RECURS LA ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ ( REVĂZUT )

  RECURS LA ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ (revăzut)

What a wonderful world... (Louis Armstrong) :

1) I see trees of green, red roses too, (Văd verdele copacilor și roșul trandafirilor)/ I see them bloom for me and you, (Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine)/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc în sine... Ce lume minunată...)/

2)I see skies of blue and clouds of white, (Văd albastrul cerului și albul norilor),/ The bright blessed day, the dark sacred night, (Ziua strălucitoare și binecuvântată, noaptea sfântă și întunecată),/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...)/

3) The colors of the rainbow so pretty in the sky, (Culorile curcubeului, atât de frumoase pe cer), /Are also on the faces of people going by, (La fel si fețele oamenilor ce trec pe lângă mine), / I see friends shaking hands saying how do you do, (Văd prieteni dând mâna, întrebând "Ce mai faci?") / They're really saying "I love you". (Ei îți spun de fapt că țin la tine). /

4) I hear babies crying, I watch them grow, (Aud copilași plângând și îi văd crescând), / They'll learn much more than I'll never know, (Vor învăța mai multe decât voi ști eu vreodată), / And I think to myself... What a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...) / Yes, I think to myself... What a wonderful world...(?) (Da, mă gândesc în sine... Ce lume minunată...(?)

Dați repede pe Youtube și-l vedeți pe Louis Armstrong cum cântă... Cântecul e minunat, Armstrong e minunat, lumea e minunată, cum o vede el... Cine ar crede că se mai poate cineva îndoi de minunățiile acestei lumi și că ar mai avea de adus vreo obiecție sau completare la toate de-au fost făurite de către cine altcineva decât Dumnezeul nostru al tuturor cel Atotputernic...? Toate-s minunate cum le cântă Armstrong, verdele copacilor, roșul trandafirilor, albastrul cerului, albul norilor, zilele strălucitoare, nopțile întunecate, culorile curcubeului, fețele zâmbitoare ale oamenilor fericiți, prietenii care te iubesc, copilașii care cresc și vor învăța mai multe decât vei ști tu vreodată..., Chiar si Lady Gaga, cea îmbrăcată într-un videoclip într-o rochie din bucăți de carne e minunată când spune în cântecul "Born this way" : "I'm perfect, 'cause God take no mistake... I'm born this way" (Sunt perfectă căci Domnul nu face greșeli... Așa m-am născut...) Toate, te aduc în extaz și îți sugerează că-s minunate și că sunt perfecte pe astă lume și numai nebun dacă ești mai poți cârcoti în vreun fel la perfecțiunea acestei lumi, la minunățiile și frumusețea ei, în fapt o capodoperă, cu toate ale ei, cu roșii trandafiri, cu spini veninoși, cu nori albi de vată de zahăr pe cerul albastru, cu nori negri și curcubeie, ploi și inundații, respectiv sinistrați și bani luați de prefectură de la bugetul de pensii și dați la îndiguiri de urgență, (o parte de bani, căci o altă parte, inerent, o fură politicienii și cei ce-i gestionează), cu sărbători Pascale, lumină din lumină, și îmbrânceli la biserică, căzături și gloată disperată să ia lumină, să pună mâna pe moaște, să pună cârpe și vată să se frece cu ele pe față, (pentru sănătate și spor în casă, evident), cu post, uneori dezlegare la pește, cu mărturisiri și împărtășiri, cu ședințele pioase duminicale la Sfânta Liturghie la biserică în miros de sfinți, tămâie, sicriu, lumânări și Rai, cu rugăciunile celor canceroşi pentru grabnică însănătoșire și cu prohodirea tuturor celor răposați ca să-i miluiască Dumnezeu după mare mila Sa... De asta zic și eu..., că e minunată totuși această lume, în fapt capodopera Lui Dumnezeu, bună, că bune-au fost toate foarte din câte le-a meșterit Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, cu toate văzutele și nevăzutele ei, cu prinți și cerșetori, cu sfinți și cu hoți... Nu mai poți adăuga și nu mai poți scoate nimic din această lume care e faurită perfect, precum nu mai poți adăuga ori scoate vreo notă muzicală din vreo nocturnă de Chopin ori o piesă din ABBA, pentru că sunt perfecte. De asta zic că nimeni nu are dreptul a avea cu desăvârșire nici un gust amar la spectacolul acestei lumi, ci trebuie bucuroși să lăudăm totul, flori, lumină, soare, bube și mucegai, viermi, viruși, muște și țânțari, pentru că toate a văzut Domnul că sunt bune foarte și sunt făcute cu un nobil scop și sunt desăvârșite, și noroiul și stelele, și năpârcile, și ploşnițele umflate pe cearșaf cu sângele tău... De aceea trebuie să zic și eu... Ce lume minunată... Nu mai poți adăuga sau scoate nimic fără să cazi în dizgrația sau anatema Lui Dumnezeu... Dar urmăriți expresia feței lui Louis Armstrong pe YouTube când se termină cântecul, cu un vers sau două înainte de final... Louis Armstrong pentru o secundă sau două, încheind cântecul se îngrozește și e dezamăgit, așa arată expresia instantaneu crispată și terifiată a feței lui... Ce caută acea secundă de crispare pe fața lui după ce tot cântecul a spus ce minunată e lumea...? Eu nu știu ce i-a dictat sufletește acea clipă de îngrozire încheindu-şi cântecul Louis despre ce lume minunată prezintă în piesa muzicală, dar îngrozirea lui din final dă măsura adevărului acestei lumi... Un adevăr îngrozitor ca o doctorie amară, ca un vin otrăvit băut de Vodă Lăpuşneanu pierind cu tot cu paharnicul lui... Și atunci, unii nebuni ca mine, servind și receptând frontal aceste senzații și condiții grele, draconice de viețuit care ni s-au dat de Domnul Savaot de am înțeles că pe astă lume în tot ceasul e pericol de păcat și trebuie care și cum putem să ne salvăm pielea într-o necesară goană după aur a accederii în Rai și a mântuirii, rămân cu un gust amar și sălciu, rămân cu gura pungă și limba opărită, cât ar fi lumea de frumoasă și bine întocmită, lăudată și cântată... Eu sunt unul din acei nebuni prevăzuți de fapt de scrierile sacre.... ( "zis-a nebunul în inima lui că nu e Dumnezeu..."), țineți minte...?, care sunt îngrozit și rămân pe vecie îngrozit de cât de minunată e această lume... A fi nebun astfel, pentru mine mai degrabă e un confort, inegalabil mai mare decât a nu fi nebun, decât a nu fi astfel un CAZ și a mă mulțumi vesel și inert să rumeg liniștit din iarba ce mi-a fost aruncată și mie în coteț cu indiferență și cu plictiseală dacă nu cu scârbă de Gestionarul a tot și a toate, a grajdului vieții noastre... Rămân mort de foame, rumegătoare nebună ce sunt, dar nu pot să m-ating de această iarbă amară, otrăvită ori cel putin insipidă și anostă, odată ce mi-a fost dat de Creație un simț..., un normal simț al gustului, un inutil simț al gustului urzicat al vieții de care nu pot să beneficiez fără să-mi otrăvesc limba... La ce să mai comit deșertăciunea de a-mi place ceva pe-această lume, de a mă bucura inerent de vreun gust sau senzație când știu că astfel cad dramatic în dizgrația preceptului și impresiei Lui Dumnezeu că tot ce e gustos e dăunător și otrăvitor pentru robii Lui, tot ce e bun e deşart (și eventual nesănătos dacă vreți), tot ce e percepere directă și beneficiere a oricărei senzații practice de plăcere e promisiunea automată a comiterii indubitabile de păcat... Inutil am fost dotat cu toate simțurile... Amară bucurie să fii conștientizat de Creator programatic și pragmatic că înfrânarea e totul și nu beneficiul și bucuria simțurilor integrale care ți-au fost date de a trăi bucuria vieții, exceptându-i pe criminali care tot o bucurie au când ucid... Bucuria vieții, nu...! Nu se poate vorbi de așa ceva. Mai degrabă bucuria morții căci numai de nu ești păcătos, viața abia atunci începe întru eterna desfătare și odihnă doar în Rai. Pe când pe pământ, toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt... Azi o plăcere..., un păcat... Mâine o plăcere, alt păcat... Păcat după păcat pe bandă rulantă încât rămân și eu îngrozit de inconștientele mele aptitudini malefice cu care pot ființá întru propria mea distrugere ca o odioasă fabrică de păcate, ale cărei utilaje chiar duduie de producție, producția zilnică, lunară, anuală de păcate cu care umplu tomuri întregi de registre divine scrise cu erudiție și consecvență de Dumnezeu cu păcatele mele, direct cu cerneală roșie, adunată în călimări uriașe de slujitorii și arhanghelii lui Dumnezeu de prin boziile Raiului, că toată producția de boz din Rai e exclusiv destinată fabricării de cerneală roșie (din forță majoră căci e foc continuu pe cealaltă lume la banda rulantă a deversării unei omeniri întregi la ghena Iadului). Se fabrică prolific cerneală roșie pe lumea cealaltă, bozul care crește acolo e roșu, numai bun de fabricat cerneala roșie cu care ne consemnează Dumnezeu păcatele, cerneală roșie cu tentă paradisiacă pentru consemnarea metodică a nemaisfârşitelor păcate (prevăzute de Domnul, deci să n-avem vorbe, căci am fost avertizați), păcate comise câte o mie pe zi, și de mine și de o lume întreagă...
  Voi fi pedepsit deci și nu voi ști pe unde să scot cămașa la Înfricoşătoarea Judecată stând chircit cu fruntea brobonită de sudoare și groază, ca un câine cu blana mâncată de pecingine la picioarele Lui Dumnezeu, așteptându-mă în orice clipă de păcătos ce-am fost să am neșansa, pentru că L-am enervat pe Dumnezeu la culme cu erezia mea, de-a fi executat fără proces, pe loc, să-mi tragă Dumnezeu în capul meu prost un glonț direct în centrul frunții, un glonț de aur, paradisiac, parfumat, îmbălsămat de mireasma Lui Dumnezeu, măcar să mor de mâna Lui Sfântă decât de furca puturoasă și ruginită a unui diavol cinic, imoral, meschin și bestie, ca gardienii care chinuiau pe deținuții din închisorile comuniste... Să mor de mâna Lui Dumnezeu... Ce eliberare și ce mândrie... Împușcat în cap și fără proces, de mâna și de pistolul roz înflorat cu flori de Rai al Lui Dumnezeu, pe care-l scoate de la cingătoarea de curcubeu numai când e prea nervos, cum va fi când voi sta ca un câine tremurând ca la injecție înaintea Sa... Să mă-mpuşte Dumnezeu cu glonțul Lui de aur care să-mi sfârtece creierul și să simt o căldură și-o moleşeală prin cap, prin trup, prin inimă și ochi, ultimele senzații de viață și paradoxală bucurie și fericire că mori ucis chiar de mâna Lui Dumnezeu... Să mori astfel în extaz... Să ai o moarte completă, dramatică, explozivă ca o supernovă, iar suflul exploziei morții tale să cutremure vitraliile Judecătoriei Divine, să spargă geamurile, și vântul stârnit să învolbureze pletele îngerilor și să smulgă puf și pene din aripile lor... iar Ei să se amuze și să-și acopere pulpele dezgolite de vântul ce suflă în mantiile Lor... Dar până atunci, până la dramatica mea moarte, trebuie să trec printr-un lung și greu proces dinaintea Sa, a Domnului Iehova, sau Savaot cum îi spun alții, la Înfricoşătoarea Judecată... Toate judecățile Domnului sunt laborioase și lungi, poți sta la Judecată săptămâni și chiar luni pentru că Domnul e atât de drept încât nu vrea să scape nici un detaliu al judecății vieții tale, insistând cu lupa o oră, două, o zi sau două pe orice păcat al vieții tale, astfel încât poți fi sigur că nimic nu rămâne nepedepsit după o dreaptă judecată... O singură Minte... Mintea infinită și Sfântă a Lui Dumnezeu, un computer fără limite de putere judecă pe fiecare muritor, fără preget și precupețire, instanstaneu... Oricând moare cineva, e judecat fără zăbavă, regulamentar și meticulos... Ce dacă la două secunde moare un om și la o secundă se naște altul pe-acest pământ de miliarde de oameni care-au fost și vor mai fi...? Dumnezeu are timp să-i judece pe toți, pasionat și cu erudiție oricâte mii de miliarde de oameni au fost și vor fi până la sfârșitul veacurilor cum se spune... Sfârșitul veacurilor, adică sfârșitul timpului... E năucitor să te gândești la așa noțiune... Dar ce nu e cu putință la Dumnezeu...? Vă dați seama ce coadă e la Judecată dacă din erudiție și meticulozitate judecă Dumnezeu săptămâni și luni, ani și veacuri la un singur caz din miliardele și miliardele pe care le are de judecat...? Actualmente încă mai judecă Domnul oameni trăitori și muritori în preistorie, de-acum sute de mii de ani... Homo sapiens sapiens, pitecantropi sau ce-or fi fost ei atunci căci din sudoarea frunții își câștigau hrana vânând cu sulița și tăind carnea cu piatra ascuțită și frigând-o pe proțap... Abia acum îi judecă Domnul pe acei sălbatici după păcatele lor, încât nici măcar n-a început procesul nici unui creștin ortodox ori a acelora ce i-au pus Lui Iisus cununa de spini pe cap și i-au dat să bea fiere cu oțet... Și eu cred că sigur voi fi judecat și-mi va veni rândul abia peste șase sau șapte sute de mii de ani... Slavă Domnului, că o să mi se urască de atâta așteptare în purgatoriu, dar ce să fac...? Va veni și clipa asta plină de o neagră voluptate... Parcă văd... Sala Înfricoşătoarei Judecăți cu jurați, foști colegi de-ai mei, oameni de-ai mei, oameni credincioși care nu i-au cârtit Domnului, ajunși în funcția asta prin Rai pe lângă Dumnezeu după o viață virtuoasă în post și rugăciune, cum stau uluiți când Dumnezeu după ce ei au spus : "Direct în iad cu ăsta Doamne!!!", îmi va da în recunoscuta Sa mărinimie dreptul la un ultim cuvânt și-o țigară... Iau țigara din mâna unui înger, cu buzele căci îmi sunt mâinile legate la spate cu funii roz și moi, parfumate, paradisiace..., acesta mi-o aprinde și strâmbă simandicos din nas la mirosul de fum, apoi se depărtează și dă cu mâna prin aer tuşind, iar eu privesc mâna Lui Dumnezeu, fină și fără nici un rid, parcă n-ai zice că Domnul e bătrân de un infinit de ani, cum stă pregătită la cingătoarea de curcubeu pe pistolul pregătit pentru mine... Sunt emoționat oarecum plăcut, spre deosebire de timpul vieții când am fost îngrozit de vitregiile ei... Ce i-aş mai putea spune Domnului întru apărarea mea, acum când știu ce m-aşteaptă, când jurații arată cu degetul în jos și Domnul meu stă cu mâna pregătită pe pistol...? Tac, și mai trag un fum de țigară... Țigări "Paradis", ușoare, lights, parfumate, excelente și scot un fum ca de curcubeu, când violet, când roșu, când albastru sau roz..., de unde le-or fi adus...? (te pomenești că fericirile din Cer prevăd și un fel de fumat din ăsta de țigări cu fum de curcubeu...)
