ÎNTRE NEANTUL IADULUI ȘI NEANTUL RAIULUI ( REVĂZUT)

ÎNTRE NEANTUL IADULUI ȘI NEANTUL RAIULUI (REVĂZUT)
  Peste cel mult două mii și ceva de săptămâni dragi prieteni, (și nu vă gândiți că două mii de săptămâni e prea mult, e atât de puțin totuși, ca două mii de picături de apă care cred că umplu abia un pahar...), dar peste două mii de săptămâni veți fi, dragii mei, cu toții morți și punct. Ţepeni și inutili, niște stârvuri cu miros pestilențial, umflate de putreziciune în sicriu, cu zeama de cadavru alterat curgând printre scândurile sicriului, cu dinții rânjind în bezna sicriului și cancerele plângând de necaz că nu mai pot să roadă din voi... Niște hoituri deosebit de utile totuși alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu voi, sugându-vă ochii, circulându-vă prin carii și cap, hrănindu-se pios din hoitul vostru fleşcăit de putreziciune și mulțumind și ei, viermii, Domnului pentru pâinea, mă rog, hoitul lor cel de toate zilele, dată lor spre ființă de bunul Dumnezeu, bun și darnic, echitabil cu toate ființele de se roagă Domnului pios pentru hrană, sănătate și spor în viață... Două mii de săptămâni... Atât de puțin mai ai prietene, muritorule de profesie, nefericitule...! Ca două mii de picături de apă într-un pahar, atât de puțină și efemeră e viața ta, şansa ta la acest univers. Un pahar plin cu apă chioară e sărmana ta viață de muscă bețivă, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satură El cu paharul tău de lacrimi, cu paharul tău de viață... Vezi bine că Domnul, Dumnezeul tău în fiecare zi bea oceane și mări de apă, și viața ta o bea însetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urcă norii la cer...? Atunci Dumnezeu bea apa și toate viețile noastre care se evaporă, se fac nori și se duc în stomacul Lui și tot nu se satură... Oceane și mări și toate paharele de lacrimi ale vieților voastre tot nu-l satură pe Domnul, tot nu-i satură setea eternă... Nu vedeți cum noi avem neapărat nevoie de Domnul, slavă Lui, precum și Domnul are nevoie de noi, de toate viețile noastre, de toate cadavrele noastre, fără osebire, spre a-şi potoli pohta ce pohteşte de-o veșnicie ?... Îmi pare atât de rău dragi prieteni că voi, peste cel mult două mii de săptămâni, unii poate mult mai repede, veți ajunge niște stârvuri în care viermii vor petrece concediul lor de lux în trupul vostru ca într-un vas de croazieră bun de mâncat și scufundat... Îmi pare rău ca veți putrezi în mizeria pământului, unde nu veți mai putea țipa de claustrofobie și întuneric, unde nu veți mai putea țipa unii la alții și nu veți mai putea contrazice și desființa pe alții de altă părere, unde nu veți mai putea vomita de mirosurile fetide ale morții care vor veni din voi și pentru voi, din cauza voastră și a Lui Dumnezeu deopotrivă... Îmi pare rău că voi veți fi niște inutile cadavre grețoase, iar eu și cu alți vreo câțiva vom deveni moaște și sfinți care vom veșnicí condamnați să stăm de-a dreapta Domnului... Nu mă întrebați cum, veți vedea mai încolo cum se poate ajunge înger fără sex, fără sânge, fără carne, fără viață și fără moarte... Vă veți minuna cât de lesne poți ajunge sfânt și moaște, dar nu veți ști niciodată cât de nefericit poți fi ca sfânt, cât de dureros e să fii ca Dumnezeu... Numai un minut din singurătatea, grijile și competențele Lui Dumnezeu de-ar fi să trăiți, veți înnebuni de amar și greu... Fiți mai degrabă cadavre... E mai ușor și mai omenesc... Voi, cadavre umflate în descompunere, iar eu și alți vreo câțiva privilegiați vom fi sfinți și moaște, de-L vom putea vedea și pipăi pe Dumnezeu în tot ceasul în culori și în 3 D, în toată splendoarea Sa, iar voi numai alb-negru și numai după ce cancerele ori infarctele miocardice își vor face de petrecanie cu voi, în plânsul copiilor voștri care vă vor pune flori pe piept... Mai degrabă nu fiți de pe-acum triști pentru asta, ci să fiți mândri și împăcați, liniștiți că trebuie și e musai să muriți (neapărat în chinuri)... Nu disperați pentru soarta crudă ce vă așteaptă ca mâine, poimâine, relaxați-vă, așezați-vă comod pe fotoliu, cu o cafea și-o țigară așteptând să muriți, ori mai bine într-un sicriu (mai ieftin) de brad pe care vi-l puteți din timp cumpăra chiar și în rate mici și accesibile... De ce să suferi și să-ți plângi de milă că trebuie să mori de cancer mâine, când trebuie să știi că nu-i o atât de mare nefericire să fii cadavru, precum nu-i o fericire nici să fii condamnat la veșnicie, să fii sfânt, să fii vieţaş în Rai timp de cinci milioane de ani și mai bine în slujba Lui Dumnezeu, să fii moaște frumos mirositoare și neputrezibile, ci iubibile, giugiulibile, adorabile și alintabile... Ei și ce dacă noi, moaștele, vom fi puşi în racle și purtați de preoți, și se vor freca batiste și haine de noi cei fericiți întru Domnul iar voi vă veți călca în picioare să sărutați hoitul nostru, adică moaștele noastre, pardon...? Căci la cât de democratic sunt și fiindu-mi milă de voi, aș vrea să fiu eu hoit și voi moaște, poate așa v-ar mai veni inima la loc. Dar la Dumnezeu nu se poate să ne-ntrecem cu gluma și fanteziile, El a hotarât : Ce-i făcut din pământ în pământ să intre..., iar cine are sânge albastru sfânt să fie cu Domnul... Dar nu vă faceți probleme... La cât sunt de traseist s-ar putea să nu-mi placă o veșnicie să fiu moaște și sfânt, căci e prea greu, cum spuneam, și ca fost om, potrivit devizei că nimic omenesc nu trebuie să-ți fie străin, s-ar putea să-mi placă și mie să fiu cadavru, așa din frondă și prietenie pentru voi, și gândiți-vă, câte secrete și vești proaste vă voi aduce din Rai, așa, ca să nu mai fiți triști și să vedeți că totuna e să fii ars și chinuit o veșnicie în neantul iadului, ori să guști numai o clipă din grijile și responsabilitățile din neantul Raiului...