Am folosit citate din "Demiurgul cel rau" de Emil Cioran pe care mi-am permis sa le completez in mare parte cu opiniile mele. Consider ca l-am ajutat pe Emil Cioran sa fie inteles mai bine si de cei care nu au o apetenta deosebita pentru opera lui filozofica in a fi scepticul de serviciu al universului...
O vizita in cimitir e un lucru terapeutic si ai multe de invatat. Daca nu in cimitir macar intr-un muzeu, intr-un osuar ca cel de la Soveja. Sa vezi acele schelete, acele cranii in toata splendoarea lor si-n toata perenitatea lor inutila si lugubra. Ce poate fi mai linistitor si terapeutic decat sa meditezi la oase goale, la aceasta ultima simplificare a fiintelor ? Brusc, risipindu-se febra urgentei carnii zilei de azi, te vezi asa cum vei fi : o lectie, ba nu, o criza de modestie : oase dezarmant de goale. Sa reflectam asupra bunei folosinte a scheletului nostru. Ar trebui sa ne servim de el in momentele noastre de mandrie, fasoane si ambitii ale vietii mai ales ca ne avem la indemana scheletul. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de dispret sau ura, si tot n-ar reusi sa ma impiedice sa-l despoi de invelisul de carne si sa rad lugubru ca Frankenstein spunandu-i : "Drag dusman care exulti privindu-ma-n necaz, o vei pati exemplar ! Asteapta... Mai ai putin". De ce-as privi cu pizma ori cu teama aceste oase ce poarta un nume, acest craniu ce nu ma iubeste...? Si de asemeni, de ce-as iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-as iubi eu insumi, suferind egal in toate aceste cazuri, cand stiu ce trebuie sa-mi imaginez, cranii impanzite de panze de paianjeni in cavouri, pentru a potoli aceste exuberante fara capatai ale viermuirii vietii si a indulci putin mizeriile si meschinariile noastre...? Sa privim cu ochii mintii scheletele cuminti din cimitir, sa admiram craniile ranjind lugubru din osuare e o adevarata terapeutica pentru ca nu poti uita acele orbite ce te fixeaza, nu le poti eluda, mai insistente decat niste ochi, acel talcioc de cranii, acel ranjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie ca esti craniu de caine ori craniu de om. Niciunde nu esti mai bine servit in materie de trecut decat in cimitir, la IML pe masa de autopsie, in osuar sau la muzeu. Posibilul, viata, pulsul, sistolele si diastolele inimii noastre par acolo de neconceput sau eforturi extravagante. In cimitir sau in muzeul regal britanic cand craniul tau va fi expus pe soclu peste o suta de mii de ani ai sentimentul ca, inca din zorii ei, carnea s-a eclipsat, ca nici n-a existat vreodata, ca este exclus sa fi imbracat vreodata aceste oase atat de solemne, atat de pline de ele insele. Ea, carnea, apare ca o impostura, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Sa fie deci, carnea, numai atat? Iar daca nu e mai mult, cum reuseste sa-mi inspire mila, sila sau groaza ? Exista filozofi obsedati de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha... Carnea, atat de evidenta, e totusi o anomalie ; cu cat te gandesti mai mult la ea, cu atat fugi de ea ingrozit, si, satul sa o tot cantaresti, te indrepti catre mineral, te pietrifici si vrei mai degraba sa fii stanca fara dureri si fara temeri. Si devii stanca. Pentru a suporta spectacolul ori ideea carnii, nu-i suficient curajul : iti trebuie cinism. Oricum ai privi-o, inseamna sa te inseli asupra carnii si asupra naturii ei ; inseamna, de asemeni, s-o tii la prea mare cinste ; nu-i nici ciudata, nici tenebroasa : e PERISABILA pana la indecenta, pana la nebunie ; nu doar ca-i sediul bolilor, ea insasi este boala, neant incurabil, fictiune degenerata in calamitate cu toate spitalele puse sa aranjeze, repare si gestioneze urmarile tragice ale carnii. A sta cu gandul si fapta numai la ea e preocuparea noastra principala in viata. Poti sa traiesti cumva, ignorant si fericit ca un animal, daca ignori urmarile tragice ale carnii tale. Dar daca o aprofundezi intr-o clipa de luciditate si iti privesti scheletul viitor descarnat, vezi un adevar bulversant : Pe langa soliditatea, pe langa SERIOZITATEA scheletului, carnea noastra pare ridicol de provizorie si de frivola. In van suntem cuceriti de seductia carnii manati de cateva delicii precare. Ranjetul craniilor noastre in interiorul sicrielor e o prioritate si-un adevar delirant mult mai substantial care ne ridica de pe ochi valul