  Privesc undeva pe geamul Judecătoriei, o ambulanță neagră mă așteaptă, pe ea scrie pe dos ca pe toate ambulanțele : "GHEENA ", are girofarurile aprinse și girofarurile au o lumină de culoare neagră..., n-ați mai văzut așa ceva, lumină de culoare neagră, căci în iad totul e negru, până și lumina. La volanul ambulanței pregătită să mă ia pe mine șade un diavol slăbănog, cam negricios, lefegiu și el, tată de familie, mâncând și el o pâine neagră cu copilașii și soția lui tot neagră, cu coadă și cu copite, căci în iad toate vietățile au cozi și copite și toate pâinile-s negre și n-ai să găsești franzelă albă, doar de s-o mai fi dând pe sub mână... Și așteaptă șoferul negru al ambulanței mele negre, moțăind cu capul în jos pe volan... Groaznic...! Unde mă vor duce ăştia...? Și procesul meu abia începe, va dura mai mult ca sigur, cincizeci sau o sută de ani de deliberări, după muntele de dosare scrise cu roșu, numai ale mele aduse cu trei roabe pe masa Judecătorului de către simbriaşi bugetari în slujba lui Dumnezeu pe lumea cealaltă, și numai o foaie A4 scrisă pe un sfert numai pe o parte cu albastru cu fapte bune... După cum se uită la ea, Domnul văd că nu e prea mulțumit și dintr-o privire a citit tot..., toate puținele mele fapte bune... Eu aștept tremurând, fără nici o iluzie de scăpare, știind ce m-aşteaptă, ori să mă-mpuşte pe loc Domnul în cap cu glonțul Său de aur, ceea ce ar fi minunat, ori să mă ia pe sus gorilele și să m-arunce în duba neagra ce-aşteaptă afară cu destinația : GHEENA.
  După ce-a citit plictisit Domnul foaia mea săracă în fapte bune, Îl văd cum își dă jos de pe ochi ochelarii cu rame de aur și lentile de diamant roz fumuriu și privindu-mă nemulțumit îmi spune cu vocea Sa fermă de se cutremură vitraliile Tribunalului : "Cred că nu-ți faci nici o iluzie de puținătatea faptelor tale bune care nu ajung nici pe departe ca să fii salvat...!" Eu tac și nu-ndrăznesc să-mi ridic ochii din pământ... Cu coada ochiului privesc pe geam spre ambulanța neagră de-afară și văd șoferul tot negru ca smoala și el, un diavol ce-şi face și el datoria cum fumează o ultimă țigară mahoarcă fără filtru, semn că nu mai e mult și se așteaptă să m-aducă gorilele pe sus la duba cu gratii spre destinația cunoscută a iadului... Cu ochii în pământ, ascult pe Domnul care își spune cuvântul de motivare întru condamnarea mea :
  "Ai avut la dispoziție o viață să faci fapte bune, să te rogi, să postești, să faci mătănii, să crezi tot ce ți-am spus sau nu ți-am spus... Știai de Mine și știai că nu poți păcătui la nesfârșit fără să dai socoteală într-o zi...! Iată, a venit ziua Judecății și ai trei roabe de dosare scrise cu roșu, păcate strigătoare la cer, păcate de moarte, păcate împotriva Duhului Sfânt și păcate de tot felul... Știai cum am făcut legile, știai cum am făcut lumea, mulți din cea lume, uite, mai cu rugăciuni, post, pocăință și nesfârșita Mea indulgență, uite, s-au mântuit... N-ai făcut parte din acea lume...? N-ai luat exemplul celor smeriți și aleși întru legile Mele...? Ce te-a oprit să nu fi făcut ca ei...? Acum e prea târziu. Spune, ce pot să fac cu tine în mare mila Mea și ce mai ai de spus în apărarea ta ?"
  Îmi fac curaj și-i spun cu vocea tremurândă Domnului ultimul meu cuvânt, în disperarea diavolului de la duba către iad care așteptând își rupe părul negru ca smoala din cap de draci că mai are de așteptat până ce-mi spun și eu ultimul cuvânt. Ridic puțin ochii din pământ și mă uit la Domnul iar ochii îmi orbesc ca atunci când te uiți direct în soare sau la o flamă de sudură :
  "Doamne... Lumea de care spui, cea făcută de Tine în șase zile, Opera Ta de căpătâi, cea cu cei credincioși și sporiți întru smerenie, care postesc pentru bine plăcerea și onoarea Ta... Doamne, toți acești pioşi închinători cântându-Ți ode de închinăciune și slavă în tot ceasul, această lume mă îngrozește cu totul chiar dacă Ție Doamne Îți trezește o deosebită satisfacție și pe care ai făcut-o cu atâta entuziasm și exuberanță...! Cu tot cu cei buni și cei răi..., și cu cei evlavioși care Ți s-au rugat și Ți se roagă de la Facerea Lumii... Deși am trăit în secolul XX și XXI, în era civilizației și-a progresului, simt cu toată ființa mea că am trăit într-o lume perfect barbară, cu toți răii și cu toți puținii credincioși care uite, s-au mântuit și stau agățați de poalele Măriei Tale ca niște curnuți agățați de lâna oii, ca niște copii răzgâiați, urlând, agățați de poala mumii... Cu toții au fost și sunt niște barbari, credincioși ori necredincioși, fără deosebire, de Ți s-au rugat ori nu, au fost niște sălbatici fără de suflet și fără de inimă, oportunist și din interes egoist s-au rugat către Domnia Voastră și uite-i acum, liniștiți, mântuiți, pigulind ca puișorii de găină pe pajiștile Raiului, iată-i acum fericiți și mântuiți cum o viață au așteptat și precum bine ai spus Doamne și Tu, că Tu nu vrei pieirea păcătosului ci îndreptarea și mântuirea Sa... Au ei dreptul să trăiască și beneficieze de această mântuire cum din infinita Ta milă i-ai miluit...? Au n-ai văzut Doamne că de două mii de ani de când a murit Mântuitorul Iisus omenirea a rămas încremenită în aceleași moravuri, în aceleași obiceiuri încât am simțit și m-am temut cu groază și scârbă că trăiesc și eu încă într-un plin ev mediu întunecat obscurantist religios care e la fel de negru, barbar și întunecat și acum ca și acum o mie sau două mii de ani...? Au se cunoaște c-a trecut atâta amar de vreme peste omenire iar moravurile ei au rămas la fel de negre și barbare și-n ziua de azi ca și-n zilele sălbaticilor idolatri din antichitate care-Ți aduceau jertfe peste jertfe sumedenie de oi și capre, uneori copii, uneori alți oameni și omorau pe cei de altă credință...? La fel e de barbar și azi... Mă bucuram că trăiesc timpuri moderne, în democrație, progres, era descoperirilor științifice și a zborurilor spațiale, a internetului și altor descoperiri științifice, și când colo, printre acești contemporani mie, oameni făcuți de Tine din lut și închinători Ție ori ba, am început să tremur de groază și dezgust simțind că trăiesc încă într-un ev apus, în plin ev mediu, în plină epocă sălbatică cu oameni sălbatici, în plină epocă decadentă și neagră în ignoranța și obscurantismul ei ca pe vremea inchiziției..." Un înger îmi dă o batistă să-mi șterg transpirațiile agoniei morții și continui timid :
  "Iată Doamne, viața noastră cea de toate zilele, pe care ne-ai hărăzit-o și în care ne-ai făcut pravili... Cu durere spun și răspicat că în această viață nu se poate trăi...! Se poate cum bine zic călugării doar viețui, fără sentimente, fără trăiri și fără gânduri și erezii private... Să-mi înfrânez reacțiile chimice din creier și neuroni care se cheamă gânduri, ca să nu păcătuiesc și astfel să-mi pierd mântuirea, e tot ce-mi ceri Doamne să fac ca să nu te supăr... Să nu-mi ridic capul din pământ rugându-mă necontenit ca un milog Ție toată viața pentru o bucată de pâine mucegăită a iertării și mântuirii și Tu să mi-o dai cu dragoste ca unui cerșetor bun de muncă și care se preface șchiop dar care-a prins gustul cerșetoriei și cere pervers și nesimțit ceva ce nu merită... Așa ceva este inegal cu viața, Doamne... Ok, trebuie să înțeleg asta, să înțeleg că se poate viețui cu succes în această viață dar nu se poate trăi... Doamne, ai numit viață și lume ceea ce-am trăit eu...? Se putea concepe un neajuns mai violent decât cel în care colcăie toate ființele pe care nu ai răbdat și le-ai condamnat la univers, la groaza și disperarea de a fi, de a pluti ca niște pești morți în marea de amar a vieții ? Austeritatea emoțională, penuria și sărăcia de fericire și mulțumire ce cu inexplicabilă scăpare ai presărat-o ca ingredient și condiment sărac și ieftin peste viețile noastre nu cadrează de nici o culoare cu posibilitățile și abilitățile Tale infinite, Doamne, să fi dat omenirii un start adevărat și reușit în viață, o rachetă de lansare în viață de nădejde și nu una de jucărie care doar a fâsâit... Doamne, mi-ai dat mușchi să muncesc și cu care să-mi construiesc fericirea și bucuria vieții, norocul și tot ce-mi trebuie, dar nu-mi dai voie a-mi curge sânge prin mușchi și vene, căci sângele aduce căldură și clocot, patimă și febră a vieții iar această fierbere înseamnă a trăi, adică a păcătui... Doamne, astfel nu se poate trăi, afară de cazul că poate sunt porc sau oaie, necuvântatoare fără nici o pretenție și eu nu știu asta... Doamne, sunt om, țipă viața în mine și nu pot s-o trăiesc de mi-a fost fizic, chimic și spiritual posibilă dată de Tine... Dar nu pot viața s-o trăiesc în împilarea și sabotajul sentimental la care mă obligă canonica religioasă pentru scopul mântuirii și sfaturile Tale atât de prețioase dar inumane și draconice... Așadar e logic că neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei... Numai un pic dacă vrei să trăiești, să te bucuri și nimic din ce-i omenesc să nu-ți fie străin, ai păcătuit...! Doamne, peste toată această glumă macabră de ai denumit-o viață, ai pus și cireașa de pe tort, otrăvitoarea conștiință a morții pe care mi-ai dat-o și mie și unei omeniri întregi... Era absolut necesar acest dramatic neajuns al firii cu care ne-ai împresurat din toate părțile, Doamne, de nu putem trăi cu nădejde...? Cu ce m-ajută această rânduială crudă pe care ai trântit-o în capul creaturii și i-ai spus cinic și impasibil : "trăiește !" , de trebuie să trăim astfel, văduviți de orice bucurie a vieții dacă se poate vorbi de așa ceva...? Conștiința că vei muri, că te vei defecta ca o jucărie și vei fi aruncat de-a valma la gunoi cu toată inima, sângele și emoțiile tale de te-au încălzit o viață, e o altă lovitură dată omenirii sub centură după simulacrul de-a fost denumit viață... Căci nu mi-a fost dat voie să trăiesc Doamne, ci doar să viețuiesc fad și insipid, nu mi-a fost dat voie să mă bucur de culori și de simțurile mele, și să râd exultând de fericirea și bucuria vieții... Să înțeleg Doamne, fiindcă nici Iisus n-a fost descris niciodată râzând în evanghelii, că subliminal ar trebui să înțeleg că e un păcat a râde și-a te