132) CĂUTĂTORUL DE FRUMOS
1) Un căutător de frumos poate fi oricine și poate căuta orice i se pare lui că-i frumos. În orice caz, gusturile sunt relative și contrare de multe ori astfel în cât ceea ce i se pare unuia frumos, altuia i se pare hâd, ceea ce unul sărută altul scuipă, ceea ce unul iubește altul urăște și viceversa. Și atunci nu poți să cauți frumosul spunând că ai dreptate decât din punctul tău de vedere. Dar nimeni nu poate spune că nu e frumos să cauți efectiv sufletul dintr-un om, să-l vezi și atingi, să-l cercetezi, să-l explorezi ca un explorator și nimeni nu poate nega că singurul lucru frumos într-un om e sufletul. Poate fi omul cât de urât sau rău la suflet cum se spune, tot are ceva frumos în suflet care e după unele opinii electricitate, după alte opinii elemente chimice combinate, după alte opinii duh sfânt suflat de Dumnezeu peste om în clipa nașterii. Iar duhul sfânt poate fi urât ? Sau pentru cei ce se îndoiesc de duhul sfânt atunci electricitatea și chimia din noi numită suflet poare fi urâtă ? E cel puțin interesantă. Nikola Tesla care a cercetat legile electricității, a fost revoluționar descoperind motorul asincron trifazat și transmiterea electricității la distanță fără fir, prin unde. Dacă astăzi nu se folosește această descoperire (a curentului electric care să umble și să fie captat din eter fără fir) e pentru că e prea scump și costisitor, nu se scot banii care se bagă și nu s-a găsit încă un alt geniu care se naște odată la două sute de ani, care să completeze și perfecteze această invenție și multe altele. Cred că nimeni n-a mai căutat curentul electric sau chimia dintr-un om numite suflet, nimeni n-a mai cercetat după alte opinii ce-a pus Dumnezeu în om numit suflet de ne mișcă, nimeni n-a mai făcut un desant într-o aventură în adâncurile trupului omenesc în căutarea sufletului, ca o scufundare cu batiscaful în tainele mărilor, gândind că sufletul unui om e totuși ceva atât de frumos, special și unic în regnul animal din care facem parte, motiv pentru care e și colecționat de Dumnezeu bineînțeles în clasorul său de suflete din Rai, iar trupul, suportul brut al luminii din noi se aruncă după ce expiră, direct la lada de gunoi din cimitir poreclită pompos mormânt. Iată de ce unii au ales să evite mormântul și gunoiul ce rezultă din ei după ce sufletul pleacă, și au ales să fie arși iar cenușa împrăștiată în cele patru zări. De fapt, asta e important în om și cât trăiește, și asta e ce și rămâne din om valabil, în funcție și peren, special, sufletul, așa zic unii, alții zic că nu mai rămâne absolut nimic, că odată defectat generatorul de curent numit trup, curentul electric din om sau chimia din el numite suflet dispar ca dintr-un conductor deconectat de la sursă, ca dintr-o eprubetă scăpată pe jos și spartă de chimist. Oricum, asta e omul, un suflet impregnat în trup ca un răvaș într-o plăcintă, și ca puterea kilowaților unei locomotive care se fructifică și înseamnă trasul unui tren și satisfacția călătorilor, restul fiind fier inert și fără viață, împreună cu cel mai important lucru care nu se vede pe tabela de anunțuri din gară : efortul ceferiștilor de a scoate fierul feroviar din starea de inerție și a-l însufleți pe glasul roților de tren. Așa este și sufletul omului. Este ideea de umanitate, de inteligență, de rațiune, este blazonul și sensul ființei diferită de maimuță și de animal și superior acestora, care toate transpar și emană din biologia unei specii obligată de evoluție să fie inteligentă, cunoscătoare și conștientă de realitatea de sine și din afara sinelui. Este astfel chimie sau electricitate sufletul ? Sau e efortul Lui Dumnezeu de a te scoate din neant și a-ți da un nume și un loc frumos sub soare, când putea să te facă o năpârcă respingătoare, o broască otrăvitoare și negânditoare dar nu te-a făcut. Când privești un om deci, când îi privești gesturile și asculți vorba, de fapt asculți și privești efectul sufletului ce activează în el, efectul direct al Lui Dumnezeu probabil. Că