A MURI DE MOARTE BUNA, CRIMA PERFECTĂ

118) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
 
  Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu ai voie să înfăptuieşti o crimă fără să trebuiască să plătești cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea. În alte state pedeapsa cu moartea se aplică discreționar. Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea să facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu te omoară. Îți mai dă o șansă și după stăruitoare rugăciuni și pocăință ai ocazia să te ierte, sau să te pedepsească, depinde cum consideră Dumnezeu că e mai bine în economia Lui Divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Trebuie neapărat să intri la pușcărie aici pe pământ. Pentru faptul că se știe și conștientizează din start că în Cartea Sfântă este păcat de moarte să omori și judecătorii de pe pământ știu că vei fi aruncat în iad pentru crimă și știu că nu poți ascunde de coerciția Lui Dumnezeu acest păcat oribil, ei, judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba. Prin urmare trebuie așadar să răspunzi de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor. Trebuie să-ți faci pedeapsa  hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie  să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal. Mai ai o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fii descoperit sau să nu se găsească cadavrul. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu te va ochi și în gaură de șarpe și nu vei scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor tale de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată trebuie să realizezi că îți meriți cu vârf și îndesat pedeapsa-ți aplicată de oameni pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție. Și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Astfel, Dumnezeu disprețuiește, chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct, răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism şi faptul că dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit. Și faptul că trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte trebuie să îl ierți. Și înfăptuind această poruncă să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului, pentru că tare mai e frumos și sublim acest lucru...! N-ar fi frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri? Cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare. Să-l faci astfel a înțelege că ești mai bun ca el, să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Poate că cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde din cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a se împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile Dumnezeieşti la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și luăm aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni și neputincioși întru Dumnezeire, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, decât la îndreptările Lui Dumnezeu care sunt prea divine și perfecte pentru imperfecțiunea, inaptitudinile și neputințele noastre. O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să conceapă acei oameni distruși iertarea pentru criminal. Îndoliații vor neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască   criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la un anumit capitol din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună, că oamenii în majoritate mor de moarte bună... Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moarte bună ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut? E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și Dumnezeiască de a muri fiindcă moartea e lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții,  (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în diriguirea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!"  Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și voință civică și religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moarte bună ori rea. Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, deci mai cu deosebire pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai și nu-şi alege o dată şi o zi să moară pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e-o surpriză neagră, o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său,  Dumnezeu...? Nu toate morțile pot fi răzbunare după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morţii și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună ori cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. E în firea omului să nu se opună morții și să   nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează în devălmășie Dumnezeu făcându-ne doar aşa utili și apți pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal responsabil pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă pentru propria moarte. Dar nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați de presentimentul  propriei morți și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de sfârșitul nostru. Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și răzbunării ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării sensibilității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire. Presupunând prin absurd că așa ar fi, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat din care Dumnezeu a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu.

PENTRU CANCER E BUNĂ CHIMIOTERAPIA. PENTRU OAMENI, CREDINȚA (REACTUALIZAT)

91) PENTRU CANCER E BUNĂ CHIMIOTERAPIA. PENTRU OAMENI, CREDINȚA
 
Atei nefericiți...Îl certați sistematic pe Dumnezeu nedându-i nici o șansă, nevăzând, orbilor geniul și ordinea pe care-a pus-o Dumnezeu în această viermuire de junglă căreia i-a fost pusă numele de viață... În această viață unde catastrofa și disoluția vedem și simțim pe pielea noastră că e numitorul comun, Dumnezeu a creat o unică soluție de salvare, nu  vedeți...? Speranța și Credința în Dumnezeu e. Promisiunea unui fericit loc de veci, undeva, în cer, unde toate se vor liniști și vor avea o soluție. Găsiți voi o soluție mai bună, ateilor, care să calmaze și îmbuneze această gloată de mamifere evoluate care au luat în stăpânire Pământul, și fără de ocârmuirea înțeleaptă a lui Dumnezeu s-ar fi mâncat unii pe alții mai ceva ca bestiile și sălbăticiunile din Serengeti unde lei neîndumnezeiți mănâncă antilope de vii, mușcă sălbatic și indiferent din măruntaiele lor până ce încă n-au murit...Nu vedeți, ateilor că în rigurozitatea voastră ați încercat să creați o lume, comunismul fără de Dumnezeu, care a dat faliment...? Suntem teoreticieni abili, ambițioși cu toții și nu vedem că cele mai elevate și pretențioase, sofisticate teorii duc toate într-o fundătură a falimentului și dezastrului intrinsec, a bolii netratate ce duce invariabil la moarte...? Suntem păcătoși și suntem deci bolnavi. Vom muri, nu vom conta, vom muri neeroic și insignifiant dacă nu vom încerca să ne pocăim și să avem remușcări pentru păcatele ce ne-au fost prezentate spre știință și prevenție. Vom păcătui și vom muri, căci plata păcatului e moartea, așa știm. Fără Dumnezeu suntem bolnavi de cancer, cu Dumnezeu știm toți că ne vom trata pe lumea cealaltă. Ce e credința în Dumnezeu dacă nu a face morfină ca să putem răbda durerea, întrebările fără răspuns și neliniștea, angoasa eternă a existenței..? Să facem această morfină a credinței, căci fără credință nu se spune că e totul durere...? Fără Dumnezeu suntem canceroşi fără scăpare. Ce ne rămâne decât să facem această chimioterapie, dacă tot n-avem altă șansă..? Să fim credincioși până în măduva oaselor, până în ultima clipă când știm că oricum vom muri neeroic și insignifiant, asemeni  oricărui câine putrezit prin bălării. Orice canceros nu va refuza morfina și chimioterapia ca îndulcitor și paliativ temporar în fața groazei concrete a morții. Şi pentru atei și pentru credincioși, pentru reflexul automat al firii lor înfricoșate soluția e ingenunchere și prosternare către Dumnezeu... Nu vedeti...? Dumnezeu e unica soluție, unica și obligatoria soluție... Nu veți găsi voi alta mai bună și mai eficace chiar şi decât morfina, ateilor... Nu pesimismul, nu indiferența, nu gnosticismul (sau gnoza), nu ateismul... Nimic nu salveaza mai sărman dar bine decat Credința, și nu oricum, ci credința oarbă..., ochii închiși programatic și tremurând de frică, de fireasca curiozitate, dar care sunt forțați să stea închiși căci nu sunt demni și apți să privească direct Soarele și pe Dumnezeu... Lentilele credinței ne sunt necesare... Cine crede ca n-are nevoie de acestea, deși e liber, e pierdut... A fi sau a nu fi, nu aceasta-i întrebarea... Ci a fi bolnav incurabil de credință și cu carnea mustind de serul morfinei ei, ori necredincios a plesni de sănătate și a bănui înfricoșat stigmatul posibil al chinurilor ridicole ale iadului ?...

OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

119) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

  Lumea e făcută de mântuială. Şi tot ar fi mai bine decât să cred că ar fi făcută din ură sau din silă, ori că n-ar fi făcută de nimeni după tot ce se vede. Căci nu puteți să-mi spuneți, afabili și exuberanți, că trebuie să privesc liniștit tăierea unui porc de Crăciun, cu legarea picioarelor și râtului cu sârmă, băgarea cuțitului și învârtirea lui în beregată până când sângele curge închegat, arderea șoriciului cu paie din baloți sau cu suflai de butelie, spintecarea și scoaterea burduhaielor, tăierea cărnii în hălci și punerea ei în ligheane și că după tot acest spectacol măcelăresc mai are rost să continui a crede că sunt om și făcut de Dumnezeu. Sau nu puteți să-mi spuneți că sunt om și făcut de Dumnezeu și trebuie să văd la televizor prea clar cum semeni ai mei sunt ținuți ostatici tot de semeni de-ai mei făcuți tot de Dumnezeu, după care li se taie capul în fața camerei video în cutremurătoare scene de groază de care nu puteți să-mi spuneți că Dumnezeu n-are știre. Toate aceste realități dezolante mă duc la concluzia tot mai pertinentă că n-am cum să fiu om și n-am cum să fiu făcut de Dumnezeu. Nici eu, nici semenii mei, nici animalele, nici plantele, nici pământul, nici universul, nimeni. Nu..., Dumnezeu n-avea cum și de ce să creeze o lume a chinului, nedreptății, durerii și măcelului, indiferent pentru oameni sau animale, nici un pământ al cutremurelor, inundațiilor și incendiilor, unde Dumnezeu i-a pus să locuiască pe oameni, creația Sa favorită. Dumnezeu n-avea cum să creeze nici un univers al dezordinii și entropiei, al ciocnirii planetelor de către asteroizi și al cataclismelor cosmice inclusiv al exploziilor solare atât de dăunătoare pământului, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, de aceea zic, eu n-am cum să mai cred că mai sunt om și făcut de Dumnezeu. Căci a fi om înclin să cred că nu e totuna cu a fi porc ori vierme. Or văd că porcul guiță disperat când îl taie. Tremură și guiță și din șorici îi ies aburi în frigul iernii. Oare-l doare pe porc când îi bagă cuțitul în beregată ? Mai mult că sigur că da. Dar mai pot eu să cred că sunt om și nu sunt altceva decât tot porc ori vierme când știu sigur că și pe mine m-ar durea groaznic de-aş fi spintecat ca un porc ori strivit