bucura de toate simțurile cu care e clădită o ființă sau viețuitoare cum își zic călugării...? Ok, am înțeles că nu se poate râde știind de conștiința suferinței, durerii și morții inexorabile după searbăda viață... Cine ar mai râde vreodată și pentru ce, sorbind până la drojdie tragismul existenței noastre, acest doliu etern al firii ce ni l-ai aruncat în cap ca pe o molimă...? Deci avea dreptate Iisus că n-a râs vreodată, când cu durere în inimă dintotdeauna se gândea în avans la răstignirea Sa... Astfel și noi oamenii, trăim cu inima spânzurată de groaza morții inexorabile... Și astfel, perfect irespirabilă și insolubilă ne pare viața... Viața trăită în amintirea viitoare, scontarea și obsesia morții ca o datorie uriașă la bancă... Moartea ca soluție sine qua non găsită de Tine Doamne, căci nu pot trăi fizic atatea miliarde de oameni pe pământ liniștiți și cu o floare la ureche când Tu ne mături necesarmente Doamne, ca să faci loc la alții pe pământul parcă prea mic pentru atâția oameni de-ar dori să fie veșnic trăitori pe-o planetă pe care puteai s-o fi făcut gigantică, cât un sistem solar de întinsă și rotundă, orbitând în jurul unui gigantic soare cum ai făcut berechet prin univers, ca să aibă loc fizic și resurse inepuizabile de trai toți oamenii care-au existat și vor exista vreodată... Nouă ne-ai dat Terra, mică și vulnerabilă, de i-am topit ghețurile și distrus pădurile și ozonul care-Ți protejează creaturile de radiațiile solare... Tu Doamne, ne-ai făcut pe-un pământ prea neîncăpător pentru visurile noastre deșarte, de aceea trăim doar un bliț de viață, că nu e fizic loc etern pentru toate creaturile Tale să funcționeze pe pământ... Eterna reciclare pe care-o faci cu oamenii, jucăriile tale preferate, se numește cancer, agonie și MOARTE, deci curățenie și înnoire, plictisindu-Te de vechile jucării demodate care nu-Ți mai suscită interesul și plăcerea și le distrugi de le sar arcurile stricate... Înțeleg Doamne că-Ți trebuie mereu carne de tun nouă, prospătură, noutate, oameni noi, plictisindu-Te de bătrânețile noastre, și băgându-ne în pământ, adică sub preș căci chiar nu aveai unde. Ok, Doamne, atunci e bine să mori, dacă Tu zici, dar mi-e greață de așa rușine, căci e o rușine să mori și mai ales cu zile... E supremul disconfort dar și suprema rușine. Suprema rușine și suprema umilire. Suprema și ultima senzație umilitoare de-am avut șansa sau neșansa să fim și să ne intitulăm oameni... Să mori..., să dormi, cum spunea Hamlet și să nu mai ai nici o emoție și disconfort când auzi de această groaznică finalitate. Ok, deci atunci e bine și unde-i ordin și dispoziția Ta, cu plăcere primim, Doamne... O plăcere lugubră, neagră și funestă... Dar poate e o necesitate și plăcere ocultă și nebănuită a muri, ca a bea zeama de varză murată după durerile de cap ce ți le-au dat o viață-ntreagă de turmentare cu necazurile și grozăviile ei inerente. Să mori, adică să mănânci ciorba de potroace în zori, după ce s-a spart nunta îndoliată numită viață... Totuși, amară și infectă ciorbă, viața noastră... Chiar Mântuitorul simțind premiza morții iminente a avut acest nedigerabil și groaznic sentiment întrebând pierdut în durere, răstignit pe cruce: "Doamne, pentru ce m-ai părăsit...?" Astfel, chinuit pe cruce, într-o clipă de luciditate și adrenalină, Iisus s-a îngrozit de moarte intuind dezagregarea și degradarea în care va intra într-un scârbavnic teritoriu al neființei imediate, opozabile îndepărtatului Rai. Pentru o clipă, Iisus trăind acut sentimentul morții hărăzite de Tine Doamne, a fost instantaneu în dezacord și antagonism de principiu cu soluția ilogică și irațională a morții Lui, când a murit cu zile, neavând omenirea șansa de a-L vedea bătrân cu plete și barbă albă... Pentru Iisus atunci pe cruce soluția morții a fost o jicnire care nu cadra cu statutul de sfânt care n-are cum îndura această umilire a morții și desființării... Deci moartea Lui Iisus putea fi evitată printr-o altă soluție la îndemâna Ta Doamne, pentru a salva bătăile de inimă ale viului Iisus, sângele și lacrimile Lui pe cruce... Nici chiar El, Iisus n-a scăpat de această rușine și jicnire de-a muri, de-a i se opri inima printr-o decizie a călăilor girată de Tine Doamne, când voința și instinctul de conservare a Lui a fost de A TRĂI ! Dacă era după El, Iisus nu murea, nu voia și nu avea nevoie să moară pentru a se duce în spurcatul iad să salveze toți netrebnicii și să se murdărească pe mâini și pe piept de sângele de puroi al morții, omorând-o și călcând-o pe grumaz, când știa bine că e cu neputință a nu se muri funciarmente și a opri moartea de a-şi face etern și imuabil treaba și pe pământ și-n iad. Nu călăii aceia l-au omorât pe Iisus, ci indirect, Tu Doamne, autor moral care i-ai creat pe ei, le-ai dat gândurile acelea ucigașe și mai cu seamă ai îngăduit asta... Apoi, înțelegând acest disconfort pe care i L-ai făcut propriului Fiu, similar cu disconfortul morții în durere a tuturor oamenilor, i-ai dat fiului Tău o consolare firească și potrivită : L-ai înviat și L-ai ridicat cu tot cu trup la cer, binemeritat...! E singura consolare oferită de Tine Doamne vreunui pământean din toate timpurile... În schimb noi, muritorii, neridicându-ne la rangul divin al Lui Iisus, simple piese efemere în lucru, degradabile și reciclabile, simple aparate de murit, trebuie să fim fericiți măcar c-am aflat această minune : Că viața, precum și moartea au avut un rost numai pentru Iisus...! Pentru noi, zăbavnicii care nu muncim sâmbăta și duminica pentru că mergem la distracție sau după caz la biserică la sfânta liturghie pregătindu-ne această lene de week-end pentru Rai, viața aceasta ni se pare o glumă nesărată. Iar moartea, o farsă macabră... Atât de macabră încât au și găsit Doamne pentru Tine o etichetă : Iată ce-au scris nebunii pe Facebook : "Omoară un om și ești un criminal / Omoară un milion și ești conchistador / Omoară-i pe toți și ești Dumnezeu...!"
  Doamne, Ți-am spus toate acestea căci sunt la Înfricoşătoarea Judecată și mi-ai dat un ultim cuvânt. Nu în apărarea mea Ți-am spus toate acestea, ci ca să mă omori mai bine și mai cu temei și ca să știi, că trebuie să știi Doamne toate astea de la un rob netrebnic al Tău pe care L-ai creat cu aceste rezerve ireparabile la adresa poveștii otrăvite ce ne-ai denumit-o viață... Dacă eu nu Ți le-aş fi spus nimeni n-ar fi făcut-o... Îi vezi...? Târâtoarele, lașii, oamenii pe care i-ai creat cum se târăsc pe jos de frică și indignare de ce le-au auzit urechile din gura mea la adresa sfintei Tale conștiințe, Doamne...? Urechile lor și mințile lor sunt de altfel strălucite și ascuțite dar ei gândesc nu cu conștiința cognitivă, ci cu cea exclusiv emoțională, cu creierul limbic, reptilian..., exact ca sălbaticii din preistorie... Acei sălbatici, care temându-se de fulgere, cutremure și alte urgii toate le puneau pe seama Ta, ori sălbăticiți de somnul rațiunii ucideau în dreapta și stânga în numele Tău, și ca și azi fabricau ca un mod de viață războaie și pogromuri cu crucea-n mână, apoi se duceau în biserici de-Ți mulțumeau pentru victorii, încât azi mă-ntreb îngrozit... : Au nu trăiesc eu acum încă în preistorie, într-un întunecat și retrograd ev mediu printre niște sălbatici cu apucături de sorginte reptiliană, sălbatică, animalică și deloc pioasă și umană sinonimă cu pretențiile și acumulările secolului XXI ? Au nu trebuie să mă tem în orice clipă că voi fi împușcat în plină stradă de dezaxați cu instincte animalice, ori prădat și bătut la colț de stradă, ori judecat și condamnat strâmb printr-o eroare judiciară de o justiție coruptă pentru ceva ce n-am făcut, numai pentru că Tu, Doamne, având atâta treabă-n Rai ai delegat dintre noi pe unii de-şi zic judecători care fac erori judiciare...? Au nu am un gust amar trăind în acest veac și mileniu încă retrograd și sălbatic mistic religios ca și acum două mii de ani...? Au cum să nu înnebunesc de ciudă și cum să nu scrâşnesc de necaz pe culmile disperării și părerii de rău că o viață mi-a fost dată și n-o pot trăi într-un veac luminat și progresist, plin de virtuțile umane, de pace și civilizație cum va fi doar peste zece mii de ani ani poate, când corsetul constrângerilor religioase va fi aruncat definitiv la lada de gunoi a omenirii...? Tu nu vezi Doamne cum ei declamă că secolul al XXI-lea va fi religios ori nu va fi deloc, prin religie ei înțelegând aceleași blasfemice și retrograde practici religioase și mistice în care Te-amestecă, Doamne, iresponsabili în meschinele, cinicele și ieftinele lor preocupări...? Îți întinează numele și vocația divină cu sălbatica și cinica, retrograda lor religie, în care Te-amestecă iresponsabili fără voia Ta în rudimentara activitate a creierului lor reptilian...? Încă și dacă n-ar mai avea această religie, s-ar sălbătici și mai mult încât s-ar transforma în niște reale fiare care ar periclita, cum spune Malreaux, secolul XXI să nu mai fie deloc dacă nu-i religios... La aceștia de-şi zic religioși și-Ți murmură spurcați și lipsiți de merit numele în tot ceasul apleci urechea Doamne și vrei să le-asiguri mântuirea...? Printre acești sălbatici trăiesc, Doamne și stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată, și iată cum nemernicii se-nghesuie să-mi intre-n față la rândul Judecății unde stau și eu timid și-mi aștept cuminte rândul la coadă la decapitare înaintea Ta... Iată cum îmi intră-n față și-mi fac sâc-sâc din pumni blestemând erezia mea, intuind că aspru ai să mă pedepsești... Pentru cine pregătești mântuirea, Doamne...? Pentru niște târâtoare fără caracter, servili și oportuniști negri ai credinței lor sălbatice, care nu fac într-o viață altceva decat își cultivă exclusivist meschinul lor ridicol și egoist instinct de-i zic dorință de mântuire, adică prelungirea lenei și nimicniciei și zăbăvniciei lor de pe pământ și în Rai lângă Tine...? Pe ei vrei să-i mântui Doamne...? Pe acești sălbatici care de-ar afla că în muncile Tale prin Rai ai căzut și Ți-ai rupt piciorul, ai făcut cangrenă, septicemie și-ai murit Doamne..., ar înnebuni de furie, ar turba și urla că nu mai