110) UN DUMNEZEU CARE S-A MURDĂRIT PE MÂINI DE LUT

110) UN DUMNEZEU CARE S-A MURDĂRIT PE MÂINI DE LUT

  1) Un Dumnezeu care s-a murdărit pe mâini de lut făcând primul om e un Dumnezeu care s-a compromis și și-a pierdut timpul de lucru și producție a formelor de viață, inutil și irecuperabil odată pentru totdeauna. Un miliard de treburi mai importante în univers Îl așteptau pe Dumnezeu să le gestioneze și El și-a ales cu precădere aceste chestiuni efemere, oamenii, buruieni și trestii gânditoare, să-i creeze și să se îngrijească de ei, să-i arunce în lume pe piața universului și să le spună ceremonios și machiavelic : "De-acum înmulțiți-vă, creșteți, trăiți și umpleți pământul !". Curat machiavelic și câinos a lucrat Creatorul asupră-ne căci nu ne-a hărăzit nouă, Tatăl nostru din Ceruri, direct și nemijlocit moștenirea directă din Cer fiind fii și fiice ai Lui, făcuți de El fie și din lut, ci incredibil și inexplicabil, Dumnezeu nu a pus în destinul nostru o bună și curată, părintească intenție divină ci am fost toți pe-un capăt surghiuniți de El pe un pământ al chinurilor și pătimirii, plin de pericole, suferințe, boli și dușmani,  pentru vina moștenită a primilor proști și încăpățânați pe care i-a făcut, Adamii, deoarece n-au ascultat de porunca divină de a nu mânca mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Văzând asemenea poznă că au mâncat merele interzise, primii creați ai Lui Dumnezeu, niște vădite rebuturi creaționiste pe încrederea, cinstea și corectitudinea cărora n-a putut conta, Dumnezeu s-a răzbunat pe toți descendenții lor și a poruncit din sudoarea muncii să ne câștigăm toți existența iar femeile în dureri să nască prunci. De aceea, multe femei nemaisuportând, au ales cezariana. Iată dar că iubindu-ne atât de mult, pentru fiecare om Dumnezeu a dat indubitabil această dispoziție malefică de a exista și odată cu ea, fiecare a primit pe cap ca pe o molimă și fatidică ursire, neajunsul de a se fi născut. Căci a fi și a te fi născut în decorul și paradigmele acestei mizerabile realități terestre indiscutabil sângeroase și nondivine, este clar pentru creatura inteligentă, omul, nu și pentru celelalte dobitoace, săracele ale regnului animal, un neajuns suficient de remarcabil și tragic pentru om, oricât s-ar mândri Dumnezeu pentru crearea lumii și-a oamenilor închinători și religioși și pentru asta s-ar aștepta să-i mulțumim că a avut inspirația cinică de-a ne fi făcut ca să ne simțim ca niște lepădături ale universului ce suntem,  colcăind în mocirla tragismului nostru într-un colț al Căii Lactee pe planeta Terra, casa și mormântul nostru.
 
  2) Este un neajuns evident și tragic că te-ai născut ca și om, ca și produs și intenție a oricărui Creator ar fi avut pretenția că te-a făcut din lut sau altceva suflând duh sfânt peste capul tău plin de păduchi pe afară sau autism înăuntru. Cât cinism și lipsă de viziune sau bună intenție divină poate să aibă un demiurg creator cum a avut al nostru numit Savaot sau Iehova, ori numit altfel în alte două sute de nume câte religii sunt, ca să nu stea locului cuminte în neagra Lui singurătate cosmică, în schimb cinic pe toți să ne facă bolnăvicioşi și lesne pieritori, efemeri și muritori de profesie, când viața tuturor oamenilor ce a urmat de la Facerea Lumii și prin strămoșii noștri până la noi este evidențiată în timp și istorie de concretul însuși dramatic și sângeros al conținutului ei prin ceea ce numim necazuri și greutăți de toate zilele ale fiecăruia ! Fericiți de nu eram niciodată scoși din neant și făcuți așa cum s-o nimeri de Dumnezeu care ideal ar fi fost să fie în concediu ca să nu mai trebuiască să se ocupe să lucre ceva atât de stricat și să ne facă pe noi de-am ieșit așa pozne ale firii ! Dacă nu eram și barem nu ne nășteam iar Dumnezeu stătea departe și cuminte de aceste intenții ale facerii și modelării noastre atât de cârpace și dramatice dintr-un boț de lut, măcar nu aveam nici unul nici ce câștiga, nici ce pierde în dulcea platitudine a neantului și neființei de dinaintea nașterii, de dinaintea oricărei inspirații divine a Lui Dumnezeu de a se apuca să facă ceva, găsind cu cale anume să facă viața ta și a mea, drame inexorabile pândite de declin promis și asigurat din chiar debutul lor. Ți s-a spus și promis clar omule că din pământ ești și în pământ te vei duce deci nu știu ce beneficiu moral și valoric în sine poți dobândi din această ipostază funestă și sordidă a transformării omului în pământ și mizerie ori de dinainte de naștere, ori după moarte, efect al poruncii și ordinului discreționar divin care îți stigmatizează întreg înțelesul și bucuria vieții dacă o mai aveai, ca să sucombe în noianul necazurilor și dezastrelor vieții tale, unele promise, altele instantanee, și să te aștepți că la urmă vei avea parte și vei fi tu însuți ceea ce ai fost, pământ negru sau galben, cadavru final putrezind în acest pământ în care ai parte de spectacolul final dezagreabil și horror al beznei cavoului și ospățului viermilor tăi. E stupid să negi această tristă evidență a neajunsului existențial în destinul uman, hărăzit așa de către cine altcineva decât bunul Dumnezeu, când cu nimic nu te alegi din alegerea și planul Lui Dumnezeu de a se ocupa cu ceva în univers, găsind cu cale de a cășuna pe oameni și de a te face pe tine bunule samaritean din lut care s-a transformat în carne canceroasă pe care nu vrea să ți-o iei cu tine în Rai, gardienii îngeri păzitori ai Raiului oprind cu săbii de foc lutul, hoitul și mizeria noastră la intrarea în Rai unde totul este antiseptic după cum știm. Este incredibil cum de a catadicsit Dumnezeu de a-ți pune inteligență în cap odată cu păduchii și conștiință de sine odată cu angoasa existențială, stresul și depresiile hărăzite de uzarea vieții dată de Dumnezeu ca să vezi cât de trist și nenorocit ești și cum te-a pus să trăiești pe pământ ca într-un surghiun și ca o pedeapsă moștenită de tine de la strămoșii tăi Adamii, pentru a căror prostii plătești și tu cu vârf și îndesat prin viața ta, prin carnea ta, prin lacrimile și durerile tale pe care Dumnezeu ni le-a dat bucuros și radios tuturor fără să anticipeze ce nedreptate ne face, ce pocinog și genocid al firii ne face datorită urmărilor îndeletnicirilor divine atât de tragice asupra noastră.