ca un vierme ? De ce să fiu făcut de Dumnezeu și să mă doară carnea ca a tuturor dobitoacelor care nu au un Dumnezeu dar au decența de-a nu avea nici un fel de vis serafic de mântuire ? Dacă animalele nu sunt inteligente și sunt precare mental, ele sunt mai ok căci doar inteligența sporită generează ca la specia oamenilor fantezia despre Dumnezeu și despre desfătare în Rai și despre pretenția nemuririi postume în transcendental. Înțelegeam să accept lumea serafică, a Raiului și a Lui Dumnezeu dacă El nu făcea greșeala de a umple pământul de tragedii și orori, ori să nu ne fi dat mintea să le receptăm și înțelegem barem. Nu are nici un sens și nici o rațiune contrastul strident între pacea și deliciile Raiului și ororile și tragediile pământului dispuse de Dumnezeu pentru destinele practice ale oamenilor. Oamenii la fel de bine ar fi acceptat ca Dumnezeu să nu fi creat un Rai în cer și să fi menit și lăsat pământul pentru existența acestei locații. Și atunci, sigur Dumnezeu ar fi ales să locuiască într-un palat de pe pământ printre noi, fără de nici o ilogică veșnică și discretă absență așa cum din nefericire și neinspirație face de la Facerea Lumii și până azi. Lumea concretă a ororilor Lui Dumnezeu de pe pământ nu ne mai place căci vedem câte variante mai bune putea alege Dumnezeu pentru El și pentru noi și nu le-a ales, preferând varianta cea mai nefericită a lumii curente, a lumii bestializate care putea fi rea și fără un Dumnezeu cu pretenția și mândria atotputerniciei supreme a creațiunii peste de fapt un rebut de lume care nici pomeneală nu ne putem gândi că are vreo urmă de creație divină. Lumea ororilor pământului mai bine se leagă prezumției în a nu fi fost creată de nici un Dumnezeu care prin concept e al milei, bunătății și dreptății, cu totul încălcate și lipsă în condițiile tragediilor lumii și vieții pământene. Ca om trebuie să suferi tot răul pe care îl suferi și nu înțelegem de ce Dumnezeu a făcut diferențe între speciile preferate, între îngeri și noi, de ce lor nu le-a dat lacrimi pentru plâns și gemete pentru vaiete, și nouă ne-a dat cu ghiotura ? Încă n-am apucat prea mari orori, mai ales ale războiului cum atâția oameni și strămoși ai noștri au apucat și urmași ai noștri vor mai apuca într-o lume în care războaiele au un viitor strălucit pe măsura trecutului iar tocmai de aici conceptul de Dumnezeu ni se năzare că nu-și mai are nici un sens față de câte virtuți înalte își propune și câte realizează pe pământul vaietelor de durere. Cu cât Raiul e mai delectabil și destinat exclusiv deliciilor postume cu atât el e mai nerușinat și ironic durerilor curente ale cărnii noastre canceroase pentru care doar morfina e mai aproape decât orice Rai și mângâiere. Când durerea trupurilor noastre obijduite ne e atât de vie și endemică, perenă, eternă, nu înțelegeți lipsa unui Dumnezeu al milei sau al oricăruia numai Dumnezeu să fie ? Cum vă prostituați cu speranța milei unui Dumnezeu ce nu v-a vrut și nu vă va vrea vreodată decât morți sadea, trecuți obligatoriu prin chinurile durerilor cancerului ? Într-un univers al infinitelor posibilități se putea și altfel, mai ales sub clamata competență și atotputernicie a Lui Dumnezeu verosimilă a rezolva totul. În schimb suntem făcuți oricum să înghițim tot răul existențial pe care-l avem de înghițit sub domnia unui Dumnezeu, sau a lipsei Lui evidente de pe teatrul de operațiuni al acestui măcel perpetuu care se cheamă lumea și viața. Astfel, aproape că nu ne mai impresionează dacă există sau nu un Dumnezeu. Lacrimile de bucurie din ochii noștri când i-am fi văzut bunătatea, logica și dreptatea pe această lume practică, nici nu ne-am născut cu ele în corpul nostru biologic. Ochii noștri sunt văduvi din născare de conceptul de bucurie a traiului lângă un Dumnezeu palpabil și nemijlocit real. Nu putem rămâne astfel decât dezabuzați și dezamăgiți cu soarta noastră mai tristă sau mai puțin tristă dar crudă oricum sub vremurile curente ale evidentei penurii și lipse totale de Dumnezeu. Suferim în viață mai mult sau mai puțin. Cum îi poate plăcea asta Lui Dumnezeu ? Suferim oricum, cu îngăduința Lui Dumnezeu. Unora dintre noi ne e un pic mai bine în destinul nostru istoric. E o pură întâmplare.  Ce merit am eu că a fost oarecum pace și că n-am apucat încă, şi din plin, ororile războiului ca atâția alți semeni ai mei și că încă n-am îndurat chinul de-a fi împuns cu hangerul în beregată de unul pe care legea războiului mi l-ar fi hărăzit și denumit dușman într-o nefericită circumstanță a istoriei ? Au nu e posibil să mor oricum, de cutremure, inundații, accidente, sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu sau în orice clipă să mă trezesc cu unul că-mi pune lațul de gât ori că-mi bagă bucuros sabia în mațe și râde cu lacrimi de satisfacție de dulcea-i răzbunare și plăcere sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu ? Credeam că a fi om înseamnă să fiu cumva rudă cu Dumnezeu, scutit de asemenea și alte mizerii, cum nici El nu suferă și și-a rezervat eternitatea și confortul divin aferent, nu moartea. Credeam că citind  din Cartea Sfântă aceea că am avut norocul și bucuria să ni se spună că am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuia să stau relaxat că Dumnezeu mi-e Tată și nu mi se poate întâmpla chiar absolut nici o mizerie din cele de care plini sunt oamenii și lumea. Era cât pe ce să cred, citind din Cartea Sfântă, că oamenii sunt oameni, că lumea nu e altceva decât lume, că viața nu-i decât viață așa cum ne-a dat-o Dumnezeu, că și eu și tu suntem făcuți cu pasiune de Dumnezeu, suntem oameni și sub paza Lui Dumnezeu. Simțurile și gândurile mi-au fost însă crunt urzicate luând oblu în piept pâcla tragismelor vieții, de cruda bănuială că trebuie să fim altceva noi aceștia și lumea în care trăim, altceva decât oameni, și pământul altceva decât pământul cel descris în Facerea Lumii că l-a umplut Dumnezeu cu de toate bunătățile și a văzut cât de bune sunt toate... Nu... Noi nu suntem oamenii aceia făcuți de Dumnezeu. Nu suntem oameni. Suntem altceva. Și pământul acesta... nu-i pământul cel descris în Cartea Sfântă. E altceva. E vreun satelit foarte, foarte îndepărtat de Pământul Biblic, și asta e, am avut soarta să nu ne naștem pe acela, ci pe pământul acesta de noroi amestecat cu sânge și flegme, mucegai şi viruşi, ca să visăm doar la stele și la cer și la Rai, la curățenie, sănătate și siguranță postumă în Rai, nu pe pământ și să rămânem opăriți doar cu aceste visuri, noi cei din linia întâi a frontului ororilor vieții care de aceea cred că nu suntem noi oamenii ci alții, mai fericiți și norociți. Căci ei sunt oamenii, nu noi, ei care nu sunt făcuți dintr-un lut atât de murdar, ieftin și comun ca lutul ce s-a folosit pentru noi. Ei care sunt tari și nemuribunzi. Ei care-și arată mândri piepturile și beregățile pe care nici un pumnal ruginit nu le pot jigni și ferfenițí într-o adunătură de carne comună de aia ca a porcilor schingiuiți. Mai continuați a crede că sunteți oameni și făcuți de Dumnezeu ? Nu vedeți că, cu toții suntem definitiv sub legile brute ale evoluției biologice, nu din maimuță făcuți ci încă și din viermii preistorici care târându-se au visat o lume mai bună a viermilor și încet, încet au ieșit maimuțele cu sâni ca și ai femeilor noastre apoi am ieșit și noi cu ochii la fel de expresivi ca și ai câinilor sau cimpanzeilor și astfel suntem sub legile selecției naturale la fel ca animalele care nu au pretenția unui Dumnezeu și a visului serafic aferent ? Nu vedeți că de aceea suntem orice altceva, necum oameni ? Și nu vedeți că nu trăim pe pământul făcut de Dumnezeu ci pe un nepământ ? Și nu vedeți că suntem făcuți de un Nedumnezeu, fie el și creștin ortodox ? Ori de înțeles și acceptat această dezamăgire, e atât de greu...? Dacă vreți, vă mai dau exemple câte vreți ca să vedeți și înțelegeți odată că frații noștri oameni care trăiesc departe, pe Pământul Biblic nu sunt totuna cu noi. Noi suntem cel mult niște frați vitregi ai adevăraților oameni făcuți de adevăratul Dumnezeu care poate nici n-a auzit de noi vreodată, că la cât de mărunți suntem nu știu ce sens şi noimă avu să fim noi, efemeridele băgați în seamă de Divinitate în acest univers vreodată... Nu vedeți că ne împuțim când murim, ca orice hoit de câine prin bălării..? Şi după ce murim,  ca să nu devenim un morman inutil și contagios de hoituri și schelete aruncate prin containere de gunoi, aducătoare de molime în aer s-a găsit cea mai ieftină, comună și nevrednică soluție de a ne băga sub preș ca pe gunoi, adică în pământ, soluție rizibil de ieftină și precară demnă de orice alt cârpaci al universului care ar fi găsit tot așa o sărmană soluție practică de a-şi recicla gunoiul, adică opera..? Nu vedeți că suntem dependenți de aer, adică de oxigen, un gaz atât de rar în univers și atât de vulnerabil pe pământ încât oamenii, prin viermuiala lor să fie chiar în stare a strica lucrul Lui Dumnezeu, oxigenul, și să piară chiar din cauza asta ? Cum n-a putut Dumnezeu să ne ferească de așa catastrofă iminentă când a plănuit oamenii, lumea și pământul, Opera Sa, ori de le-a plănuit intenționat așa, cât de cinic și neprevăzător a putut să fie încât să nu-şi fi imaginat că ne vom da seama vreodată ori de neîndemânarea-i crasă, ori de planu-i atât de malefic și dăunător nouă...?! Căci după ce ne-a dat aer să respirăm, ne-a dat și viroză pulmonară să facem de aerul prea rece, iar ca să fie suferința mai frumoasă, viroza pulmonară să fie cu tuse seacă și febră, să luăm bromhexin și sirop de pătlagină ca să ni se rupă din gât sau să facem astm după caz și să murim asfixiați și cu zile de o răceală netratată bine în copilărie. O, Dumnezeul tuselor noastre convulsive, de ce ne-ai dat bronhii ca să se umple cu flegmă și muci și nu ne-ai scos flegma din plămâni mai direct și eficace, ci doar printr-o metodă greoaie denumită tuşitură, acest miniuragan ritmic de presiune pe care ni-l facem singuri prin trahee și plămâni pentru că n-avem de ales, ca să antrenăm și scoatem flegma indirect și atât de ineficace din plămâni, încât de tuse să ne învinețim la față, să facem presiune în arterele din cap și să ne crească și plesnească anevrismul, ori să facem pipi pe noi după o tuse convulsivă și măgărească..?! Nu mai bine era să ne facă Dumnezeu apărați de aceste neajunsuri cum i-a făcut și pe frații noștri oameni ? Oamenii adevărați sunt făcuți de Dumnezeu, nu de Nedumnezeu ca noi, au alt sistem de apărare a plămânilor împotriva virușilor. Nu prin flegmă care blochează bronhiile, ci printr-un sistem de preetanşare a plămânilor cu o cameră vidată și nu cu flegmă, iar prin vid nici o bacterie sau virus nu mai poate ajunge în organism să vină de hac omului. Pentru ce a fost nevoie să ne pună Dumnezeu niște mațe în burtă, o adunătură scârboasă și complicată, vulnerabilă de materie organică, care la orice capriciu al unui virus sau bacterie, ori pur și simplu din cauza unei defecțiuni și disfuncții de sistem se poate defecta ireparabil, sângele să se oprească prin mațe, iar din lipsa irigației intestinale să înceapă a ne putrezi de vii mațele, să cadă totul în necroză și să facem ceea ce se numește infarct mezenteric..? Pentru ce