au un Dumnezeu salvator de care să-și lege scârbavnicele lor speranțe și vanităţi și s-ar transforma în și mai mari bestii la propriu pe pământ, mâncându-se unii pe alții mai ceva ca lupii și jivinele junglei și aruncându-Ți trupul mort sfânt la lada lor spurcată de gunoi...? Pe cine vrei să mântui Doamne...? Pe cei ce-au urâțit pământul cu nemunca lor, cu zăbăvnicia lor și nu dau viață anilor ci doar ani unei vieți fade în ale cărei virtuți și dulceață ei nu cred...? Totul e cernit la ei iar viața..., ei nu dau doi bani pe ea căci trebuie murită în concepția lor retrogradă pentru ca abia de-apoi să-nceapă în pretinsul lor rai. Nu are rost și sens, gust și determinare viața la mistico-religioşii Tăi Doamne... Astfel, pentru ei viața nu-i decât un incubator în care ei stau cucernici și inerți ca niște ouă și te consideră Doamne doar ca o cloşcă bună să-i clocești și să se țină după Tine ca niște puișori o eternitate printre picioarele Tale prin Rai...! Căci de-asculți graiul sfânt și pios al oricărui călugăr sporit în credință și bine plăcut inimii Tale Doamne, o să-Ți spună că viața-i doar locașul pătimirii, e doar un stagiu nenorocit în care trebuie să punctezi doar ca la Big-Brother pentru premiul final al mântuirii... Doamne... Au urâțit viața creaturile Tale... De nevoie au făcut asta... Căci de la blestemul primordial de când din Rai i-ai Alungat pe iresponsabilii Adam și Eva ca să se chinuie amarnic în viața asta din cauza păcatului lor, toate miliardele de generații și urmași, văzând aceștia cât de greu e jugul și pedeapsa vieții au ridicat ochii exclusiv către Cer și către Tine Doamne și au lăsat un haos în viață și pe pământ cu lenea lor fizică și intelectuală, nepunând preț pe ea ci doar pe viața ce va urma în Cer pe lumea cealaltă... Astfel, viața noastră nu mai are nici o dulceață căci suntem învățați că râvna pentru Rai e totul iar viața rămâne fără preț, murdară și sălcie, supusă cărnii vremelnice și efemerelor ei senzații, viața rămânând în aceste condiții, fără gust, ca o casă nedereticată și cu chiuveta plină de vase murdare... Ce contează la ei urâtul vieții și lumii noastre...? Doar fada mântuire le e țelul iar viața devine astfel o pârloagă pe care nu pun mâna s-o desțelenească pentru că nu pun nici un interes practic și alert în ea... Iată, relaxarea și duminicile nemuncite în onoarea Ta Doamne au întârziat omenirea cu cel puțin o mie de ani de la progres și civilizație... Dar cine spune că progresul și civilizația sunt cu adevarat dezideratele oamenilor, când gândul le stă cu precădere doar la Rai și practicile religioase care îi conduc acolo și astfel au o apetență exclusivă și exagerată doar către joncțiunea cu ființa Ta Sfântă și ascunsă atât de nedrept și neverosimil în colțuri nebănuite de univers Doamne...!? Prin stilul religios care proclamă hainele cernite și restricția de la orice de frica păcatului, au făcut din ei înșiși și din oameni în general niște netrăitori și niște viețuitoare iar nu niște ființe creatoare, harnice, raționale...! Ai cerut, Doamne oamenilor mai presus de orice să-și cheltuie aproape toată energia doar să se roage către Tine să-i miluiești și să nu-i arunci în foc... Căci la cât de grea le-ai dat viața, ca o cursă de opt mii de metri garduri pe stadion la olimpiadă, unde nefiind olimpici de meserie o omenire-ntreagă se-mpiedică și cade în apă la ştachetele ridicate de Tine prea sus... Și atunci..., ce ne mai rămâne decât să ne rugăm de Tine să ne ierți nouă neputinței noastre precum și noi iertăm sau nu greșiților noștri...? Pentru asta, regulat mergem la biserică și în genunchi stăm ca niște criminali pocăiți și ca niște ființe programatic subumane sperând să ne ierți pentru crimele comise și să ne scoți nevinovați, fără discernământ, ca să ne dai o pedeapsă mai mică sau poate cu suspendare... Iată... duminica, asta facem... Ne rugăm la Sfânta Liturghie și zăbăvnicim în ineficientele și contraproductivele învățături religioase în loc să ne chinuim mintea și să inventăm cum să luăm energia pentru tot pământul direct din soare la câtă risipește el, să nu mai plătim facturi uriașe la întreținere, să rezolvăm problema energetică a omenirii simplu și curat și să nu mai poluăm pământul cu centrale nucleare, pe cărbune sau cu fumul automobilelor că ne omorâm umbrela de ozon și ne iradiază soarele absolut nevinovat că atâta știe el să facă de când L-ai creat în ziua a 4-a Doamne... Să inventăm ceva să nu mai cadă casele peste noi la cutremure... Ne rugăm Doamne duminica și citim din Testamente istoria poporului evreu antic învățând să facem ca ei atunci și să gândim rudimentar și dogmatic ca în antichitate, alimentandu-ne veșnic astfel această practică imuabilă doar ca să nu ne-abatem de la o dogmă antiumană cu rădăcini otrăvite în preistorie și înțepenită nonvaloric acolo..., în loc să ne facem savanți și să inventăm alte și alte peniciline cu care să ne tămăduim definitiv cancerele și cele mai grele boli ca pe un simplu guturai... Ori să inventăm cum să aibă tot săracul ce mânca, să facem din resursele și posibilitățile pământului ceva inepuizabil, dacă pământul nu ne-ajunge să cerem Domnului teleportarea cu cățel și cu purcel pe ogoarele infinite de pe o planetă gigantică din Calea Lactee, că sunt planete căcălău făcute de Tine Doamne, iar acolo având resurse inepuizabile, petrol și cărbune și ce ne mai trebuie, să desființăm munca și meseriile din obligație și având de toate gratis în galantarele supermarket-urilor să desființăm odată și banii și sărăcia, invenții și efecte trecute și apuse ale omenirii neevoluate din care robi captivi istoriei și vicisitudinilor ei facem parte, iar foametea și seceta să rămână doar niște păcăleli hazlii pe care ni le spui de 1 aprilie, Doamne... Să ia exemplu de la Tine Doamne oamenii și să muncească și creeze neobosiți și neplătiți, că nu mai au nevoie de bani, o invenție socială depășită a trecutului. Să muncească astfel cu sârg și duminica... Căci se înșeală amarnic oamenii când cred că duminica e sărbătoare când Tu Te-ai odihnit în ziua a șaptea după toată Creația...! Au nu ai fost Tu Atotputernic și neobosit dintotdeauna încât a crede că necesarmente ai avut nevoie de odihnă pentru oase și mușchi asemeni nouă, firave trestii gânditoare, nu e o blasfemie la adresa puterilor Tale nesleite nici măcar duminica după ce-ai creat singur chiar și un Univers întreg...? Câți înțeleg Doamne câtă treabă ai Tu prin univers și prin Rai și câți înțeleg la ce se-nhamă oferindu-se voluntari în serviciul Tău în Rai...? Au nu știu aceștia că în Rai se muncește cu râvnă și nu există zăbavă și relaxare ca pe pământ...? În Rai Tu ne trimiți la muncă grea dar fără bani... Și noi suntem bucuroși pentru asta măcar doar de-Ți vedem fața Ta mulțumită... Și în Rai Tu ne trimiți la luptă, în adevărate gherile și misiuni de comando pentru lichidarea diavolilor talibani ce ca și teroriștii de pe pământ umblă spioni în chiar inima Raiului să uneltească la căderea acestui Sfânt Imperiu și pentru răpirea și coruperea câtor mai multe suflete chiar din inima Raiului... Doamne, ce să faci cu acești inapți care stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată...? De-or ști că e-atât de greu și solicitant în Rai n-ai mai vedea pe nici unul din acei ce azi își zic cu emfază și mândrie credincioși că se mai ostenește să-Ți pronunțe vreodată numele... Singur Te-ar lăsa Doamne și uitat întru Sfânta și trista Ta singurătate... Dacă n-au făcut un Rai din acest pământ și din această viață Doamne, ce alt examen pentru ei Îți mai trebuie ca să-i evaluezi după merit...? Astfel, fii sigur Doamne că nici lângă Tine în Rai nu vor face nici o scofală... Ei zic inconștienți și lipsiți de imaginație și logică: "precum în Cer așa și pe pământ"... Dar nu-i greu să-nțelegi Doamne că precum au facut pe pământ, în aceeași zăbavă, hălămostie și dezordine lăsată, așa Te-or încurca și-n Cer... Ei nu-nțeleg Doamne că Tu ești prea mare ca acești mistici să se poată raporta la Tine prin rugi și rugăminți ridicole și mărunte, meschine, cinice, jenante, lumești, adresate chiar Creatorului Universului cu miliarde de galaxii, de alte sisteme solare și alte civilizații, cu pulsari, quasari, stele neutronice și nemaipomenitele găuri negre din univers, cu explozia supernovelor și hipernovelor și neîntrerupta călătorie a cometelor și asteroizilor și rotirea în mecanica cerească a tuturor galaxiilor și ciocnirea lor, cu toate fenomenele ce le cuprind..., și că trebiue să gestionezi toate acestea și să le reglezi perfect odată ce le-ai creat încât e o neobrăzare și o impolitețe adusă Divinității harnice și superocupate să-i adresezi mărunte rugi pământene de felul...: "pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." Păi dacă te-a creat, omule consumabil de acest combustibil, de hrană, e de bun simț și e normal după toată logica, că-ți va da Domnul, Creatorul tău pâine de hrană și apă și fără să faci aceasta inutilă și pleonastică cerere să-ți dea combustibil...! Ce...? Meșterul și savantul care te-a creat, omule, natural dependent cum ești de hrană nu știe ce să-ți dea fără să-i amintești Tu agasant în tot ceasul...? Tu, Doamne ești prea mare și infinit de complex ca să te-ncurci cu niște muște ce suntem, cu niște efemeride ce n-or putea decât să Te bâzâie și sâcâie prin cer... Ei nu-nțeleg Doamne, acești practicanți mărunt mistici religioși, că Tu conduci Universul și Raiul, galaxiile și alte lumi cu atâta răspundere, scrupulozitate și conștiinciozitate cum conduce un mecanic de locomotivă un tren accelerat în noapte, în ceață, în ger, prin zăpadă, peste câmpii, prin munți și văi şi-ntotdeauna ajunge la secundă după grafic în toate gările... Ce importanță au pentru Tine aceste nimicuri cu răzgâiala lor de-a căuta neabătut să Te urmeze ca niște paraziți remore în goana Ta prin infinit conducând acceleratul Universului, mai mult decât importanța unor muște care bâzâie în cabina locomotivei, îl sâcâie pe mecanic și-i murdăresc inconștient geamurile locomotivei și ale vagoanelor de lux pe care le conduci Doamne pe șinele Universului...?