e chimie, că e electricitate din creier pe baza căreia funcționează și instinctul involuntar de respirație sau bătăile inimii, că e un duh suflat în corpul nostru de Dumnezeu, sufletul e interesul nostru de a trăi și a avea o ambiție, un plan sau o dorință, e zâmbetul nostru dintr-o poză și privirile prin care uneori vorbești când se spune că vorbești din priviri. Restul e carne, e anatomie goală, e codul numeric personal de pe buletin care-ți e luat de starea civilă când decedezi și nu mai trebuiești. Ce e deci sufletul fără de care nu mai ai identitate și valoare și care mai e intitulat "eu", ori "sine" ? E acel ceva ascuns în noi care arde ca focul unei lumânări, uneori la ambele capete pentru unii care sunt mai pătimași, care ne face să râdem, să plângem, să iubim sau urâm și când nici nu băgăm de seamă, gata : se închide mustăria, vinul s-a oțețit, se stinge focul lumânării, se termină balul și reprezentația sau orice a purtat numele de viața noastră și se zice că ne dăm duhul, adică iese sufletul din noi și se duce undeva... Unde Doamne iarta-mă se duce fără noi când eram atât de învățați cu el, când îl simțeam atât de durabil și valoros în sine ? Și de unde-a venit ? Din neant, ori din duhul suflat de Dumnezeu peste burta mamei noastre gravidă cu noi, cășunând și punând aceste suflete ale noastre ochii pe cazul nostru anatomic și medical să se cuibărească într-un trup de carne atât de vulnerabilă ? Pentru ce au pus ochii să se aciueze în noi ale noastre suflete, venite din tolba de cadouri și bunătăți cosmice a Lui Dumnezeu, să se cuibărească și crească tocmai într-un trup al nostru cu o carne atât de pândită de pericole, lesne stricăcioasă și sediu al tuturor bolilor, metehnelor și suferințelor ca apoi să plece fluierând din noi către Cer înapoi la Dumnezeu lăsându-ne baltă în boală și mizerie în agonie pe patul de moarte după ce și-au făcut treaba în noi ? După ce ne-au folosit corpul, ele pleacă din noi, aceste suflete venetice și ulițarnice prin toate coclaurile universului căci nu au nici o treabă sufletele în interesul lor celest cu tragedia noastră terestră socială și medicală pândită de stigmatul final al unei gropi sordide, negre, cu cruci bătute de ploile toamnelor peste care se găinățează în voie noaptea cucuvelele cimitirelor.
2) Deci mă mir ce și-au găsit de petrecanie cu noi aceste suflete înnobilate și atinse de buzele Lui Dumnezeu, care ni le-a suflat în chip de duh sfânt peste noi, ce ne patronează și ne parazitează într-un fel folosindu-ne drept suport, zid pe care să crească iedera lor, care sunt cu nasul pe sus având impozanța măreției judecând după fasonul lor că nu au interese mărunte, regionale, pământești și muritoare de rând ca noi ce vom fi aruncați expirați în gropi cu larve de cărăbuși ci vor, după ce se leapădă de noi în clipa morții a se însoți pe vecie chiar în părtășie cu însuși Creatorul Universului. Dar având aceste obiective celeste și transcendente este de neînțeles cum de au ales totuși sufletele să se însoțească o frântură de vreme cu noi bicisnicii, cu viața noastră legată cu ață, cu șandramaua trupului nostru de carne atât de sărmană și vulnerabilă anatomic și medical ?, când aveau la dispoziție aceste suflete ale noastre să însuflețească chestii rezistente și semețe, munți falnici, cascade impunătoare și păduri seculare ori păsări paradis frumos cântătoare... Ori puteau sufletele să nu se încurce, să nu se rateze și risipească în noi sărmanii vai de mama noastră ci să însuflețească curcubeie care să devină vorbitoare și cântătoare pe cer, ori planete care să nu mai fie de piatră seacă moartă și apă chioară ci să aibă gânduri cosmice și idei galactice, mărețe, cutezătoare și miliarde de ani de viață timp berechet să și le îndeplinească, ori puteau sufletele noastre să nu se încurce cu noi, lupi în piei de oaie ci să însuflețească cu sufletul lor uman câini care de atâtea ori sunt mai oameni decât câinii, atât de loiali, credincioși și iubitori pe viață cu omul de care s-au atașat... Dar