colonul nostru să dezvolte perversa maladie a cancerului de colon și să fie nevoiți medicii să taie și să tot taie până nu se mai alege nimic de mațele noastre ca să fie nevoiți medicii să ne facă anus contra naturii şi astfel să trăim entuziaşti şi buni creştini făcând pe noi ca nişte porci în coteț...? O,   Dumnezeul infarctelor şi cancerelor noastre, pentru ce ți-ai bătut atât de cinic joc de oameni făcându-le măruntaie atât de perisabile și lesne stricabile, când puteam fi alcătuiți mai elegant și curat din circuite integrate, din baterii și surse redundante de energie, din materiale dure și rezistente, wolfram, kevlar sau carburi metalice din care sunt făcute cuțitele de aşchiat fierul la strung, ca să putem funcționa în grelele condiții terestre ori extreme ale universului, să nu ne stricăm și turtim la tot pasul și să-și râdă de neputința noastră orice mucegai, virus sau bacterie nebună și netrebnică...!? O, Dumnezeul mucegaiurilor noastre de toate zilele, cum ne-ai umplut viețile și sufletele de putregai și muște de fecale, căci Tu ești Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al florilor și stelelor, al noroiului din care ne-ai făcut, al dejecțiilor și urinei tuturor ființelor de la Facerea Lumii care au îngroșat scoarța terestră și ridicat nivelul oceanelor cu zece metri, al mizeriei și speranței noastre, al muștelor și viermilor de cadavru și infatuării noastre religioase...! Cum ai făcut Tu, Doamne, din pământ un perfect perpetuum mobile, motorul perfect ce nu are nevoie de sursă exterioară de energie, ci funcționează automat pe baza canibalismului dintre specii care se consumă și se vânează într-o veselie, viața speciilor fiind de fapt continua luptă de a evita să ajungi ca meniu în farfuria altcuiva...! Asemenea soluții și proiecte de lume și de viață eu cred că putea da orice cârpaci al universului, orice Pepelea al universului putea inventa un astfel de cui ruginit, necum un Dumnezeu care se respectă pe Sine pentru ca să poată avea și pentru Creația Sa o minimă atenție și considerație și nu o lipsă de prevenție și grijă, o ură promisă și barbară, nedivină. Căci bieții de noi, oamenii, așteptăm tremurând o iminentă venire a Domnului pe pământ, mai degrabă nu să ne miluiască ci să ne pedepsească exemplar păcatele și neputințele. Căci oare cum altfel decât prin evidenta teroare pe care subtil ne-o cerne în cap am ajuns să ne fie impregnat în reflexe și conduite acest otrăvitor concept al fricii de Dumnezeu şi am ajuns de aceea și pe această bază să-i purtăm respectul acesta morbid, bolnăvicios și simptomatic..? De aceea cu tristețe zic că noi n-avem cum să fim oameni și să ieșim atât de neisprăviți de pe mâna Lui Dumnezeu. Toate datele ne conduc la ideea și bănuiala amară că alții sunt oamenii creați de Dumnezeu, iar noi suntem numai niște frați ai lor vitregi și pricăjiți, niște avortați și lepădături ale universului... Căci tot mai limpede pare că în economia divină nu a fost interesul ca noi, neoamenii, spre deosebire de frații noștri oameni să fim făcuți mai robuşti și acătării căci atunci am fi dobândit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cine ar mai fi murit în univers ?... Cine ar mai fi făcut această groaznică și mizerabilă clacă și bir al birurilor ce trebuie dat murind, pe cine să mai fi dat Domnul dacă nu pe noi să fie de treabă şi materie primă de tocat la draci, această invenție cinică a Lui Dumnezeu ? N-ați înțeles și nu v-ați prins ? Nu Dumnezeu a făcut diavolii și nici iadul, căci la cât de mult a iubit omul El nu avea de gând oricum să-i pricinuiască nici un neajuns pervers creaturii Lui dragi. Pe noi ne-a făcut Nedumnezeu. Adică acela care a făcut și iadul și diavolii. Chestii cu care Dumnezeul Bun nu are de-a face conceptual și după nici o logică a milei. Căci Dumnezeul Bun ne place să credem încăpățânați că e Tatăl nostru, ori nici un părinte nu-şi aprinde rug de suferință copiilor și nu aduce călăi promişi pentru proprii copii, cum face Dumnezeul la care se închină toată lumea, aducând pe capul ei diavolii promiși. De aceea m-am mai liniștit. Știu că adevăratul Dumnezeu, care nu ne-a creat, încredințându-ne în schimb unui cârpaci, există undeva. Or Acesta nu știe că noi pentru El avem un mare dor : Dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Căci cel mai adânc dintre doruri , dorul-dor, e dorul care nu are amintire și nici speranță. Iar noi nu avem nici amintire și nici speranță cu Dumnezeu. E cu neputință să mai sperăm atât într-un Dumnezeu care ne-a luat și șansa de-a ne fi făcut. Și ne-a dat în schimb o singură certitudine : Certitudinea durerii. Certitudinea că vom fi distruși crâncen și crud : de cutremure și inundații, de incendii, de accidente, de o condamnare la moarte din cauza unei erori judiciare, de cancer, de cuțit, de ștreang ori de glonț. După care gata : Întuneric, neant și frig extrem. Zero absolut. Minus 260 grade Celsius. Moartea în toată splendoarea ei. Și undeva, într-un colț întunecat și înghețat al universului, poate un Dumnezeu care își mușcă buzele și se căiește inutil de tot ce-a făcut sau n-a făcut vreodată. A fi singuri și orfani în univers e dureros și inacceptabil pentru oameni. Cu toate astea e de neînțeles de unde atâta toleranță pentru discreția insuportabilă pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, creaturile Lui. Nici mâine, aproape sigur Dumnezeu nu ne va da like pe nici o rețea de socializare. Și nu va fi găsit, de nici un hacker pe nici un site. Străzile vor fi tot așa pustii, nici o piață nu va fi plină de o mare de oameni aplaudând frenetic pe Dumnezeu în sfârșit îndurat să se arate și să țină pentru noi concertul tuturor timpurilor în piața publică, ca să ne dea pe spate și să leşinăm de extaz și katharsis... Și mâine, aceeași ceață și aceleași ciori croncănind pe crucile plouate din cimitir. Iar noi să mergem poluați prin cimitir, să sorbim liniștea și pacea acestui loc, singura evidență și mostră de libertate, egalitate, fraternitate, singurul loc în afară de lumea vie unde mai poți respira, și care e plin după cum am spus și alte dăți de oameni care se considerau odată de neînlocuit. Singura mare distracție și relaxare cred eu că e să te plimbi și să dansezi prin ploaie în cimitir. Și din calitatea de neom, de rebut cosmic, să visezi la Dumnezeu și la oameni, frații noștri de departe. 
  Țin pe această cale să mulțumesc scriitorului Corneliu Leu care pasionat de urmărirea documentelor vechi scrise de oamenii de seamă ai istoriei a găsit prin arhive și o hârtie veche scrisă de Vlad Țepeș care m-a inspirat să scriu acest text și pe care o reproduc și citez mai jos :
 
"ÎNCHINAREA NELEGIUITULUI VLAD ȚEPEȘ CĂTRE FĂCĂTORUL ȘI LEGIUITORUL SĂU, DOMNUL DUMNEZEU :
 
Slabe ființe mai suntem, Doamne !...
  Și, dacă spui că l-ai întocmit pe om după chipul și asemănarea Ta, apoi înseamnă că singur îți recunoști slăbiciunea. Slăbiciunea și neputința de-a ajunge la desăvârșire.
  Uită-te la noi, pe acest pământ asupra căruia îți pogori duhul, și vei vedea cât de neîndemânatec alcătuiți suntem ; ca de mână de cârpaci, nu de meșter.
  Dintr-ale sângelui suntem răi, și fierbinți, și gata de-a ne lua la harță, dar e de-ajuns un tăiș mai ascuțit de sabie sau o ghioagă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, și să ne dăm duhul asemenea găinilor celor mai firave... De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, și cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuie, ca să nu ne muiem la prima înțepătură și să ne curgă sângele ca și cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre ?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună și mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, așa cum își face meșterul și lucrurile alese, migălite, meșteșugite de n-au moarte, cu care-și laudă iscusința, trecerea cu folos prin astă lume, și pe cele de duzină ce le aruncă pe tarabele târgurilor, fără să spună de cine sunt făcute !
  Nu, Doamne, n-ai învățat încă așa cum trebuie meșteșugul acesta de a-i face pe oameni, pentru că altfel i-ai fi făcut barămi pe unul, doi mai deosebiți deopotrivă cu ceea ce-ți cer eu. Că astfel poate-aș fi fost și eu printre aceia !... Și nu-ți cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii și sângelui chiar nemuritori Doamne, dacă n-ai putință ; adică nu-ți cer să fii făurarul altor lucruri decât al celor cărora ești. Dar să ne fi făcut ceva mai puțin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă dușmanul.
  Și, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înțeles cumva altfel, împotriva ființei noastre trecătoare, a săvârșirii noastre din această viață atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce, ci mă ridic împotriva neputinței tale de a ne pune apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele și cămășile din za. Adică să ne fi făcut niște apărători pe dinăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din mațele în care-a intrat lama de oțel o ferfenițeală netrebuincioasă și din inima pătrunsă de ac, un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători dacă ne-ai fi dat pe dinlăuntrul trupului nostru, Doamne, eram și noi mai acătării și numele de creatură divină ni se potrivea mai cu nădejde după mare voia Ta...
  Vezi, nu vorbesc nici cu păcat, nici cu spaimă, și nu mă plâng dacă în încăierare ni se mai poate ciunti o mână sau un picior dintr-un singur tăiș bine chitit și zdravăn atins, nu... Dar mă împotrivesc neputinței Tale de-a ne apăra acele locuri care, când se taie, nu cad singure, ci iau împreună cu ele și viața. Asta mă doare, Doamne, în neputința Ta sau în lipsa de voință, și nu ți-aș spune-o dac-aș avea pe cine să blestem că nu te-a-nvățat cum trebuie toate șiretlicurile meseriei.
  Dac-aș avea și aș ști cine e, i-aș pregăti o țeapă înaltă și l-aș trage frumos în ea, să stea pildă celor care se lenevesc în a fi cârpaci pe lumea asta, și nu asudă până ce, din mâinile lor, nu iese lucrul pe care toți îl așteaptă.
  Nu mă pedepsi Doamne pentru cele ce-ți spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpîna vieții, când am trăit atâtea, am pățit atâtea și-am făcut altora atâtea încât pot să mă consider cunoscător al celor lumești și pe dinlăuntru și pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputința de luptă a omului, dacă Tu ne-ai întocmit astfel încât să fim ființe care se luptă. Mă supun voinței Tale, și nu cu gura, căci mărturie îmi stă jumătate de viață în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri și-am lovit pe neașteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, până la douăzeci și trei de mii opt sute capete tăiate și am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de țepe în care mi-am înfipt dușmanii și tâlharii și cotropitorii dinafară și hiclenitorii dinăuntru și uneori, chiar oameni nevinovați. I-am tras pe toți, mii, de sus în jos, ca să-și vadă țeapa, să o și simtă pe dinăuntru până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Și i-am lăsat acolo luni, ani, - pădure a cetății mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri și erau sus, în vârfuri, cu coșurile piepturilor deschise - cuiburi așezate de mine acolo pentru păsările pădurii.