  Doamne, îmi este groază să mă gândesc că sunt contemporan misticismului întunecat religios încă prolific în închistarea mistică și stăpân pe societatea de azi ca și acum o mie sau două de ani în intunecatul ev mediu și antichitate... Simt cu îngrijorare și repulsie că și acum în epoca modernă acești contemporani sunt pe fond la fel de sălbatici ca și în neolitic, acum șapte mii de ani... Căci privind un mistic credincios de azi ce se roagă la Divinitate pentru iertare și milă nu pot să nu mă întreb pentru ce face acest efort...? O face de frică... De frica Lui Dumnezeu..., concept atât de uzitat și bine plăcut canoanelor religioase... De frică viscerală te rogi... Și din instinctul de apărare și conservare ca sa nu fii dat pieirii... Nu contează că te rogi de Tatăl tău (ceresc) cu aceeași frică să nu te dea pieirii ca și cum te-ai ruga, prizonier, de un dușman declarat care te-a prins... Nu-ți trece măcar prin cap că Dumnezeu are totuși maxima delicatețe ca să se poarte totuși protector și rezonabil cu tine, puiul Lui, ca o leoaică ce-şi cară puiul neajutorat în gură cu colții impunători, și-i duce în tufișuri la adăpost... Iată de ce cred că e antiuman și ilogic să-ți fie frică de Creatorul tău că e cu totul neverosimil de te va distruge ca pe-o năpârcă dușmană fără pic de resentiment și remușcare divină odată ce-ai fost creat din ideea blândă și părintească a Lui Dumnezeu... Doamne...! Deci mie nu mi-e frică de Tine... Căci ești cel mai suprem exemplu de bunătate și protecție cu copiii Tăi... Căci dacă o leoaică irațională și înfometată își cară în gură și nu-și mănâncă puii sâcâitori și enervanți și-i duce la adăpost în tufișuri, Dumnezeu e infinit mai blând și rațional cu Omul, puiul și Creația Lui... Doamne... Ce gânduri ai cu cei pe care-i iubești dar lor le e programatic frică de tine...? Nu te jicnesc oare că în sălbăticia lor brută au o frică viscerală și programatică de Tine ca de-un despot căruia-i cer eternă milă și iertare în tot ceasul și pentru orice...? Ruga către Tine Doamne, în dogmatica religioasă nu are sfârșit iar viața noastră rugându-ne la nesfârșit de Tine din orice și pentru orice pare a avea un statut inferior și lipsit de conținut. Te rogi pios de iertare și cu infinită remușcare pentru o greșeală, pentru o prostie ce-o conștientizezi și te căiești, dar să dedici o viață programatic într-o eternă rugăciune e inuman și insuportabil. Să știi o viață că poți lejer păcătui din orice și că trebuie să ceri iertare pentru orice e insuportabil și dezolant, și pentru oameni ca veșnic păcătoși făptuitori, și pentru Tine Doamne ca Supremă instanță de apel supraaglomerată în eternele noastre pricini. Ca să nu cadă în păcat și să nu fie dată pierzaniei, o lume-ntreagă face în disperare apel la Tine Doamne, într-o perpetuă scârboasă rugăminte... Cât consum și câtă risipă de energie ca o lume-ntreagă să amintească Domnului ceea ce și El știa și voia : că trebuie să-i ierte și miluiască pe toți după mare mila Sa... A te ruga etern ca mod de viață pentru iertare de păcate înseamnă să recunoști că ori ești un neisprăvit și un ageamiu irecuperabil ori chiar Domnul te-a făcut așa de autist și handicapat ceea ce pare exclus... Dintr-o mână de Creator Perfect nu era musai și logic să iasă o creatură perfectă nesusceptibilă de cel mai mic defect în stare să nu genereze cea mai mică greșeală spre a evita cel mai mic păcat...? Iată, eu nu pot crede Doamne că există în noi morbul greșelii și-al păcatului căci înseamnă că ori ne-ai creat Doamne conștient cu această tară și încărcătură negativă ori, ceea ce-i exclus, n-ai avut din start previziunea că-Ți vom păcătui și greși defectându-ne ca niște jucării ieftine. E exclus însă să cred că ne-ai făcut Doamne potențial păcătoși când e sigur că nu ai avut asta de gând cu noi modelându-ne cu atâtea bune intenții și migală din lut... Iată de ce mi-e imposibil să cred în anatema păcatului și a rugăciunii de iertare, a rugăciunii de miluire și a fricii nejustificate și iraționale de Bunul și părintescul Dumnezeu... Mie nu mi-e frică de Tine, Doamne, în sensul că Te percep din start ca apărător și binefăcător rațional și cu sentimente pur paterne deci blânde... Mie mi-e teamă de sălbăticia și iraționalitatea celor ce se tem instinctual de Tine și-şi fac din asta o laudă și-o mândrie în uzanțele lor mistico religioase... Mie mi-e frică de actualii religioși, ce-i percep similar de sălbatici și antidemocratici ca și traiul oamenilor sălbatici din preistorie, dominați doar de trei instincte: hrană, apărare, (deci frică - fie ea și de Dumnezeu), și reproducere. Ceea ce-i deosebește de animale necuvântatoare este spiritul religios, în idee nobil intenționat dar practic prost conceput și aplicat. Acest teatru care-i lumea și viața are actori figuranți, oamenii creați de Tine Doamne încât s-a ales praful de toată reprezentația vieții care a degenerat într-un fiasco demn de fluierături și huo la scenă deschisă... Asta e lumea creată de Tine Doamne cu atâta trudă în șase zile...? Să fi uitat Tu să mai dai un click acolo unde trebuia ca să devenim perfecți...? Habar n-am, cum nu știu nici de ce făcându-ne Doamne ne-ai acordat o libertate otrăvită în care ne putem rata mântuirea atât de lesne fără ca voința atotputernică a Ta să pară că ar avea dispoziția să ne scoată părtinitor și părintesc din acest impas pe neputincioșii și limitații de noi... Dacă Tu Doamne nu ai avut precogniția și previziunea că o întreagă omenire creată îți va greși amarnic începând cu primii Tăi oameni creați, înseamnă că a existat răul cuibărit în ideea Facerii Tale și transmis în noi și Tu n-ai știut de această problemă Doamne care azi face ravagii în opera Ta... Ori dacă ai știut de răul ce va să vină peste noi și că ne vom defecta la un moment dat și nu-Ți vom mai fi pe plac, cum de nu ai luat preventiv măsuri să elimini această disfuncționalitate din sistemul creat astfel încât totul să sugereze că o Mână de Dumnezeu perfect a creat totul atât de perfect și nu o mâna de Dumnezeu mai mic și ageamiu și supărat că invenția nu-i merge bine și pentru asta într-un acces irațional de ciudă vrea să dea cu jucăria stricată de pământ și s-o suprime, fie prin potoape, fie prin apocalipse ori orice mijloc care promite pedeapsă inexorabilă, adică în ultimă instanță iadul... Doamne, omenirea n-avea voie și n-avea cum să-ți păcătuiască... Pentru că-i făcută de Tine, deci perfectă... Omenirea n-avea cum niciodată să fie amenințată cu iadul și cu veșnicele chinuri căci toți suntem fiii Tăi naturali iar Tu ești cel mai milos și blând Tată care n-ar face nicicând imprudența măcar să gândească să-și schingiuie copiii în iad oricât i-ar greși. Doamne, cât de mult știu că plângi ştiindu-ne, copiii Tăi dragi arzând în focul iadului... Căci nu încape la Tine conceptul de coerciție și de pedepsire în foc a noastră Doamne, când toate datele ne spun că Tu ești un Tată atât de divin și de uman pentru noi... Și noi știm că nici un tată de pe pământ nu-și amenință programatic fiul natural cu pieirea de-i greșește, când toți tații de pe pământ sunt părtinitori, imposibil și incomensurabil de miloși și făcuți după chipul și asemănarea Ta, Doamne... Doamne, Tu ești prea mare și complex ca să încapi introdus cu forța măcar ca și concept în bisericile acestor nefericiți. Chiar primul martir sfânt al creștinătății, Sfântul Ştefan a spus asta, când dinaintea Lui Iisus a fost lapidat de farisei pentru că le-a strigat un adevar suprem : "Cel ATOTPUTERNIC nu încape în templu !" Deci Tu nu încapi Doamne ca măreție și importanță în nici un templu, biserică, sinagogă, geamie etc, precum nici în mințile acestor bieți oameni îndoctrinați cu o mistică religioasă retrogradă, neştiințifică și anti științifică veche de acum două mii de ani... Căci Tu ești Doamne un Sfânt de coordonatele Căruia în univers noi cel puțin habar n-avem în slăbănoagele noastre percepții... Ori poate ești, Doamne, un centru nervos din creierul nostru, din lobul parietal sau occipital, excitat de informațiile brute ale vieții noastre, de reflecțiile și sentimentele noastre interioare, de vanităţile, spaimele, subiectivismul și prejudecățile noastre iar noi prelucrăm toate aceste informații și senzații în creierul nostru emoțional și le confundăm până la identificare cu noțiunea vital necesară de Dumnezeu care se naște din reacțiile chimice ale neuronilor creierului nostru... Astfel noi oamenii tragem concluzia că ni Te-ai revelat, că am fost inspirați divin să Te aflăm confundându-Te cu delirantele produse ale gândirii și simțirii noastre proprii sălbatice... Căci așa au simțit și acei antici iudei care pe rând în vechiul testament, Doamne, Îți spun Iehova, Savaot, Eli, mărunte zeități din idolatria religioasă reflectând aceleași trăsături de caracter bestiale, sălbatice, crude și precar umane ca și populațiile antice necivilizate din negura mileniilor mustind de ignoranță și sălbăticie... Venerând neschimbat aceleași teorii și practici religioase și nesupunând criticii și raționalității dogmatica și conduitele, atitudinile și mistica religioasă, oamenii din prezent, ca și specie, valoric vorbind sunt încă similar de precar valoric, ignoranți și sălbatici ca și în preistorie, asta justificându-mi teama mea și sila că m-am născut spre neșansa mea tot într-un veac întunecat, sălbatic, în care oamenii împuțesc pământul și viața cu moravurile lor crude și sălbatice, apoi în clipele lor cele mai bune pun de se roagă de Dumnezeu ca de-un crud satrap spre milă, îndurare, iertare și mântuire...