amagirii. Iata de ce te simti atat de bine vizitand un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiati cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost daca vrei poti alege sa devii dupa moarte imbalsamat si plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curiosi in Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol in cavou, ori expus plastifiat in muzeu, poti trai un soi de pace ultima, unde totul invita la euforia unui univers curatit de carne, la jubilatia de dincolo de moarte. Nu are rost sa ne tulbure scheletul si ranjetul craniului nostru viitor cu lucrari dentare atat de scumpe si inutile in eterna greva a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidenta si metamorfoza asigurata a noastra ce nu ne preocupa. Pe noi doar carnea, vreau sa spun hoitul nostru iminent ne tulbura si ne ingrijoreaza. Si ne consuma mai tot timpul, pierzand ani si ani de viata mancand, sapandu-ne mormantul cu lingura si furculita, dormind, alinandu-ne iluzoriu si ineficace aceasta temporara carne. Fata de schelet nu avem nici o consideratie. Nu-l putem mangaia, nu-l putem spala si parfuma pentru ca-i acoperit de uzurpatoarea si impostoarea carne care ne tradeaza si ne vine de hac in finalul inalienabil al bolilor inexorabile. Totul ne este inutil in precara noastra fiinta : carnra si scheletele. Si chiar si sufletul. Nu ne putem saruta cu craniile descarnate pentru ca dam de buze si de limba care ne aduc atatea voluptati amar de trecatoare... Iar craniile ne raman virgine si vesnic doritoare de-un sarut al vietii. Doar de sarutul mortii au parte. A zabovi si a contempla intr-un osuar devine o placere si o eliberare, caci unde-ai putea mai bine sa ingheti dorinta si sa te rupi de sub puterea ei imbolnavitoare...? Oribilul, spectacolul sfarsitului nostru, este totusi o cale de izbavire. Caci cum te poti izbavi daca nu sa accepti tot ce ti se pune dinainte pentru mantuire : fervoarea credintei, apoi moartea si ritualul ramasitelor noastre pamantesti, spectacole care se bucura de mare trecere printre noi...? Pentru cadavrul nostru cheltuim atata energie, el e rezultatul inflorit mustind de credinta noastra atat de viguroasa, neimblanzita, care iubeste lividul si fetidul si stie ce beneficii se pot scoate din putregaiul si oroarea cadavrului nostru aruncat in sicriu. Ajunge sa privim aceste spectre, sa ne gandim la destinul carnii ce adera la ele, ca sa-ntelegem urgenta detasarii. Adica sa ne luam scheletul, singura avere invulnerabila, si sa fugim cu el in pustie, in asceza. Nu exista asceza fara dubla meditatie asupra carnii si a scheletului, asupra infioratoarei perisabilitati a celei dintai si-a inutilei permanente a celui de-al doilea. Din cand in cand, cu titlu de exercitiu, e bine sa ne separam de chipul nostru, de pielea noastra, sa inlaturam acest invelis mincinos, sa dam apoi deoparte, macar pret de o clipa, gramada de osanza ce ne impiedica sa deslusim FUNDAMENTALUL din noi. Exercitiul odata terminat, suntem mai liberi si mai singuri, aproape invulnerabili. Ca sa invingem neajunsurile ce decurg din consecintele carnii noastre, ar trebui sa contemplam nuditatea ultima a unei fiinte, sa-i sfredelim cu privirea maruntaiele si tot restul, sa ne balacim in grozavia secretiilor, in fiziologia ei de hoit iminent. Aceasta viziune n-ar trebui sa fie morbida, ci metodica, o obsesie dirijata, extrem de salutara in momente de cumpana. Scheletul ne incita la seninatatea scontatei mantuiri serafice, doar ajungand schelet gol de carnea noastra iubita sufletul isi poate lua zborul catre Rai. Fantezia Raiului e tributara necesitatii descarnarii si triunfului oaselor. Declinul carnii noastre ajunsa cadavru ne incita la renuntare si tristetea promisiunii ororilor sicriului si iadului. In lectia de desertaciune pe care ne-o servesc si unul si celalalt din locuri, iadul si Raiul, fericirea se confunda cu distrugerea legaturilor noastre si cu un loc, Raiul, si cu celalalt, iadul. Sa fii un calugar eretic smintit dar lucid pana la ultima consecinta si in acest monahism sa-ti sondezi abisul si tragismul starii de-a fi dincolo de limita rezistentei si ratiunii umane. Si sa nu aderi niciodata prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad stiind ca oricum de fiecare data gresesti. Calugarul, nebunul satului, cel ce e un caz si nu face