nu ! Cu ajutorul Lui Dumnezeu sufletele s-au aciuat și cuibărit în noi și s-au ratat cu tot cu noi cei ce suntem copiii de pripas ai universului care în loc să fi avut un Rai de viață de trăit, prin mila Lui Dumnezeu avem iadul in copie pe pământ și suntem ciuca durerilor, dramelor și suferințelor ființelor vii din acest univers, care toți sfârșim ori în accidente teribile, ori în catastrofe, ori furați, batjocoriți și omorâți, ori murind de moarte bună, de multe ori cu zile, ori bătrâni și putred de bolnavi și sfârșiți în azile, ori niște cazuri închise în spitale și cu toate astea, deși vin de la Dumnezeu aceste suflete, au acceptat să trăiască în noi, culmea, în acel întuneric plin de sânge și boli care ne dau gata după ce au făcut tic tac zi de zi în noi până la scadență. Când vine scadența rebutului biologic în care degenerăm inexorabil și când văd sufletele dezamăgite că nu-i o scofală să-și fi planificat înfăptuirea visurilor și idealurilor celeste pe valurile turbate ale vieții în luntrea peticită a trupului care ia apă, își dau seama, suflete dezamăgite, că mai bine rămâneau în Cer lângă Dumnezeu decât să geamă în agonie de această dramă și acest stigmat al terorii și sfârșitului, a farsei macabre numită de Dumnezeu viață brodată pe niște trupuri ca epave inadecvate vieții. Ce este viața noastră decât un experiment nereușit al Lui Dumnezeu încercând fără succes să însuflețească o materie brută biologică cu duhul Lui sfânt alambicat o veșnicie în laboratoarele Sale creaționiste ? Trupurile noastre defecte patronate de niște suflete celeste este un hibrid nereușit, este o ironie la adresa principiului de fericire universală pe care ar trebui să le trăiască niște ființe numite lucrul mâinilor Lui Dumnezeu. De aceea, dezamăgite în esența, fasonul și așteptările lor, trebuie să înțelegem aceste suflete care hălăduiesc în noi, cât suferă din însoțirea cu noi o viață amărâtă, și să le dăm dreptate atunci când nu așteaptă decât să-și pună coada pe spinare, să-și ia tălpășița și să fugă din noi rupând pământul înapoi la Dumnezeu imediat în clipa morții noastre care nu le place.
3) Pentru că așa amărât și urgisit e omul în viața lui încât sufletul e singurul care poate spera o eliberare și o dezertare în lumea mai bună din Cer a Lui Dumnezeu văzând că viața n-are nici un sens pozitiv practic, că e o sumă de dureri și nevoi și trupul cu care plutești în derivă prin viață e un aparat de măsurare și experimentare a acestor dureri, nevoi și neajunsuri, care va deveni o epavă eșuată și se va arunca și băga în pământ, atunci tot omul sărman își pune toată speranța să rămână ceva după el, iaca sufletul acela să rămână, să nu moară omul ca un câine putrezit prin bălării ci ceva din el, ceva important, identitatea lui, gândurile lui și emoțiile lui avute o viață să zboare și să se salveze din corabia trupului care ia apă, se scufundă și moare ca Titanicul lovit de ghețar cum și noi nu vom scăpa nici unul fără să fim loviți de ceva : ori o boală, ori un accident, ori un dușman. Căci nu suportă omul gândul să știe că după ce moare exact ca un câine, exact ca un șoarece hăituit de motani pe sub hambarul cu păpușoi, totul și tot ce-ai fost, ai gândit și simțit se pierde ca și cum nici n-ai fost, așa că i-au zis suflet la ceea ce cred că-i în ei celest și nobil, care se salvează din falimentul vieții undeva în Cer lângă Dumnezeu care va începe să mângâie sufletul omului și să-l izbăvească așa cum știm din cărțile sfinte. Am vrea să știm totuși dacă nu-i cu supărare unde-i în noi și ce face acum acel suflet, reprezentant al nostru în Cer lângă Dumnezeu, că noi știm ce va face atunci după moarte, va fi în părtăşie cu Dumnezeu după cum se zice dar nu știm ce face sufletul în noi acum, cum arată cât suntem vii dacă i se zice suflet, cum arată ecografia lui, RMN-ul lui și care-i treaba și locul lui toată ziua prin om. Se tânguie el oare că și-a pierdut timpul și vremea cu noi ? Sau se bucură uneori când mai gustă unele puține și rare clipe de fericire ?