  Doamne, oare toate rugile adresate Ție nu sunt cumva automințirile spiritului nostru ca să producă precum un efect placebo iluzia de revelație divină datorită și pe baza autosugestiei inconștiente și telepatiei colective și simptomatice a credincioșilor...? Telepatia, hipnoza religioasă dărâmă și munții dacă-şi face efectul într-un grup uman, iar telepatia religioasă cu atât mai mult și învederat... Dacă într-o haită de câini unul începe să mârâie și latre la tine, telepatia îi va face pe toți să te latre deși n-aveau de gând... Și astfel, mă frâng de durere și dezamăgire că trăiesc încă în mijlocul unui ev sălbatic religios, incapabil a accesa rațional virtuțile speciei umane inteligente. Așadar, sub ochii Tăi tot atât de atenți și vigilenți ca de la Facerea Lumii încoace, în continuare omenirea va avea războaie, crime, atrocități după model religios : Cain nu a fost exemplar pedepsit pentru fratricid ci trimis undeva în exil... Abraham ajunge în sălbăticia sa cât pe ce să-și jertfească fiul Isaac crezând că Dumnezeu îi verifică astfel puterea credinței... Într-un final, un rudiment și o străfulgerare de rațiune i-a oprit sabia să cadă pe gâtul copilului... Generalul iudeu Eftali, așa a visat el, așa a avut el revelația religioasă că trebuie să-și sacrifice fiica arzând-o și jertfind-o pe rug pentru ca Dumnezeu să se bucure de mireasma fumului de carne arsă, jertfită în numele credinței deci al sălbăticiei... Războaiele religioase, războiul sfânt cum îl denumesc unele nații, ce sunt decât sălbatice manifestări ostentative ale spiritului necivilizat uman...? Cu aceste manifestări sălbatice sub auspiciile religiei omenirea nu progresează ci se află într-un rușinos declin moral, uman, deontologic. Căci religia oarbă e abolirea vieții spre triumful evadării lașe și nemerituoase în Rai. Iar a cere ajutor Lui Dumnezeu e o cerșetorie impardonabilă, o milogeală dezgustătoare căci persoana care este ajutată în mod regulat nu-și dezvoltă voința și rațiunea proprie, nu-și capătă independența de acțiune și nu învață să-și rezolve singur problemele și sarcinile în viață, deci nu ajunge la inteligență și moralitate ori abandonează inconștient de la ele ; devine o persoană neajutorată, autistă, handicapată autoprogramatic... Așa că eu Doamne, nu te-am deranjat întreaga mea viață cu rugăciuni de acestea de tip ridicol și stereotip, cu clișee obscurantiste fără miez și valoare umană, eu știind că ai infinit treburi mai importante în Univers decât să Te uiți la un microb care se roagă de sănătate și spor în casă în mărunta și insignifianta sa viață... Tu ești infinit, Doamne, prea ocupat cu treburi importante cosmice, cu mersul sorilor în cosmos, cu problema tuturor galaxiilor, a supernovelor, a găurilor negre ce atrag până și lumina și-o curbează dându-ți toate acestea, împreună cu gestionarea altor sisteme solare și planete locuite cu forme de viață creată tot de Tine, suficientă bătaie de cap încât pretențiile exclusiviste omenești de-a comunica cu Tine pe teme mărunt omenești sunt ridicole și deplasate... Oricât am încerca noi oamenii să ne raportam la Tine cerându-Ți și rugându-te ceva mărunt din viața noastră, nu avem nici o însemnătate și relevanță pentru Tine când suntem nimicuri și microbi pe lângă extraordinara Ta figură impozantă în univers cu treburile cosmice a căror importanță primordială îți solicită atenția și întreaga energie și putere Sfântă... Suntem țărână, pulbere și nimicuri... Iar Tu Doamne ești Infinitul... E jenant a crede că poți raporta ceva la infinit când acest raport nu-ți va da nici un rezultat descriptibil și rațional... Oamenii ar trebui să-și vadă lungul nasului, să-și vadă de durerile și suferința lor în loc să Te invoce Doamne fără nici o logică și fără nici un succes ca pe-un domnitor ori împărat efemer al lumii... Nu e capabilă omenirea să Te conceapă dar își imaginează și brodează fantezii mistice despre Tine într-o întreagă industrie religioasă în care Te amestecă elucubrant și iresponsabil... Cutiile craniene ale oamenilor nu sunt capabile să proceseze infinitul, adică pe Tine Doamne cu existența Ta Sfântă și enigmele Tale nedigerabile și inabordabile pentru oameni... Cred că la ora actuală Doamne, privind această specie de humanoizi creată de Tine și judecând după faptele și conduita lor reprobabilă reală de la geneză și până azi, am înțeles cum se definește caracterul și comportamentul acestei secțiuni din Opera Ta Divină, oamenii pe care i-ai creat într-o zi din cele șase : Omenirea, dintotdeauna, și mă mir că și până azi după un mileniu și ceva de civilizație, cultură, spiritualitate, iluminism etc., virtuți care ar fi trebuit să-i cizeleze și desăvârșească la nivelul unei moralități și ținute demne de sorgintea ireproșabilă și desăvârșită moral a unui Creator care ai fost și ești, Doamne, totuși, omenirea nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor cel puțin ale Tale... Ai fost atât de Măreț și perfect dintotdeauna, Doamne, deci și înainte de-a crea lumea și oamenii în speță... Logic era să fi rezultat din meșterirea Ta niște dubluri fidele ale caracterului Tău Divin, Doamne, niște cópii și dubluri mai mici și mai simple dar în idee tot atât de morale, cinstite, drepte și iluminate deontologic cum ești Tu, Doamne... Ce constat stupefiat și dezamăgit...? Rezultatul finit și practic, acești oameni pe care i-ai făurit bine intenționat și scrupulos, iscusit din pământul brut și inert, (având totuși la dispoziție oricare alte materii prime mai nobile, mai pure, mai scumpe și mai durabile calitativ în intregul Univers, și nu știu de ce legic n-ai folosit astfel de materii prime), oamenii aceștia făcuți din pământul ieftin și mizerabil, din noroaiele și mlaștinile pământului peste care ai suflat duh de viață, nu și-au depășit condiția ieftină și precară a materialului biologic din care i-ai făcut... Ori n-ai insistat mai mult, Doamne să sufli asupra lor mai mult și consistent Duh Sfânt și mai apăsat din prisosul infinit ce sălășluiește în sufletul și inima Ta Divină, ori ai suflat suficient Duh Sfânt dar pe o specie durată dintr-un material inferior calitativ și astfel din start inaptă a suporta și prelua sfințenia și desăvârşenia faptului Tău creator... Ai pus desăvârșite intenții înalte, Duh Sfânt și sfințenie în niște hominizi inapți fizic, psihic și intelectual a suporta aceste înalte funcții, virtuți și responsabilități izvorâte din inima și actul Tău creator, Doamne... Pe drum, oamenii nu s-au ridicat așteptărilor Tale nici măcar la un nivel mediocru, nici intelectual, nici moral, doar câțiva dintre geniile și savanții lumii remarcându-se cu ceva, inventând câte ceva inspirați de a Ta muză, spre folosul omenirii întregi, acei îngeri rebeli cum îi numește Pavel Coruț..., ajutătorii omenirii, sfinții Creației Tale... Restul oamenilor, Doamne, marea masă de oameni simpli și muritori de rând i-ai predestinat a fi etern și imuabil ignoranți, ca să nu cunoască binele și răul, i-ai facut formalişti și cu caractere mărginite, oameni ai instinctelor primare, lipsiți de conținutul și urma entității Tale Sfinte... Ba, cinic și imoral Te mai și invocă în ajutor și milă, sperând, în bigotismul lor, că treaba ta cosmică principală e să fii gestionarul șef al mărunțişurilor lor... Astfel încât, constat cu nemângâiată stupefacție că aproape ca Ți-ai pierdut prețiosul și Sfântul Tău timp degeaba cu acești oameni care nu au percutat corespunzător la gestul divin creator și bine intenționat pentru ei... Omenirea actuală nu pare a reflecta și atinge moral norocul, privilegiul și meritul de-a fi făcută bob cu bob de-un Creator sfânt și de elită cum ești din vecie, Doamne... Ba dimpotrivă..., Ți-au greșit legic și funciarmente dintotdeauna, dezămăgindu-te profund și irecuperabil din chiar zorii Creației, când acei inocenți Adam și Eva au vrut să devină îngeri rebeli, să cunoască mai bine lumea, binele și răul, cunoștințele din pomul cunoașterii, toate infinit mai captivante și savuroase decât un etern trai dulce de autist întreținut în Rai în pofida asigurărilor Tale... Au vrut să se bucure de cunoștințele din acest univers ca să se raporteze mai profund la Tine și să Te conceapă mai cu nădejde, bazat și rațional, Tu putând Doamne beneficia de un respect mai întemeiat și profund al creaturii inteligente care își înțelege stăpânul, astfel încât să nu ai niște slugi ignorante, cu toate că pe pământ aici asta se cere și țara ne vrea proști, nu însă și Tu, Doamne care ne-ai făcut și natural că te-ai fi bucurat să fim și inteligenți... Lumea zice în schimb, că pentru atâta lucru că au vrut să fie deștepți și să cunoască și descopere totul după matricea și capabila minte ce le-ai dat,Tu în schimb i-ai blestemat din începutul genezei aruncându-i pe pământ în chin și neplăcere cum un dictator și-ar arunca pe viață în temniță grea cârtitorii și nesupuşii regimului... Dar așa se spune despre Tine în legendele ignoranților și sălbaticilor mistici... care te-au imaginat și pe Tine Bunul Creator tot atât de răzbunător și cinic cum e limitată ființa lor sălbăticită de ignoranță... Răii și-au facut un zeu rău și bestial, jicnindu-Te Doamne cu aceste etichete... Căci Tu ești Superbun și ca un adevărat părinte de tătos și mămos cu odrasla Sa, încât nu vei fi pedepsit niciodată pe nimeni din propria Ta inițiativă căci toți oamenii, fie buni, fie răi sunt copiii Tăi... E exclus și ilogic să creadă și susțină cineva, fie și-o Biblie că Ți-ai aruncat pe pământ în chin și umilință și-n mizerie pe primii Tăi creați, cum ai arunca fără resentimente și supărat o piesă executată greșit, la lada de fier vechi, un rebut bun doar pentru reciclare... Tu nu ai făcut rebuturi, Doamne, Tu nu ne-ai aruncat din Rai fără de nici o remușcare, și nu ne-ai făcut pentru păcate, inaptitudini de neascultare și greșeli... Astfel, Opera Ta nu e discreditată și poate participa cu brio la concursul cosmic "Demiurgii au talent" , dac-ar fi să gândim în acești termeni hazlii... Căci fără îndoială, bine le-ai mai potrivit pe toate în regnul animal și vegetal, orice vietate, plantă, animal sau om e o minune că se mișcă și funcționează fără prize de curent, așa, singure cu Duhul ce-ai suflat peste toate, creând un perpetuum mobile al vieții extraordinar care se susține singur și funcționează prin puterea ordinului Tău... Priviți numai mișcările balerinelor, ale felinelor grațioase, mișcările dinamice și complexe ale mâinilor, picioarelor, trupurilor animalelor și oamenilor, neavand nevoie de sfori ca la păpușari și nici telecomenzi de ghidare ci toate funcționând cu propriul program independent implementat de Tine, Doamne, în tot și toate, atât de genial... Căci genial e să faci o creatură să se miște armonios, fără mișcări mecanice și robotice susținute de motorașe și pârghii ca la roboți, ci doar cu mușchi simpli, dar atât de complicați creați de Tine, și oase perfect îmbinate și nervi și tendoane și minți strălucite încât s-a putut naște un Chopin, un poet și demiurg al pianului, care a scos din pian armonia maximă posibilă... Totul prin insuflarea Ta Divină... Nici surse de energie nu ai căutat inutil să aibe regnurile animal și vegetal ci în genialitatea și spiritul Tău practic ai plănuit să se mănânce unii pe alții ca să poata trăi, să poată găsi surse de energie imediate și practice, eficace. Astfel ai dat viteză ghepardului să prindă gazela, hienelor și câinilor sălbatici africani să prindă antilopa gnu și să muște din ea de vie în țipetele și durerile ei zadarnice mușcând savuros din măruntaiele ei cât este încă vie astfel încât sursa de energie pentru aceasta lume e genial găsită de Tine cum nimeni niciodată nu și-ar fi imaginat... Chiar și strămoșii omului, și în general, toate mamiferele ar fi fost și acum doar o pradă pentru dinozauri de n-ar fi venit extincția lor acum 65 milioane de ani din cauza asteroidului de 20 km diametru care a lovit în golful Mexic cu 20.000 km/h. Astăzi, de n-ar fi fost acel cataclism, cu infinit de mult timp înainte să faci Tu pământul, lumea, animalele și primii oameni Doamne, după cum spun misticii în evanghelii că acum vreo 7000 de ani, noi am fi fost azi o specie trăitoare prin copaci, peșteri, vizuini, veritabil de sălbatici, temându-ne de colții de 35 cm. ai lui Tiranosaurus Rex... Și nici vorbă că am mai fi avut răgazul să ne gândim la Tine Doamne și să mergem la Sfânta Liturghie smeriți și pioşi și să sorbim împărtășanie din aceeași