  Și, după ce-au alcătuit înfricoșații de sași cărțulia aceea cu chipul meu pe dinafară și faptele cu care i-am îngrozit scrise înlăuntru, nu numai țara mea, Țara Românească numită de noi, Dacia numită de greci, și Kara Iflac numită de turci, m-a știut sub numele de "Țepeș", ci pentru toată Europa căreia mirosul de sânge al faptelor mele îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Țepeș.
  Îi gâdila simțurile odoarea puhavă pe care-o capătă sângele când rămâne singur și nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care lașii și-o astâmpără doar cu poveștile altora, și nu se mai întreabă în ce scop și cu ce gând am făcut eu toate acestea ; n-o interesa ce-aveam eu sub frunte și deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, țepele mele, călăii mei.
  Așadar, Doamne, întreaga Europă mi-e martoră că nu m-am răzvrătit voinței Tale de a face din om ființă rea, mai aproape de luptă decât de înțelegere, mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-și mintea ca să fure, ca să înșele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparține, folosindu-și ochii ca să iscodească și gura ca să mintă, mâna ca să apuce și piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească și cupa inimii ca să țină-n ea venin, nu dragoste...
  Rău ne-ai mai alcătuit Doamne!...
  Oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale grăbite și neîndemânatice?!..
  Pentru că nici unul dintre animale nu are totul atât de pornit spre rău, așa cum are bietul om !...
  Poate că după hienele pe care nu le-am văzut niciodată, dar se spune că sunt un fel de lupi scârboși feroci, care nici nu caută lupta dreaptă.
  Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi de ce nu ne-ai facut, Doamne, după cal ?! Să ne dai frumusețea lui, și agerimea lui, și înțelepciunea lui, și forța lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută pentru a ataca, așa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregățile și, mai nou, să strângem în ele armele ucigătoare...
  Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare și colți, și ochi perfizi făcuți pentru pândă, și pofte nesățioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă.      Eu m-am supus voinței tale de-a face din noi asemenea ființe, și-am tăiat, am ucis în dreapta și-n stânga, dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor !... După încordarea semeață a gâtului lor, după ținuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subțiri care-i aduc a fi unduioși ca pasărea și după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăția îi face să simtă nunta aproape !...
  Privește-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate ființe care ți-au izbutit, pentru că adevărat n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos ! Privește-le armonia trufașă a mersului prin pășunile verzi ale lumii Tale, neîntinată de nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilință în ceea ce-l privește și de nici o rea voință în ceea ce-i privește pe alții. Și vei vedea ce frumoasă ar fi putut fi această lume.
  Ar fi putut!
  Dară eu nu tânjesc la atât de mult.
  Nu mai tânjesc, adică, așa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereți.
  Rămân robul Tău, supus voinței Tale de-a mă lupta și cu rost și fără rost, și mă răscolește numai nedreptatea pe care ne-ai făcut-o prin nepriceperea Ta, hărăzindu-ne luptei și neînarmându-ne cu toate mijloacele care ne-ar putea ridica deasupra ei.
  Și-mi plec în țărână fruntea glăsuind cu umilința pe care tot Tu ai pecetluit-o sufletului nostru ca și cum n-am avea destule rele în noi:
  Slavă Ție, Doamne și Învățătorule !...
  ...Pentru că, dacă l-aș fi știut eu pe acela carele Te-a învățat pe Tine atât de puține și de neîndemânatice lucruri, nu l-aș fi iertat.
  I-aș fi ridicat cea mai înaltă țeapă din pădurea mea de țepe.
  Amin!"

INCURSIUNE FRAUDULOASĂ ÎN RAI

Incursiune frauduloasa in Rai
   In existenta noastra pamanteasca noi oamenii avem placuta bucurie de a constata prezenta unui Dumnezeu Atotputernic care in bunatatea si marinimia Sa ne acorda un deplin liber arbitru, o totala libertate de-a ne implini si realiza ori de a ne rata complet in aceasta lume sau in lumea cealalta deopotriva, fiecare dupa puteri, vointa si optiuni. Nu este vorba de noroc. In marea-i marinimie ne da Dumnezeu si noroc uneori dar stim din viata si din experienta ca intotdeauna norocul ni-l facem si noi cu mana noastra, caci Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista. Dumnezeu ne da undite sa pescuim dar nu pesti. Mandri de acest ajutor divin primit multumim Lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, daruri oricum otravite caci nu ne e de nici un folos libertatea nici de a ne implini, nici de a ne rata atat in lumea asta cat si in cealalta. Caci bogatii nu-si pot lua cu ei toate realizarile si bogatiile in cer iar virtutea saraciei a celor amarati si saraci e o apa de departe cu care nu-si pot stinge focul nenorocirii si amarului de aproape. Pentru toti, ramane speranta mantuirii, iarasi un cadou otravit, un alcool fara grade care totusi imbata pe toata lumea muritoare, de frica, de necesitate biologica, leac paliativ pentru patologia sufletelor si trupurilor noastre condamnate la universul rece, inuman, periculos vulnerabilitatilor si fricilor noastre insurmontabile pentru care-am gasit un Dumnezeu atoatevindecator in acest univers de regula din cale-afara de ostil neputintelor noastre biologice. In rest a dat Dumnezeu sa fim bogati sau saraci. Asta e totul si se pare ca nu mai vrem nimic pe acest taram al vietii ci doar de moarte ne agatam si de doctoria vindecarii si relaxarii de pe lumea cealalta. Astfel din viata facem o parodie si o bagatela ce o gestionam ca un lucru ieftin si inutil, bucuria si scopul practic si imediat al vietii ne sunt improprii si straine caci din moarte facem un țel si un vehicul catre asteptata sarbatoare perversa si irationala a mortii aducatoare unica de mantuire. Si totusi, paradoxal, cu speranta mantuirii inoculata patologic in sensibilitatea noastra, ne pare pe fond rau ca murim, ca ne dezintegram si o terminam cu tot ce-am avut, dorit si simtit si tremuram plangand ori de mila mortii noastre ori de a celor dragi. Daca murim ori noi, ori cei dragi noua, de moarte buna, nimeni nu este vinovat, nici macar Dumnezeu, singura autoritate care gestioneaza calificat doar moartea noastra, un pur stagiu formal de uzat,singurul izvor de viata viitoare, iar de viata noastra Dumnezeu e preocupat doar adiacent si precar dandu-ne doar painea noastra cea de toate zilele si sanatate cat sa putem ingenunchea si sa ne putem ruga pentru iertarea pacatelor ca atribute fara de care Facerea Lumii si a noastra nu aveau efectul urmarit de Dumnezeu in noi, acela de a fi cersetori de profesie de mila divina caci nu a ingaduit si oprit sistematic Dumnezeu posibilitatea de a nu face noi pacate si greseli ci intai de a pacatui si apoi de a cere iertare, apoi cine stie de-om avea noroc la Infricosatoarea Judecata la indulgenta Lui Dumnezeu de-a prinde un loc, cine stie, in ultimul vagon clasa a treia al Expresului de Rai, un taram al promisiunii pure artificiale si nu al experientei palpabile, verificabile, rationale si logice. Nu exista logica si certitudine in devenirea din Rai ci doar speranta in genunchi intr-o inimaginabila salvare ce e cu atat mai otravita cu cat nu stim cum apreciaza Dumnezeu in inima noastra de-i meritam sau nu iertarea cu imimile noastre pline de pacate trecute cu meticulozitate in mercurialul din Cartea-i Sfanta a Infricosatoarei Judecati. Pana atunci, plini de pacate, toti tinem la pielea noastra si zicem ca suntem oarecum buni si vrednici de mila Lui Dumnezeu. Toti ne mangaiem pe crestet cu acest deziderat si ne vedem frumosi in oglinda, nimanui nu-i e greata si sila de sine insusi si nu se pedepseste si autoflageleaza singur spre a scuti pe Dumnezeu de-o sarcina gretoasa si obositoare de la-nceputul lumii de-a pedepsi programatic si inexorabil pe toti cei ce-i vede răi. Naparci otravitoare ori boboci simpatici de rata cu puf galben, criminali sau calugari piosi, toti si toate au instinctul de conservare si vor o sansa la existenta si la viata, oamenii avand in plus splendida maladie a obedientei fata de un Dumnezeu ca unealta si mijlocitor unic pentru eternul dezirabil dupa firea omului concediu din Rai. Tot ce avem sigur e deocamdata uzarea stagiului vietii mizerabile, generatoare de moarte pentru toti, indiferent cum, bogati sau saraci. A fi bogat ori sarac iata motive de adus multumiri Lui Dumnezeu cata vreme bogatia si saracia in egala masura sunt rezultatul demersurilor Lui Dumnezeu in gestionarea destinelor noastre iar specializarea Sa de la Facerea Lumii a fost sa faca o spartura inutila in neant, sa framante lutul murdar al pamantului abia creat si sa ne faca pe noi oamenii dupa chipul si asemanarea Sa, bogati ori saraci, hoti si criminali ori sfinti parinti sporiti intru piosenie si credinta, toti tributari degringoladei de-a fost denumita viata aducatoare de absolut declin si crepuscul spre teritoriul inexorabil al sfarsitului deplin si promis al mortii ca ratare completa a visului frumos al Lui Dumnezeu despre oameni. Bogatie sau saracie toate trebuie sa le primim cu bucurie de la Cel ce imparte in univers dreptatea si totul chiar daca aceste diferente intre oameni ne fac sa ne uram visceral intre noi, fiecare dupa statut, bogatii dispretuindu-i pe saraci iar saracii blestemandu-i pe bogati pentru norocul si opulenta lor nerusinata. Dumnezeu care ne dramuieste destinele diferit, facandu-ne si bogati si saraci aduce astfel intre noi o inechitate sistematic inacceptabila si nedigerabila pe care nu o putem depasi si ne imparte de la inceputul lumii in tabere diferite si etern beligerante. Nu scapam nici un prilej astfel de a ne ucide unii pe altii regulat, istoria lumii trecute, prezente si viitoare fiind de fapt istoria unor astfel de crime infaptuite sau in proiect. Desi trebuie sa ne iubim unii pe altii, sa ne iubim prietenii, sa ne iubim dusmanii, sa le