4) Fericit sau amărât, unde îți stă ascuns sufletul ? Ți-e sufletul în cap ? În inimă ? În raza privirilor ce iese din ochi ? În șoaptele de drag și de mângâiere ce le culegi și sorbi de pe buzele unui om drag ? Acela e sufletul ce-l atingi al unui om ce-ți spune că te iubește ? Sufletul lui iese atunci pentru câteva clipe de tandrețe afară din omul drag ca un cosmonaut afară din naveta lui spațială legat cu cordoane de siguranță și ajunge în urechile tale de-ți spune că te iubește, ajunge în ochii tăi de plânge pentru tine pentru că-i ești drag și prețios până la cer. Apoi când tandrețea se termină, când se termină vizita de iubire la vorbitor, sufletul omului drag se întoarce înapoi în trupul lui și tu rămâi după el totdeauna cu un dor. Și tu ai un suflet pe care sufletul omului iubit dorește să-l atingă, să se mângâie și încarce de el, dar n-o poate face decât in rarele, extrem de rarele clipe de tandrețe și iubire, uneori unice, alteori lipsă, încât unii ajung să se iubească de la distanță, să se iubească cu sufletele care le ies răzvrătite din trupurile depărtate de vicisitudinile circumstanțelor vieții ca o tărie dintr-un vin destupat și se întâlnesc în randevuul lor de simțuri, de spirit, fără să aibă nevoie de trup, ca niște albatroși care plutesc săptămâni, vânează și chiar dorm zburând, fără un petic de pământ în mijlocul oceanului. De ce-i place atât unui om care te iubește, de sufletul tău ? Căci te privești din cap până-n picioare și știi că sufletul e-n tine (încă), trebuie să fie în tine că doar nu e la distanță și funcționezi cu el prin wifi, dar nici tu, posesorul lui nu știi cum e. E un gând ? E o emoție ? E un curent electric continuu sau alternativ de ordinul nanoamperilor ? Poate fi el detectat și măsurat cu ampermetrul sau cu ce ? În căutarea zadarnică a propriului suflet, despre care știi doar că se află în tine într-o stare indefinită, ciudată, ezoterică, te surprinzi ascultând cum îți zvâcneşte inima, îți auzi intestinele cum chiorăie, știi că în tine lucrează ceva automat, sufletul e la munca de sus la comandă, toate organele sunt la munca de jos la execuție și pun mână de la mână și într-o sinergie încăpățânată și în final perdantă se zbat, mă mir ce sens universal le mână, să te țină viu o vreme, să te țină temporar salvat de neființă, uneori se mai defectează câte-o piesă chit că nu există magazii cu organe de om ca piese de schimb pe stoc ca să cumperi fie și cât de scump o costa o inimă, un ficat sau plămân ceva dar să repari totuși ceva, o venă sau un zgârci care dacă nu mai funcționează îți bagă în ruină și faliment toate celelalte organe care nu mai pot face nimic și clachează din cauza venei sau zgârciului buclucaș stricat.