linguriță uzată și tocită de dinții tuturor la o coadă întreagă la taina împărtășaniei de credincioși și să sărutăm apoi mâna părintelui rotofei și rumen la față de gras și sănătos, gest probabil mult bine plăcut inimii Tale... Și noi suntem la fel de cruzi, Doamne azi și aidoma de nepăsători și sălbatici ca și dinozaurii, hienele ori leii... Căci chiar și noi când mâncăm bucuroși puiul cu mujdei și mămăliguță nu ne imaginăm ca a avut și el un suflet și groaznic a suferit de durere când i-ai tăiat capul cu cuțitul care nu prea tăia... Tu ai un suflet, omule care mănânci fripturi, pe când jivinele masacrate, cu aceeași carne, sânge, oase și aproximativ aceeași cod genetic să nu aibă unul și să fie drept să trăiască grozăvia de-a fi mâncate la chef cu mămăliguță, mujdei şi-un pahar de vin bun...? Să tragi din ciozvârta de friptură fără nici un resentiment și să mulțumești Domnului pentru bucate și pâinea cea de toate zilele dovedește cât de sălbatic încă e omul, cât de mistic și obscurantist, insensibil durerilor regnului animal din care însuși face parte, având o similară satisfacție și nepăsare cu a leilor sălbatici care-şi rup din aer o antilopă care tocmai fugea de ei îngrozită, ținând la viața dată ei de Domnul... Având nevoie să mănânce, și omul trebuie să ucidă..., fără menajamente, resentimente și alegații ori sensibilități poetice ca în "Moartea caprioarei" de Labiş... Omul, făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, trebuie și el să mănânce ca tot regnul animal, să-și umple mațele și să defecheze rahat la fel ca orice jivină... Pe când niciodată Domnul, având același chip și asemănare cu noi, totuși, paradoxal, nu trebuie să mănânce căci nu are nevoie, nu are stomac și intestine și nu trebuie să se ducă la toaletă căci în Rai, chiar și în palatul imperial al Domnului n-ai să găsești toalete, nici hârtie igienică, nici bideuri... Ori constat că noi oamenii deși am fost făcuți după chipul și asemănarea Domnului, totuși tre' să mâncăm, să ne constipăm ori să avem diaree, adică mizerii din astea ale existenței... Și astfel nu-nțeleg Doamne de ce nu ne-ai lăsat asemeni Ție : fără nevoi obscure ale firii organice, fără instincte și vanităţi sălbatice, astfel încât să-i faci pe oameni de vii din născare direct niște pui de Dumnezeu, curați, sănătoși, septici, cu aceleași maniere, calități și sfințenie și cumințenie proprii Ție, Doamne... Chiar nu-nțeleg, Doamne cum ai ratat această ideală posibilitate pentru bietele Tale creaturi, economisind prea multe din mijloacele și virtuțile supreme pe care le-ai avut la dispoziție ca să ne faci normal și logic sfinți ori direct îngeri diafani, ireproșabil și neplauzibil greșelii și păcatului și astfel să fii mulțumit de virtuțile și calitățile Creației Tale...? Supărat și dezamăgit Doamne de inabilitățile omenirii create și de rebutul rezultat care nu Ți-e pe plac, periodic, practic dintotdeauna, Tu, (sau oamenii zic că Tu) îi ameninți cu sfârșitul, cu Armaghedonul în care forțele răului care nu puteau apare fără îngăduința Ta se luptă cu forțele binelui dispuse tot prin îngăduința Ta, îi ameninți cu apocalipsa, cu iadul, cu potopul și cu toate urgiile pe care trebuie să le sufere oamenii numai pentru faptul că au vrut să știe CINE EŞTI și ce vrei odată pentru totdeauna...? Iată, au aflat și astfel au văzut că Dumnezeul lor nu suferă ca servii Săi să cunoască cine sunt, să cunoască cine i-a facut și de ce, să cunoasca binele și răul și mâncând din pomul cunoașterii să devină conștienți și avizați, luminați ca unii de-ai spiței Domniei Tale, Doamne din familia Ta, din gândurile Tale părintești apăruți... Ok, pentru asta omenirea a fost deci proiectată din program a fi debilă mintal și a nu avea dreptul și libertatea să cunoască nimic și să fie veșnic tarată de fatalitatea de a nu fi dobândit un caracter şi o conduită similare în rafinament și valoare înaltei ținute morale a Domnului... Decuplați fiind din proiect de la priza de curent a cunoașterii și a osmozei și părtășiei nemijlocite cu Tine Doamne, omenirea a fost colac peste pupăză de fapt trântită pe pământ pentru păcatul strămoșesc să se chinuie în mizerie și ratare... Astfel că e jalnică omenirea Doamne, damnată de Tine la chinurile vieții apoi ale iadului, supuși unui tratament de împilare și genocid, astfel că suferind acest simptomatic tratament și sub efectul lui distructiv omenirea s-a îmbolnăvit și a devenit ca un efect normal, precară deontologic, moral, valoric, total opusă și inaptă valorilor și virtuților Tale... Astfel încât mă întreb inerent și logic : De ce ne-ai făcut Doamne...? Și de ce ne-ai făcut văduviți de înaltele virtuți de bunătate și perfecțiune ce Ție-ți prisosesc și n-ai ce face cu atâtea calități din care nouă ne-ar fi fost de mare ajutor și trebuință măcar câteva...? Care a fost determinarea Ta să ne scoți din neant, din anonimatul și hăul neființei și să ne dai acestei serbede existențe când nu știu ce satisfacții putem avea și noi ca robi ai Tăi, și Tu ca stăpân al universului lăsându-ne singuri să orbecăim în condițiile și starea dramatică de fapt a acestei vieți și lumi de mizerii...? Ai vrut să nu fii singur Doamne și ai semănat pe pământ oameni care Ți s-au dovedit otrăvitori și nebineplăcuți inimii Tale... Chiar era necesar să faci oamenii în factura necorespunzătoare mulțumirii Tale ori dacă i-ai făcut buni și ei s-au ratat între timp, să nu fi putut Tu ori n-ai vrut să aplici planul de urgență și de avarie pentru scoaterea omenirii din degringoladă și din rahat oricum...? Or infinitatea Atotputerniciei Tale nu a fost suficientă ca oamenii să moştenească genetic măcar o fărâmă din bunatatea și sfințenia dumnezeiască...? Nu ai avut voința ori inexplicabil nu ai avut putere ori interes să ne faci aidoma bunătății și superbului Tău caracter, Doamne...? Ne-ai făcut programatic păcătoși de profesie în condițiile în care numai un duh să fi suflat peste noi și eram pe vecie buni și perfecți ca Tine, niște pui de Dumnezeu reușiți și calificați, virtuoși întru cele omenești și cele sfinte, asemeni ursirilor calificate ale Tale și insuflării geniului cumințeniei și bunătății necondiționate de la Tine către noi... Or am ieșit niște nepricopsiți, răi și ageamii potrivit exigențelor Tale și ai inventat pentru greșelile și tarele noastre de comportament un mizerabil iad cu o completă gamă de pedepsire exemplară când n-am apărut singuri și puteai să mai insiști un minut la masa Ta de lucru şlefuind mai mult omenirea ca să fie odată pentru totdeauna absolvită de otrăvitoarea libertate de-a păcătui fără placul și voia Ta... Ca păcătoși, am devenit inutili, dacă nu potrivnici intereselor Tale Doamne și-n această formă perfect inutili Ție, universului și nouă înșine... Infinitatea și Atotputernicia Ta nu se putea lipsi de serviciile unei omeniri care s-au dovedit sub așteptările și exigența Ta...? Sunt sigur că în univers puteai trăi fericit tot atât de bine și singur dacă nu ne-ai fi făcut căci nu văd ce satisfacții motivate și ce beneficiu am căpătat deopotrivă și Tu și noi oamenii Doamne în care condițiile dramatice și neconvenabile în care facem figurație într-o viață hărăzită de Tine să ne fie grea, să traim din greu din sudoarea frunții (și uneori nici atâta lucru să nu putem, vezi șomerii de care statul n-are nevoie), femeile să fie mușcate de călcâi de veninoșii șerpi ascunși prin bălării (drept pedeapsă pentru neascultare) și să nască prunci în mari dureri și în complicate stări ale facerii, de-au fost nevoite să apeleze la salvatoarea cezariană de care nu ai pomenit în nici o evanghelie precum că ar fi permis și indicat așa ceva... Doamne, prea grea urgie ai aruncat peste bietele femei obligându-le să fie supuse bărbaților lor, adică să fie ca niște sclave, ființe domestice de condiție inferioară față de bărbați, căci ele n-au voie a intra în altar, n-au cum și n-au dreptul a se face preoți, trebuie să fie supuse bărbaților lor care trebuie să le fie lor cap cum Iisus este cap bisericii. Ca să nu mai vorbim de drepturile și libertățile ce le au sau nu le au femeile în unele societăți care le obligă să se acopere din cap până-n picioare într-o lume unde guvernează se pare un alt Dumnezeu cu alte legi... Deci toate femeile sunt tratate din start de Tine Doamne ca niște roabe fără drepturi și libertăți, animale domestice utile pe lângă casa bărbatului, fără a putea simți și ele gustul egalității în viață și dreptul și satisfacția de a se bucura de acest drept... Ele, femeile nu fac mare caz din asta, Doamne și evlavioase și virtuoase Ți se-nchină Ție Doamne integral după toate pravilele ce ai dat (ori acești mistici nebuni spun că le-ai dat, Tu de fapt fiind mult mai democratic și mult mai uman trăind undeva într-un univers paralel ca noi să putem avea pretenția că Te-am descoperit atât de facil...) Femeile, Doamne sunt tot ce avem mai bun și curat pe pământ... Ele sunt lumina și sufletul bărbaților și nu puteau să fie pedepsite în masă numai fiindcă Eva a vrut din tandrețe și dragoste să ofere soțului ei un măr dulce și gustos care tot n-avea nici un alt rost logic și practic pe-acolo pe ramuri decât să fie totuși mâncat, altfel de ce mai era dulce dacă nu să bucure niște papile gustative și toate vitaminele din miez să întărească sănătatea consumatorilor de mere, potrivit zicalei care zice : "Un măr pe zi, ține doctorul departe" , căci în Rai nu era nici picior de doctor... Mai nimerit ar fi fost să pui pietre în pomul cunoașterii ori cel puțin mere cu țepi urât mirositoare care să-ți facă gura pungă și să-ți întoarcă stomacul pe dos de putoare... Mai bine puneai în copaci în loc de fructe ispititoare hoituri urât mirositoare, mațe descompuse de cadavru din care să curgă zeamă de cadavru descompus, zeama cunoașterii binelui și răului, care țineau departe pe Eva și Adam și nu i-ar mai fi interesat niciodată a cunoaște și a ști nimic, vegetând liniștiți ca niște plante în ghiveciul numit Rai... Doamne, privește ce ai făcut femeilor, ce crunt și inuman blestem dacă și după atâta urgie ele încă Te iubesc și mai mult și pătimaș, dedicându-Ți unele întreaga viață, cum sunt măicuțele... Privește cum unele de mici își pun haina neagră în cap, de copii vin de Ți se jertfesc pe viață, de muguri încă neînmuguriți în care viața a încetat în interiorul miezului odată cu prima rugăciune adolescentină ce Ți-au adresat... Privește Doamne aceste femei pioase, privește la broboadele lor negre înfășurate din cap și până în pământ și cum Ți se roagă în tot ceasul pe căldura cea de foc a verii îmbrăcate cu aceste cernite veșminte și spune de nu Ți se face milă de aceste inocente ființe...? Ce gust crezi că ne lasă nouă o astfel de viață Doamne decât un gust fad ori otrăvitor până la lacrimi...? E ridicol a se crede că se poate trăi astfel într-o viață de netrăit când ni se amintește că viața începe abia când mori, adică în viața viitoare... Cu toate simțurile, cu toate armele pregătit de trăit, mi se spune... : "Ușurel..., Aruncă armele și mâinile sus ! Nu vezi...? Acolo sus... e viața... Dezechiparea și rămâi gol așa cum ai fost făcut, fără nici un simț, fără nici o dorință... altfel, anatema păcatului te paşte..." Astfel, când văd premisele acestei vieți unde pe fiecare vitrină frumos împodobită stă scris "ÎNCHIS", mi se înmoaie genunchii și devin Doamne o legumă, cu inima și sufletul zdrumicate de dezgustul și ciuda că atâta poate oferi religia, acest sărac și cazon, inuman tratament, îți convine ori nu... Doamne, cu acest tratament orice ființă vie simte că se intoxică și i se usucă inima ca unei plante fără apă în ghiveci... Plante vegetând suntem Doamne și n-avem dreptul a aspira mai mult... Or de ce ne-ai mai făcut Doamne și ne-ai dat și conștiința ucigătoare a unui astfel de simulacru de experiment al Tău numit viață...? Căci nu putem trăi din cauza morții și nu putem muri din cauza dorului de viață... De ce ne-ai făcut Doamne și ne-ai dat conștiința urzicătoare a unei morți ieftine și fără sens, derizorie prin normalitatea și comunul ei, și a unei vieți sugrumată de iedera acestui grețos sentiment al sfârșitului...? De ce ne-ai făcut să murim și mai ales să murim în chinuri, căci orice moarte în care nu se moare de cancer cumplit parcă nu e deplină, nu e originală și nu are lustru pe nume... De aceea e și păcat să mori sănătos, să încurci planurile morții, s-o faci să strâmbe din nas când ei îi plăceau cancerul și puroiul să