PRIMA IUBIRE DE LA FACEREA LUMII ( REVĂZUT )

PRIMA IUBIRE DE LA FACEREA LUMII (REVĂZUT)
  Dragostea n-a fost de la Facerea Lumii. Dumnezeu a făcut întâi Bărbatul. Pe Adam. Și fiindcă a văzut Dumnezeu că Adam e singur și nu e bine, dintr-o coastă a sa a făcut pe Eva, soția lui și a văzut că e bine. Dar totuși, Adam nu suferea de lipsă de dragoste singur fiind. Nu se gândea el la asta... Nu pentru dragoste i-a făcut Dumnezeu femeie, pe Eva. Dacă i-ar fi făcut Dumnezeu lui Adam pe Eva pentru dragoste, oricum Adam era primitiv și nu putea înțelege acest concept cu totul și cu totul modern de dragoste și amor. Dumnezeu a văzut că e bine făcându-i lui Adam femeie, din simplul motiv că în planul Lui Dumnezeu de a popula pământul avea nevoie de concursul personal al Evei, al femeii, care numai ea putea în chinuri practic naște urmași din pântecele ei, Dumnezeu fiind în continuare prea ocupat cu planurile Sale complexe, nemaiavând timp a se ocupa tot El cu gestionarea nașterii fiecărui individ și rob al Lui Dumnezeu pe lumea asta. A pus Dumnezeu femeile la muncă și le-a dat munca de jos, de a face copii, de a se ocupa ele cu această atribuție prea măruntă și insolubilă preocupărilor superioare și elevate ale Lui Dumnezeu. De atunci femeile tot nasc prunci în dureri, cu mâna lor face Dumnezeu oameni pe pământ, scutindu-se de chinurile nașterii, prin simplul motiv că Dumnezeu nu are uter și vagin prin care să nască, nu are clitoris cu care să simtă orgasme și prin care să-și stimuleze ovarele să dea drumul la ovule, nu are ciclu cu sângele căruia să hrănească embrionul uman, nici sâni cu care să-și alăpteze sugarii, deci Dumnezeu a făcut singurul lucru pe care putea să-l facă, a supus femeile mizeriilor nașterii, Dumnezeu neștiind pe pielea Lui ce-nseamnă suferința, dând-o exclusiv prostimii și nu Sie Însuși și elitelor din Cer, exonerându-se de această sarcină de a se murdări pe mâini de lut și pentru nașterea fiecărui om. A făcut-o odată cu Adam, îi ajunge atâta murdărire pe mâini de lut și Dumnezeu fiind curat și septic, după acest olărit al primului om s-a curățat și spălat pe mâini cu tot spirtul din univers. După care a pus femeile să nască în neștire pe viitorii închinătorii și robii Săi. Astfel făcând, a văzut Dumnezeu că e bine. Dar dragostea, cum spuneam, n-a apărut de la Facerea Lumii. Nici n-a fost nevoie de acest concept căci dacă era nevoie, spunea Dumnezeu ca în ziua a șaptea va fi făcut Dumnezeu dragostea dintre oameni, iar în ziua a opta s-ar fi odihnit, săptămâna având în consecință opt zile în loc de șapte. Neinventând Dumnezeu dragostea, nici nu s-a simțit că e nevoie de ea de la Facerea Lumii și până prin anul 837 după Hristos. Cam atunci a apărut dragostea, o invenție pur omenească ce chinuie oamenii atât de mult fiindcă pur și simplu n-a fost dată de Dumnezeu prin program divin, de unde se vede că unde n-a pus Dumnezeu mâna omul s-a împotmolit în propriile scorneli. S-a îmbolnăvit omul de dragoste, s-a otrăvit cu dulcea ei otravă ca de o mâncare de ciuperci otrăvitoare culese la nimereală de om din pădurea vieții, fără știrea și apostila Lui Dumnezeu. Prin anul 837, trăia într-un castel din Franța un jupân pe nume Jacques Leblanc, spân, cu un picior de lemn și o mână ciungă, cu cârlig ca pirații. Trăia într-un