144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  144) CÂND DUMNEZEU A FOST COPIL

  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării : mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate cum le-am stricat și noi când am fost copii. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră care se va uita la noi cu inima frântă și cu ochii în lacrimi. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care El nu se mai joacă fiindcă s-a făcut mare. Internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator, singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență senilă, accident vascular, infarct sau cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu, să ascultăm colinde de Crăciun și să bem o cafea sau un pahar de vin sau chiar două apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde. Și să ne bucurăm "de-această zi ce mâine nu va mai fi", și "ca niște copii să așteptăm dimineața și până la lacrimi să ne fie dragă viața" (vorba lui Grigore Vieru). 

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

143) DIN CAUZA PROSTIEI SUFLETULUI DE A SE DESPĂRȚI DE TRUP

  1) Ce e carnea noastră dacă nu ceva absolut vulnerabil în mediul ostil înconjurător de a cărei fragilitate, complicație și prognostic trebuie să te sperii și îngrijorezi tot timpul ? Oricând te poate umple sângele, oricând se sparge ceva în tine, se înfundă ceva și faci infarct miocardic sau infarct mezenteric când ligheanul de mațe din tine se strică și necrozează fiindcă nu mai e irigat de sânge. Ce are divin această viață plină de o realitate cu totul septică, de fecale și urină cu care trebuie să dormi în pat, de sânge și cheaguri de sânge care se duc la creier și în plămâni și mori asfixiat, viață legată cu ață unde colesterolul și trigliceridele ies mai tot timpul prost la analize de unde e sigur că din cauza asta va crăpa ceva în tine cât de curând făcând iminența morții o chestiune de ani și uneori de luni iar din creația Lui Dumnezeu, adică tu, alegându-se praful, murind de boli, de accidente sau bătrân ramolit murind de bătrânețe, de demență senilă, de alzheimer, adică de moarte bună și împăcat cu Dumnezeu ? Are ceva divin starea de asediu biologic în care am fost puși de Dumnezeu să trăim ? Divin înseamnă rezistent ori ce are divin carnea mea care e "sediu al tuturor bolilor" mele și un suport firav și inadecvat legilor dure ale fizicii, chimiei și universului, prin a cărei anatomie atât de defectuoasă, complicată și sofisticată orice secundă care trece îmi sună în conștiință ca o amenințare, ca un dangăt de pericol iminent și grabnic scadent pentru bietul meu spirit și suflet ce nu are nimic mai bun decât carnea mea firavă de a se manifesta, dar speriat de fatalitatea medicală a acestui trup ca o pisică scăpată într-o strungărie ?
  
  2) O, terifiați de această situație îngrozitoare a cărnii noastre bolnave pentru care toate farmaciile și spitalele se dau bătute căci nu mai au ce ne face, cum mai visăm de frumos în schimb la Dumnezeu ca la singurul Doctor fără de arginți și la Rai ca la singura clinică gratuită care-ți dă o șansă la lux săracului care-ai fost o viață...! Părăsiți și loviți de toate deziluziile, greutățile și tragediile vieții noastre ne mai rămâne un singur dor, ne mai rămâne un singur vis, visul la Dumnezeu și la mântuire, sub temporara permisiune a cărnii noastre ce ne mai permite ca pe o mare favoare și noroc în fiecare zi și clipă încă o gură de aer proaspăt poluat prin care putem să visăm mereu aceeași fantezie religioasă a Raiului ce ne creează dependență despre un Cer indefinit și un univers rece ce-L conțin undeva ascuns pe un Dumnezeu atât de depărtat de noi la miliarde de ani lumină inimaginabili și inaccesibili ! De acolo, din acel abis al cosmosului undițele noastre au prins a-L pescui pe Dumnezeu și tot tragem întreaga viață de fir și nu-L mai prindem pe Creator. Taman când murim Dumnezeu se lasă în sfârșit prins de noi când este atât de târziu, când este prea târziu și efectiv nu-L mai putem iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă. Sufletul care a luat-o din noi la sănătoasa fugind rupând pământul din corpul muribund ca o pisică fugind dintr-o fierărie, va orbecăi rătăcit în Cer și va hălădui divorțat de trup, rătăcit de noi, de Rai și de Dumnezeu, de tot și de toate, speriat ca o pradă hăituită, tot sperând ca nebunul și după moartea noastră că Îl va găsi într-o zi pe Dumnezeu pitit după un colț de univers, după o stea poate, ceva. După o viață în care am crezut în Cer și în Dumnezeu în speranța că sufletul nostru se va întâlni într-o zi cu El, avem surpriza să constatăm că și sufletul la fel ca noi va păți, va lua țeapă ratând și El întâlnirea cu Dumnezeu, înțelegând că distanța uriașă până la Rai și până la Dumnezeu e o barieră fizică insurmontabilă oricărei apropieri și colaborări cu Divinitatea. Din înaltul cerului sufletele vor înjura și vor blestema vidul și întunericul universului rămânând suspendate în acel areal extrem, regretând prostia pe care au făcut-o de-a se despărți vreodată de trup, singura noastră prostie care ne-a făcut să fim muritori și să credem în Cer, plângând ca niște copii după mama lor pentru un Dumnezeu care nu mai vine, ascuns la capătul spațiului și al timpului și șantajându-ne doar cu moartea pentru a ne întâlni cu El ca un părinte cu copiii lui din orfelinatul vieții din Cer numit Rai. Chiar și de la capătul timpului și spațiului Dumnezeu ne putea da măcar adresa de Facebook ca măcar să se aleagă de la noi cu miliarde de like-uri. N-a făcut-o și nu știm de ce. Dar asta nu ne împiedică însă să-L iubim definitiv pe Dumnezeu și Cerul Lui, din suflet, până la lacrimi chiar, dându-le Lui Dumnezeu și Cerului ca oameni sensibili și cu inimă ce suntem un respect și o valoare imuabilă când nu sunt decât niște stihii și iluzii reci însăilate în vidul și gerul universului peste care noi împodobim ca pe niște brazi de Crăciun cu visurile noastre fierbinți despre mântuire, odihnă de veci și pace. Iată, universul este infinit, inert, rece și înghețat, nu știe și nici nu-i pasă de efemeridele care suntem consumați vorace de acest timp și acest spațiu care ne înghite în fiecare zi irecuperabil resursa firavă a sănătății noastre care se epuizează în penurie de la o zi la alta.

  3) Într-o zi vom consuma și ultima picătură de sănătate plătită scump cu medicamente de toată pensia și când prețul medicamentelor va depăși valoarea pensiei ne vom mulțumi cu o ultimă gură de aer gratis și nu tocmai gratis căci și pentru ultima suflare să cuvine să mulțumim Lui Dumnezeu căruia îi datorăm totul inclusiv sfârșitul, din cauza prostiei sufletului de a se despărți de trup vreodată și a crede în fantasmele Cerului ! Desigur într-o zi voi deveni și eu bigot întorcându-mă la credință ca și voi toți, căci ce mai putem face învinși de Dumnezeu și de viață ? Cu toții ne vom pocăi și smeri, făcând ceea ce maxim un om poate face, să creadă în fantasmele Cerului pentru că aceasta e moda timpului oficial al momentului și a tuturor momentelor din întreaga istorie a omenirii, în bucuria și aplauzele unui Dumnezeu cu totul virtual ascuns la capătul universului care de acolo, de oriunde și de niciunde ne va ierta pe toți căci acesta e specializarea Lui, IERTAREA, și gafa Lui cea mai mare, TĂCEREA.