atunci, iubirea dintre tine și Dumnezeu e gata ! Cât de simplu... Și tu eziți să crezi că femeia se trage din coastă, și nu crezi că e păcat ca femeia să intre la ciclu în biserică. Și te superi când Dumnezeu consideră că îl jignești pentru necredința ta și îți promite că o s-o pățești. Dar dacă crezi aceste nonsensuri, cu soarele, luminătorul zilei iar luna și stelele, luminători ai nopții și crezi că Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea Sa în ziua a șaptea, de parcă în omnipotența Sa mușchii Săi și mintea Sa aveau nevoie de odihnă ca oamenii, atunci onoarea Lui Dumnezeu e intactă, El îți zâmbește tandru și tu ca și credincios ești salvat. Cum ești salvat ? Iată, pur și simplu dintr-o dată din idiot sau lichea, din prost, din năpârcă sau canalie, din bandit sau criminal, sau din om bun dar împilat, căzut și lovit pentru dreptate și chinuit de cei răi dar fiindcă e credincios, tot robul Lui Dumnezeu fiindcă El este infinit de bun și iertător, poate să se transforme prin iubirea și iertarea Lui Dumnezeu într-un reeșapat și beneficiar al sfințeniei și să primească bineînțeles repartiție în Rai. Iar acolo, ca în cel mai extraordinar centru SPA de recuperare, Dumnezeu să stea la camera de reanimare din Rai la patul credinciosului cu stetoscopul în mână și să-l asculte : se mai aude ceva hârcâit în piept, acolo la sufletul pustiu și rănit o viață pe pământ sau totul merge bine după tratamentul cu doză șoc de izbăvire administrat de Doctorul celest al sufletului tău, Dumnezeu ? Aproape toate cazurile de suflete pustii și bolnave, toți oamenii buni și necăjiți și deopotrivă toți criminalii pocăiți și care s-au rugat pios pentru iertare, cu toții odată ajunși în Rai, au șansa reală de a fi vindecați de Dumnezeu. Mai zi ceva, dacă nu e asta adevărată minune și speranță pentru tot omul bicisnic muritor de rând !

  9) Deci căutăm milă și înțelegere de la Dumnezeu să ne onoreze cu mila și acceptarea Sa că îi suntem loiali și credincioși. Dar dacă ar fi să ne caute Creatorul în coarne după toate suferințele noastre, după  toate lacrimile și durerile, după toate tragediile și rugăciunile, nimeni dintre noi nu mai are leac pe lumea asta, în masă toți cădem sub secera destinului nemilos și crud al calității de muritori de rând. Și fiindcă cu toții pierim pe capete de boli, de suferințe, de accidente, de dușmani, de propria prostie etc, acum înțelegem că nu e altă cale și e înțelept să așteptăm toți salvarea celestă de la Cel de sus ce ne caută în coarne și ne gâdilă speranțele să scăpăm în Cer absolut de toate relele și neplăcerile vieții. De aceea cu toții căutăm în masă izbăvirea în lumea Lui Dumnezeu de-acolo de pe lumea cealaltă din spatele norilor, acolo ne fură peisajul și ne cad gândurile, la naiba cu toate nimicurile și deșertăciunile acestei lumi, suntem dependenți și vrăjiți în fiecare fibră a noastră de Cer și de Raiul Lui Dumnezeu. 