  3) Nu te alegi cu nimic bun din conștientizarea faptului că te-a făcut Dumnezeu dintr-o carne care-a generat pe de o parte boli, pe de altă parte inteligență în tine, decât cu urzicătorul gând că nimic nu-ți priește și nimic nu-ți e de folos, nici carnea, nici inteligența, nici viața și nici moartea, singurul beneficiu și acela postum fiind un cap plin de visuri despre Rai și locul tău în acea împărăție tardivă a inevidenței și nonsensului. Dându-ne inteligența și conștiința de sine Dumnezeu a crezut și ne-a îndemnat și pe noi să credem că ne face un mare favor pe care nu l-a dat și dobitoacelor dar iată, ele fără minte sunt fericite pe când noi cu inteligența și spiritul analizei noastre, noi oamenii creați de Dumnezeu am văzut pe baza datelor imediate ale realității că este imposibil ca fiind pretins făcuți de un Creator bun și divin să ne alegem cu o soartă atât de amară terestră, să fim atât de evident singuri în univers, atât de patologici, nenorociți și triști. Cu mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, bună, rea, am văzut și înțeles cu această minte proastă că El, divinul este cel mai probabil o posibilitate și o bună intenție a universului utopică decât o certitudine cu atâtea clamate calități și atotputernicie cu care nu putea și era neverosimil a face o lume atât de precară și nereușită în fapt precum e această lume a noastră. Dacă încăpățânați și puternic îndoctrinați religios tot mai credem cu putere că am fost făcuți de acest vis din urmă al nostru numit Dumnezeu, trebuie să înțelegem și să ne asumăm ca și subproduse manufacturate ale acestei probabilități numită Dumnezeu realitatea cum noi oamenii simțim pe pielea noastră cum suntem creați într-un mod atât de neinspirat și nefericit, de-a dreptul păgubos pentru noi astfel încât constatăm pe baza tristelor și nefericitelor date ale realității noastre curente mizerabile că suntem o specie în derivă și declin din chiar clipa Facerii dacă a existat o astfel de Facere dovedită fatidică pentru noi din chiar faptele sângeroase ale istoriei lumii. Aceste milenii și ere fatidice de fapte sângeroase în istoria omenirii care au urmat imediat Facerii Lumii și până în ziua de azi și vor dura încă hăt până la sfârșitul lumii nu dau semne că se vor sfârși curând sub patronajul acestui Dumnezeu de serviciu în vogă al nostru. În continuare totul va fi tragic în istoria omenirii și a fiecărui individ în parte până la sfârșitul lumii până când ne vom măcelări până la ultimul, noi, copiii unui Dumnezeu care a pretins că ne-a făcut bine, apoi ne-a pus într-o lume bună făcută în șase zile pentru care s-a odihnit o zi, iar privind totul în ansamblu a zis că e bine foarte tot ce a făcut. Dacă omul, Operă de căpătâi a Lui Dumnezeu este bun, și dacă mulțumit de această muncă a Facerii Lumii și omului Dumnezeu s-a odihnit o zi dormind obosit neîntors,  dați-mi voie să cred că Dumnezeu nu știe ce a făcut ori mai degrabă nu are vină căci este doar o himeră și un produs al visurilor și imaginației omenești, dacă nu cea mai mare gafă a umanității cum spunea Nietzsche. Căci fiind atât de răi cum suntem, orice Creator responsabil purcedea îndată ori să îndrepte ceva la noi, ori măcar să-şi ceară scuze universului că a greșit și a dat chix cu ființele create, fără a mai căuta să mai dreagă mohorul dând vina pe diavolii care ne corup și ne umplu de toate tarele, defectele și neajunsurile noastre umane. Totul fiind continuu și neschimbat în rău așa precum este în istoria neagră și sângeroasă umană, dovedește că un Dumnezeu dorit al armoniei este o pură utopie umană, iar oamenii sunt pure rezultate ale evoluției biologice, supunându-se toți legii entropiei și a haosului care guvernează întreg universul, de unde ne vine și nouă pe pământ sursa de rău și de fatidic, de necaz și nefericire, Dumnezeu inexistentul neavând de fapt nici o vină în acest ultim caz când după evidență nu există. De cum îi dăm Lui Dumnezeu o șansă la existență, El, autorul moral al facerii noastre își ia după logica responsabilității supreme și răspunderea supremă pentru tot fatidicul existenței noastre. Căci este fatidic pentru noi totul ori că ne atribuim a fi făcuți de Dumnezeu, ori că suntem produse ale evoluției biologice terestre naturale în sute de milioane de ani. Omenirii îi place să creadă însă, asta o liniștește profund, ca să zică despre ea că e făcută de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Este imposibil acest lucru din moment ce suntem urâți și răi și totul ne este dăunător și fatidic. Este imposibil să fim produse finite și entități vii ale Facerii iar Dumnezeu perfectul și atotputernicul să nu fi anticipat că făcându-ne ne-a dat pe cap un major neajuns și inconvenient atât de evident exprimat prin lacrimile și of-urile noastre, prin suspinurile suferințelor noastre sau gemetelor noastre de durere ale bolilor și suferințelor cele de toate zilele care rod din noi și destinul nostru dintotdeauna. Așa trebuiau să se chinuie niște plămade ale Lui Dumnezeu ? Toate suferințele noastre, adunate ca și un exponent dramatic și determinant al vieții noastre triste terestre reprezintă atât de evident și fără tăgadă neajunsul de a ne fi născut, cum spunea Emil Cioran. Atunci unde e urmă de Dumnezeu aici fără ca El să aibă remușcări pentru ce rebut a făcut în cosmos dându-i denumirea de Facerea Lumii și punând în ea să trăiască un exemplar atât de nereușit și oropsit numit om ? Este imposibil ca Dumnezeu să fie mândru și exuberant pentru că ne-a făcut astfel ca să fim tot ceea ce suntem. Un Dumnezeu al rațiunii, intuiției, milei și părtinirii pentru specia Sa preferată, oamenii, copii declarați ai unui Tată Ceresc care se pretinde, nu putea fi atât de indiferent scoțându-ne din neantul dulce și comod al neființei și lansându-ne pe piața universului ca să avem obrajii plânşi și carnea plină de bube, metehne și dureri iar mintea atât de bolnavă de autism și cretinism uneori la unele exemplare, ori la altele îmbălsămată de narcoza sentimentului izbăvitor că abia în Cer vom scăpa de toate aceste neajunsuri terestre, dureri și mizerii ale vieții. Tot spațiul infinit al universului era neîncăpător pentru fericirea noastră în viu. Doar în cealaltă lume, în alt univers paralel și virtual, în transcendent și în Rai, adică în autoamăgire și minciună putem să trăim o cură placebo a fericirii, nu în realitatea nemijlocită și palpabilă înconjurătoare, singura pertinentă în care nu avem dreptul să trăim fericirea cu simțurile noastre vii. În fapt oricine se poate pretinde Dumnezeu și poate promite pe lumea cealaltă a morților și irealității tot binele din lună și din stele și fericirea utopică dragă imaginabilă enoriașilor și închinătorilor cu frică de Dumnezeu. Un examen și probă certă a competenței și bunei intenții divine presupune hărăzirea fericirii supușilor într-o lume reală, evidentă și practică a realității și nu una pretinsă și închipuită din Cer. Un Dumnezeu al geniului și bunei intenții nu ne lăsa să trăim de-a pururi pe pământ în aceste chinuri existențiale îmbălsămându-ne doar cu nădejdea inutilă și iresponsabilă a salvării și izbăvirii cururilor noastre după ce murim, în starea defunctă de postumitate într-un Rai tardiv și devenit astfel inutil, pentru ca apoi, mulțumit de starea stabilă a suferinței noastre numită viață să uite de noi ca o țestoasă de ouăle ei îngropate în nisip și să plece în lumea discreției absolute și încăpățânate, în vidul înghețat al universului în care se ascunde de noi acest Creator al nostru, în capriciul vanitos și nesuferit al discreției Sale infinite și de neînțeles. Rămași singuri în spațiul nostru vital tragic al realității înconjurătoare, despărțiți de buna intenție,  eficacitatea și pavăza unui Dumnezeu terestru care a rămas în capriciul Său ambițios și încăpățânat cu totul în Cer și în transcendent de unde ne livrează chemări disperate la credință inutilă și reclama panaceului grijii și iubirii virtuale pentru noi cei la viață și la chin terestru efectiv oropsiți și condamnați, noi Îl privim totuși cu evlavie și credință pe Dumnezeu care pare că și-a făcut treaba și e atât de mulțumit de acolo din Cer făcându-ne bezele religioase, iar noi aplaudăm frenetici, fanatici în credința noastră și exuberanți grija Lui Dumnezeu pentru noi ce nu transpare din realitate ci doar din filele tuturor cărților noastre de rugăciuni ce ne seduc sufletul, mintea și inima să-i acordăm Lui Dumnezeu tot creditul, atenția și iubirea noastră patologică. Astfel liniștiți și sedați de puterea credinței și rugăciunilor noastre către vidul universului unde e ascuns definitiv Dumnezeu, noi oamenii suntem mulțumiți și nu ne mai trece prin cap să-L întrebăm pe Dumnezeu totuși pentru ce nu ne-a scutit de pericolele ce ne vor paşte în acest spațiu dramatic al realității pentru tot ceea ce facem și pentru ce făcându-ne astfel mai are inima să asiste la viața noastră în mizerie și să fie Călăul nostru din urmă și să ne sărute pe fruntea muribundă făcându-ne atât de fericiți că ne vom duce în Rai, adică niciunde ?

  4) Mulțumiți de rația de morfină a credinței care ne scapă de toate vătămăturile morale și fizice și ne oferă un confort psihic interior suficient, nu mai putem avea tupeul și nu mai putem avea curajul și insolența să-L întrebăm pe Dumnezeu cu ce-L încălzește pentru că ne-a hărăzit tristul nostru destin terestru prin care am fost scoși din neant, dați vieții cu chinurile și dramele ei pentru ca apoi să fim maziliți în execuția inexorabilă a bolilor și durerilor lor aferente. Având credința în Dumnezeu sădită vie în conștiința noastră, nici nu ne mai pasă că bolile și durerile noastre sunt rampa de lansare către moarte, către clipa ei indubitabil agonică când căscăm larg gura după aerul vieții dar nu mai reușim să respirăm și sfârșiți gemem și ne crispăm mâinile și picioarele într-o încleștare și zvâcnet inutil al agoniei morții cu durerile și senzațiile ei amare și strepezitoare de-a ne mai ține o secundă de un pai și simț al vieții, după care gata, am plecat la Dumnezeu cu transpirații de muribund pe frunte ! Nu murind bolnavi trebuia să ne ducem la Dumnezeu ci trăind și mai vii și sănătoși ca oricând. Cum poți pleca la Dumnezeu și să eludezi așa dramă care ți se întâmplă ? Acest scenariu : boală, durere, scrâşnet din dinți, agonie, moarte, Rai sau iad este alienant și intolerabil uman și nu putem admite că ar exista un demiurg care să hărăzească propriilor creaturi așa ceva, așa genocid existențial și mizerie a oricărui plan creaționist simpatic și reușit. Nu putem pricepe sau admite (decât dacă nu ar exista într-adevăr un Dumnezeu) cum finalmente, după ce toți suntem macerați și frăgeziți, pregătiți prin toate suferințele, metehnele și bolile noastre pentru moarte, Dumnezeu urmează să ne dea inopinat într-o zi lovitura de grație și dispune să fim executați prin moarte și toate amintirile și senzațiile sufletului nostru să fie pierdute și volatilizate ca și cum nici n-au fost, murind și dispărând tern și insignifiant ca orice bestie și vietate a regnului animal care nu a avut sentimente, trăiri, gânduri, vise, emoții, amintiri și nici norocul de a se simți cum ne simțim noi oamenii, mândri că suntem fii și fiice ai unui Tată ceresc. Este inadmisibil să privim acest spectacol dramatic uman și cum pierim toți asemeni câinilor și pisicilor călcate de mașini pe stradă ori de boli trupești ce scot din noi toate plânsetele și gemetele de durere și ne aduc cadou o moarte universal valabilă indiferent că ești orătanie ori om religios cu mândria credinței într-un Tată Ceresc de acolo de sus care te iubește. În această iubire divină de acolo de sus e ceva care nu se leagă, e ceva care nu se potrivește și nu are corespondent cu verosimilul și cu ceea ce pățim noi dramatic de fapt pe suprafața acestui pământ. Teatrul sângeros al vieții noastre se numește dramatic și cu aceasta Dumnezeu ne-a dat o palmă usturătoare și ciocoiască peste destinul nostru incredibil de trist și s-a compromis irecuperabil ca și demiurg ordonator și manufacturier de creaturi.  Cei ce vorbesc de Rai și de o viață mai bună după moarte în acel loc alegoric, ar trebui să le fie rușine și biciuindu-se cu spini și autoflagelându-se în toate chipurile ar trebui să aibă decența să se sinucidă în masă, să se schingiuie singuri râzând de durere,  arătând că nu le pasă de carne și de durerile ei, că nu țin la carne și la viață și la senzațiile și deșertăciunile ei când Dumnezeu ne cere să ne îndreptăm toată atenția și interesul către lumea cealaltă ireală a morților și a inexistenței, a nonsenzațiilor carnale. Pentru ce mai țin toți credincioșii la viață și senzațiile ei și pentru ce se mai spală cu apă pe față în fiecare dimineață când ar trebui să se spele cu smoală opărită arătând că că nu le pasă de arsurile trupului, de durere și suferință, că ei în Rai, în această lume a nimicului așteaptă toată izbăvirea durerilor trupului și viața veșnică de unde-a fugit tot chinul, toată întristarea și suspinul ? Pentru ce toți credincioșii și cei dependenți de credință nu se nasc direct suflete fără să mai treacă prin stagiul dramatic al cărnii atât de pretențioase și vulnerabile și dependentă de îngrijire concretă pentru care este nevoie de necesități specifice cum ar fi hrana, căldura, medicamentele și oblojirile indispensabile ca să duci pe picioare un trup de carne atât de firavă în condiții cât decât bune un număr efemer de ani către destinul inexorabil al disfuncției carnale finale a morții ?

  5) O, noi oamenii visam și speram după logică, fiind făcuți de un Dumnezeu apărător după chipul și asemănarea Sa, rudă de drept a noastră și noi ai Lui, moștenitori ai drepturilor și privilegiilor invulnerabilității divine, visam și credeam că e normal să avem sânge albastru divin, dar iată că-L avem roșu și lesne curgător în afara corpului. Fiind oameni, noi, dragii de noi visăm la Rai și la o lume mai bună dincolo de moarte. Dar aveam dreptul să visăm la o lume bună din capul locului aici și acum pe pământ unde e actualitatea, logica,  evidența și probabilitatea cea mai verosimilă. Aveam dreptul să visăm privilegii existențiale pe măsură de la statutul nostru de sorginte divină, să avem înaltul statut de moștenitori ai nemuririi terestre într-o realitate directă și concretă ; aveam dreptul să ne simțim de vii moștenitori ai excelenței și atuurilor divine iară nu să pierim ca tot ce piere sub soare îndulcindu-ne numai cu visul searbăd că dreptatea și privilegiul nostru de specii create de Dumnezeu va avea o șansă doar în Cer, după moarte, în lumea transcendenței improbabile, adică a minciunii și amăgirii asumate. Noi oamenii, bașca de faptul că suferim aceeași mizerie a morții fizice ca toate celelalte orătănii ale regnului animal și nu înțelegem cum fiind fii și fiice de Dumnezeu putem muri atât de lesne și tragic, dar înghițind și acest trist destin, nu putem pricepe și admite cum de animalele fericitele dacă după moarte au scăpat, noi oamenii, fiii Lui Dumnezeu trebuie să plătim cu suferință în continuare și după moarte când odată cu ștreangul ei nu se termină tot chinul, nu, nu, nu !, ci musai marea masă a noastră, a creaturilor făcute din carne de aceea supusă atât de lesne ispitelor senzațiilor păcătuirii putem fi loviți ultima dată și letal prin chinurile iadului datorită acestor păcate inevitabile puse parcă intenționat în viața și calea noastră pentru ca să ni se probeze virtuțile și calitățile imposibile uman de atins pentru Rai. Neputând uman și rațional a face performanță competiției draconice pentru Rai, lovitura de grație definitivă care ni se dă nouă fiilor aleși și iubiți ai Lui Dumnezeu care este Tatăl nostru din Ceruri, după ce evident am fost macerați, frăgeziți și chinuiți într-o viață de orori, boli, dureri și moarte, este lovitura supremă a biciului Lui Dumnezeu prin damnarea noastră a păcătoșilor la iad. Iată soluția cea mai grosieră, intransigentă, facilă și simplă a Lui Dumnezeu pentru noi și inaptitudinile noastre care fac ca să nu putem performa în virtuți pentru Rai, inabordabile uman și rațional de altfel.