5) Cu buclucul și cu defectul în tine, nu sunt nici revizii planificate ca la mașini, ca astfel un doctor sau Dumnezeu, cineva calificat să te asigure că au depistat problema, defectul, stricăciunea și nu mori cu zile, că mai trăiești în termenul de valabilitate, că astfel te vor repara după știința și puterea doctoricească sau dumnezeiască cineva : un doctor sau Dumnezeu. Când nici doctorul, nici Dumnezeu nu mai au ce-ți face, ai vrea să vezi în tine ce naiba s-a stricat și nu mai merge, să pui să strângi ceva care curge, care a degenerat, care scârțâie, dar nu poți să tai, să repari și să strângi, să lipești în tine venele, propriile tale vene care o să-ți pocnească, pentru că nu ești doctor și ca o ironie știi că putea exista un doctor priceput la care nu ai norocul sau banii să fi fost pe mâna doctorului sub monitorizarea și harul salvator al lui Dumnezeu cu atotputernicia Sa, ca să dea în gând gândul cel bun acelui doctor care te putea petici și repara cât decât ca să mai ții o vreme, ca cineva căruia îi ești drag să îți spună ca în vers Nichita Stănescu : "Ce bine că ești ! Ce mirare că sunt ! , Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt".
6) În căutarea propriului suflet pe care n-o să-l găsești și dibui niciodată în tine în întunericul acela plin de bacterii, viruși sau molime, te mângâi cu gândul că el e totuși în tine, și așa dintre bacterii și sub asediul lor el vorbește când tu vorbești, el simte când tu simți, el se cherchelește când te dedulcești la șprițuri și alte plăceri, el iubește pe cineva când iubești, sau urăște după caz, tu ești numai o carcasă pe care sufletul ți-o păpuşăreşte după cum vrea și îl taie capul, așa că după cum se și spune în proverb, dacă sufletul adică capul face, curul trage toate ponoasele și toate consecințele pe care le-ai tras în viața ta pân-acum.
7) Mai mult ca sigur sufletul ți-o face. El te conduce către succese, el te afundă în drame, nu există noroc, sufletul îți face norocul sau nenorocul, el coordonează, el decide să ai succese sau să calci în străchini și să-ți ratezi întreaga viață. Și când te gândești că la fereastra ochilor tăi, sufletul care n-are voie să iasă din tine și să se ducă cu dor de ducă undeva înainte să dea Dumnezeu verdictul de plecare, stă toată ziua și se uită pe geam, prin fereastra ochilor tăi ca o pisică închisă în casă, ca o maimuță capucin ce face semne și giumbușlucuri trecătorilor de afară care bat în geam uneori unii din ei, unii oameni se apropie de tine și ar vrea să ia pisica sau maimuțica aceea simpatică în brațe, s-o mângâie și s-o alinte cum și tu ai vrea să ții în brațe pisica sufletului cuiva și s-o alinți, s-o mângâi iar ea să toarcă și să-şi înfoaie blana, să se înalțe pe picioare în dansul acela pisicesc al pisicilor mângâiate cu cozile ridicate sub degetele mângâietoare de om bun și milos care nu trage mâțe de coadă, nici nu le taie cozile, nici nu le pune potcoave de coji de nuci cu ciment.
8) În zadar tot cauți după acel ceva magic din tine sau dintr-o ființă iubită numit suflet, că nu-l vei putea ști, atinge sau mângâia ca pe-o pisică alintată, pentru că sufletul este doar în cap, în piept, în inimă sau în ochi unde mereu face naveta de colo până colo. Și atunci, cum de propriul tău suflet, adică de tine te-ai săturat și plictisit până-n gât să cauți, iată cum omul cășunează pe alt suflet gândind că-i mai acătării decât tine, pe sufletul unui om iubit ce are ceva magic și exotic ce nu ești tu și cum omul trebuie să se descarce de această nevoie a căutării, a atingerii, comuniunii și mângâierii a ceva magic dintr-un om, vrea să mângâie și dezmierde un om drag cu totul și în tot trupul, doar îi va găsi, atinge și pipăi astfel indirect cumva și sufletul, acel ceva magic și prețios în om ce dă și împrumută privirilor viață și farmec ce te atrage de cine ți-e drag.