  10) Nu-i nimic rău în asta, e chiar terapeutic, e singura soluție cum spuneam, e gratis să-l iubești pe Dumnezeu și să speri la grija Sa pentru tine de pe lumea cealaltă, lume mai bună, evident, care e tot gratis, condiția numai e că trebuie să mori pentru asta. Ei și ce ? Se tot moare în draci de la Facerea Lumii, și bestii și oameni, și oameni bestii și oameni buni. Prin atâta uz ideea și frica morții s-a demonetizat, s-a banalizat, iată animalele nici nu știu de moarte și nu o așteaptă, oamenii cei mai credincioși o așteaptă subliminal și cu trac, cu o fericire ascunsă și disimulată în inima lor, ca să scape odată cu moartea de toate greutățile și suferințele vieții și să-și potolească dorul întâlnirii cu Dumnezeu. Cine altcineva decât Dumnezeu te mai îngrijește și te face bine pe gratis, doar să rostești rugăciunile cele de trebuință, doar închizând ochii și iubindu-l mai ceva ca pe un tată pe Cel ce-a creat universul, asteroizii și ploile de metan lichid ori hidrogen sulfurat de pe alte tărâmuri total inospitaliere vieții ca planeta Mercur, Venus, Jupiter etc ? Noi am fost puși de Dumnezeu pe Terra, un loc prielnic, ce vreți mai multă șansă și dovadă a grijii Lui Dumnezeu pentru noi ? Iată Terra, un loc ospitalier vieții, unde putem să ne corcolim fundurile unii dintre noi mai fericiți, alții nu, cu câteva riscuri de cutremure sau inundații și alte catastrofe, ori provocate de om ca războaiele sau atentatele dar cu toate astea totuși putem să trăim și murim sub cutremure, inundații, catastrofe și alte grozăvii. Asta e viața. Cuprinde grozăvii. Și pare că e mai bine așa, ca să avem o răsuflare ușurată pe lumea cealaltă când, surpriză, odată ce murim, putem să facem sâc la dușmani și celor ce ne-au făcut rău. Și când acești dușmani vor fi conduși legați în lanțuri cu bicele de la spate către iad, iată pentru credincioși odată ce mori nu se termină tot, începe bucuria, începe altă poveste : povestea recuperării și a dreptății, povestea morților înviați ! Oh, da ! Din punctul ăsta de vedere suntem cei mai fericiți extratereștri fiindcă putem cu ajutorul Lui Dumnezeu în calitate de morți înviați și reeșapați să ne măsurăm cu veșnicia și să ne înfrățim cu stelele fără probleme.

  11) Ok. Dar până atunci, hai să murim nițel când ne-o fi vremea, că asta-i și o curiozitate, nu-i așa ? După atâtea experiențe ale vieții și existenței, doar nu poți avea nefericita lipsă de inspirație să-ți refuzi și experiența ultimă la care, relax, doar știi că te ține de mână și te asistă Dumnezeu ca să treci mai ușor ! Deci pentru ce să-ți mai fie frică de moarte ca un câine la injecție ori un antivaccinist luat cu forța la vaccinat, când ai un Doctor specializat în Cer în persoana Lui Dumnezeu care te ține de mâna tremurândă în clipele ultime și care-ți închide robinetul de aer după ultima răsuflare, care te mângâie pe frunte și te șterge de sudorile morții după care nu mai poți să tragi aer și te asfixiezi ? Dar stăm liniștiți, căci Dumnezeu cu asta se ocupă, să-ți facă moartea suportabilă și ușoară, ea să aibă un sens și o solemnitate și să nu fie urâtă, dramatică, chinuitoare și dureroasă sau lipsită de solemnitate ca la animale, cei necredincioși fiind puși de Dumnezeu când mor, în aceeași categorie cu animalele probabil. Atâta tapaj pe problema morții, pe îngrijorarea că nu știi cum e, pe faptul că pe lângă tine cad atâția secerați spornic zi de zi de doamna cu coasa, încât asaltat de atâta inflație de moarte pe bandă rulantă îți vine să lași naibii deoparte frica aia alertă că-ți pierzi fundul și lecuit de stresul ăsta să începi să-ți cultivi interesul de a-ți imagina și a te  vedea mort. Adică, da ! În clipa imediat următoare nu mai poți să respiri, asta înseamnă să mori când încuviințează Dumnezeu. Încerci să tragi aer în piept și surpriză, nu intră ! Ce faci, intri în panică când s-o termina butelia de oxigen și nu mai poți neam să tragi aer în piept și surpriză, te asfixiezi și mori ? De unde știi că nu-i interesant să-ți dai duhul înapoi cui ți l-a dat pe datorie, datoria să mori când ți-o suna ceasul ? Și dacă tot nu ești singur și ești asistat de Dumnezeu să pleci mai repede și ușor la El, de ce să faci atâta naz și atâta caz că mori ? Să mori deci dacă trebuie, fără prea mare tapaj și îngrijorare ! Căci asta-i condiția pentru fericire, o mie de foi ale Bibliei ne asigură de asta ; și deci în așteptarea acestei fatalități finale să nu mai pierdem timpul cu alte cele și să ne pregătim și grijim meticulos și ceremonios pentru moarte, pentru grozăvia ei, pentru spectacolul întâlnirii cu Dumnezeu, adică să ne imaginăm sicriul cu alte cuvinte și cum scândurile lui cresc acum în niște brazi din munții Carpați. 