intoarcem obrazul sa ni-l palmuiasca de o mie de ori, in realitate ne uram programatic ca si animalele, ceea ce si suntem, si asta pentru ca Dumnezeu ne-a facut (se spune din fericire) diferiti unii de altii, dar biologic nefericit, aidoma animalelor. De aceea, fiind animale, avand biologic aceleasi tare si caracteristici anatomice, aceleasi reflexe si zestre similara genetica ne comportam ca si animalele, pana nu demult fiind canibali ca si vechii salbatici din Noua Guinee. Facem razboi, ura de rasa si ne uram si dusmanim unii pe altii, jocurile insele sunt prilejuri de conflict caci si la carti si la table si la fotbal luptam disperati contra cuiva in dorinta patologica si barbara de a ne invinge rivalul pentru a sarbatori pe cadavrul lui victoria si a fi mandri ca suntem astfel campioni. Fericiti si mandri de demersul nostru barbar de luptatori si campioni, ne sabotam si omoram cu satisfactie caci asa ne-a setat Dumnezeu instinctele in corpurile de carne biologic identica intregului regn animal, oameni sau animale fiind, urand, dusmanind si dispretuind tot ce nu suntem noi, tot ce miroase relativ altfel decat hoitul nostru. Constiinta umana, bunatatea, blandetea, piosenia, inteligenta si dezideratul la paradis si sfintenie sunt doar visuri si fantezii in vuietul vremii noastre ce ne tine captivi in incartiruirea si constrangerea regnului animal de natura eminamente salbatica. Fiind prin voia Lui Dumnezeu un astfel de soi de animale denumiti pretios oameni suntem din start vaduviti si limitati, instrainati, indepartati definitiv de idealul paradisiac oricat de evlaviosi si credinciosi am fi in invocarea noastra ineficace si inutila a ajutorului unui Dumnezeu caruia in schimb îi e scarba a se compromite sa se arate si sa traiasca logic printre noi daca tot ne-a facut pe noi aidoma Lui si pamantul si nu îi e sila de Opera Sa, a locui in ea, acest ghetou cazon si fara confort, acest grajd nefericit in care oamenii put ca porcii atat moral cat si fizic. Or astfel, e de inteles de ce Dumnezeu nu se incurca a locui printre noi si moravurile noastre imputite, in lumea noastra neispravita, acceptand exclusiv si cel mult sa ne ia eventual in Rai intr-o zi imemoriala si de neconceput si doar cu sufletele caci trupurile ne put a oameni. Suntem doar animale din jungla, fara Dumnezeu si nimic mai mult si suntem identic feroce ca jivinele, de aceea si interesele noastre fiind mereu antagonice, ceea ce unii iubesc altii urand de moarte, ceea ce unii scuipa altii lingand cu placere. Si mereu bucuria vietii ce-i pentru unii, scarba e pentru altii. Dar in general bogatia si nimicnicia vietii o iubesc toti, bogati ori saraci, este visul tuturor, confortul este necesitatea tuturor, banii fac bine tuturor, toti se roaga Lui Dumnezeu pentru spor in casa. Avem piese muzicale ( "I want to be a billionaire" de Travis Mccoy) sau romane cum ar fi "Adolescentul" de Dostoievski in care se vede atat de bine latura arivista a omului, dependenta de visul bogatiei. A fi bogat e un privilegiu pe care ti-l poate acorda Dumnezeu ca sa devii bogat, ca sa-ti satisfaci toate trebuintele ce-ti fac din pustiul de viata un vis si din visul imposibil o viata. Toti au de castigat de la Dumnezeu: bogatii pe pamant si saracii in Cer. E tentant sa fii bogat pe pamant dar asta e limita si pretul de platit al bogatului : El va scrasni din dinti de durere in iad. E tentant sa mostenesti Raiul dar intri acolo doar daca ai fost sarac lipit, deci daca ai scrasnit din dinti in viata de dureri, lipsuri si amar. In orice tabara esti viata oricum ti-e irespirabila si constiinta strepezita privind spectrul pretului otravit platit de ai sau nu ceva in viata asta, o nefericita caricatura a unui plan frumos ratat al Lui Dumnezeu. Oricum, cu acest stigmat al ratarii toti viseaza la confort, relaxare, calatorii: bogatii sa inconjoare pamantul, saracii sa-l eludeze evaporandu-se de pe el cat mai goi, mizerabili, bolnavi si bicisnici, conditie sine-qua-non pentru relaxarea exclusiv postuma si iritant de insondabila a Raiului. Vazand asa disolutie si complicatie existentiala toti se multumesc cu ce au, nu-si mai bat capul, unii cu imparatia cerului (bogatii), altii (saracii) cu imparatia pamantului. Astfel toti isi vor vedea de interesul lor marunt, bogatii sa-si manance bogatiile, saracii, atat de cuminti si inocenti sa le viseze si proiecteze exclusiv in Cer. Nimeni nu va indrazni si altceva si nu-si va putea depasi handicapul dorintelor si bucuriilor meschine si marunte ale vietii. Astfel, orice bogatas al acestei lumi va gasi cu cale ca e normal sa isi poata permite a cheltui oricat pentru a-si trai viata cum se spune, cat mai confortabil si dulce. Nu conteaza banii pentru bogati, bogatii îi au oricum indestulator prin grija Lui Dumnezeu care a lasat ca saracii asociati prostimii sa dea bani iar bogatii asociati desteptilor sa-i ia, intr-un algoritm malefic intotdeauna cu sens unic: de la saraci catre bogati si niciodata invers. Nu ca unii sau altii ar merita mai multi bani pentru indestularea pamanteasca. Vorbim in sens pragmatic de numarul banilor de pe piata de capital care sunt mereu aceiasi. Vedem din viata cum toate tarile muncesc si fac bani iar Elvetia îi ia in banci si traieste cu ei. E lege a firii data de Dumnezeu si vedem ce se intampla din practica vietii de la Facerea lumii ca numarul banilor dupa un proces legic dispus daca nu de Dumnezeu atunci de cine?, e apanajul si privilegiul acumularii cu precadere la bogati prin orice mijloace, specula si crima, inselatorie de regula, iar saracii sa fie intotdeauna tapii ispasitori pagubiti metodic pecuniar intr-o nevoie disperata irealizabila de bani, dupa voia Lui Dumnezeu fara de a carui stire nimic nu se misca pe pamantul mercantil, opera rebutata a Lui Dumnezeu de vrem ori nu vrem sa vedem aceasta catastrofa cosmica, pamantul si lumea de mantuiala facute in sase zile, de care intregului univers îi e rusine si jena. Vedem asadar ca nu e de nici un folos bogatia bogatilor caci ea e doar pentru aceasta lume si ahtierea dupa ea nu e tot ce ne cere Dumnezeu cand El ne cere saracie la superlativ, smerenie si blandete, virtuti aducatoare de bogatie exclusiv doar pe lumea cealalta uzand neaparat de inexorabila moarte. In van adunam averi, placeri si conforturi pe pamant caci ele Îl manie pe Dumnezeu si ne departeaza irecuperabil de Slava, legile si indreptarile Sale. Astfel, nu putem fi ai Lui Dumnezeu caci ne spune Domnul binecunoscutul concept maniheist : "Cine nu e cu mine e impotriva mea si cine nu aduna cu mine in cer, pe pamant risipeste". Deci nu putem merge in Rai cu atat mai mult cu cat mai dulce ne-ar da Dumnezeu viata pe pamant, dulceata aceasta, bogatia, norocul, fiind o otrava ce ne pricinuieste necaz etern inevitabil. Ci mai degraba trebuie sa suferim si pagubim intentionat in viata alegand de buna voie virtutea iovica a necazului si saraciei pentru a castiga simpatia nestirbita a Lui Dumnezeu si vesnicia si a le imbraca precum niste haine potrivite dar otravite, dupa mofturile si ighemonicoanele noastre desarte. Oricat am fi de frustrati de aceasta nesansa, nu putem lua si conserva nici un zambet, nici o placere, nici o emotie, nici o bucurie a vietii de pe pamant cu noi in Rai, ori macar in groapa sa ne mai lumineze si indulceasca macar trei zile funesta mizerie a sicriului depus la capela. Caci pentru a mosteni cu nadejde Raiul filiera-i stiuta: Trebuie sa murim mai intai completamente si definitiv si dupa tot tipicul: Nasterea intai in durerile mamei, bolile mizerabile ale copilariei: oreion, cor, gripa, purtati de mama in brate prin spitale, lipsa jucariilor vazute prin vitrine cu plansul disperat si dojana si urecheala parintelui, dramele pubertatii, ale adolescentei cand nimeni nu se mai intelege cu noi, prima dragoste a tineretii intotdeauna spulberata si fara speranta, nunta si casatoria nepotrivita, ratarea profesionala, somajul, divortul, pensia mica, moartea parintilor sau a unui copil calcat pe trecerea de pietoni, divortul si dramele copiilor, azilul, imbolnavirea, tensiunea, diabetul, prostata, cancerul de col uterin sau san,alzheimerul, decrepitudinea, ramolismentul, sectia de urologie, neurologie, cardiologie, oncologie, pampersii pentru adulti, cancerul, morfina, agonia, asfixierea, caderea pe capul copiilor, moartea in spital, biletelul la degetul piciorului pe masa de autopsie,frigiderul, morga, sicriul, capacul, cioclii, groapa, cuiele, preotul, ortul popii,pamantul, intunericul, viermii, femeia platita sa vina sa ne tamaieze mormantul patruzeci de zile, pomana de patruzeci de zile... Iata toate mizeriile ce trebuie sa ni se intample si sa induram pentru a ajunge catinel in Rai dupa pohta ce-am pohtit intr-o viata de rugaciune. Nimeni n-a indraznit vreodata sa viseze si sa spere ca poate fenta si eluda toate aceste mizerii de-au fost denumite viata pentru ca apoi sa se duca in Rai cu o floare la ureche, neatins de morbul acestor scarbe ale vietii cu care ne-a cadorisit exuberant Dumnezeu in splendida-i Creatie ce ne-a ingrozit simturile. De-am fi fost programatic fericiti in viata cum sunt sfintii in Cer, Raiul si mantuirea n-ar mai fi avut sens, am fi fost sfinti de vii pe pamant si fericiti, am fi avut totul aici dupa voia Lui Dumnezeu fiindca asa ar fi vrut El sa ne faca din start si nimic nu L-ar fi impiedicat in Atotputernicia-i, numai de-ar fi vrut intr-o clipa si o zi de inspiratie divina si lipsa de mizantropie, in una din cele sase zile ale Creatiei sa ne faca sfinti fara de cusur si fara de nenorociri pe pamantul norocit ca Rai autentic si posibil, dupa care Dumnezeu se putea odihni in ziua a saptea ori niciodata, avand in vedere ca un Atotputernic e putin plauzibil sa aiba nevoie de odihna oaselor ca oamenii. Saturatia si lehamitea omeneasca fata de toate aceste grozavii au ajuns la o limita si de aceea a sosit ziua cand trebuie spart acest blestem al simulacrului vietii si mortii noastre si al drogarii cu medicamentul visului odihnei si mantuirii eterne in Rai, ca sa vedem cu ochii nostri de muritori de a pus Dumnezeu ori ba un