  6) Nu putem performa pentru veșnicie, pentru excelența sfințeniei care ne-ar acorda șansa de a accesa absolutul și esența fericirii într-un loc numit Rai căci am fost făcuți din carne, un material ales deloc inspirat de Dumnezeu căci în carne și odată cu ea se adună toată patima și febra simțurilor noastre care odată cu Facerea ni s-au impregnat în carne și ADN dar triști vedem că toate simțurile cărnii noastre date de Dumnezeu Creatorul nu ne sunt de folos căci prin carnea noastră și simțurile ei păcătuim. De aceea și datorită acestui inconvenient și disfuncție a facerii noastre din carne inevitabil supusă căldurii, deci patimii, deci păcatului, Dumnezeu după ce ne-a făcut din carne și nu a regretat sau nu a încercat să repare măcar cumva acest inconvenient al cărnii noastre, s-a plictisit, a obosit și a dat soluția radicală și irațională a înfrânării pentru toți cei ce sunt făcuți din carne, pentru a evita efectul normal și natural al cărnii, pofta de plăcere, poreclită de Dumnezeu păcat. Vedem astfel cum Dumnezeu s-a mințit și s-a discreditat pe Sine însuși și talentul Său de creator : ne-a făcut din carne, ne-a pus simțuri, adică febră și patimi în ea dar ne-a interzis să trăim cu această carne spunându-ne să fim înfrânați ca să nu facem păcate. Nici un meșter nu ar face o mașină cu roți care trebuie să ruleze tot timpul frânate. Dacă sunt roți, pentru ce să nu fie roți să ruleze ? Dacă e carne cu simțuri și căldură pentru ce să nu trăiască și uzeze de senzațiile maxim disponibile ale cărnii, trebuind să fie ponderate printr-o frână irațională căreia i s-a zis înfrânare patronată de credința religioasă și canoanele ei draconice ? Nu vorbim de destrăbălare și indecență ori imoralitate care sunt repudiabile și rezultatul unei totale lipse de control și măsură a simțurilor. Dar vorbim de ceea ce îndeobște Dumnezeu numește înfrânare pentru a evita păcatul, înfrânare la orice și din orice și sub orice pretext, care este o exagerare care de frica păcatului unii oameni, călugării au dus-o în absolut. Ei, printr-un abuz de înfrânare și-au negat întreaga carne, disprețuind-o și extirpându-şi din ea toată gama de senzații normale anatomic și biologic aferente cărnii, eludând-o și ascunzând-o după straiele cernite. Iată,  nevoia biologică de sex, fiindcă aparține în special cărnii deci e aducătoare de păcat, călugării au eradicat-o prin abstinență și doar uneori când nu mai pot și hormonii cărnii fac ravagii în corp își mai potolesc această nevoie naturală de sex, singura naturală în supranaturalul lor religios,  masturbându-se disperat de două ori pe an în privata mănăstirii rugând pe Domnul pentru iertare. Nevoia estetică de a arăta bine, călugării, deci cei bine plăcuți Domnului au reprimat-o și pe ea radical pentru că venea dintr-o urmare a efectului cărnii ; astfel călugării și-au lăsat bărbile și părul să crească cât or vrea, nu tu haine adecvate vieții și normalității nevoii unui corp fizic decent, numai haine negre care amintesc de moarte, de negarea corpului fizic care trebuie să intre doar în pământ, nu tu parfum ori deodorant, nu mai vorbim de călugărițe care sunt femei care sunt exagerat acoperite, fără farduri, fără bijuterii, parfumuri și înfrumusețări care îndeobște plac atât de normal părții feminine care este și trebuie să rămână mai frumoasă și estetică, deci vizibilă. Dar Dumnezeu nu s-a complicat în chestiuni de estetică, de analiză și eficiență pentru noi și beneficiul nostru spiritual, moral și material făcându-ne. Dumnezeu nu a avut interesul ca a Sa creatură să tragă beneficii personale și particulare din actul creator divin căci din beneficiu se trage confortul, iar confortul induce satisfacție iar prin satisfacție suntem robii păcatelor, consecința satisfacției, a senzațiilor și a fericirii. Nu putem în viață să fim fericiți și să evităm păcatele. Dacă scopul nostru final e mântuirea în Rai, atunci nu putem fi fericiți pe pământ. Doar cei săraci, cei nefericiți și cei ce plâng se vor duce în Rai. Căci mai degrabă cum spune evanghelia va trece cămila prin urechile acului decât să intre un bogat și un fericit în Rai. Cei ce se bucură, cei ce râd, cei care tind la fericirea terestră sunt automat robi și victime ale păcatelor, deci destinați iadului. Fiind din carne suntem fatalmente păcătoși ; căci credem în adevărurile noastre private care definesc habitudinile și plăcerile noastre irezistibile care nu sunt bine văzute de Dumnezeu. "In vino veritas", în vin este adevărul tindem să credem uneori dar iată că de la alcool facem ciroză, ni se usucă ficatul și ne alegem și cu păcatul beției. Dorim ca și bărbați să facem dragoste cu atâtea femei și fete nurlii care ne ies ca dulci ispite și frumuseți în cale și ajungem să invidiem cocoșii și taurii care se pot bucura de favorurile tuturor preferatelor dorite și râvnite, fără probleme. Iată, nu se poate trăi ca și oameni în această lume cu norme imposibile senzorial uman pe care Dumnezeu a făcut-o, din acest motiv că a făcut-o așa și din altele o mie. Dacă Dumnezeu nu a avut previziunea asta făcându-ne și a continuat să ne facă așa înseamnă că ori nu i-a păsat de noi și în mod intenționat și cinic ne-a făcut atât de troglodiți și nenorociți, ori nici măcar nu și-a dat seama de neajunsurile existențiale cu care ne vom alege de pe urma îndeletnicirilor Sale creatoare, lucru inadmisibil. În orice caz, fiindcă s-a decretat Atotputernic, Dumnezeu nu are a da seamă și socoteală nimănui pentru tot ce a făcut sau nu, pentru că ne-a făcut pe noi oamenii într-un fel sau altul, pentru că vom vedea cât suntem de triști și nefericiți de pe urma facerii noastre. E voia suverană și despotică a Lui Dumnezeu de a ne fi făcut așa cum a poftit, pentru că așa a simțit El, a poruncit să fim oricum și am fost, indiferent de cost și consecințele practice pentru noi și opiniile noastre particulare. Nu avem voie să analizăm valoarea actului de a fi fost făcuți de Dumnezeu ; asta pentru că există pericolul să descoperim acest neajuns pentru noi, neajunsul de a exista, chiar dacă pentru Dumnezeu facerea noastră e un succes și o mândrie creatoare de care are dreptul să se bucure egoist și vanitos în singurătatea Sa din bezna și frigul universului fiindcă atotputernicia Îi dă dreptul de a nu ține cont de consecințele creației și cât ne costă pe noi cei creați din lut acest act divin discreționar. Dându-şi seama într-un târziu cât de nefericiți și nenorociți vom ieși sau am ieșit de pe urma mâinilor Sale creatoare, Dumnezeu a vrut să mai repare ceva, să ne mai consoleze puțin scârba existențială și făcând oamenii le-a dat, nevoit de situație, chipul și asemănarea Sa ca să fie cât mai frumoși atât la trup cât și la suflet chipurile. Nu știu să fi reușit să repare prin asta rebutul Său creator uman căci de-om fi după chipul și înfățișarea Lui Dumnezeu nu ne mai încălzește cu nimic când înfățișarea noastră nu e decât un trup de carne, sediu al tuturor bolilor și durerilor, iar obrajii, albie de râuri de lacrimi. Unde este frumusețea și invulnerabilitatea divină în sine după care am fost copiați, unde este beneficiul, imunitatea și satisfacția noastră aici de a vedea că suntem făcuți de Dumnezeu după chipul și înfățișarea Sa ? Dezamăgiți, în ultima clipă de analiză la rece a efectelor cărnii noastre cancerigene,  căşunăm pe suflet, rezultatul și emanația cărnurilor noastre, să vedem dacă în sufletul nostru putem găsi o satisfacție și un beneficiu prin care să girăm pe Dumnezeu Creatorul și să-i dăm un credit și o mulțumire că ne-a făcut. În final numai sufletul rămâne din noi, el este cel ce va vedea pe Domnul. Dar despre suflet nu cred că am dispoziție și vreau să vorbesc ; el e fericit oricum, va avea privilegiul să zboare în Paradis, nu va avea soarta și consecința dramatică a biologiei perisabile care duce lent și sigur carnea omului către soluția sicriului și a viermilor neadormiți. Această soluție a sicriului și a putrezirii este singura soluție capabilă să te scape și recicleze cu succes de consecința dramatismului biologic căruia îi este victimă corpul. Căci vai ! Când te gândești ce înseamnă de fapt un trup creat de Dumnezeu ca să fie un izvor pentru suflet ce va pleca în Cer, te apucă groaza. Vai mie când mă gândesc ce înseamnă de fapt trupul meu...! Pus să suporte toate funcțiile sistemelor anatomice prea complicate și nefiabile care tocmai de aceea se vor defecta și vor claca într-o zi, trupul de carne înfruntă trista, sângeroasa și complicata soartă a biologiei. Ajunge numai să pui capul pe burta cuiva, să auzi acele chiorăieli de mațe, să știi că în interior sunt zeci de metri de intestine cu materii fecale în devenire și finalizate, ori prea constipate, ori prea diareice, cu gaze puturoase, urină și tot felul de lichide dezagreabile, cu complicația sistemului circulator și a unei inimi care singură biata se chinuie să pompeze în circuit de ani întregi aceiași șapte, opt litri de sânge atât de lesne infectabil sau curgător și în afara corpului, care să țină în viață atât de fragil toate aceste subproduse de abator care ne poartă trupul pe suprafața pământului, încât să-ți piară tot cheful de viață și de a lăuda felul în care ai fost făcut de Creator și să rămâi perplex, oripilat și siderat cum de a putut un Creator să purceadă a crea așa ceva, o ființă atât de vulnerabilă peste care să sufle duh de viață, ființă numită generic om cu un așa sistem fizic dezgustător, sensibil, lesne defectabil, perisabil și inapt a susține cu nădejde funcția de a fi o realitate și entitate vie durabilă, inteligentă, rațională, care este conștientă de ea, de spațiu, de timp și de univers. Suntem noi rasa umană brânză bună în burduf de câine și e incredibil cum de a catadicsit Dumnezeu să pună ca sufletele noastre celeste și diafane, curate, antiseptice, ezoterice și mirobolante să se desprindă din șandramaua biologică sângeroasă a trupului, dramatic lovit de destinul și soarta inexorabilă a durerilor, bolilor și morții ca declin absolut dar culmea, acest declin al morții este privit atât de firesc de noi înșine și de un Creator veșnic care s-a ocupat cu crearea unor opere efemere și temporare, atât de temporare și efemere, numiți oameni care trebuie să se nască și să moară în draci într-un spectacol atât de funest, atât de nereprezentativ și neverosimil divin. Sufletul celest, fără griji și complicații biologice nu poate fi emanația potrivită și adecvată a unui atât de dramatic destin al trupului de carne, victimă a vulnerabilității mediului înconjurător. Un suflet zdravăn și apt pentru univers și veșnicie nu poate rămâne fără urmările sechelelor și stigmatelor cărnii din care s-a emanat și născut apoi s-a evaporat. Deci trista realitate anatomică și biologică umană nu este verosimilă a putea livra în univers un duh al nostru numit suflet care să scape de consecința dură și complicația biologiei și anatomiei zburând hărgălaş prin cosmos și prin Rai ca un miel pe pajiște fără nici o problemă, fără nici o grijă și fără nici un stigmat și sechea a trupului care a avut dureri, a suferit, s-a îmbolnăvit, a colapsat și a murit. Tocmai privind acest dramatism biologic al trupului nostru, înțelegând inconvenientul sui generis al cărnii, oamenii nu au suportat să trăiască cu așa gând demobilizator și stresant datorită neajunsului propriului destin carnal și au dezvoltat ca și o consecință firească terapia cultului unui suflet celest, curat, izbăvitor, invulnerabil problemelor cărnii care să scoată omul din fobia față de propria problematică a cărnii. A fi credincios înseamnă a scăpa și fugi de angoasa problemelor și urmărilor serioase și dramatice ale cărnii tale prin cultul încăpățânat al unui suflet inexistent în realitate dar eficace și iscusit plasat în terapia fanteziei paradisiace. Astfel, omul poate trăi și dormi liniștit, fără să se mai îngrijoreze că în interiorul trupului său este setată o adevărată bombă cu ceas ce va exploda în clipa morții ruinând acest efemer și șubred monument al trupului care nu are nici o rezistență și nici o valoare. Încăpățânarea omului de a-şi plasa și defini în sinea tristă și dramatică a biologiei sângeroase un suflet identitar izbăvitor și salvator întru veșnicie este un succes al cărnii care fuge de declin, de durere, de boală, de responsabilitate și de moarte. Credinciosul este de fapt fericitul care fuge de tot nemaiştiind ce să facă, în criză de soluții practice dezertează și fuge inspirat de moarte și de trupul care i-o garantează atât de dramatic. Credinciosul nu poate evada singur din angoasa tristeții și dramatismului trupului, iar Cel care îl ajută eficace în fuga de angoasă și vertij existențial este Dumnezeu, ca singură unealtă și pârghie cu care omul se ajută singur să scape de necaz și de trupul său, o idee nefericită a Lui Dumnezeu de a pune în practică ceva, un utilaj, un agregat care să exprime și conțină ceea ce a visat în Cer în clipele de inspirație creatoare divină. Și astfel ne-am ales noi cu noi înșine, cu trupul nostru șubred trântit de Dumnezeu în brațele noastre să-l luăm, să-l spălăm de lutul din care am fost făcuți, să-l îngrijim și să ne spălăm pe cap cu el, o plută de bambus în derivă în marea turbată de amar a vieții, plută pe care Dumnezeu a aruncat tot bagajul și încărcătura vieții noastre să ne descurcăm cum om putea cu ele pe talazurile înspumate din jur ale vieții. 
                      