  12) Bineînțeles că nu e așa frumos și lin cum credeam noi când vine sorocul să mori, cu toate că te îmbărbătezi în gând cu imaginea Lui Dumnezeu cu stetoscopul în mână, cu bisturiul sau alte instrumente divine care abia așteaptă să te pună pe masa de operație din Cer, operație numită mântuire și izbăvire. Ok, sufletul n-avem treabă cu el, cum spuneam își ia tălpășița din noi și se duce rupând pământul la Cer către Dumnezeu. Drum bun și călătorie sprâncenată suflete ingrat ! Du-te la Dumnezeu dacă asta vrei ! Dar rămâne agregatul fizic care ești și care lipsit de suflet e ca un motor fără curent la electromagnetul de combustibil : degeaba e combustibil, degeaba e sânge și carne dacă sufletul când a plecat la Dumnezeu a tras heblul și manometrul indică zero volți de viață. Zero volți înseamnă lipsă de curent la pompa care se cheamă inimă și astfel uleiul, adică sângele nu mai ajunge la neuroni, toate amintirile și emoțiile tale din neuroni, toate cuvintele tale, toate lacrimile tale de fericire sau tristețe, toate gândurile tale se evaporă ca un abur de cafea și în clipa morții devii o cafea sleită, rece și rămasă pe masa restaurantului vieții de unde sufletul a plătit și a plecat. Apoi preoții și-au luat obolul și te-au prohodit și ai tăi rămân cu agregatul tău defect pe cap. Ce să facă cu el dacă e stricat ? La gunoi, nu ? Da, la gunoi. La tomberonul poreclit mormânt. 

  13) Ei și aici începe altă poveste. Povestea agregatului defect care ți se va transforma în schelet. Credeam că în calitate de morți aruncați în tomberonul poreclit sicriu, s-a terminat cu suferința și ne vom găsi totuși corpului dreptul la un respect, la o odihnă, o pace și o pauză de la oprimarea și jignirea bolilor care ne-or răpune și ne-au chinuit de-atâta timp. Credeam că măcar acolo în locul de veci din cimitir unde vom putrezi fără dureri și amintiri vom putea avea un răgaz și o liniște iar întunericul și pământul de peste noi vor avea pentru noi un respect, o simpatie și o blândețe prietenească deranjându-ne doar din când în când cu câte o râmă, două sau cu rădăcini de copaci să ne bâjbâie și gâdile printre coaste și ciolane. Dar de unde ? Și putrezitul ăsta printre râme și rădăcini de copaci care ne îmbrățișează prietenoase oasele are o durată și un preț de cost. Nu e pe gratis. Nu poți putrezi gratis. La un moment dat tot trebuie să-ți iei adio și de la râme sau de la rădăcinile de copaci care negăsind nimic în pământ s-au îndrăgostit de oasele tale îmbrățișându-se în dragoste cu ele. Acele rădăcini vor plânge cu seva lor odată ce le vor tăia și îți vor dezgropa oasele cu rădăcini încolăcite-n ele. Statul ne face concesie pe locul de veci șapte, douășcinci sau patrușnouă de ani și asta doar dacă cineva ne plătește taxa anuală la casieria cimitirului. Dacă nu plătești, după termenul de concesie locul se vinde și oasele îți vor fi scoase și puse într-un sac și ori la ghena de gunoi a cimitirului ori în altă groapă. Chestiunea depozitării tale într-un cimitir e ceva temporar, chiar dacă te-ai împrietenit cu râmele iar rădăcinile de copaci au prins drag de tine și le-ai căzut cu tronc. După șapte sau douășcinci de ani e foarte probabil să te dezgroape și să ajungi la ghena din cimitir iar câinii să fugă cu oasele tale în gură că și-așa sunt lihniți de foame, ce să roadă și ei ? Nu că te-ar deranja prea mult asta, dar totuși, constați un destin și sfârșit sordid al oaselor tale, fiu al Lui Dumnezeu ce ești !Stai liniștit ! Nici o găină sau porc, regn animal ca și tine, nu pot spera că scheletul le va rămâne intact în pământ atâția ani totuși până nu s-o