sens vietii si mortii noastre deopotriva de desarte ori pur si simplu s-a jucat plictisit cu noroaiele pamantului de-am iesit noi oamenii de pe urma framantarii unui boț de lut tarat din start de meteahna ratarii, denumit Adam. Tot ce trebuie sa facem sa spargem acest balci al timpurilor, aceasta comedie macabra, aceasta enigma si blestem denumit viata si moarte, mantuire in Rai ori pedeapsa in iad, e o calatorie in Rai, un desant, o incursiune frauduloasa pe lumea cealalta ca sa vedem incapatanati pe Dumnezeu de vii de El nu vrea sa ne vada decat absolut morti in prealabil, si apoi zburand catinel in Rai, jucandu-ne acolo ca niste copii alintati, razgaiati, total dependenti de cordonul ombilical al Lui Dumnezeu, in gradinita Raiului, acest de fapt cimitir vesel. Exista deci o posibilitate de a calatori in acest cimitir vesel, Raiul, in timpul vietii noastre. Sa vedem si sa simtim de vii mediul serafic cu care ne incanta si ne incita la speranta Dumnezeu. Sa calatorim in Rai fara voia Lui Dumnezeu, fara acordul Lui prealabil, incognito, de capul nostru, eretici si nebuni, cand deci putem totusi forta norocul sa ajungem in Rai pe cai oculte si nepermise de Divinitate. Trebuie intai sa aflam unde e Raiul de fapt. Stim prin deductie ca Raiul trebuie sa fie acolo unde e si Dumnezeu caci e specialitatea Lui Dumnezeu sa gestioneze Raiul. In general se admite ca Raiul nu e pe pamant de regula ci undeva in cer atat de bine ascuns de Dumnezeu precum El Însusi este, ca sa nu poata nici un savant trasnit calatori acolo cu vreo masinarie diavoleasca eludand regula de baza a accederii in Rai doar prin mijlocul mortii ca si conditie sine-qua-non dictata implacabil de Dumnezeu. Daca nici telescopul spatial Hubble nu a putut detecta nici o urma a Raiului in imensitatea cosmosului nu inseamna ca Raiul nu poate exista fizic undeva in spatiu. Ori in spatiul cunoscut, ori in cel necunoscut. Ori in acest univers, ori intr-un univers paralel la care stiintific si fizic oricum nu putem avea acces. Doar ca o nefericita si ultima concluzie de rezerva putem admite ca Raiul nu exista. Dar pentru a avea succes in cautarea noastra noi procedam ca in matematica prin metoda reducerii la absurd si presupunem ca Raiul exista. Tot ce a vazut si fotografiat Hubble, ultima galaxie de la un milion de ani lumina departare, sunt lumi reale sau care au fost iar raza lor abia acum luci vederii noastre precum vorba poetului. Poate ca Raiul e la un metru mai departe de bataia puternicului telescop spatial. Si astfel, chiar si luminii, fotonilor, cea mai rapida stihie a universului, i-ar lua un milion de ani sa calatoreasca pana acolo si s-ar plictisi pe drum de atata goana nebuna prin spatiu. Nu inseamna ca sufletele noastre ale raposatilor subsemnati se vor plictisi vreodata in goana nebuna catre Raiul de la marginea universului. Dumnezeu ajuta prin metodele Lui, stiintifice sau nu, ca sufletele noastre sa ajunga acolo in cel mult o saptamana si chiar se putea si mai repede de n-ar fi trebuit sa poposim pe drum la toate cele 24 vami ale vazduhului pentru controlul de la fiecare, potrivit cu pacatele noastre. Oricum, sa lasam sufletul cu calatoria lui postuma lansandu-se la Rai ca un paianjen profan si ignorant ce tese zelos o panza de paianjen pana la luna, si sa cercetam stiintific posibilitatea calatoriei noastre temerare in timpul vietii pana la Rai. Precum vedem, e o problema de distanta si implicit de timp pentru a ajunge la Rai cu hoitul nostru in toata splendoarea, in calatoria noastra incognito, facand pe Dumnezeu sa-si faca cruce cand ne va vedea deschizand ezitanti si emotionati poarta Raiului si intrebandu-L ce mai face si amintindu-i ca are vreo sapte miliarde de apeluri pierdute de la raposatii de noi si alte cateva miliarde de la cei dinaintea noastra... A ajunge incognito la Rai e o posibilitate stiintifica. Iata cum: Priviti o masa de biliard cu bilele aferente colorate si lucioase: Daca postavul mesei nu ar fi perfect neted si bilele asijderi, acestea cu greu ar putea avea o traiectorie rectilinie in drumul lor lovite de tac. Priviti o oglinda perfect stearsa cu un prosop moale sau sticla ochelarilor pe care-o stergem cu carpa aferenta din tocul ochelarilor. Daca privim la microscop masa de biliard, bilele, oglinda si lentilele ochelarilor vom vedea mari neregularitati pe suprafata lor, crevase, munti si văi microscopice care scapa celei mai perfecte slefuiri. Orice materie are aceste mici neregularitati care scapa acuitatii si observatiei noastre in prima instanta. La fel și timpul. El nu este perfect liniar si cuminte asa cum vedem și simtim noi ca trece. Daca asa cum am vazut, calatoria in Rai e o chestiune intai de moarte prealabila a corpului nostru din care doar sufletul pleaca, aceasta chestiune o lasam cum a formulat-o Dumnezeu si luam in calcul calatoria incognito fizica in Rai, care e o chestiune cel putin de distanta. Prea departe e Raiul ca sa putem ajunge in timpul vietii noastre in el chiar de-ar vrea Dumnezeu sa ne ofere darnic acest privilegiu cel putin odata, demonstrativ. Distanta pana la Rai nu ne permite fizic s-o strabatem chiar de ne-ar pune Dumnezeu un motor cu de doua ori viteza luminii cand stim ca viteza luminii e maxim ce se poate atinge in acest univers, asa a lasat Dumnezeu. A depasi viteza luminii inseamna nu numai a calatori foarte departe in spatiu dar si in timp. Calatorind cu maxim viteza luminii calatoresti inainte si in timp, in viitor. Depasind viteza luminii, dupa calculele lui Einstein, incepi sa manipulezi si comprimi pervers timpul si sa calatoresti in trecut. Vei ajunge undeva in trecutul tau, sa te vezi fața-n fața si sa-ți faci cu mana tie insuti ca sa lesinati amamdoi de emotie ce ti-a fost dat sa vezi. De asemeni poti calatori la momentul cand parintii Tai s-au cunoscut si jucandu-te malefic cu soarta Ta il poti trage de maneca pe tatal tau sa o ia intr-o zi pe ulita cealalta, sa nu se mai intalneasca cu mama ta si tu sa nu te mai nasti. Sau daca esti nervos pe tine ce criminal ai putut sa fii in viata, poti calatori in trecut frumusel, te poti apropia tu din viitor de tine din trecut si sa-ți tragi un glont in cap sa scapi lumea de crimele ce urma sa le faci cu fapta, cu cuvantul sau numai cu gandul, ca sa nu mai intri la puscarie pe viața si sa spui dupa aia ca-ti pare rau. Dar omorandu-l pe cel ce-ai fost tu, cum vei mai fi ajuns in viitor ca luand o nava ce depaseste viteza luminii sa ajungi in propriul trecut, sa iei un pistol și sa-ți pui capat de te bate remuscarea c-ai fost criminal si te caiesti? Nu te poti căi prin manipularea legilor Lui Dumnezeu ca sa eviti un pacat pentru care Dumnezeu te va pedepsi negresit. Ce-ai omorat, omorat ramane desi Dumnezeu la cat e de milostiv ai o sansa sa te ierte cand nici tu insuti nu te poti ierta meritand cel putin sa te scuipi in ochi intalnindu-te pe tine pacatosul din trecut. Calatoria in trecut este imposibila deci din cauza paradoxurilor demonstrate la intalnirea față-n față cu tine insuti. Dar calatoria in viitorul tau este posibila dupa cum voi demonstra in continuare, sa te vezi batran si bolnav, decrepit sau teapan in sicriu, ori chiar odihnindu-te in Rai la loc cu verdeata, ori plouandu-ti cu smoala in cap in iad, dupa caz. Pentru a calatori in viitorul tau, la Rai sau la iad, e totuna cu a strabate distanta uriasa pana la marginea universului unde sunt aceste lagare, Raiul si iadul, intr-un timp mult mai scurt, infinit mai scurt decat ti-a fost dat sa ai disponibil de la Dumnezeu de trait. Inseamna a micsora si comprima atat de mult distanta asta incomensurabila, prin a pacali si manipula timpul care impreuna cu distanta, spatiul si materia fac un tot tributar si inseparabil acelorasi legi ale fizicii. Timpul e ca si materia, ca si masa de biliard si bilele : are mici neregularitati care trebuie vazute, uzitate si speculate, chiar daca nu le vedem aparent cu ochii nostri obositi cu dioptrii multe. A pune timpul si spatiul la microscop in drumul nostru experimental catre indepartatul Rai si a vedea secretele lor seducatoare nu e decat o chestiune de laborator si de pionierat. Cineva tot trebuie sa faca aceasta descoperire, un alt Einstein, Newton sau Hawking apartinand unor indepartate timpuri. Pana atunci noi nu suntem decat niste hominizi abia descoperind focul si cremenea purtand in interiorul organelor noastre sexuale osmoza si proiectul embrionar al geniilor viitorului. In linistea si clarobscurul laboratorului spatiului si timpului trebuie sa cercetam, sa marim totul la microscop, cand vom vedea o minuscula gaura si neregularitate in spatiu sau in timp. Cine va avea curaj, ca un Frankenstein neinteles se va inghesui prin acea gaura in spatiu sau timp si își va da drumul in ea, pana la marginea universului, acolo unde e Raiul si Dumnezeu, va plia cu alte cuvinte spatiul si timpul eludand distanta uriasa, calatorind dupa cum se stie printr-o asa numita gaura de vierme perfect posibila dupa calculele fizicii. Nu ramane decat sa gasim un vehicul, un mijloc practic prin care sa calatorim distanta uriasa cat este pana la Rai avand disponibil doar timpul vietii noastre ori chiar mai putin ca sa ne ajunga sa ne intoarcem si inapoi sa spunem ce-am vazut. Distanta uriasa pana la Rai n-o putem niciodata scurta. Tot ce putem face e sa scurtam si modificam timpul acestei calatorii din aceasta ecuatie distanta, spatiu, timp. Si timpul se poate invinge calatorind cu o masina a timpului care din fericire exista langa noi pe pamant si nici nu bagam de seama. Exista masini ale timpului pe pamant sau in apropierea lui, precum si in spatiul cosmic la distante enorm de mari ca sa nu le putem niciodata utiliza din nefericire si sa murim de necaz ca nu ne-a facut Dumnezeu mai puternici spre a le accesa. Voi cita comentand in continuare dintr-o demonstratie stiintifica a lui Stephen Hawking, savantul paraplegic in scaun cu rotile, ca sa intelegem ce inseamna masinile reale ale timpului: Toata lumea a auzit de GPS (Global Positioning Sistem). E o retea de 31 de sateliti artificiali care se invart in jurul