  7) Tot gândim, naufragiați în largul propriei noastre vieți cât de frumos este Dumnezeu și lumea Sa către care vâslim cu toții pe plutele noastre de bambus. Plutim visând frumos la o lume frumoasă a unui Dumnezeu frumos. Dar lumea reală în care trăim nu ne suscită nici un interes. Dacă Dumnezeu, care e atât de frumos și la care visăm atât de frumos, trăiește bine mersi în Cer, arătând cu degetul divin către chipul Său ca să înțelegem odată că suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa, ce s-a ales de frumusețea oamenilor și de lumea, vagonul lor de serviciu în goana avidă către lumea cealaltă, deci către moarte, vedem cu toții. Praful s-a ales de oameni ce au chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Pot să-L înțeleg pe Dumnezeu că a dat tuturor până acum otrăvita libertate numită liber arbitru, de-a se mântui, sfințí ori rata fiecare după voie și pe limba sa. Pot să fiu rezonabil și să înțeleg că poluarea apelor, aerului, tăierea pădurilor de către bicisnicii oameni și toate răutățile lumii nu ar fi tocmai problema și responsabilitatea Lui Dumnezeu, ci a oamenilor vaccinați malefic cu libertate și liber arbitru de bunul Dumnezeu ca să facă ce poftesc în această viață și să răspundă pentru faptele lor bune sau rele. Dacă de la potopul lui Noe care ni l-a dat Dumnezeu pe cap simțindu-l ca pe o necesitate de imaculare și purificare a omenirii, când se anunța după aceea o lume absolut curată și imaculată, dar s-au întâmplat după aceea în spațiul social al omenirii aceleași urgii pentru care-a fost inutil potopită lumea, mă întreb de eficacitatea acestor insurecții, fie a potopului, fie a apocalipsei, fie de a nu știu câta venire a Lui Iisus ca să îndrepte inutil a câta oară lumea și pe oameni... Oamenii sunt îndelung păcătoși, majoritatea, și o mică parte îndelung răbdători și condescendenți, reverențioşi și respectuoși cu Dumnezeu și toate acțiunile Sale gestionând omenirea. Aceștia din urmă, minoritarii își zic credincioși. Ei seamănă neabătut cu Dumnezeu căci sunt îndelung răbdători, buni și iertători, cum e Dumnezeu însuși. Dacă însuși Iisus a suferit pe cruce cu tâlharii alături dând exemplul unei răbdări și stoicism fără margini, și puținii credincioși îi vor da etern Domnului tot creditul, înțelegerea, grația cu care trebuie să te raportezi la un demiurg oricâte apocalipse, potoape și extincții inutile, ridicole și ineficace ar hărăzi interminabil pe pământ Domnul ca să-i ucidă pe toți. Dacă toți credincioșii ar muri subit de radiațiile exploziilor apocalipselor, întotdeauna se va găsi un Iov care să rabde totul și să iubească și venereze autoritatea apocaliptică a Lui Dumnezeu chiar și dincolo de moarte, luând religia, credința și pe Dumnezeu de la capăt. Dumnezeu fiindcă e Sfânt și genial și-a transpus conservarea speciei Sale în toate condițiile ororilor de pe pământ și în toți oamenii buni sau răi astfel încât să nu se piardă în extincție specia Sa divină și să nu se prindă nimeni în fața evidenței că El nu există. Chiar și în cel mai înverșunat satanist, ateu sau sceptic, tot e cuibărită o bucățică de Dumnezeu, de unde El se regenerează perpetuu ; nu mai vorbesc de oamenii sporiți în credință unde Dumnezeu e prezent în cantități incuantificabile, în fiecare respirație și clipit al lor... Dumnezeu astfel scapă totdeauna de a avea vreun amestec și rol în tot răul și marasmul în care trăim inexorabil. Noi Îl apărăm și-L grațiem eroici pe Dumnezeu, punând pieptul în fața gloanțelor nemiloase ale unei răspunderi alerte și certe cosmice, murind eroici în locul Lui pentru a apăra un Tată al nostru din ceruri, un Dumnezeu al dreptății cum îi spunem noi cei ce nu-L putem ignora sau responsabiliza în plus cu nimic, odată chiar cu moartea noastră rizibil de insignifiantă și fără rost, doar ca un efect al proastei inspirații a Lui Dumnezeu de a ne face în idee niște ființe speciale dar cu totul neizbutite pe lume. Nu-i un talent al Creatorului, nici o mândrie de care El să se bucure când lumea în care trăim este un iad și am făcut-o un iad din trăsăturile noastre de caracter și defectele noastre de comportament pentru care nu știu de ce Dumnezeu se uită într-o parte, se uită în sus, se face că nu vede, nu știe nimic, n-are nici o vină, se spală pe mâini cu apă și cu spirt, dă vina pe noi înșine, pe Satana, pe toți, El ieșind basma curată din această proastă afacere cosmică numită viața oamenilor în care ei sunt țepuiți. Nici o clipă în plus de necaz pe lume și în inimile noastre nu mai justifică tăcerea unui Dumnezeu insuportabil de discret de-o istorie-ncoace. Dacă această realitate și lume a fost maximul posibil în tot ce se putea întâmpla mai bun într-un colț de univers unde Dumnezeu a dispus să fie viață și oameni și dacă El a zis că toate sunt bune foarte, atunci înseamnă din două una : Ori taina și entitatea Lui Dumnezeu sunt prea mari și complexe ca să fie înțelese și uzitate de oameni și ocupându-se cu Dumnezeu în aceste condiții oamenii sunt niște iresponsabili și impostori, ori Dumnezeu nu are nici o vină când oamenii nu sunt decât niște visători de profesie, ca niște rândunele ciripind despre Dumnezeu în cuiburile dintr-o hală de strungărie părăsită în care nici un strung nu a funcționat niciodată fiindcă strungarul șef a murit de mic copil.

109) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII

109) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII
  
  1) Nu mi-e milă de soarta omenirii. De ce mi-ar fi milă de-o omenire care deși atât de urgisită de ororile și dramele vieții cu necazuri, boli, dureri, nedreptăți și crime făcute celor umiliți și prigoniți pentru dreptate, totuși la îndemnul Creatorului lor, ei întorc exuberanți și celălalt obraz la pălmuit dușmanului, nesimțind pentru asta absolut nici o jignire și umilință pe care oricum nu dau doi bani căci omenirea e egal fericită să sufere ori să se bucure cu tot ce Dumnezeu a dat sau a luat, cu dragostea de Dumnezeu, cu credința și părtăşia cu El, salvatorul și izbăvitorul lor ! Poate să-ți fie milă de-o omenire amărâtă, urgisită, copii scheletici ai Africii negre care mor de foame și malarie, ori deținuți din lagărele de exterminare naziste, prizonieri de război și ostatici asasinați de teroriști descreierați, poate să-ți fie milă de aceste victime ale lor, împilate etern în necazuri, dureri și suferințe și care nu au nici o nădejde de mai bine și de fericire aici pe pământ și care sunt biciuiți, torturați, spânzurați sub ochii patrulelor de ordine ale Lui Dumnezeu care nu au ordin de intervenție ci doar notează păcatele cu pix roșu în carnetele lor pentru raportare la Judecătorul Dumnezeu, în rest jandarmii Lui Dumnezeu sunt în pauză de masă mereu și stau și privesc de la volanul dubelor lor blindate cum hoții și tâlharii fug pe lângă ei cu portofelele noastre după ce ne-au înjunghiat, evident. Deținuții din lagărele naziste și victimele colaterale ale războaielor, ostaticii asasinați sunt o astfel de omenire amărâtă de care merită să ai milă. O altă omenire de care merită să mai ai milă e alta decât asta, de extratereștri din alt sistem solar care cine știe cum mai sunt chinuiți și ei de ciocoii lor și care nu au norocul și accesul cum avem noi oamenii la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual care la cererea rugăciunilor noastre și doar cu condiția lor ne apără de dușmani, de demoni, de necazuri, boli și dureri, altfel dacă nu ne rugăm, nu, putem să ne ducem dracului cu necredința noastră, cu ereziile noastre, în acest caz Dumnezeu ne garantează iadul și ne gestionează Terra și destinele noastre de două mii de ani de când a venit la putere actualul Dumnezeu numit Savaot sau Iehova ori Krishna, ca să nu mai amintesc de ceilalți o sută de dumnezei potrivit religiei locului. Acest unic Dumnezeu creștin ortodox al nostru numit Savaot sau Iehova și religia monoteistă pe care ne-a rânduit-o însă, e totul pentru noi căci s-a intitulat pentru noi Tată din Cer și L-a făcut fiu al Lui pe Mesia Iisus în cazul nostru al creştinismului. Alți dumnezei de-ai altor locuri i-au făcut mesia pe alți fii de-ai lor, toți acești mesia din religiile diferite ale pământului disprețuindu-se reciproc și luptând ca și noi oamenii unii împotriva altora, înlocuindu-se și uzurpându-se unii pe alții la cârma universului și-a lumii noastre, așa cum a făcut și zeul oficial actual suprem numit Dumnezeu, adică Domnul tuturor zeilor, creatorul nostru, înlocuind politeismul și exilând vechii zei ( Horus, Mythra, Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) .

  2) Cei mai mulți dintre noi suntem și am fost feriți de ororile și dramele existenței în zilele vieții noastre. Am avut niscai noroc, am avut tihnă și răgaz să putem trăi barem în pace, liniște și siguranță, să nu suferim cum au suferit și suferă alți semeni nenorociți ai noștri din timpuri imemoriale și până în prezent. Să fie Dumnezeu, zeul actual oficial cel care ne-a apărat și ne apără corespunzător rugăciunilor noastre ? Potrivit credinței comune care spune că cineva acolo sus ne iubește, se pare că există cineva în Cer unde ridicăm noi ochii în evlavia rugăciunilor, care ne apără pe unii dintre noi iar pe alții nu. Astfel încât omenirea actuală, cea mai mare parte a ei nu este cu adevărat împilată în suferințe crunte și nu suferă cu adevărat asemenea tragisme ale destinului asemeni deținuților holocaustului ori celor din închisorile comuniste care n-aveau nici o mângâiere și nici o speranță încât să fie ea vrednică de milă. Conform punctului de vedere oficial religios poți să fii cel mai nenorocit și urgisit în viață îndurând suferințe iovice și umilințe ale existenței gen sărăcie a lui Lazăr care nu și-a pierdut credința și speranța în Dumnezeu oricât suferință i-a dat pe cap. De aceea, omenirea actuală este cu adevărat fericită dacă este necondiționat credincioasă și nu cârteşte zeului oficial suprem care o apără simplu și concis prin puterea și virtuțile terapiei religioase. Deci o..., cât este de fericită și cât noroc chior are lumea actuală care este religioasă pentru că altfel nu poate fi morală cinstită și demnă, s-ar omorî până la extincție unii pe alții dacă n-ar avea frica unui Dumnezeu care pedepsește fărădelegea și încălcarea canoanelor rânduite în doctrina religioasă !

  3) Oricâtă suferință ar îndura lumea, și îndură slavă Domnului tocmai dintr-o neatenție a stăpânului Cerului și o mizantropie insurmontabilă a Lui Dumnezeu de a nu-şi suferi oamenii creați să trăiască în Rai de vii alungându-i drept pedeapsă cu toptanul de generații pe pământ ca să se confrunte din veac cu necazurile cu care se confruntă, omenirea știe să-și depășească acest inconvenient găsindu-şi o genială soluție : Credința încăpățânată, obstinată și speranța vie într-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient tratează de orice vătămătură creatura de altfel înglodată iremediabil în mocirla tuturor mizeriilor vieții. Asemenea noroc chior al salvării într-un imemorial lagăr alegoric al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat și febra durerii și angoaselor vieții se alină și trece în derizoriu savurând programata și sperata dezertare din disoluția și iadul de pe pământ direct în brațele primitoare ale Domnului după Înfricoşătoarea Judecată când ne vom agăța cu toții ahtiați de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niște curnuți fericiți agățați de lâna oricărei oi indiferentă care se respectă... Orice păcate am avea, Domnul ne iartă dacă ne căim și ne rugăm pios de iertare. Fericiți cei ce plâng căci aceia se vor mângâia, fericiți cei săraci cu duhul că aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor va fi împărăția cerului, căci cu ei este Dumnezeu, și nu este cu cei care nu împlinesc cele zece porunci și iau numele Domnului în deșert ; asta ni se spune în niște versete teologice că trebuie s-o știe toți până la marginile pământului conform unei cântări bisericești, chiar dacă pământul e o sferă și nu are margini...

  4) Deci e stupid să-ți fie milă de soarta omenirii în aceste condiții de liniște și pace a credinței care îi liniștește într-un surogat de terapeutică pragmatică religioasă pe toți ! Pot să vină cutremure, inundații, molime și alte nenorociri peste omenire, e chiar stupid să-ți faci griji și inimă rea de necazurile și durerile omenirii când prin stratagema credinței și obscurantismului religios toți și-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vieții în eternul spital de urgență al Raiului, adulmecându-i beneficiile, sperata mântuire, această dulce robie a robiilor într-un predestinat Rai hărăzit și proiectat tuturor disperaților pământului ! Înfundați iremediabil în acest nămol al mizeriilor și durerilor vieții, omenirea, prostituându-se cu exemplul răbdării lui Iov pus la grea încercare de Dumnezeu, și al sărăciei lui Lazăr căruia Dumnezeu i-a luat tot și el tot nu și-a pierdut credința,  cu mândrie și exuberanță această omenire copie pe propria-i piele simptomele și tratamentul iovic ignorând boala de dragul tratamentului credinței și speranței serafice cu orice preț. Această morfină a credinței în Dumnezeu pentru omenire este suficientă, este totul de fapt. De asta e inutil și caduc să-ți fie milă de omenire și de soarta ei grea, de condițiile precare în care doar viețuiesc în mizerie, necazuri și boli, și nu trăiesc decât cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecând și așteptând relele vieții ca un tăvălug inevitabil visat, ca un coșmar ce va să vină să distrugă viața omului aducându-l la suferință, mizerie și moarte. Ei, fericiții credinței rezolvă aceste inconveniente, trăind în turmentarea onirică a Raiului și făcând în contrapondere în schimb un iad pe pământ. A fi credincios înseamnă a fi automutilat cu bună știință găsirii soluțiilor unei fericiri pe această lume și a nu mai vrea și putea găsi sens concret vieții aici pe pământ decât ca un preparativ și un stagiu către programata lansare către lumea cealaltă a fericirii după deces, căci preocuparea de căpătâi predilectă a credinciosului devine ceva de ordin nepractic, credinciosul trăind doar pentru scopul teoretic al accederii în Rai la mântuire, acest vis de bine și acadea bună de supt pentru îndulcirea amărăciunilor și încercărilor vieții noastre amare. În aceste condiții se pare că pentru omenire doar Cerul contează, pământul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbră și a ne îngropa apoi în el și astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezertează în masă într-o goană nebună după aurul credinței și mântuirii în Rai.

  5) Pentru ce-am fi geloși pentru ce fac sufletele în Rai? Sunt la fel de jalnice ca hoiturile noastre care le găzduiesc pe pământ, și la fel de jalnice ca mulțimile care se omoară și se înghesuie călcându-se în picioare să sărute niște oase de moaște... La fel de iraționale, la fel de lamentabile sunt sufletele noastre în Rai înghesuite și dând buzna buluc la coada fără sfârșit a petenților pretenției mântuirii... Dar până atunci, până vom alerga disperați pentru mântuire și izbăvire pe lumea cealaltă, noi toți oamenii ne mai îndulcim cu cântări bisericești, psalmi, alții mai scriu poezii, ori ne mai omorâm urâtul și monotonia vieții și liniștim prin muzică, filme, alții prin droguri sau băutură, prin cultul lui Bachus, unul din mulții zei detronați ai politeismului uzurpați de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist și la modă de două mii de ani de când a apărut creștinismul, căci de creștinism vorbeam, alte religii având și ele propria filozofie și propria teorie religioasă contrară și de sens reciproc opus. Sub acest patronaj unic și discreționar, exclusivist al credinței religioase, omenirea se pare că-i fericită. De fapt omenirea întreagă pendulează ca și interes prioritar doar către mângâierea a două locații, locația bisericii și locația cârciumii, două limanuri în care oamenii se aruncă pentru dedulcirea și liniștirea sufletului după preferință, urând fiecare ceea ce iubește celălalt. Căci un credincios va urî visceral cârciuma iar un bețivan dacă nu va urî, dar va înlocui eficace euforia credinței cu euforia rachiului. Dacă viața devine prea imposibilă și monotonă atunci pe fundamentul euforic al băuturii sau credinței toți își mai permit cultivarea unui lirism privat de natură alcoolică sau religioasă înfășurându-şi fiecare preferința senzorială ca pe un bandaj plin de balsam,  un calmant și purgativ pe piața necazurilor vieții ce mai alungă mizeria, monotonia și mâhnirile din sufletele noastre, în disprețul profund al Lui Dumnezeu care nu ia în seamă sau chiar dezavuează aceste scâncete și manifestări de copii răzgâiați ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu ; Îl irită. Poți fi credincios și totuși să nu-i placi Lui Dumnezeu dacă nu ești un pravoslavnic și habotnic al credinței, căci trebuie să fii un credincios dedicat, fără libertatea de a folosi posibilitățile inimii și sufletului decât pentru accentele habotniciei religioase. Atunci îi placi Lui Dumnezeu, când ești frăgezit cu sentimentul religios, când febra credinței îți udă de sudoare cămașa ziua și perna noaptea visând la îngeri și la Rai și la tine în genunchi sărutând în lacrimi pardoseala murdară de noroi paradisiac a Raiului. Lui Dumnezeu îi plac doar pasionații și nu amatorii de credință, Lui îi plac doar ochii noștri evlavios ridicați către Cer în eterne osanale ori închiși în înfocate și onirice rugăciuni și musai să fim îmbrăcați și acoperiți complet în haine cernite, neîngrijiți, nefardați, nebărbieriți, nicidecum să purtăm haine în culori vii și frumoase care amintesc de culorile private și inaccesibile atât de lesne ale Raiului ale cărui dulcețuri nu le putem moșteni și degusta atât de ușor sau facil ci doar trebuie să murim pentru asta. Pentru a nu muri chiar detot de urât am îndrăznit puțin câte puțin să fim sensibili și astfel să bandajăm puțin pielea arsă de dogoarea săbiilor de foc ale îngerilor Raiului care păzesc cu atâta strășnicie porțile inutile ale Raiului de mâinile noastre disperate care ar rupe porțile Raiului cu totul să intrăm buluc în Rai de n-ar fi păzite... Până la acea fericire paradisiacă, de plictiseală încercăm să fim lirici și să cochetăm cu poezia în particular, sperând că Dumnezeu nu ne aude și nu știe că am pus un pic de pauză credinței care nu permite a ne ocupa cu chestiuni și plăceri laice lumești. A fi liric, sensibil, e o supapă ineficace de refulare prin care mânjim și păcălim neantul și frica noastră de el, dar nu și pe Dumnezeu cu manifestarea noastră privată de exprimare a sensibilității. Dumnezeu nervos bate din picior și din degete pe masă vizionând pe YouTube concertele cu oameni entuziasmați ale lui Michael Jackson și cele ale lui Elvis Presley ori Beatles unde domnișoare îmbătate de transa admirației pentru idolii lor își aruncau chiloții și sutienele pe scenă, leșinau de satisfacție fiind luate de ambulanțe. Toți ne exprimăm într-un fel și ne eliberăm prin lirism de încărcătura vanităților noastre iritând timpanele Lui Dumnezeu cu bâzâitul nostru efemer și asumându-ne astfel să fim pe deplin ignorați de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului și a duhurilor lui bune... Doar știm că la Dumnezeu toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt, or lirismul, emoțiile noastre private, visurile și senzațiile noastre intime și personale pier în derizoriu și ridicol, ca un abur, ca niște nori ce se topesc, în fața priorităților pragmatic și exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent în trebuința comportărilor noastre. Noi însă, nimic... Tot cântăm, tot scriem de dragoste și pasiune, de amor și voluptate a cărnii, tot ne ocupăm de emoții și senzații private din afara canonicii religioase, iritând Cerul cu aceste deșertăciuni și insolente libertinisme carnale... Vom plăti scump în iad pentru carnea noastră care dorește și alte sărutări, pasionale, voluptuoase..., nu numai sărutările platonice și reci de pe sticla icoanelor din biserici la Sfânta Liturghie, or racla conținând oasele de moaște...