mai putea și va fi dezgropat și aruncat la ghenă. Porcii și găinile nu au onoarea cimitirului, a putrezirii line și solemne, carnea lor le-o mănâncă oamenii și gârâie iar scheletul lor nu apucă solemnitatea liniștii într-un mormânt, ci ajung la ghenă direct, după fripturile și bucatele cele de cuviință în care mâncăm grătar și sugem oasele cu mujdei de usturoi. Noi oamenii suntem mai fericiți. Nu ne mănâncă nimeni cu mujdei, dar nici scheletele noastre nu vor rezista în nici un mormânt pe veci oricât sufletele din care-au plecat se fălesc în Cer cu veșnicia și admiră puritatea ei imaterială ca pe niște bijuterii oferite de Dumnezeu. Să fim serioși, copiii noștri plecați în străinătate, ne vor plăti taxa la cimitir o vreme sau deloc. După care, Dumnezeu cu mila. Iar noi nu trebuie să fim triști că locul unde am fost îngropați nu va mai fi căutat de nimeni și nu va fi loc de veci ci va fi dat altuia nou răposat, ori nivelat și făcut parcare de supermarket. Hai, bunicii ca bunicii. Dar câți mai știu și mai pot căuta și vedea unde sunt înmormântați străbunicii, ori nici nu mai vorbesc, părinții și  părinții lor de prin vremea lui Ștefan cel Mare ? Prin urmare mai are rost ca cineva să aibă grija și ritualul cimitirului știind că praful se va alege după cum e și normal de oasele tale după o generație ? După ce că ai murit și corpul tău netrebuincios a fost aruncat la cimitir, suferi a doua umilință știind că în câțiva zeci de ani nici naiba nu va ști unde-ți vor fi oasele și crucea. Nu mai vorbesc de cei care aleg să se perpelească ca niște frigărui în crematoriu unde-ți vor pocni ochii de la jar și îți va ieși abur pe nas de la creierul care va fierbe golit de gânduri și amintiri. Ce spectacol dezagreabil și horror de sfârșire a experimentului numit viața ta ! Și atunci te dezbari de această strepezeală funestă și stres trupesc și entuziast îți îndrepți atenția și speranța către Cer, acolo unde scăpat de trup, e Dumnezeu cu stetoscopul, pregătit cu programul de recuperare, de eternizare și frăgezire a sufletului tău care tocmai a fugit dezertor din tine pentru a fi pus în colecția lină a veșniciei al cărei colecționar și  gestionar pasionat e Dumnezeu. Carne nu vei mai avea, oase la fel, nu rămâne decât să-ți iubești narcisist sufletul, să-i ceri amărât să nu te uite, aburul acela magic fără materie care o zbughește din tine când dă de greul vieții și-al bolilor, singurul care a mai rămas din tot ce-ai fost, în grija doctorului numit Dumnezeu. Așadar, bun venit în lumea spiritelor când vei ajunge în Rai lângă Dumnezeu, nu tu limbă, nu tu gust, nu tu miros, nu tu văz. De unde știi că nu vei fi orb în Rai dar nu-ți va păsa atâta vreme cât știm că orbii au o capacitate senzorială fantastică alternativă văzului ?! În Rai nu vei vedea nimic pentru că nu ai ochi, logic, dar vei avea alte simțuri înlocuitoare celor limitate pe pământ astfel încât, să petrecem și să ne bucurăm când vom ajunge în Rai bâjbâind ca orbeții dar fericiți alături de Dumnezeu, yuhuuu !, care, surpriză, tot nu-l vei vedea nici în Rai, fiind golit de toate simțurile de bază care sunt proprii și aparțin doar trupului care are nervi și prin ei trec și neurotransmițătorii văzului. Sufletul nu are nervi, nu are deci văz, nu are nevoie de văz, nu are de ce să vadă, bucuria și satisfacția sufletului în Rai e numai senzorială,  din panoplia simțurilor spiritelor care nu au carne. Sub această formă nu-ți rămâne decât să-ți trăiești singura consolare pe care o are omul așteptând moartea dintr-o zi în alta, să se rezolve în Rai, indiferent cum, Dumnezeu având grijă de totul. 