pamantului la o inaltime considerabila de unde pamantul se vede ca o sfera albastra nedesenata in nici o carte Sfanta de-a trebuit noi oamenii sa descoperim asta singuri sau poate cu ajutorul Lui Dumnezeu care a dat minte unora. In interiorul satelitilor timpul ruleaza mai rapid decat o face jos pe pamant. De ce? Nu stim aceasta cauza. Stim numai efectul care i se-ntampla timpului. In satelitii GPS se afla cate un ceas atomic care masoara trecerea timpului foarte precis. Aceleasi tipuri de ceasuri atomice de pe pamant sunt potrivite odata cu cele de pe sateliti si functioneaza extrem si identic de precis cu toate. In schimb, ceasurile de pe sateliti in fiecare zi o iau inainte fata de cele de pe pamant si nu ca ar fi defecte. In fiecare zi ceasurile de pe sateliti castiga in avans o treime de miliardime de secunda. E foarte putin dar sistemul este corectat automat la nivelul satelitilor pentru acest avans. In caz contrar aceasta diferenta mica ar cauza intregului GPS probleme mari de pozitionare putand crea erori de coordonate de de noua km pe zi.Acest lucru ar putea crea doar haos GPS-ului facandu-l inutil. Problema nu e in ceasuri. Ele ruleaza mai rapid deoarece timpul insusi ruleaza mai rapid in spatiu la sateliti decat o face la suprafata pamantului. Si motivul pentru acest lucru extraordinar este masa pamantului. Cu cat e mai greu un obiect, cu atat atrage in jurul lui timpul sa treaca mai incet. Cu cat nu suntem influentati de masa unor obiecte si suntem in spatiu, timpul trece mai rapid, curge mai repede, ca un râu fara obstacole. De fapt nu ca se scurge mai repede ci de fapt acel timp masurat cu ceasul de pe sateliti se scurge real.Anormal si incetinit e timpul care se scurge la suprafata pamantului. Daca vrem sa vedem exemple stiintifice reale de sfarsit al lumii nu trebuie sa asteptam sa ne dea Dumnezeu nici o apocalipsa. Sfarsitul luminii exista in multe locuri din univers, evident la mare departare de noi, bunaoara chiar in galaxia noastra. Vorbind de sfarsitul lumii si a tot vorbim despre sfarsitul timpului. Caci dupa cum am vazut din experienta satelitilor, timpul accelereaza la ei, si mai corect spus timpul e incetinit pe pamant datorita gravitatiei lui care ne tine prizonieri acestei situatii. Gravitatia pamantului e mica fata de gravitatia soarelui in preajma caruia timpul ar trece si mai incet daca am fi acolo si nu ne-ar parjoli. Dar exista corpuri gigantice in univers a caror gravitatie in comparatie cu a pamantului si a soarelui sunt cosmarul extrem al imaginatiei. Nu vreti sa stiti ce fel se comporta timpul in preajma acestor corpuri. El, timpul, nu numai ca incetineste extrem. Dar se opreste cu totul in loc. Se sfarseste pur si simplu. Ceasurile se opresc. Gaurile negre sunt monstrii care opresc timpul in loc si îl ucid. In imensa lor masa si gravitatie gaurile negre, foste gigantice stele prabusite si comprimate in ele insele atat de extrem, incat o lingurita din masa lor cantareste cat pamantul intreg, explodate intr-un inimaginabil cataclism fata de care si urgia iadului ar pali, atrag totul in abisul lor intunecat: materia, lumina si chiar timpul pe care-l opreste si îl elimina. Nici Dumnezeu nu are nici o putere acolo caci Dumnezeu e o entitate care se manifesta intr-un suport de timp disponibil si real si nu poate exista in afara timpului din masinile de oprit timpul ale gaurilor negre, adevarate obiecte scapate de Dumnezeu de sub controlul Facerii Lumii, lucru care nu ni l-a spus si nu ni l-ar spune vreodata crezandu-ne atat de prosti, neispraviti, nevrednici si lesne de manipulat intr-o viata imposibil de cazona dupa cum ne cere nonsalant si exuberant sa aducem multumire si slava ca s-a murdarit El, Domnul pe maini de lut sa ne faca tocmai asa. Nu ne-a spus ca timpul in anumite conditii poate accelera, alteori poate incetini, iar alteori se poate opri si sfarsi, continuand sa existe in alte locuri, ca aici pe pamant, pentru a putea sa ne rugam, sa ne inchinam si sa ne punem fruntea de evlavie si cainta in noroi, in aceasta stresanta si inuman de ilogica supunere si urzicatoare pocainta in lagarul si ospiciul universului care se numeste lumea facuta de Dumnezeu in șase zile. Dupa cum stim, pe toate le-a facut Dumnezeu bune. Si precum vedem, singurul lucru pe care nu l-a putut face si l-a gasit deja facut a fost TIMPUL (care-l gazduia intr-un cadru si pe Dumnezeu). Astfel incat de aceea poate timpul se comporta atat de ciudat, ca nu a fost facut de Dumnezeu, singurul fenomen al universului care nu a avut cum sa fie creat de Dumnezeu deoarece exista asteptandu-L pe Dumnezeu să se creeze intai pe El si apoi lumea. Un alt exemplu mai aproape de noi care sa ne releve distorsiunea timpului functie de locul unde ne aflam este piramida din Giza, Egipt ce cantareste 40 milioane de tone. La fel ca pamantul, ea prin masa ei mai incetineste inca un pic timpul fata de cat o face pamantul astfel incat daca am alerga in jurul piramidei cat de tare putem și am pune cronometrul, aceeasi cursa o vom incheia intr-un timp mai scurt in alt loc decat unde e piramida si alergand aceeasi distanta cu aceeasi viteza. De asemeni si cel ce alearga in alt loc decat in jurul piramidei ar fi mai batran cu aceasta diferenta mica dintre cronometre. Diferenta intre cronometre nu e mare dar asta pentru ca piramida pe langa gaura neagra cronofaga e un nimic. Aceasta distorsiune a timpului deschide posibilitatea calatoriei reale in timp, in viitor, deci implicit invingand distante uriase care altfel ne-ar fi fost inaccesibile. Daca vrem sa fim nemuritori trebuie sa gasim posibilitatea de-a ne afla macar in preajma daca nu in interiorul unei adevarate masini a timpului care e gaura neagra care este ceva cu adevarat extrem si potrivit scopului nostru si este o autentica masina de calatorit mult in viitor, deci o masina de intinerit de fapt. Cea mai extrema si apropiata gaura neagra se afla chiar in centrul galaxiei noastre Calea Lactee la o distanta de 26.000 ani lumina de noi trebuind sa ne imaginam cate secunde sunt in 26.000 de ani si sa le inmultim cu 300.000 de km cat face o raza de lumina intr-o secunda. Distanta pana in centrul galaxiei deci îți da frisoane. Chiar cu viteza luminii zburand, si tot iti trebuie 26.000 de ani, adica 13.000 de epoci crestine, de la nasterea Lui Iisus si pana la noi cand a trecut doar o epoca. Mai raman 12.999. Cu viteza luminii Intr-o secunda ajungem deci la luna. Iar la soarele nostru in 8 minute. La Cea mai apropiata stea, Alfa Centauri cu aceasta viteza ametitoare ajungem in 4 ani. Iar la gaura neagra din centrul galaxiei, cel mai greu si voluminos obiect din intreaga galaxie ascuns de un nor mare de gaz si stele, ajungem in 26.000 ani calatorind cu o viteza ca si cum ai inconjura pamantul de sapte ori intr-o secunda. Ca sa va imaginati, masa gaurii negre este cat masa a 94 milioane de sori cum e al nostru, soare care iarasi pe langa pamant este ca o minge de fotbal pe langa o boaba de mazare. Traim pe o boaba de mazare si ne incalzeste o minge de fotbal ca asa a facut si a lasat Dumnezeu. Asa masa enorma a gaurii negre e zdrobita si indesata in interiorul ei sub efectul catastrofic al gravitatiei extreme care o incorseteaza iremediabil facand-o cel mai periculos si extraordinar obiect al galaxiei. Cu cat te-ai apropia de gaura neagra cu atat gravitatia e mai mare. In apropiere nici macar lumina nu mai poate scapa curbandu-se si fiind supta in interiorul acelui iad negru indiferent cat de drept ar luci dupa legile fizicii. A mai ramas timpul care nu poate scapa iar in interiorul gaurii negre timpul sub efectul masei si gravitatiei extreme face singurul lucru care i-a mai ramas sa-l faca: incetineste pana la ultima consecinta cand se opreste. Astfel, nici macar Dumnezeu nu mai are sens in interiorul gaurii negre cata vreme nu mai e timp sa-l cuprinda. Gaura neagra e un pericol si un dusman pentru Dumnezeu dar se pare ca nici El n-a stiut cand a creat totul ce urmari periculoase si insurmontabile poate avea nobilu-i gest al Facerii tuturor vazutelor si nevazutelor. Materie, lumina, timp, Dumnezeu, toate sunt vulnerabile si pot deveni captive suferind efectul dramatic al apropierii gaurii negre, aceasta sfera de intuneric de 75 milioane km in diametru in care Dumnezeu de si-a pus vreodata mana e musai ca a ramas definitiv captiv acolo, suferind din pacate acest cosmic accident, fiind explicabil de ce nu L-am vazut niciodata cand chiar ca n-ar fi avut nimic de ascuns de ochii nostri vii si doritori de El, sa vina, sa vina, sa vina odata, dar cu pace si nu cu reprimări de despot și zbir. Evident ca de-am ajunge in preajma gaurii negre, si noi oamenii n-am mai imbatrani sub efectul timpului franat la extrem de gravitatia extrema si ea. Neimbatranind nu facem altceva decat sa calatorim mult in viitor, deci in timp, si implicit in spatiu, eliminand distantele uriase, inselandu-le, calatorind prin mijlocirea acestei extraordinare masini naturale de calatorit in timp si beneficiind de incetinirea la extrem a timpului. In imaginatia noastra bogata am putea intr-o zi calatori la gaura neagra buclucasa cu o nava spatiala nemaipomenita a viitorului si am putea profita si beneficia de aceste efecte teribile ale incetinirii timpului. Ajungand in vecinatatea gaurii negre cu aceasta extraordinara nava a timpului prin sfidarea legilor fizicii lasate de Dumnezeu trebuie sa avem mare grija sa evitam sa depasim orbita acestui extrem corp diavolesc, altfel nava noastra ar fi supta si inghitita definitiv de intunericul si supergravitatia acestui monstru si cronofag al timpului si a tot. Dar pe orbita-i suficient de departata, la 45 milioane de km, viteza mare de deplasare a navei noastre ar trebui sa pazeasca nava sa fie inghitita inauntrul acestui iad. Fiecare inconjurare a orbitei cu viteza ametitoare de 300.000 de km pe secunda ar dura 8 minute, dar pe pamant s-ar inregistra 16 minute, dublu, sub efectul gravitatiei, imensitatii si greutatii colosale a monstrului negru care ar comprima timpul pentru noi franandu-l nemilos si incetinindu-ne imbatranirea si