castel mare, cu toate acareturile și cu servitori o mie. Soția lui jupân Leblanc, Simone-Juliette, o făptură de o frumusețe cum nu s-a mai văzut prin acele ținuturi... Pe lângă că era îngeresc de frumoasă, tot atât era de virtuoasă și pricepută în toate cele și în toate artele : cânta divin la clavecin, la harpă, compunea poeme, picta, cânta neasemmuit de frumos, mai sublim ca o pasăre liră... Dar soțul ei, Jacques, un marțafoi gras și oribil, plin de coșuri și bețivan nu privea cu ochi buni pe îngerul său de soție și preocupările ei nobile și gingașe, ba mai mult o și bătea regulat, de dimineața până seara și de seara până dimineața, din te miri ce, beat sau treaz, învinețindu-i mereu ochii și obrajii plânşi, fugărind-o cu barda prin toate odăile castelului, biata femeie, ditamai doamna de familie bună, nu odată fugind prin vecini și dormind prin bordeiele slugilor, prin hambare și grajduri în paie lângă cai. Supărați mai erau și oamenii ținutului pe moșier ce soție bună și frumoasă avea și cum bruta o mai schingiuia seară de seară, țipetele și plânsul ei auzindu-se până la marginea moșiei. Dar biata femeie n-avea ce face căci era căsătorită cu jupân Leblanc în taina cununiei și ceea ce Dumnezeu legase oamenii nu puteau dezlega. Și mai era și jurământul de cununie în care sărmana Juliette jurase în fața Domnului să-i fie credincioasă bărbatului ca Lui Dumnezeu și să fie supusă bărbatului ei, iar el să-i fie cap, precum Iisus este cap bisericii. Am uitat să spun că Juliette era și extrem de credincioasă, lua ca atare tot necazul ce i se întâmpla și cu ochii vineți de bătăi și veșnic roșii de plâns se ruga Lui Dumnezeu, fiind și ea răbdătoare la necazuri și greutăți ca și Iov și fiind supusă bărbatului ei după jurământul de cununie cel după lege. În acele vremuri toate femeile erau negreșit supuse bărbaților lor după porunca divină, lumea fiind foarte credincioasă pe atunci, nu ca azi când femeile s-au emancipat și nu mai vor să fie supuse și stăpânite după poruncă, precum însăși prințesa Kate Middleton, soția prințului William al Marii Britanii alegând la cununie să nu mai jure supunere soțului ei după tipicul tainei cununiei religioase... Nicăieri în lume nu se mai auzise de dragoste pe atunci, de amor și de pasiune pe timpul lui jupân Leblanc. Omenirea era înapoiată. Erau numai jupânii și doamnele lor bătute, înșelate și supuse, cu câte zece copii la 30 de ani, puse să stea cloşti în fiecare an căci nu se auzise de anticoncepționale de la Facerea Lumii, asta fiind tot o invenție drăcească ce a venit după aceea, ca dragostea și pasiunea, scorneli lumești... Dragostea nu a existat de la Facerea lumii. Ci a apărut într-o seară de vară cu cerul plin de stele, atât de multe stele, parcă cineva înmuiase o bidinea în var și stropise cerul cu stele... În acea seară când a apărut dragostea pe lume, Juliette pentru prima dată se opri din plâns. Leblanc jupânul era prea beat ca s-o mai bată și dormea tun, îmbrăcat și încălțat, lângă pat. Deschise ușa balconului și privi în jos unde un menestrel se pripăşise pe sub plopii fără soț de sub balconul Juliettei și cânta la lăută niște armonii pe care ea le mai auzise undeva, cândva. Era Pierrot, feciorul potcovarului din ținut, unde și ea se refugiase prin vecini într-o seară de bătăile