  14) Mai are cineva nevoie de altceva în afară de programul special rezervat de Dumnezeu în Rai ? Cred că nu după cât se vede, dar omul, mai curios decât o pisică, se poate întreba, neadmițând că piere totul din capul și inima Sa când dă pacostea morții : Te întrebi, n-ai cum să nu te întrebi : Unde se duce frumusețea omului ? Unde piere tot ce-i minunat în el după standarde lumești după ce Dumnezeu îi înhață sufletul omului ? Căci de e să socotim pe cele ale Lui Dumnezeu, tot ce-i frumos și desfată inima și cărnișoara noastră dragă, în concepția divină sunt patimi și păcate și suntem demni de condamnat pentru acestea. Dar totuși, totul, chiar totul cu ghiotura este păcat vrednic de condamnat trăind și simțind pe pământ ? Tot ce-am gândit și ce-am simțit, râsul nostru, buna dispoziție, sentimentele de admirație pentru viață și chestiile ei interesante și bucuria ei, a vieții pentru faptul că ți-ai pliat simțurile pentru a o gusta și trăi cu toate simțurile date chiar de Dumnezeu cărnii, toate emoțiile, bucuriile, amintirile, iubirea vieții tale pentru cineva, pentru ceva, toate sunt păcate spre ocara noastră și de pedeapsă a Lui Dumnezeu care nu se lasă înduplecat a socoti altfel și ne afurisește lesne pentru plăcerile noastre care sunt socotite drăcești deci păcate... ? Chiar sunt toate drăcești și păcate ? Chiar toate nu valorează nimic în ochii Lui Dumnezeu ? Chiar toate se pierd efemere din creierul și din inima ta după ce sufletul o ia la sănătoasa din tine în goana sa nebună după mirajul narcotic al lumii celeilalte a Lui Dumnezeu ? Și nu mai ia nimic cu el, sufletul ? Se pare că nu. Căci sufletul nostru este absolut religios și pe placul Lui Dumnezeu. Cel mult să aibă o lumânare sau tămâie în buzunar. Și Biblia, neapărat. În rest, cheile de la casă, de la mașină, card, buletin, telefon și alte cele, amintiri ale tale, iubiri vechi, orice altceva ți-a mai plăcut în viață, sufletul nu are nevoie, nici evidență de ele, le va pierde și nici nu-i va păsa. Prin urmare, atât timp cât trăiești, te poți întreba : Ce este mai departe de Raiul Lui Dumnezeu ? Și dacă acest Rai al Lui Dumnezeu este atât de restrictiv, oare nu se duc în alt rai mai mic și tolerant toate, tot ce-a fost, e adevărat lumesc pentru noi dar frumos, chiar și cheile de la casa noastră, telefoanele de care ne-am atașat și după care le-am aruncat cu inima strânsă când s-au stricat și le-am înlocuit cu altele noi, și toate amintirile și toate trăirile noastre plăcute, altele decât doza șoc de izbăvire cu care visăm și așteptăm că ne resuscitează Dumnezeu în Cer în centrul SPA de recuperare numit Rai, unde se duc toate ?