degradarea corpului nostru, iar pentru rudele noastre de pe pamant timpul ar curge normal cum o facea si pentru noi inainte sa plecam in aceasta teribila si diavoleasca aventura. Iata cum nava si echipajul ar calatori de-a dreptul in timp. Daca ar inconjura gaura neagra 5 ani incontinuu, 10 ani ar trece pe pamant la cei ce-i asteapta acasa, rude, cunostinte, copii, parinti, frati, surori care ar imbatrani cate doi ani pentru fiecare an al tau petrecut pe nava spatiala. Tu ai calatorit in viitor folosindu-te de legile fizice ale Lui Dumnezeu cum nici nu-si imagina El vreodata. Dupa ani si ani de croaziera in spatiu echipajul ar reveni la un viitor pamant cu tot ce e pe nava, cu ceasurile ramase drastic in urma, nu minute si ore ci ani, zeci si sute de ani cand poti avea neplacuta surpriza sa nu mai gasesti pe nimeni in viata, toti fiind trecuti la Domnul demult, cu multi ani in urma, copiii tai care au devenit moși si babe dandu-si demult obstescul sfarsit si nici macar cimitirele ne mai existand, demult fiind arate cu plugul prin grija autoritatilor locale care vor trebui sa faca loc intins pentru ogoare si constructii aruncand la caini si la halda de gunoi a orasului toate oasele, scheletele, scandurile si sicriele putrezite, tot ce odata au fost inmormantati si prohoditi ca dragi ai tai sub cruci inutile si ridicole. Dar gaura neagra fiind atat de departe, practic exista imposibilitatea de a calatori in timp sub efectul masei si gravitatiei ei. Din fericire exista un alt mod de a calatori in timp cu viteza foarte mare. Cu un tren special construit pe pamant pe o perna magnetica intr-un tunel vidat construit cine stie de ce savanti si tehnicieni nebuni ai vremii. Pe aceasta pista acel tren super rapid ar putea calatori in jurul pamantului transformandu-se intr-o masina a timpului extraordinara, gonind catre viitor, ireversibil. La bordul trenului toti pasagerii au doar bilet one way, doar catre viitor, ne mai putandu-se intoarce inapoi stiindu-ti copiii ca vor muri, mai batrani decat tine. Tu vei avea posibilitatea sa calatoresti in viitor cu acel tren dar nici chiar asa nu-i simplu caci trenul va trebui sa atinga viteza luminii si sa nu se desprinda de pamant sub efectul fortei centrifuge inconjurandu-l de sapte ori pe secunda, caci atat inseamna 300.000 km pe secunda, viteza luminii. Si mai ales, exista pericolul ca tot ce atinge viteza luminii sa-si mareasca greutatea de milioane de ori. Asa spun calculele si fizica. Un fir de par din capul tau ar cantari cat o piramida. Trenul insusi ar atinge greutatea lunii gonind cu viteza luminii. Cam periculos, dar atunci s-ar intampla ceva extraordinar la bordul trenului. Timpul va curge extrem de greu la bord in comparatie cu cei ramasi pe loc sa urmareasca pe monitoare si laboratoare circulatia trenului. Va fi aceleasi efect ca si la calatoria in apropierea gaurii negre, chiar mult mai mult. Totul pe tren este in miscare lenta sub efectul vitezei extreme: bataile inimii, ale ceasurilor, respiratiile noastre imbatranirea, oxidarea si degradarea celulelor noastre. Limita de viteza chiar de-am vrea sa gonim mai repede cu trenul nu poate fi depasita. Oricat am accelera viteza luminii n-o s-o putem depasi. Este maximumul vitezei din univers. Dar si asa e suficient. Caci daca pe graficul de plecare a trenului din gara este scris ca trenul a plecat la 1 ianuarie 2014 ora 12.00 si daca cei ramasi pe pamant in gara la biroul de dirijare a circulatiei vor iesi la pensie si vor muri si acestia vor preda stafeta copiilor, nepotilor si stranepotilor lor, la un moment dat acestia din urma vor constata ca trenul circula de 100 de ani pana pe 1 ianuarie 2114. Monitoarele din tren vor indica faptul ca a trecut doar o saptamana si data este 8 ianuarie 2013, orasului 12.00. Pasagerii din tren ar trai doar o saptamana circuland in jurul pamantului cu viteza luminii iar pe pamant ar trece 100 de ani. Si asta datorita efectului extraordinar de incetinire a tot ce exista pe trenul circuland cu acea viteza ametitoare si inimaginabila. Totusi acel tren ar fi imposibil sa-i fie imprimata acea viteza. S-ar dezintegra. S-ar prabusi sub propria greutate care ar creste exponential cu fiecare mie de km de acceleratie, la fel si noi am plesni sub greutatea care ne-ar creste fiecaruia mai mult decat muntele Everest dezintegrandu-ne si umpland de sange si maruntaie ferfenitite vagoanele trenului groazei, spre bucuria Lui Dumnezeu care va exulta satisfacut de nerozia noastra. Din fericire mai exista pe pamant un ultim mod de a atinge si experienta viteza luminii. E ultimul mod posibil pentru a vedea viteza luminii la lucru. Este vorba de acceleratorul de particule din Geneva Elvetia. Intr-un tunel circular construit prin grija unor savanti si oameni de stiinta este eliberat un flux de mii de miliarde de particule electrice accelerand de la 0 la 90.000 km pe ora intr-o fractiune de secunda. Cand se invart in acel tunel circular ei sunt accelerati la frecventa de 11.000 ori pe secunda. Numai aceste particule electrice pot suporta aceasta viteza de rotatie. Cand aceasta viteza se atinge cu particulele accelerate in tunel, aceste particule incep sa atinga 99,99% din viteza luminii. Cand acest lucru se intampla, particulele incep sa calatoreasca in timp. Astfel ca daca particulele s-ar roti incontinuu un an intreg in tunel cu viteza ametitoare a luminii, o singura zi ar imbatrani efectiv particulele electrice cand cu adevarat ele au calatorit in timp facand intr-o zi de viata a lor 100 de ani de-ai nostri, zburand o zi instantaneu in viitor si gasindu-ne deja morti. Aceste particule electrice au primit denumirea de mezoni pi. Ei sunt intr-adevar calatori in timp real de viata. Din pacate corpul nostru de carne nu este facut de Dumnezeu sa reziste asemeni mezonilor la viteza extrema a luminii. Daca am fi rezistat unei asemenea viteze oricum era inutil caci ar fi fost imposibil de realizat un vehicul si o propulsie pentru viteza luminii cu nivelul nostru precar si limitat de tehnologie, cand noi inca ardem petrol, adica trecute vieti de copaci, plante și animale sedimentate si transformate in carbune si petrol in milioane de ani in maruntaiele pamantului. Cel mai rapid vehicul din istoria omenirii a fost naveta spatiala Apollo 10 ajungand la viteza de 37.000 km pe ora sau 616 km intr-un minut. Vi se pare mult? In doua minute cu viteza asta survolezi o tara ca Romania si mai prinzi si ceva din Ungaria. Pentru a calatori in timp atingand viteza luminii trebuie sa nu facem 616 km pe minut ci 1.232.000 km (de 2000 de ori mai mult) in acel minut cu o enorma si extraordinara naveta spatiala. Si a accelera de la zero la viteza luminii ar dura extrem de mult oricum. Dupa 8 minute de acceleratie cu o parte din aceasta viteza mai avem mult pana sa ajungem la soare. Dupa o saptamana am ajunge la gigantul de gaz, planeta Neptun. Dupa doi ani de accelerare s-ar ajunge la jumatate din viteza luminii. Doi ani mai tarziu s-ar atinge 90% din viteza luminii si nava noastra se va afla in afara sistemului nostru solar la 45 de mii de miliarde de km de pamant. Abia atunci nava ar incepe sa calatoreasca in timp. Pentru fiecare ora pe nava, doua ore ar trece pe pamant. O situatie similara cu nava care a orbitat in jurul masei si gravitatiei imense a gaurii negre. Dupa abia inca doi ani de acceleratie continua nava noastra va ajunge la 99% din viteza luminii. Astfel ca acum se schimba situatia timpului. Daca cu doi ani in urma tot accelerand, o ora la bordul navei erau doua ore pe pamantul lasat in urma, acum, cand am atins viteza luminii, o zi la bordul navei egal un an pe pamant. Strasnica intinerire a noastra, cadoul dat noua de timpul stâlcit de viteza luminii. Astfel o excursie la marginea galaxiei cu viteza luminii a navei noastre ar dura 80 de ani si noi am incepe sa calatorim in timp, in a patra dimensiune. Nu v-ar place o asemenea excursie? Relaxati-va. Nu se poate inca. Suntem abia la inceput,intr-o barbara epoca de piatra dominata insurmontabil de obscurantismul si fanatismul religios de toate felurile, cu nonsensurile, dogmele si crimele aferente. Si am reusit abia sa acceleram doar mezonii pi la viteza luminii. Poate peste doua sau zece mii de ani vom reusi cu ajutorul Lui Dumnezeu mai mult. Vom ajunge in calatoria noastra prin cosmos cu viteza luminii vii la Rai. Vom bate respectuos la poarta si vom intra timizi spre disperarea Lui Dumnezeu care va lesina in masa cu tot cu sfintii din Rai, facand cu totii o semipareza care se va vindeca in cele din urma tot cu ajutorul medicamentelor, branulelor, si fiolelor de novocaina si dopamina aduse cu noi pe nava in dar de pe pamant, bune pentru orice stopuri cardiorespiratorii divine,pentru insanatosirea Lui Dumnezeu,pentru concordia si prietenia noastra sincera cu Dumnezeu, cu toate duhurile si sfintii Raiului facand spume de ură și dispreț pentru calatoria noastra venetica pana la Ei, pentru incursiunea noastra frauduloasa in Rai, cu viteza luminii. Ca daca Dumnezeu n-a vrut sa vina la noi dupa logica si normalitate, ne-am dus noi de vii la El din prea multa iubire. Ca daca n-am putut vedea Raiul decat dupa moarte si nici atunci sigur, iata ca am procedat la escaladarea cu forta a Raiului procedand ca la razboi: Cand forta argumentelor nu e suficienta, se impune argumentul forței, chiar și pentru a-L descoperi si vedea cu forța pe Dumnezeu si al Sau Rai. Ceea ce-am vazut in incursiunea mea frauduloasa in Rai e un mister, Dumnezeu mi-a înnodat limba astfel ca nu va pot spune. Atat va pot spune ca in univers e un mare vid, un mare intuneric si un mare ingheț. Cu ochiul liber Dumnezeu nu se vede nicaieri, pare ca nu exista si n-ar avea nici o ratiune sa existe. Pentru mine asta nu conteaza. Pentru mine Dumnezeu nu există sau n-ar trebui sa existe pentru altceva decat pentru doua motive: unul este sora mea, iar al doilea este mama mea care tocmai ce-a murit pe 1 decembrie 2013 si a scris undeva pe un petic de hartie urmatoarea rugaciune: " IUBITE-VOI DOAMNE, VÂRTUTEA MEA. DOMNUL ESTE INTĂRIREA MEA ȘI SCAPAREA MEA ȘI IZBĂVITORUL MEU...!"