lui Leblanc. Îl gonise și pe el taică-su de-acasă că era un zăbavnic, toată ziua se ocupa cu lăuta și nu mai vrea să învețe forja și potcovăria de la tatâne-său. Așa că l-a dat afară să se ducă în lumea largă să-și caute de drum că el nu-l mai putea ține. Și Pierrot dus a fost. Singura care-l înțelesese și simpatizase fusese Juliette când fugise de bătăi prin vecini și nimerise la casa potcovarului, unde Pierrot cânta la lăută atât de frumos... Nu luxul din castelul lui Jupân Leblanc, ci armoniile lăutei lui Pierrot descoperise Juliette fără să știe că-i fericirea și dragostea. Acum, când și el fusese gonit de potcovar de-acasă, unde să se ducă...? Dragostea îl impingea către iubita lui, Juliette... Și cânta de dragoste pentru ea pe lângă plopii fără soț sub care a nimerit și Eminescu, un alt menestrel din istoria acestei lumi. Iar ea, Juliette, simți atunci pentru prima dată primii fiori de dragoste pentru un bărbat... Ce a urmat, doar știți... Câte nopți de dragoste..., câtă pasiune și voluptate..., câte jurăminte de iubire, câte sărutări și îmbrățișări în fânul din grajd, lângă cai... Eu doar v-am povestit toate astea, căci vă dați seama că nu știu să definesc dragostea aceea dintâi ce ați simțit-o fiecare pe pielea voastră. Dragostea nu se definește ci se trăiește ori nu. Iar eu bicisnicul v-am descris povestea primei iubiri de pe lume, de unde au urmat toate celelalte, până în ziua de azi, prieteni. Și fiindcă și voi ați trăit neapărat o poveste de dragoste, ați înțeles ce-am vrut să spun... Ați înțeles că Dumnezeu nu v-a dat de la început dragostea. A trebuit să v-o căutați singuri și să v-o băgați în traistă. Și poate că astfel ați comis un păcat căci vă dăduse Dumnezeu tot tacâmul cu cățel și purcel de la Facerea Lumii. Ce v-a mai trebuit să vă îndrăgostiți...? Ce v-a mai trebuit să faceți dragoste și astfel să vă stimulați zona sexuală până la teribile orgasme lăsate cu strigături, risipind sămânța altfel decât pentru procreare...? Și ce v-a mai trebuit să cântați altceva decât psalmi...? Păcat...! Pentru că v-a dat prin cap iubirea, păcat...! Dar e singurul păcat pe care știu că nu-l recunoașteți și pe care îl iubiți până în pământ, purtându-l în viața voastră ca pe un stindard în luptă, mai ascuns sau nu, în pofida degetului ridicat al Lui Dumnezeu care vă face după colț a bătaie... Am uitat să vă spun sfârșitul poveștii de iubire dintre Juliette și Pierrot. Că așa se sfârșesc toate poveștile de dragoste : Ei au fost prinși de Leblanc într-o noapte în grajd iubindu-se goi în fânul proaspăt cosit pentru cai. Se iubeau a suta oară poate. Dar tot au fost prinși și totul s-a sfârșit cum se sfârșesc toate iubirile într-o zi, ori cum altele nici n-apucă să-nceapă de frica unora ca Jupân Leblanc. Mare păcat și cu iubirile astea, Dumnezeu să ne apere și păzească...! Juliette a fost dusă de Leblanc la Mănăstirea Carmelitelor și închisă pentru tot restul vieții într-un turn, iar Pierrot fu pedepsit de judele bisericesc pentru adulter prin tăierea bijuteriilor de familie. Și nu oricum ci atârnând de ele cărămidă cu cărămidă până ce s-au rupt. Așa merită toți cei ce comit adulter, cum au comis eroii primei iubiri de la Facerea Lumii de care v-am povestit eu, despre a doua iubire vorbindu-vă Shakespeare în Romeo și Julieta.