  15) Nu putem accepta că toate acestea se pierd. Ele se duc undeva. Se duc în celălalt rai, în raiul cu pui de mâți și fetițe fericite, în raiul cu câini morți și stăpâni rămași triști, în raiul cu stăpâni morți și câini rămași zi și noapte morți de foame pe mormânt. Iată, acesta este raiul de la capătul universului, raiul rataților Lui Dumnezeu de fapt. Ce îi pasă Lui Dumnezeu de pui de mâți morți și fetițe plânse ? În acest rai de la capătul universului virtutea curentă și moneda de acces nu e credința în religia și în dumnezeul oficial al vremii și locului geografic unde te-ai născut ci gradul de inteligență și sensibilitate a spiritului. În raiul celălalt al spiritului uman iată au un loc de cinste chiar mari atei sau sceptici ca  Immanuel Kant, Friedrich Nietzsche, Emil Cioran de exemplu sau Voltaire, care sunt excluși din Raiul Lui Dumnezeu datorită necredinței. Pe când mari criminali pot fi iertați de Dumnezeu după îndelungi rugăciuni ale mamelor lor și iată că nenorociții care au violat și tranșat copii tot ajung în Raiul Lui Dumnezeu după îndelungi rugăciuni ale mamelor lor și mila infinită a Lui Dumnezeu. Este chestie de gust care rai e mai plăcut omului, Raiul Lui Dumnezeu sau raiul celălalt. Cei ce preferă raiul celălalt adică necredincioșii dumnezeului oficial, oricât de buni și pașnici ar fi, chiar dacă un rând de piele a sufletului lor ajunge prin grija Lui Dumnezeu într-un iad de a cărui gestionare cu migală s-a preocupat în sfintele-i planuri, un alt rând de piele a sufletului lor ajunge într-un rai al rataților Lui Dumnezeu dar unde se salvează tot ce mai e bun și minunat în oameni chiar dacă Dumnezeu n-a aflat ori n-a vrut să știe că a fost ceva minunat într-un om în afară de credința religioasă. Există lucruri minunate în oamenii buni și în oamenii minunați așijderi care se salvează în raiul celălalt, cel al bunătății umane necondiționată de canoanele unei religii și dumnezeu zonal. Și acest rai e un rai de reazem și de rezervă. E mult mai populat acest rai unde se valorifică tot ce Dumnezeu a refuzat după standardele Sale. În acest rai al rataților Lui Dumnezeu se valorifică tot ce nu a apucat sau nu a vrut a vedea El în om demn de salvare și eternizare. În Raiul Lui Dumnezeu eternitatea celor aleși potrivit criteriilor religioase este mărginită la atât. În raiul celălalt nu se salvează exclusiv suflete religioase ci suflete minunate și tot ce n-a apucat a vedea Dumnezeu că-i frumos pe lumea asta în niște oameni, în niște preocupări și gânduri ale lor, alții decât cei ce-i cad în genunchi slugarnici și așteaptă mântuirea ca pe un drept, ca aerul, ca pe niște cârje cu care ai tupeul ca și credincios să vrei să străbați pe jos veșnicia și chiar galaxia. 