9) Cum poți să prinzi și să mângâi sufletul, pisica de la fereastra ochilor unui om iubit, decât sărutând pleoapele ochilor dragi și iubiți ? Atunci pisica fuge de la fereastră și în drumul ei înapoi către inimă unde-i e casa, o prinzi pe buzele ce le săruți cu foc, o atingi numai un pic, pisica fuge și tu continui cu vânătoarea. Până să intre înapoi în inimă unde-i e locul, orice bărbat știe că sufletul, pisica aceea închisă în trupul unei femei trece întâi prin piept, umblă prin pieptul ei ca o pisică pe gard. Și atunci din instinct, din intuiție se apucă bărbatul și soarbe, soarbe cu nesaț din pieptul femeii până pisica atinsă de sărutare fuge și se cuibărește în inimă, se urcă pe casă unde e casa ei, unde e mare zarvă în iureșul dragostei și nu-i e deloc comod când dragostea-i de foc și inima bate ca nebuna asurzitor. Fuge și din piept sufletul, frumusețea și farmecul femeii iubite transfigurat în pisică și se duce această pisică, "speriată" de dragoste, prin tot corpul femeii. Iar bărbatul, asta caută, asta vânează, caută în trupul ei să atingă unde e ascunsă frumusețea și farmecul dintr-o femeie cărora li se zice suflet, și în această căutare a sufletului, nici un loc din trupul femeii nu rămâne nevizat. Există impresia că ai găsit și ai atins sufletul unei femei doar după ce faci dragoste cu ea. Și ea vrea acest lucru căci știe că acel lucru prețios închis în ea nu poate fi prețuit, atins altfel, acel duh, acel abur, acel curent electric căruia i se zice suflet și dă identitate și sens unui om, decât atingând și mângâind trupul ce-l sălășluiește.
10) Nu poți să faci dragoste cu o femeie, nu poți nici măcar sex să faci dacă nu ai un imbold generat de frumusețea și farmecul ei aduse de sufletul ce-l are în ea. Când vrei s-o iubești și s-o dezmierzi te va crede vreodată o femeie că vrei să-i iubești și contempli frumusețea dată de sufletul ei ce emană din trupul ei ca un parfum de trandafir ce înnobilează viața din fibrele corpului ei și din gesturile ei ce te încântă ? A avea o femeie pur și simplu pentru carnea ei, ori a o dori și iubi din dragoste ? Sunt două forme similare dar nu identice ale interesului masculin funciar cu care este dotat fiecare bărbat din naștere. Atâtea femei pe care nu le-ai avut, împreună cu atâtea femei pe care le-ai iubit din dragoste și nu te-ai bucurat de dragoste căutând în trupul lor în fiecare sărutare, mângâiere și frământare pătimașă frumusețea lor definită ca suflet, căutând avid ca un câine flămând după un os ascuns, iată interesul bărbatului în căutarea frumosului din femeie, în căutarea sufletului ei ascuns în trup, migrând între ochi, piept, inimă și pulpe, totul ascuns sub rochie. Cuvântul însuși rochie este un cuvânt excitant pentru un bărbat căutător de frumos în femeie. Cum poți să definești această căutare și să-i motivezi unei femei iubite că vrei să-i iubești minunea aceea ce arde în ea ca o flacără ascunsă și magică ce te vrăjește încât nu te mai poți considera om ci căutător de comori, bondar îndrăgostit de polenul frumoasei flori ? Frumusețea e relativă, este dată în principiu de farmecul unei femei, pregătit și dospit de sufletul ei gingaș și sensibil ce o înnobilează și o fac să fie adorabilă, iubită, dorită, atrăgătoare. De câteva ori ai lăcrimat pe sânii unei femei, de bucurie, de satisfacție ca un căutător de comori ce poate spune evrika de căutarea lui încununată de succes. Iată, iubindu-i trupul, i-ai atins de câteva ori sufletul din trupul acelei femei care-ți place, acel suflet, acel "nu știu cum" și "nu știu ce" ce te face s-o cauți, s-o adori, s-o vrei și s-o vezi în toată goliciunea ei atrăgătoare și demnă de a fi iubită pentru că viața din ea care se numește suflet o face să râdă gingaș și candid, să te placă și dorească și ea la rândul ei, să te înțeleagă. Astfel încât dacă Raiul n-ar exista, el ar fi