  6) Erotismul religios ne-a golit simțurile de răbdare și satisfacție și ne-a adus un beneficiu insipid și inconsistent al blazării religioase ca o doctorie amară ce o înghițim fericiți de aceea ne-am permis să căutăm și puțină dulceață, sărutări voluptoase între îndrăgostiți care abia ce ne mai taie greața de nonsensurile Cerului și cerințele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizați și intubați. Țipetele de amor sunt doar antrenamente ale vaietelor și gemetelor de durere când vom arde în iad, conform părerii religioase după care plăcerile cărnii și ale sufletului sunt păcate. Avem dreptul să urlăm când facem amor ca să nu ne ieșim din mână și să nu ne pierdem glasul în iad, glas pe care îl vom folosi doar pentru țipete de durere în aplauzele dracilor, angajați în solda Lui Dumnezeu la munca de jos a torturii. Când eram tineri, noi oamenii bătrâni ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astăzi sunt rețelele de socializare, blogurile și memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decât strigăte disperate și inutile de ajutor pe care neputincioși le lansăm în furtuna de nisip a deșertului, sticle cu mesaje aruncate în oceanul valurilor vieții, plutind efemer și fără să știm că suntem total ignorați, disprețuiți visceral de Dumnezeu în această mare de amar a universului în care am fost puși să ne luptăm pentru supraviețuirea mizerabilă pe un vas Titanic care se scufundă, căruia i s-a spus lumea și viața. Toți însă își potolesc durerile cancerului vieții cu programatica mântuire, această turmentare, această morfină în gând, în inimi și-n simțiri, în mijlocul valurilor vieții care ne udă până la boașe și până-n gât, necontând că suntem vlăstare divine, făcuți chiar de mâna Lui Dumnezeu care în fapt ne e ca un fel de Tată, deci rudă primară și care din gentilețe ar trebui să ne păsuiască și scutească de suferințe dar nu ne scutește, ne cere oricum plata la tot și la toate, necătând că-i suntem fii și fiice, deci moștenitori de drept ai rangului bunăstării și prea fericirii Lui. Ca niște efemeride, ca niște insecte efemere, fluturi de lampă, muște bețive de-o zi sau două, apărute dintr-un experiment nereușit și malefic prin suferințele și durerile îndurate de carnea noastră pusă de Dumnezeu pe oasele noastre, toți ne țipăm vanităţile ca niște broaște orăcăind vanitoase și înaripate de emulația credinței în lună pe baltă. Și ne întristăm că nimeni nu ne înțelege... Cine să ne înțeleagă...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre, ne-a dat brânză care-i pe bani, ne-a pus în gamelă două, trei sentimente religioase să le rumegăm pe un fond de obscurantism și superstiții iremediabile, și dus a fost la Cer încât disperăm căutându-L și întrebându-L de ce trăiește atât de departe și definitiv de noi iar pe noi totul ne doare și pe El nu...? Dumnezeu nu ne poate înțelege... El ne vede doar în alb și negru... Toată culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fără să cerem voie de sus... Toate condimentele, toate plăcerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, când nu ni le-ar fi dat de bună voie niciodată și pedeapsa că am îndrăznit să furăm aceste bunuri, deci să facem acest păcat, este moartea. Plata păcatului este moartea. De aceea murim în chinuri din cauza păcatelor, un rău necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza plăcerilor, a gusturilor, săpându-ne singuri mormântul cu lingura și furculița, cu plăcerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea rămânem singuri și muribunzi în alb și negru în fața exigenței și opticii intransigent religioasă a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne înțelege și nici oamenii nu se înțeleg între ei... Noi între noi ca aceeași specie suntem incompatibili în înțelegere. Vorbim unii cu alții într-un etern dialog al surzilor și toți vor să vorbească, nimeni să asculte, conform zicerii lui Eminescu... Prin urmare la ce ne folosește să știm că nepăsarea ori chiar ura și dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitățile noastre sunt insurmontabile...? De ce să plângem că Dumnezeu ne va arunca în iad ori că oamenii ca și noi nu ne înțeleg, sau chiar ne disprețuiesc și ne urăsc în sensibilitățile noastre, omorându-ne uneori cu kalaşnikovul sau decapitându-ne...? Oamenii sunt lupi pentru oameni, "homo homini lupus", Dumnezeu ne-a creat cu niște inimi ce prind în ele atât de lesne sămânța urii și disprețului reciproc și suntem mobilizați și motivați de bucuria în lacrimi a răzbunării pe aproapele chiar dacă nu ai dreptate. Să-ți ucizi aproapele care te-a nedreptățit după dreptatea sau vanitatea pe care o socotești TU în capul tău, e atât de dulce și mulțumitor... De aceea mai trăim încă doar fiindcă întâmplător dușmanii noștri nu s-au supărat încă pe noi și n-a venit ziua și vremea să ne omoare. Dușmanii noștri au inima de piatră. Noi la fel pentru ei. A venit religia și Dumnezeu și a spus să ne iubim. Dar noi nu putem să ne iubim pe tunuri și pe tancuri cum ne îndemna Adrian Păunescu și nici pe câmpuri fumegânde de război pe care Dumnezeu le îngăduie cu atâta naturalețe de la Facerea Lumii spălându-se pe mâini de toată drama noastră și dând vina pe diavol care ne-a împresurat și molipsit de toate relele. Dușmanii nu ne vor putea răpune niciodată, în prezența sau lipsa oricărui Dumnezeu ; pentru că dușmanii noștri sunt din carne pieritoare și sub carnea lor scârțâie tot niște schelete descărnate iminente ca și ale noastre. Merită să luăm aminte cum a spus Cioran : "De ce să fiu trist și de ce să privesc cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...?" De ce să disper că acest lighean de mațe nu mă bagă în seamă și îmi ignoră lirismul, durerea și lacrimile, disprețuindu-mă, urinând și scuipând pe sensibilitatea mea care îi repugnă și-i face greață...? Problema omenirii e de la greața reciprocă. Cum nu ne-a dat Dumnezeu prin cap să ne tolerăm și iubim dușmanii, și ei pe noi, mâncând mereu lămâi și unii și alții ca să uităm de scârbele ce le avem unii de hatârul altora ? Numai pentru niște lămâi pe care Dumnezeu nu ne-a îndemnat să le mâncăm terapeutic și care s-au uscat pe ramuri, atâtea războaie și crime au decimat omenirea, dar Dumnezeu a avut un plan perfect și o relație de iubire cu orice om, iată nonsensul de care pute tot universul și pe care trebuie să-l respirăm !

  7) Nu mi-e milă astfel de soarta omenirii... Căci omenirea e totuși fericită... Pervers, imoral și odios de fericită... Toți au făcut o coadă imensă până la Cer și așteaptă zăbavnici mântuirea eventual îmbulzindu-se într-o buluceală dezgustătoare la cozile de sărutare a Sfintelor Moaște ori de luare de agheazmă din butoaiele sfințite aduse în piață de la biserica Izvorul Tămăduirii pentru poporul drept măritor creștin... În tot acest timp, pământul, viața clocotește în anarhie și disoluție de zăbăvnicia și ignoranța drept măritorilor creștini. Toți ignoranții se ridică până la cer prin credință depășind viteza luminii și reușesc să călătorească miliarde de ani lumină într-o clipă de evlavie religioasă și să-L prindă pe Dumnezeu de mantie negreșit, devenindu-i remore și paraziți ai dependenței de mântuire și de Cer. Orice handicapat mintal ori fanatic religios a ajuns cu o cruce și o rugăciune ori cu o centură de explozibil și cu credința că va ajunge în rai, să învingă timpul și spațiul, fizica, relativitatea, pe Einstein și tot, ajungând printr-o pocnitură de deget a credinței să călătorească instantaneu până la marginile universului acolo unde e Raiul și Dumnezeu. Așa ceva este inadmisibil dar este posibil. Trăim în mijlocul acestei povești a poveștilor, credința, grețos de frumoasă și inadmisibil de puerilă. Toți se roagă Domnului de sănătate, de spor în casă și să-i ferească de cutremure, de inundații și urgii... ; iar ele sunt cu duiumul în breaking news-uri în fiecare zi prezentate la tv, ca dovadă cât de necredincioasă e lumea și ca drept urmare pedepsită de Dumnezeu ! Toți au pierdut timpul pe la liturghii și pelerinaje mercantile și indecente la Sfinte Moaște, la cuvioasa Parascheva, Arsenie Boca ori alți sfinți adresându-le rugăciuni de ajutor în loc să-și pună inginerii să-și armeze casele cu brame de oțel brut de 15/15 cm ca să nu li se dărâme pereții în cap... Să cadă tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de oțel. Iar noi să ne scuturăm puțin de praf după cutremurul devastator și să spunem că ne-am dat puțin într-un carusel la bâlci, într-un montaigne-russe  amețitor... E inadmisibil cum se pierde atâta timp cu construiri de catedrale, cu pus de candelabre, tapete și icoane, de candele sau mobile luxoase prin casă în loc să se armeze colțurile tuturor pereților cu brame de oțel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galați, care și de asta s-a desființat, că nu a avut astfel de comenzi ferme și practice ...! Biserici însă, cu duiumul au înghițit banii creștinilor care se asigură astfel că au un cec completat pentru acces în Paradis. Astfel, ne cad pereții în cap, din vina noastră, pentru că nu știm să ne facem decât cruci pe la toate bisericile și troițele și nu știm ce-i aceea tectonica pământului și faliile care se mișcă chinuite de lavă, subiecte nescrise în nici o Biblie pentru liniștea și știința noastră, să ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, să nu mai avem oameni ignoranți gen unuia din satul Izvoarele din județul Galați care scandalizat să i se explice sursa cutremurelor care le-au crăpat casele în draci dar spunându-i-se că de vină sunt faliile și mișcările lor naturale a spus că nu e de acord și nu înțelege. El știa că fala e ca un fel de mândrie. Nu accepta că din cauza faliilor sunt cutremurele. De aceea protesta în continuare în fața specialiștilor care îi explicau mișcarea faliilor tectonice și își făcea cruci sperând la ajutorul Lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, soluția noastră obscurantistă dar de avarie și eficace cea mai la îndemână pentru tot vulgul de la Facerea Lumii și până azi... De aceea chiar că nu mi-e milă de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericită... Clar ! Iar mie nu-mi rămâne decât să detest că m-am născut în acest ev mediu încă atât de întunecat și obscurantist și să urăsc că nu mai am zile ca să văd cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealaltă. Și nu-mi rămâne decât să mor împăcat că n-are de ce să-mi fie milă de soarta omenirii, o turmă de oi pe care Dumnezeu le paşte, materie primă pentru fabrica morții de pe pământ și apoi a represiunii din iad,  care duduie de producție și al cărei fum se ridică până la Cer și până la nasul astupat cu palma de greață, al Lui Dumnezeu.

108) SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS

108) SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS
                    
  1) Ce sunt eu de fapt...? Sunt două ligheane de carne și oase, unul de slănină, piele și mațe și vreun bidon de șapte, opt litri de sânge și tot felul de lichide : urină, limfă și celelalte lichide ce se vor altera începând cu clipa morții într-un spectacol infect de ghenă de gunoi cu ocazia putrezirii noastre în mormânt, din voia Lui Dumnezeu și a duhurilor Cerului care au spus că din pământ suntem făcuți și în pământ vom ajunge. Nu putem decât să ne supunem acestui decret totalitar emis de Dumnezeu și emisarii Săi din Cer care sunt specializați zeloși în gestionarea genezei și decesului nostru, noi ca și cobai ai experimentelor Lui Dumnezeu din laboratorul universului unde se fac lumi. Cu astea s-a ocupat Dumnezeu, cu Lumea și oamenii care, îmi pare rău s-o spun, au ieșit niște efemeride perfecte ale universului. Aceste cărnuri ale noastre generează ceea ce se numește suflet așa cum pământul generează câmpul său magnetic. Nu poți forța speculația până într-acolo încât să spui că dacă pământul ar exploda și s-ar dezintegra în mii de bucăți în urma ciocnirii cu un alt corp ceresc, câmpul său magnetic ar mai exista sau ar pleca incognito prin spațiul ceresc cum cred oamenii, dragii de ei că sufletul lor va începe călătoria în Cer după moarte și destructurarea corpului. Ce este sufletul dacă nu un suflu, sau anima cum îi spun latinii, un simplu suflu, deci respirație ? Cea mai pertinentă și de bun simț ipoteză e că dacă ai murit, suflul, deci sufletul cum i se spune, a încetat, odată cu corpul ca și suport nemijlocit al sufletului, tot ce ești, trup și suflet intrând integral ca un tot indisolubil legat ce ești, în normalitatea și neantul neființei din care ai apărut. Speculațiile seducătoare și frumoase despre călătoria sufletului în transcendent după moarte sunt puerile și evident fără sens și acoperire. Te poți calma terapeutic de frica de tot și de toate, de anxietatea existențială crezând încăpățânat că ceva din tine se va salva, acela fiind sufletul, cu ocazia morții tale. Ai dreptul la această narcoză și sedare a conștiinței tale prin credința religioasă care îți calmează frisoanele existențiale, îți formulează răspunsuri și soluții pentru viață și îți pregătește sufletul pentru recuperare în Cer după accidentul normal al morții inconvenabil pentru om. Ai dreptul să-ți rezervi din timpul vieții un ponton de salvare numit credința în Dumnezeu care să crezi tu că te va susține după moarte în apele neantului și ale neființei. Când Cerul nu va mai putea face nimic să te țină viu și în funcție, imediat Dumnezeu va face semn cu degetul în jos și toată încurcătura de cărnuri și organe bolnave din tine va eșua, va da faliment, vei muri, iar sufletul, ca un șobolan fricos ce este o va lua la goană din tine către Paradis și toate produsele inerte din tine rămase se vor transforma în lichide și substanțe ale morții cu care se ocupă cei ce studiază medicina legală. Toată carnea vie pe care ai avut-o odată va începe să producă putresceină și cadaverină, substanțele chimice derivate organice ale descompunerii corpului omului ce îi vor da mirosul și consistența de cadavru la morgă cu care se vor ocupa studenții de la facultatea de medicină, specialitatea medicină legală. Dacă le aduni pe toate aceste substanțe organice la un loc îți va da suma a ce suntem noi de fapt : niște cadavre iminente. Unii nici nu simt asta, unii chiar adoră sau ignoră această ipostază a disfuncției în care vor degenera organic spunând că abia de-atunci încolo va începe fericirea, din prima zi a stării de cadavru din care sufletul a fugit vesel și fericit la Rai și mai ales fără sentimentul de regret că părăsește ceva propriu la care-a ținut.
               
  2) O lume de cadavre iminente nepăsându-le de iminenta proprie stare de dezagregare, cu sufletul agitându-se pentru bucuria Raiului cum copiii se agită pentru bucuria cadourilor de Crăciun, asta suntem noi cu gândul tot la Cer și la euforia lui de care suntem îndrăgostiți lulea iar pământul se umple până la saturație de cărnurile și oasele noastre moarte și îngropate, devenind ceea ce este de fapt : un loc întins plin de cimitire vechi sau noi care au îngropat și au rezolvat în ele toate vechile ambiții și mândrii și care s-au arat cu plugul sau se vor ara peste cel mult două sute de ani, de unde nouă celor de azi ne vor dispărea până și oasele din cimitire sub urgența actualității viitoare care prevede ca să se facă loc altor și altor noi cimitire și morminte cu cruci plânse și udate și ele la rândul lor de lacrimile inutile ale rudelor decedaților, udate de ploile toamnelor și murdărite de găinațul cucuvelelor.
 
  3) Pentru ce țin toți cu dinții de hârbul lor de viață și pentru ce plâng rudele îndoliate când viața răposatului s-a stins, când știu de fapt ce fericire te așteaptă după ce mori din dragoste de Dumnezeu când murind pleci în sejurul de niciunde și în vacanța de vis de nicăieri a vieții tale din Rai de pe lumea cealaltă a nimicului și irealității ? Pentru ce mai țin toți la viața asta mizerabilă ce se termină cu pulsul slab și respirația agonică de muribund, când tot ce le-a oferit acest stagiu al vieții a fost un corp pe care universul nu a răbdat să-l țină gol și ferit de drame și orori ci l-a cadorisit prin mâna Lui Dumnezeu cu toate durerile și lacrimile noastre ? Iar când acestea se acutizează și devin insuportabile, când răpus de viață te îmbolnăvești și mori din cauza ei, tu însuți evadezi din tine prin sufletul tău care se duce într-un iureș la Cer iar Dumnezeu se ocupă să arunce tot ce-a mai rămas din noi la gunoi pur și simplu când suntem vârâți cu forța în masă în bezna cazonă și funestă a mormintelor noastre din pământul plin de râme și larve de cărăbuş. Dacă Lui Dumnezeu îi place acest aspect grosolan și grotesc al Facerii Lumii, dacă este atât de mândru de a Sa bravură creatoare prin care robii Săi sunt făcuți din pământ pentru ca mai apoi să fie făcuți din nou una cu pământul, tu, osânditul la viață cum poți răbda așa ceva ? Nu poți numai din respect și condescendență față de actul creator al Lui Dumnezeu ca să-ți placă felul și lutul din care-am fost făcuți așa noi sărmanii oameni, cu toate aceste materii organice sangvinolente și lesne perisabile și purulente care sunt adunate în corpul nostru, formând o încurcătură și o ferfenițeală organică complicată și lesne stricăcioasă, tot ce a avut mai prost și ieftin universul ca materie primă ce Dumnezeu incredibil a ales-o pentru Opera Sa de căpătâi ca să îmi vină de hac și mie și ție și să ne curețe într-o zi pe toți de pe lumea asta, amăgindu-ne cu promisiunea unei lumi alegorice mai bune în Cer. Nu poți înghiți pe nemestecate această promisiune fără să ai sentimentul că totuși pierzi ceva, că ceva nu-i curat la mijloc, că nu numai tu pierzi totul murind, în pofida sentimentului mângâietor al visului paradisiac, dar că universul întreg pierde totul, și Dumnezeu însuși pierde totul prin tine cel mort și dispărut atât de efemer din cauza unui plan măreț pe care l-a avut de te-a făcut, dar a unei materii inadecvate de construcție pentru tine, o carne imposibil a rezista și a face față spațiului, timpului și universului mai mult de un bliț de minune numită viață. S-a zgârcit universul și Dumnezeu cu blițul nostru de viață, El și-a ales veșnicia, nouă ne-a rezervat generos pe toată fața pământului loc mult și întins pentru cimitire. Prin faptul că trăim și pierim atât de efemer nu pierdem numai noi ; pierde de fapt în primul rând însuși Dumnezeu singura Lui șansă de a se fi afirmat în univers printr-un proiect autentic, durabil și trainic. Dumnezeu, dintre toate proiectele și-a ales Omul, opera Sa de căpătâi. Iar omul numai un proiect autentic nu e... E cel mai prost proiect al unei forme și posibilități de viață, de existență și de inteligență.  De ce a trebuit să se ocupe cu asta tocmai Dumnezeu ? Ne-a făcut intenționat așa neizbutiți sau dintr-o greșeală ne-a croit pe genunchi să ieșim așa cum s-o nimeri ? Așa că ne întrebăm ca proștii : Dumnezeu ne-a făcut sau noi pe El ? Aceasta-i întrebarea.