astfel parte din turma, nu face decat sa-si supravietuiasca. Cui sa se adreseze intr-o lume ce-l trateaza drept parazit ? Monahismul, chiar daca ar avea doar parti odioase, tot ar pretui mai mult decat orice alt ideal. Mai mult ca oricand, ar trebui sa construim manastiri... pentru cei ce cred in orice si pentru cei ce nu cred in nimic. Incotro sa fugi ? Nici in mormant nu mai e o solutie. Nu mai exista nici un ungher unde sa poti urî aceasta lume cu profesionalism. Atat aceasta lume cat mai ales cealalta. Caci nu poti trai ori muri decat cu constrangerea obsesiei agregatului biologic ce esti care te vei defecta, datorita dereglarii stupide a unui releu din tine. Agregatul ce esti nu mai functioneaza, cimitirul e singura solutie, masinile vechi tot sunt mai utile intr-un parc de dezmembrari. Din tine nu se va folosi nimic. Doar sufletul despre care nu stii oricum sigur ce soarta va avea. Devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului si nici iadului dar foarte cautat in acest ultim, stupid si blestemat nenorocit loc. Nu poti trai decat cu obsesia ca esti un agregat biologic perisabil, cu sentimentul tot mai acut ca nu esti nimic altceva decat locul intalnirii efemere a catorva elemente care se vor strica, imbinate precar si firav pentru o clipa sordida, si din faptul ca ele-si fac de cap in viata asta de carne rezulta un suflet, o electricitate in noi ce avem pretentia ca sa o putem transmite fara fir in cer alaturi de stele si galaxii, in absolut, la Dumnezeu, in Rai, chiar daca se taie curentul si ceva ne taie cablul vietii din noi. Vrem teleportare. Dar nu vrem sa devenim savanti si sa gasim stiintific modul de a o realiza. Lasam iresponsabili toata treaba tehnica pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fara cartire. Iar noi, copiii autisti ai Lui Dumnezeu asteptam cu bale la gura sa ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile catre mantuire cu pretentie vesnica. Avem dreptul sa cultivam cu pasiune aceste fantezii precum avem dreptul sa ne scuturam de toate fantasmele si toate prejudecatile pentru a experimenta libertatea si dreptul de a ne insela sau nu, pana la paroxism. Pana la urma trebuie sa ne vedem din exterior, sa ne detasam de toate prejudecatile noastre ca sa vedem clar cat de stramb ducem piciorul in fasoanele, convingerile si credintele noastre. Atunci vom vedea cat de meschini si marunti suntem si cat de pervers si otravitor a fost pus de Dumnezeu in noi un "Eu", o credinta, o constiinta de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substantial si ireductibil care mai mult dezorienteaza si otraveste decat linisteste : cum sa admitem ca acel CEVA ce suntem, ce parea sa tina atat de bine inceteaza sa fie ? Si nu vorbim acum de suflet care subzista caci are, cum ni se promite, pasaportul pentru Rai asigurat, fiind la mare cautare de Dumnezeu. In schimb cum sa te desparti de respiratia ta, de ceea ce dureaza prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce esti ?
Poti parasi o iluzie, oricat ar fi de inradacinata ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil care e constiinta ta de sine? Daca pe lume se afla palpabil si evident doar ceea ce exista, daca fiinta ta se intinde pretutindeni ca o iedera aderand supusa la suprafata acestei lumi caci dupa legile fizicii nu are de ales altcumva sa se taraie si agate, cum sa te rupi de aceste habitudini si obisnuinte, cum sa mori pur si simplu, cum sa te rupi de fiinta ta fara sa-ti pierzi busola...? Leacul e credinta fortuita. Deci sa postulam si promovam aceasta amagire universala, din prudenta ori in scop terapeutic asa cum o fac toti. N-avem nici o alta sansa ori alternativa mai dulce si rezonabila. Credem in Dumnezeu numai din teama de El. Din disperare, nu din normalitate si ratiune. De frica. Daca n-am avea aceasta teama tot ar aparea teama ca nu exista nimic. Dupa teama ca exista ceva urmeaza teama ca nu exista nimic. In ce delir ne-a pus Dumnezeu sa traim...?! De aceea remediul, ori boala suprema dupa optica incetatenita, pare a fi intr-un taram neutru al scepticismului vigilent, cand vezi ca Dumnezeu, totul, pare a exista si nimic nu exista. De aceea, orice cautare deliberata, chiar si a mantuirii, daca nu suntem liberi sa renuntam la ea e o constrangere ca oricare alta. Exista frica de iad si frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atat de select si de bon ton incat lenea si inaptitudinile tale nu le-ar putea face fata nici intr-un milion de ani exigentelor si elevarilor, obisnuintelor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimideaza. Ele sunt excelente. Fosti olimpici pamanteni cu zece pe linie. Stii ca in cel mai probabil caz nu vei face fata preliminariilor probelor calificarii in campionatul mondial al mantuirii in Rai. Varianta mortii si iadului o percepi ca singura evidenta prietena, verosimila, potrivita puterilor tale, singura comoditate negativa ce ti-e accesibila la pret promotional si dupa bugetul tau sarac de putinte si rezultate slabe in viata. De aceea devine insuportabil si irational, imoral, ofensator gandul ca trebuie sa mori. Si implicit ca trebuie sa urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care nu ti s-a legitimat niciodata logic si rezonabil. Devine toxic gandul ca trebuie sa deshami de la toate obligatiile, de la toate senzatiile cunoscute si perceptibile ca sa te duci unde ? De parca ti-ai lua carnea cu tine. Cand sufletul sau scheletul e incert ce senzatii iti vor aduce. Caci doar cu carnea ne infricosam. Ori ne bucuram un pic printre lacrimi. Scheletul si sufletul tradator care pleaca delationist sunt scutite de aceste mizerii. Nu ne ramane decat carnea. Este aproape incredibil in ce masura frica adera la carne ; e lipita de ea, este inseparabila si aproape indistincta de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legatura fraterna si sanatoasa ce ne leaga de animale, macar ca ele n-o cunosc decat sub forma ei naturala, bestiala, sanatoasa daca vreti. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealalta, cea umana, ce tasneste fara motiv in noi, pe care, in functie de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementa si care, in fiecare zi, la o ora imprevizibila, ne asalteaza si ne copleseste. Pentru a reusi s-o invingem poate ar trebui sa ne vina in ajutor totii fostii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus si toti cati au fost uzurpati. Acest ajutor nu se poate obtine cata vreme avem acest monoteism si pe Dumnezeul acesta unic de prieten vesnic, inamovibil. Prieten ori nu, se simte in aer ca epoca constrangerii religioase de a-ti dedica toata dragostea unui singur zeu va sfarsi prin alternanta la putere peste mii de ani a vechilor zei, intr-o renastere a lor, inchinandu-se fiecare muritor dupa plac, unui zeu sau altuia, functie de gust si preferinta. Poate ca astfel, cine stie, moartea si frica vor fi mai democratice si suportabile, poate ca moartea si frica noastra vor progresa si se vor imbunatati functie de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau moda peste mii de veacuri. Nu vrem sa nu murim, dar vrem sa murim mai elegant, comod, demn, uman si democratic si cu folos daca se poate si asistati de zei pe masura caracterului si suportabilitatii noastre. Daca nu, asta e... ! Ne multumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, caci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne ramane decat sa ne delectam plimbandu-ne prin cimitir, umbland printre aceste carcase ingropate in pamant si incercand sa ne imaginam cantitatea de frica a carnii pe care o târau dupa ele candva. Si razand, invartindu-ne cu mainile sus, dansand sub ploi de flori de visin prin cimitir, sa ne gandim cum au scapat toti cei din gropi, toti cei ce-au trait, de frica. Tot ce traieste, de la animal la insecta cea mai respingatoare, de la om la viermele cel mai neevoluat, tresar de frica, nu fac decat sa tresara ; tot ce traieste, pentru simplul fapt de a trai, e vrednic de mila. Si ma gandesc la toti cei pe care i-am cunoscut ori nu si care nu mai sunt, tolaniti demult in sicriele lor, scapati pe veci de carne, si de frica. Si simt povara mortii lor luandu-mi-se de pe umeri si navalind, tot mai grea si apasatoare pe umerii Lui Dumnezeu dupa cum a vrut-o de la inceput cand a facut lumea in Atotputernicia-i autoservita, evidenta si clamata. Plimbandu-ne prin cimitir, poate-am castigat ceva. In orice caz, o experienta si o lectie in plus. Oricum, ne-am mai linisti experimentand aceasta terapie prin cimitir care e cu atat mai puternica cu cat se face noaptea, cand cucuvelele si liliecii sunt activi si noi mai pregatiti pentru sperietura si