 

  16) Toți cei ce sunt dependenți și așteaptă mântuirea Lui Dumnezeu ca aerul au insolența și își pregătesc soarta de a se eterniza și a rezista timpului. Dumnezeu îi ajută în acest sens. Majoritatea oamenilor la fel ca toate dobitoacele sunt captivi terestru clipei de față, mor insignifiant și fără glorie la fel ca dobitoacele, amestecați egal pe scara timpului în animalitate, efemeritate și nimicnicie. Câți dintre noi rămân oameni care lasă o urmă de umanitate și măreție astfel încât în timpul vieții lor dar mai ales peste timp să fie apreciați și iubiți și să stârnească în inimile multora sentimente de prețuire și de drag ca artiștii, oamenii de cultură, actorii, cântăreții, marii sportivi, geniile artei, culturii, științei, marii eroi sau conducători buni și umani ai lumii care stârnesc prin elevarea și performanța lor simpatia și prețuirea noastră ? Ai zice că și cel mai odios criminal tot are și el pe cineva, măcar familia lui care îl iubește necondiționat oricâte păcate ar avea. Însă sunt puțini cei aleși care rezistă timpului și nu mai mor fiindcă chiar defuncți în sicriu, ei tind să cucerească veșnicia însăilată și asigurată în inimile atâtor anonimi care-i iubesc chiar dacă nu sunt rude. Cei care au făcut ceva măreț, notabil și de excepție pe această lume s-au asigurat de veșnicia asigurată de raiul celălalt, singurul rai palpabil și evident care e însăilat în fibrele inimilor celor ce-i iubesc și adoră pentru urma de măreție lăsată în lume. Criminalii, loazele, secăturile sau idioții au Raiul lor, special creat și destinat lor de Dumnezeu. Dacă ești criminal și tâlhar, poți foarte bine ajunge în Raiul Lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu a spus că nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea și iertarea sa, deci poți să fi fost un bandit și criminal odios, dar dacă te pocăiești ori cel puțin dacă cei apropiați acestor bestii se roagă îndelung Creatorului lor de iertare și de mântuire, vei vedea în Rai foști criminali și tâlhari care te salută din  mers șăgalnic și îți fac bezele cu mâna și îți fac cu ochiul. Dacă Raiul Lui Dumnezeu e destinat exclusiv criminalilor și hoților ori escrocilor pocăiți precum și fețelor bisericești și celor îndelung credincioși  care se vor delecta în preajma Lui Dumnezeu fiecare potrivit tăriei credinței sale, în raiul celălalt, însăilat în inimile oamenilor, accesul nu e condiționat exclusiv de virtuțile religioase și te poți delecta fericit în acest rai de rezervă, trebuie numai să fii om și să fii bun și să lași o urmă de drag în omenire chiar dacă pentru Dumnezeu ești falit prin necredință sau insubordonare religioasă efectivă. Înainte erau bilete de tramvai. Și trebuiau compostate în compostoare. Atâtea bilete și atâtea compostoare... Întâi făceau cunoștință, biletele se compostau apoi se aruncau la coș sau în tramvai. Dacă crezi că totul e posibil de vreme ce poți să reziști morții și să ajungi în Raiul Lui Dumnezeu, de ce nu crezi că niște compostoare nu sufereau după niște bilete sărutate și aruncate ? Ok, e un nonsens ăsta dar metafora contează, ideea dragostei ucise contează și ne face să vibreze inima de dor. Cum așa ceva, să piară acel dor ? Cum poți să mori cu o inimă însiropată de atâta dragoste trăită ori netrăită vreodată ? Cum poți să-ți oprești inima care va tresălta de fericire și bucurie să știe că există un rai mai mic la capătul universului unde toate iubirile frânte se reîntâlnesc ? Și se adună acolo în raiul celălalt de la capătul universului ca niște cocori zburând în țările calde, toate gândurile și cuvintele noastre, bucuriile și tristețile noastre care nu pier când murim trădați de suflet care nu ia nimic din noi și se tot duce de nebun în Cer în pielea goală, golit de gânduri și golit de tot ce-am fost. Era un profesor la o universitate în Japonia. Era totdeauna însoțit de câinele său Hachiko pe care îl salvase de pe străzi de pui, iar când profesorul făcea naveta cu trenul, Hachiko îl aștepta neabătut în gară până se întorcea seara să ia împreună trenul înapoi. Într-o zi profesorul a făcut infarct și a murit la universitate. El nu s-a mai întors în gară unde îl aștepta Hachiko. Au trecut zile și săptămâni și câinele tot acolo în gară a rămas. Au trecut 9 ani și câinele își făcea veacul bolnav și îmbătrânit prin gară, hrănit de oamenii iubitori care l-au îndrăgit. Într-o zi Hachiko a murit. Iar oamenii i-au făcut o statuie acolo în locul din gară unde aștepta. În Raiul Lui Dumnezeu nu vei vedea câini. În raiul mai mic de la capătul universului, Hachiko e cu stăpânul său profesorul și se gudură și fâțâie pe lângă el dând din coadă cum știu câinii fericiți să facă.