  4) Privește-l pe om să vezi cum tremură pentru viața lui în orice zi și în orice clipă, cum toate scenariile și datele pentru siguranța și succesul vieții lui îi sunt potrivnice și cum cu această tristă zestre sufletească și cu carnea și pielea pline de bacterii, pecingini și boli la fel ca jivinele necuvântătoare se prezintă omul în curul gol în fața universului la examenul excelenței. Văzând că n-avem nici o șansă de a lua acest examen în realitatea fizică incontestabilă Dumnezeu ne-a făcut un favor și ne-a dat o șansă pe lumea cealaltă, cine crede în ea e salvat, cine nu, e liber să facă ce vrea. Urăsc carnea din care-am fost făcut pentru că e eșafodul și cauza morții mele, și parcă moartea goală n-ar fi fost suficientă, ea trebuia determinată și garnisită mai cu nădejde cu toate lacrimile și bolile cărnurilor mele ce mă vor termina într-o zi, fără preaviz, sau mă rog, cu dureri berechet, singurul preaviz și indiciu că o vei mierli curând și dramatic. Iată un univers și o lume cu emfază anunțată în cele o mie de file ale Bibliei, creată de Dumnezeu în șase zile, te așteaptă prin stagiul vieții tale de căcat să uzezi efemer de pozna firii ce ești făcând ceea ce se cheamă să trăiești, doar ca să dai legitimitate și mulțumire unui Creator care te-a creat ca să-ți vină de hac într-o zi calmându-te bineînțeles cu consolarea că toată această oroare a existenței ce ți s-a oferit și denumit viață, va avea o rezolvare și o compensare reparatorie în Cer. Abia astfel, prin faptul că ni se popularizează o lume mai bună pe lumea cealaltă, avem motive să vedem clar evidența cum lumea aceasta, Creația Lui Dumnezeu și Omul, Opera de căpătâi ale Lui Dumnezeu sunt un jeg, un jeg monumental pentru care Dumnezeu nu are cum să fie mândru fără să se discrediteze. Toți suntem rebuturi ale Lui Dumnezeu sau fake-uri și kitsch-uri jalnice de care râd toți ceilalți zei ai universului care sunt și ei precum oamenii ce se batjocoresc și râd unii de durerile altora. La fel și zeii din univers : când le vine mai bine râd de Dumnezeu, zeul nostru actual, cum de a putut să ne inventeze atât de prost ? Nimeni n-a putut vreodată mai malefic și cârpaci ca Dumnezeu să adune mai dramatic într-un tot și într-un corp toate aceste produse de abator care suntem noi cu cărnurile noastre cărora nici farmaciile și nici spitalele nu mai au ce le face, să le lege între ele atât de dezastruos și defectuos și să le sufle un duh sfânt peste ele astfel încât să se miște, să facă zgomot, să râdă, să plângă, să se bucure și îngrozească de viață cât și de moarte...!

  5) În fapt se pare, așa simt eu, că nu mai trebuie să fim atât de triști de groaza morții. Ba după logică ar trebui chiar să ne bucurăm că avem șansa sigură să murim într-o zi când șansa de-a ne fi născut n-a fost decât o pură întâmplare de care Dumnezeu nu ducea dorul ci pur și simplu am ieșit și eu și tu din neant, atât de efemeri și întâmplători ca niște țânțari dintr-o băltoacă, o oportunitate pentru Dumnezeu de-a ne condamna pe toți la viață și la moarte, la întâmplarea de a fi și apoi a nu mai fi. De ce să fiu trist că mor și cei dragi mie o să-mi plângă la căpătâi ? Căci trebuie să-mi intre bine în cap frumoasa soluție pe care au găsit-o oamenii, dragii de ei ca să rezolve problema angoasei morții ! Căci de fapt trebuie să mă bucur ca și orice credincios care simte că nu e făcut numai din carne, că nu e numai trei ligheane de carne și-un bidon de sânge ci undeva acolo între ele, este cuibărit un liant care le leagă pe toate aceste cărnuri, ce se numește sufletul omului, o maimuță virtuală cuibărită între ochi, stând toată ziua la fereastra ochilor... Ar fi sunat oribil și insuportabil ca noi oamenii să fim numai trei ligheane de carne putrezibilă fără o electricitate pură care s-o legitimeze și sfințească, electricitate care se numește suflet se pare. Tot ce altceva mai umblă prin noi și se mișcă cumva făcându-ne să funcționăm e o electricitate de ordinul microamperilor care dau impulsurile creierului și ale inimii s-o stimuleze să bată. Atunci în noi sufletul trebuie să fie undeva tot ca o formă de electricitate ; cea mai nemaipomenită formă de electricitate care poate subzista chiar dacă generatorul electricității, corpul s-a stricat și a murit !

  6) Această carne care sunt, adunată măiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iată că dintr-odată își ia permisiunea de la univers să creadă că are un suflet care-o sfințește și purifică de sentimentul morții. Iată, frica de moarte generează greață, vertij și dezolare. Dar noi, oamenii am dat sufletului dreptul și puterea de a ne rezista și după moarte, o colosală și vană ambiție umană. Astfel, sufletul nostru ne reprezintă în Cer și nu ne mai este frică de moarte când prietenul nostru Dumnezeu ne apără și ne păzește fiindcă așa vrem noi neabătut. Atunci trebuia să ne fie frică de moarte, doar atunci când eram pitecantropi și când aproape nu cunoșteam nici vorbirea, când eram contemporani dinozaurilor pentru care eram doar o pradă fugărită, carne de mâncat pentru dinozauri ori tigri cu colți de sabie. Norocul oamenilor antici și moderni e că au descoperit religia prin care s-au transformat toți din homo erectus sălbatici preistorici fără Dumnezeu în homo religiosus. Acest noroc aduce satisfacția și percepția că oamenii au un suflet cu totul special ce nu mai face din carnea omului doar carne de vânat roșie ci o carne deosebită, mustind și mândră de visul și simțirea de-a avea un suflet avid de Cer, mântuire și Dumnezeu.

  7) Carnea pe care o avem generează un suflet cu voia Lui Dumnezeu. Și ce e acel suflet dacă nu o electricitate ca toate electricitățile, curent electric și tensiune, diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric, definiția științifică a electricității...? Asta e sufletul...? Electricitate...? Dar atunci când întrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu întrerupător, becul se stinge, poți să pui mâna pe fire dacă nu atingi și firul de masă și nu simți nici un curent electric. Curentul dispare, el nu mai există. Dacă dă trenul peste un biet om care vrea săracul să se sinucidă și îl sfârtecă la viteza de 160 km/h cu locomotiva electrică de 125 tone a acceleratului București - Constanța împrăştiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o baltă în șanț și vreo câteva mațe agățate pe sub locomotivă până în depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne moartă de sub locomotivă nu mai are suflet... Văzând această inconvenabilă tragedie abia de aici omul s-a salvat de la nebunie și anxietate când a crezut că electricitatea sa din corp, sufletul după moarte, va continua să se propage prin eter fără suport fizic, fără conductorul electric care este corpul, sfidând legile fizicii astfel încât moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om în brelocul de chei al gândirii care a devenit gândire religioasă odată pentru totdeauna, fără de care nu mai putem trăi...

  8) Ce e mai liniștitor decât să crezi vanitos că după ce-ai odorizat câteva clipe din spațiu și timp cu băşinile, mofturile, fasoanele și ighemonicoanele tale avute în efemera viață de carne, odată ce mori, povestea ta și a efemerului și nimicniciei tale în spațiu și timp nu se termină ci dăinuie și încă veșnic lângă un Dumnezeu tot mai revendicat, surmenat și agasat de pretențiile tuturor ligheanelor de carne umană din această lume având pretenția prin credință de acces la veșnicia și excelența universului...? Mormane de carne suntem, complicat și defectuos organizată în trupuri firave, cu suflete mirobolante care se fardează pentru Cer dar habar n-au sărmanele că se întrerup și dispar ca electricitatea atunci când lovește trenul sau cancerul, având toate pretenția că se propagă wireless prin aer până la Dumnezeu când vine accidentul morții... Și de-acolo, trai pe vătrai în Rai, în cosmos undeva, alături de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care Îl accesează instantaneu revendicându-L și blocându-L agasante și hulpave de la toate treburile care așteptau în univers o rezolvare divină... Atât de mult e acaparat și blocat Dumnezeu ca un site către care sosesc miliarde de sms-uri și emailuri solicitatoare de mântuire, încât nici în cer, nici pe pământ autoritatea numită Dumnezeu nu mai poate face nimic și nu mai poate funcționa... Dumnezeu e în șoc anafilactic, lovit și scos din uz chiar de pretențiile umane agasante.

  9) Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet și nu-i cauzează Domnului nici o sâcâială și nici un disconfort. Trupul lor nu are suflet, cel puțin nu distingem sufletul unei vite dintr-un hamburger gustos... Doar oamenii cred prin religie că electricitatea și sufletele lor răzgâiate se pot propaga prin aer fără fire conductoare, fără carnea din care-au emanat și care-a murit. Dar ca să-și inventeze această posibilitate practică să le meargă tramvaiele ori trenurile și troleibuzele fără fire electrice n-au catadicsit oamenii, ferit-a sfântul... Numai pentru suflete s-au chinuit oamenii să găsească o cale de propagare prin spațiu, calea credinței prin care să-şi înalțe sufletele ca pe niște zmeie prin spațiu până la Rai fără fire conductoare. Ne chinuim cu petrol, ne terminăm ozonul și atmosfera, duminica și de Crăciun sau Paște totul e paralizat, nimeni nu muncește căci e păcat să muncim în sărbătoare și trebuie să mergem frumușel la sfânta liturghie și cam asta e toată povestea noastră, tot ce putem sau vrem noi cei ce-am fost făcuți din lut și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață... Nici Dumnezeu nu mai râde de pocinoagele și ratarea noastră... Fruntea-i e brobonită de sudorile regretului... Atâta putem și vrem noi oamenii și atâta ideal și rost găsim noi vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu ? Să ne cosmetizăm o viață cât putem noi mai bine sufletul pentru startul final al călătoriei wireless către Rai ? Nu merită Domnul un astfel de tratament al zăbăvniciei din partea noastră... Căci, iată : Totul a început a fi irespirabil... Noi nu mai gândim și simțim. Noi trăim febra credinței iar creierul nostru e reglat să funcționeze după capitole și versete diverse din Sfânta Scriptură și evanghelii, nu după logica evidenței și simțurilor cu care ne-a înzestrat inutil Dumnezeu. Degeaba avem simțul văzului. Vom muri și niciodată nu-L vom vedea pe Dumnezeu cu ochii vii.  Chiar și așa lumea noastră, viața noastră, totul e o disoluție, totul a scăpat de sub control, trebuind să fii alienat să crezi că e normal și inevitabil ca ceea ce se întâmplă aici și acum să se întâmple la infinit, și că asta e lumea și opera Lui Dumnezeu în toată splendoarea ei în acordurile psalmilor care ne sunt unică mângâiere și unic divertisment serios. Poate că Domnul tocmai s-a săturat de noi văzându-ne așa și ar vrea poate să uite totul ascunzând acest gunoi al nostru sub preș printr-o Apocalipsă... Nu face Domnul așa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant și mai frumos... Dar până atunci trebuie să credem că nu asta-i lumea... Dacă nu asta, atunci care-i...? A... Bineînțeles, lumea cealaltă, plină de suflete umane ce transcend, ce se propagă ca un curent electric fără fire conductoare, de pe pământ, frumușel, până la Rai într-o clipită... Ce frumoși sunt oamenii... Dar sublimi sunt și păianjenii care fiecare încearcă în viața sa de arahnidă să întindă o pânză a credincioșiei lor până la lună... Asta-i credința lor, a păianjenilor, pânza pe care-o țes... Și ei mor împăcați ca și noi oamenii iubind luna, dumnezeul lor către care țes o pânză a credinței de păianjen până la cer... Numai că ei nu au suflet... Noi da, dragii de noi, avem un suflet ce se propagă wireless până la Cer și până la Dumnezeul visurilor noastre...