deces. Pentru cei carora le e frica le propun o solutie mai usoara : Sa urmeze macar un curs la Academia Sicrielor din Coreea de Sud. Aceasta academie e o solutie pentru cei disperati, pentru cei ce nu mai pot sa duca greul vietii si e o solutie practica impotriva sinuciderii. Spun un nu hotarat sinuciderii. Leacul e la Academia Sicrielor. Vii la primul curs, ti se tine o prelegere, apoi ti se face o poza mortuara de pus pe cruce. Apoi ti se scrie un necrolog, un epitaf sau il scrii chiar tu daca ai chef. Te duci la baie, faci baie ca si cum ai fi la scaldatoare. Apoi niste oameni te sterg si te imbraca in hainele de mort : cu pantofi noi, legati, cu vata in nas, cu mainile incrucisate si crucea cu prescura intre degetele mainilor. Te asezi in sicriu, usor, preotul te prohodeste, se roaga pentru odihna ta la loc cu verdeata, cativa te plang pe bune, ca sa te impresioneze si sa ti se franga inima, apoi ti se pune capacul sicriului. Se bate in cuie. Si auzi bubuielile in intunericul ce se face. Esti pus pe dric si purtat pana la groapa. Ti se hurduca maruntaiele. Esti un mort viu. Ti se coboara sicriul in mormant si chiar se toarna pamant peste tine. In sicriu ai un mic recipient de oxigen si o camera de luat vederi ca sa vezi pamantul ce se toarna peste tine. Si mai ai un rotopercutor cu care sa spargi sicriul daca ti-e teama ca nu te vor mai scoate de-acolo. Ca sa fie cat mai identic cu mormantul, pe undeva printr-un tub ti se vara vreun kil de rame ca sa simti cam cum ar fi sa te colcaie viermii. Ia cea mai mare nota la aceasta Academie a Sicrielor cel ce rezista mai mult in sicriu : o ora, doua, o zi si o noapte. Cand decizi sa fii scos vei apasa pe un buton de la mana dreapta. Daca decizi sa mai ramai apesi pe butonul de la mana stanga. Daca nu apesi nici un buton vei fi scos dupa cinci minute. Daca nu vei fi scos vei iesi tu cu picamerul si lopatica ce le ai in sicriu. Dar vei iesi lecuit. Nimeni, oricat de incarcat de necazuri va fi incercat in viata nu se va mai sinucide niciodata. Adio sinuciderilor intr-un oras cu o Academie a Sicrielor. Si e o solutie foarte buna pentru a deschide o afacere profitabila ajutand lumea sa-si revina de angoasele vietii si ale mortii. Si sa se lecuiasca atat de iad cat si de Rai cu terapia prin cimitir. Intelegeam sa am abilitatea de-a accede in Rai ca o fiinta evoluata, demna de manufactura unui Dumnezeu dupa al carui chip si asemanare eram facut, fara a avea tragica nesansa a unei efemeride muribunde ce n-are nici o sansa la excelenta similitudinii caracteristicilor superioritatii rudei noastre de drept, Dumnezeu. Cand colo constatam diferenta de clasa, de rasa, si ca nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit. Noi de ce n-am fi fost automat si nemijlocit molipsiti de fericirea Tatalui nostru definitiv...? Nu iubire si partinire constatam. Ci ca suntem lepadaturi ale Parintelui nostru. Avortoni carora Dumnezeu le mai da o sansa sa se intoarca in Rai dupa lungi si imposibile chinuri ale vietii tarandu-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se danseaza cadril si menuet de duhurile Raiului, noi batandu-ne pentru cateva bucati de mantuire aruncate in noroi de Dumnezeu pentru noi. Intelegeam sa fim printi ai Lui Dumnezeu, nu cersetori si sclavi, atat pe pamant cat si in cer. Astfel, pe pamantul pustiit de drama, daca mai respiram, o facem ca niste bastarzi si nu ca fiinte cu os divin. Putregaiul si nepasarea Lui Dumnezeu e soarta noastra si nefericirea, cand sublima moarte ne da lovitura de gratie si ne jicneste insurmontabil vaduviti de un destin fericit de progenituri divine. Uitati in acest orfelinat, nu filantropie constatam ci curata mizantropie. Sa tacem din gura sa nu-L suparam si mai mult pe Dumnezeu. La drept vorbind putea sa ne dea o viata de trei ori mai amara si o moarte de o cutremuratoare intensitate. Cui nu-i convine poate sa se lecuiasca de tot : si de viata, si de moarte, si de iadul stupid, si de Raiul ciocoiesc. Simplu. Cu terapia prin cimitir, admirand oase goale, singurul adevar care ne e mai aproape de trecatoarea piele decat un Dumnezeu tot mai ocupat si care datorita legilor universului se departeaza ireversibil de noi si de toate, inca de la Big-bang...
Am folosit citate din "Demiurgul cel rau" de Emil Cioran pe care mi-am permis sa le completez cu opiniile mele.