suplinit de cele câteva femei pe care fiecare bărbat le-a iubit pe fiecare în felul ei cu patimă și jind trup și suflet după plăcerea și mângâierea lui. Sufletele ne mișcă, ele ne trag sforile, ele ne însuflețesc și dau valoare și sens ca o sticluță de parfum ce are sens doar cu parfum în ea, ca un card ce are valoare doar când sunt bani în cont. Nu poți să atingi o femeie făcând abstracție de sufletul ei, de viața și splendoarea ce o împrumută eul ei trupului ei ce arde în patimă de dorință și pasiune pentru tine cu răspuns adecvat la dorința și pasiunea ta. Ori fără răspuns. Poți să iubești și dorești și în taină sau în zadar. Cum îi poți defini și justifica unei femei când îi spui că o dorești ? Ce dorești de fapt ? Poți dori să îmbrățișezi o femeie din dragoste și pasiune numai din motivul și instinctul patimii carnale, numai din motivarea erecției ce vine doar din gândurile dulci cu care o decorezi pe acea femeie din cap până-n picioare ? În fapt erecție înseamnă gând obsesiv pe tema scontată a unei clipe de fericire și voluptate a bărbatului și dorință de întâmpinare de gând din partea femeii. Doar astfel, prin împărtășire din partea ei puhoiul de hormoni ai fericirii, de dorință de voluptate se eliberează din creierul bărbatului, pleacă din creierul mare și creierul mic pe calea nervilor spinali către al treilea "creier", bunul lui cel mai de preț cu care bărbatul simte și percepe sensul cel mai propriu și direct al existenței masculine care e căutarea continuă a procesării farmecului și frumuseții femeii. Doi ochi plini de viață și farmec și grei de dragoste din partea femeii îți sugerează ca bărbat că acolo în interior, în pieptul ei se întâmplă ceva : e doar sufletul din ea, delicatețea feminină ce își susțin în duet recitalul și regalul de frumusețe. Nu poți muri și nu ai înțeles nimic din viață și din bucuria ei până când ca bărbat nu ești prezent și nu guști acest spectacol al frumuseții femeii ce o definește, ce vine din interiorul ei și dă farmec exteriorului. Interiorul ei e sufletul și n-o poți iubi dacă nu ar avea suflet. Nu știu cum unii, de fapt îi înțeleg, pot iubi păpuși din silicon fără suflet. Ei suplinesc lipsa vieții din păpușa de silicon cu imaginația lor bogată care înlătură acest neajuns. De fapt sunt de înțeles atâția oameni singuri și complexați care nu pot spera la o iubire ! Dar nimic mai frumos decât să iubești o femeie cu suflet, să i-l culegi și extragi din trup prin mii de sărutări peste tot, doar prinzi pe undeva acea pisică care miaună alintată în ea s-o mângâi iar ea să toarcă. Dar dacă cea mai frumoasă și apetisantă femeie este moartă și evident nu are suflet pentru că sufletul a ieșit din ea și s-a dus la Dumnezeu, nu te va mai atrage decât sufletește, nu trupește. Trupul fără suflet în el e o simplă carcasă de carne inertă și trebuie să asiști și să vezi autopsii ca să vezi ce-nseamnă un trup de om în toată "splendoarea" anatomiei lui sangvinolente și deloc atrăgătoare în lipsa sufletului. A face dragoste sau sex ? Aceasta-i întrebarea. Până la o vârstă, la vârsta tinereții, bărbații sunt mânați în preponderență de nevoia de sex, e suficient pentru nevoia lor. Unii, printre care mă număr și eu au împodobit acest sex cu cuvântul dragoste ca o nevoie și motivare sine qua non și cu tot ce definește ea, pentru interesul, plăcerea și bucuria de a fi, ceea ce am descris în amănunt în rândurile de mai sus. Și deși sunt aproape bătrân, nici azi nu m-am lecuit de această boală pe care o am din tinerețe iubind năvalnic și pasional, asta e, mulți bărbați fac așa, înmormântând în mine, în cel mai viu deocamdată și pătimaș mormânt tot ce-am iubit, tot ce n-am putut iubi, tot ce-aș fi putut iubi. Aceasta e balada oricărui bărbat care este în sine și genetic un căutător de frumos pentru că altfel n-am mai vedea femei măritate și nici amorezate.