simtă cum pulsează în noi gâfâind transpirați în agonia morții... Să murim, Doamne... Să murim și să trăim efemer ca muștele bețive de oțet și neagățați cu strășnicie de sentimentul și bucuria vieții ca un pui de maimuță agățat inseparabil de blana mamei sale... Iată tot ce ni se cere : Să murim... Să avem minima decență de-a muri și de a nu-ncurca astfel un sistem a cărui industrie duduie de producție, de cerere și ofertă de cadavre : industria morții... De ce ne-ai făcut Doamne să ne despărțim dureros unii de alții, mame de copiii lor, soți de soții, copii de părinți, iubiți de iubite, câini credincioși de stăpâni și invers...? De ce ne-ai făcut să ne iubim și să ne fim dragi doar până ce MOARTEA NE VA DESPĂRȚI...? De ce nu ne-ai făcut să ne iubim și să ne placem și dincolo de moarte...? Cu ce mă-ncălzeşte să știu că voi deveni soldat în solda Ta în Rai și voi exulta de extaz și fericire, când știu că pe cine-am iubit și de cine mi-a fost drag am toate șansele să nu-l am prin preajmă prin Rai când în Rai singura iubire tolerată e iubirea doar de Tine, Dumnezeule... Să fim serioși... În Măreția, Atotputernicia și impozanța Ta, iubirea mea de Tine Doamne Te ajută și Ți-e de folos ca a cincizeci de mia roată la căruță... Firul de praf de stele care sunt nu poate ajuta cu nimic pe Creatorul Universului, a tuturor văzutelor și nevăzutelor... E ca și cum ai spune că muntele Everest nu s-a putut înălța fără caprele care-au sărit pe el... Doamne, ce aș face eu în Rai, mângâiat de Tine pe creștet când aș ști că de cine mi-a fost drag în viață e foarte posibil să știu că se zbate în chinuri surghiunit nemilos și crud în îngrozitorul iad...? Plângând de o bucurie tristă și dramatică aș scrâșni de durere din dinți în Rai să știu că ai mei dragi nu sunt cu mine acolo dintr-o eroare, dintr-un accident și dintr-o prostie a lor ori un click insuportabil de sever al Judecății Tale, Doamne, care ai hotărât că cei ce se iubesc se pot iubi doar până ce moartea-i va despărți și uneori nici atât... În fapt iubirea e o invenție a omului, a firii ca răspuns și contraargument la insatisfacția produsă de moarte și neclaritățile misticismului religios pretins specializat în problema și gestionarea morții... Ne iubim cu atât mai dulce și înflăcărat cu cât suntem conștienți că e numai acum și aici, iar religia pune deviza otrăvitoare: "până ce moartea ne va despărți"... Nici un sporit creștin religios nu poate iubi pe nimeni niciodată aici pe pământ, întâi pentru că nu poate fiind cu mintea și sufletul exclusiv la ceea ce crede el că este demn a fi iubit, exclusiv Dumnezeul lui, și apoi însuși Dumnezeu nu vrea să lase mai jos garda dependenței Lui de iubirile și supuşeniile noastre... Au nu știți de se spune despre El că Dumnezeu e un Dumnezeu gelos...? Și ferească Sfântul să simtă că nu-i închini întreaga viață și credință și toată iubirea... Cam searbădă soartă pentru un Dumnezeu al excelenței să fie ahtiat ori dependent după biata iubire a unor microbi, Creatorul infinitului Univers cu negânditele fenomene și mers al sorilor pe care trebuie să le gestioneze, trebuie să-și facă timp să răspundă negreșit undeva cândva gesturilor de iubire și tandrețe, rugătorilor pentru sănătate, noroc și bunăstare... Dă Doamne să plouă... Dă Doamne să fie pace... Apără-ne Doamne de boli și suferințe... (Exclus, căci și virușii sunt tot creaturile Domnului deci e nerealist și nedelicat să ne rugăm de sănătate când Dumnezeu a dat și virușilor ceva de mâncare, adică pe noi...) Le spun tuturor care stau cu fața la pământ de frica Înfricoșătoarei Tale Judecăți, Doamne :
  "Stă Dumnezeu să ia în seamă toate mărunțișurile și vanităţile voastre, pulberii și prafului care sunteți...? Înseamnă că e un Dumnezeu mărunt mai degrabă făcut după chipul și asemănarea voastră, a rătăciților religioși... Pe când Dumnezeu cel serios și responsabil e dus cu treburi și afaceri infinit mai importante în univers în loc să se uite în gura voastră de ignoranți și obscurantişti pierduți definitiv în neantul negru și insipid al religiei... Doar când și când Dumnezeul cel nereligios și nemistic mai dă prin cap unora (denumiți de Coruț sfinți rebeli), adică savanților și oamenilor de știință să mai inventeze câte ceva pentru binele și progresul omenirii cum ar fi internetul, telefonul mobil etc pe care le folosesc și popii, ori becul, trenul și alte minuni etc. În rest toți ceilalți indivizi beneficiază de pe urma muncii și eresurilor lor", "de toate cuceririle științei și tehnicii moderne, dar trăiesc cu mințile ancorate în trecutul sălbatic din Iudeea antică" (citat din Pavel Coruț) de unde ne vine impus creștinismul și miturile lui, nouă unui popor și rase ariene care am avea valorile noastre dacă nu am fi hipnotizați de religia poporului iudeu antic pe care ne-am însuşit-o organic, ca mod de viață. De ce oare suntem îmbătați spiritual de un asemenea mod de viață...? Nu ne e greață că "toate concepțiile mistico-religioase cunoscute privesc viața în mod răsturnat, ca o continuă involuție și decădere, pedepsire, din rândul întâi al bibliei și până la apocalipsă unde se elucubrează distrugerea finală a lumii într-un viitor pe care obscurantiştii și retrograzii îl anunță mereu ? (cea mai nouă dată de sfârșit al lumii avansată de ei este 22 dec.-2012) Aceste concepții delirante, escatologice, specifice misticilor produc multe efecte negative: înfricoșează ignoranții, demobilizează naivii de la cunoaștere, creație și comportare morală, dezvoltă așteptări negative în miliarde de suflete îmbolnăvindu-le de depresii, fobii și deliruri" (citat din Pavel Coruț). Iată dar că sfârșitul lumii e o boală, e o problemă psihică ori psihologică a oamenilor ignoranți trăitori pe acest pământ dintotdeauna și care au avut mereu această boală a sfârșitului și a pedepsei finale din partea unui Dumnezeu, atribuindu-i acestuia propriile trăsături negre de caracter ale omenirii semicivilizate : ignoranța, ura și dorința dulce a răzbunării căreia oamenii i-au zis cel mai dulce fruct. Pentru că eu asta înțeleg din pedepsirea păcătosului: Răzbunarea stăpânului pe sclavul Kunta Kinte care a evadat de pe plantație. Ori nu pot să diger că Tu Doamne te-ncurci cu asemenea nimicuri și mizerii umane...
  Pedepsirea păcătosului, sfârșitul lumii și damnarea în iad sunt alegații și speculații ridicole, ilogice, fără sens și acoperire și dăunătoare psihicului uman precum și vieții în consecință în toată fibra ei pur umană sănătoasă. Nici un Demiurg Creator din acest univers nu ar fi făcut în mândria Sa creatoare o Operă denumită lume cu oameni în ea care să fie tarată și amenințată de scadența unui sfârșit ieftin și mizerabil, apocaliptic și catastrofal pe care nici într-un caz un Dumnezeu responsabil al Creației nu l-a pus în calcul în bucuria, erudiția și satisfacția proiectării lumii. Din mâna unui Demiurg sfânt, Atotputernic, plin de toate virtuțile creativității și genialului meșteșug divin, ieșea în tot cazul o lume identic și ireproșabil ori similar perfectă după măsura, talentul și trăsăturile de caracter ale bravului Său Creator. Nu Dumnezeu este vinovat de rătăcirile omenești și starea de fiasco a acestei lumi încă semisălbatică, ci acești oameni religioși prin ADN, ce ei înșiși își crează și autohrănesc boala, această tumoare gigant religioasă cu artere groase de irigare, care alienează oamenii ignoranți, formalişti, simplişti și semicivilizați de azi, ei înșiși nedesăvârşiți, imperfecți, semianimale ce L-au molipsit pe Dumnezeu de toate tarele lor, mânjindu-i reputația divină cu toate defectele lor de caracter, cum ar fi ura și răzbunarea din care derivă starea conflictuală perenă a acestei lumi, stare simptomatică încurajată de înseși preceptele maniheiste ale religiei care decretează crud și sălbatic: "cine nu e cu mine e împotriva mea..." Nu există toleranță în religie câtă vreme ea însăși e o filozofie de castă exclusivistă... Dumnezeu nu are în gestiune nici o castă în defavoarea alteia ori constatăm veșnice conflicte de idei insurmontabile între toate religiile și antagonismul dintre ele ca un dat în sine inexorabil... Dumnezeu nu poate fi deopotrivă deodată avocatul și susținătorul acestor opinii contrare religioase, susținând pe unii în practicile aserțiunilor lor ideologice religioase și anatemizând pe alții în iluzia sentimentului lor subiectivist că dețin monopolul dreptei credințe doar pe baza premiselor și sentimentelor lor religioase izvorând exclusiv din sinapsele neuronale ale creierului emoțional, limbic, reptilian, neverificat de nici o rigoare ori analiză matematică cu virtute de axiomă ... Dumnezeu nu se răzbună, nu pedepsește și nu-și reneagă propria Lui Creație la care a muncit laborios și fără precupețire o veșnicie cum zice poetul, deoarece nu-i este amenințată Atotputernicia niciodata de necugetările, faptele rele și păcatele specific exclusiv umane absolut inofensive în raport cu invulnerabila funcționare a entității care se cheamă Dumnezeu... Oricât ne-am strâmba, ori am greși și păcătui barbar pe acest pământ, Lui Dumnezeu nu i se mișcă un fir de păr din cap de necugetatele noastre fapte și nu ne pedepsește pentru asta pentru că în încăpățânata concepție a Lui Dumnezeu, El a semnat și girat cu autoritatea și munca Sa creatoare că noi suntem perfecți asemeni chipului și asemănării Lui și nu trebuie să-i stricăm această convingere atribuindu-i ilogice acte coercitive și răutăți cu omenirea pe care nici măcar nu le-a avut în gând... Dumnezeul cel frumos și incontestabil, cel perfect și nerăzbunator este prea falnic și Măreț în aura și locul Lui din univers și funcționează nu așijderi moravurilor umane mărunte și decadente ci după un program perfect, ca tehnologia unui ceas elvețian, astfel încât tare mă tem că încă nu L-am putut descpoeri pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa Divină, iar de cei înflăcărați religios în mistica și dogmele lor iraționale și inumane Dumnezeu râde amuzat și totodată dezamăgit de această cumplită rătăcire spirituală a religiei consumatoare infinită de resurse, timp și energii umane demne de o cauză mai utilă și pragmatică. Cu timpul și cu energiile cheltuite inutil și păgubos cu religia omenirea ar fi rezolvat demult problemele economice, sociale și politice în care se zbate și ar fi dus-o mai decent și mai bine. Această omenire merită să-și asume rușinea ratării ca specie adoptând nonșalant și inconștient misticismul religios pulsând ca o infecție recurentă și iremediabilă în fibra omenirii cea mai intimă, sănătoasă și curată hărăzită de Dumnezeu de la natura biologiei. Dacă creierul a luat-o razna, Dumnezeu și biologia nu mai sunt vinovate, de unde se potrivește foarte bine zicala : "Capu' face, curu' trage". Aceste mizerii și nimicuri ale omenirii îți sunt Ție scârbă Doamne. Pentru toate acestea Ție Doamne precis îți este jenă și rușine de veșnicele lamentări religioase ale unor cerșetori ce te agasează permanent în pioșenia lor religioasă cu tot felul de cereri specifice sferei mărunte omenești și care sunt ridicole în raport cu impozanta prestanță chiar a celui mai mărunt Dumnezeu... Gestionând și aprobând cererile mărunte de tot felul ale speciei umane Dumnezeu s-ar compromite complăcându-se, complicându-se și coborându-se la un atât de jos nivel al oamenilor care nu pot avea neinspirata pretenție să-L abordeze pe Dumnezeu atât de facil, după optica Lor limitată de limita sentimentelor lor religioase care sunt de fapt niște reacții chimice, fizice și electrice ale materiei din care este făcut creierul, materie limitată prin consecință... Dumnezeu lucrează la parametri imposibil de abordat pentru specia umană și toate scările umane de măsură se termină neavând plaja de a-L concepe pe Dumnezeu... Omenirea nu are acces la Dumnezeul Cel adevărat, neinscriptibil nici unui sistem de valori din sfera umană căci chiar având argumente că L-ai descoperit pe Dumnezeu tot mai rămâne loc de incognoscibil, mister și inabordabil într-o lume în care nimic nu-i sigur, însăși îndoiala fiind îndoielnică... Dacă L-am vedea pe Dumnezeul cel Adevărat care cel mai plauzibil nu are înfățișare umană, antropomorfă și preocupări specifice a gestiona cele mărunte omenești pur și simplu ne-am dezintegra, ne-am topi, am orbi, surzi și muri căci nu suntem capabili fizic și nici spiritual să stăm lângă această entitate care se numește Dumnezeu fără a suferi leziuni afectând funcționarea noastră ca specie ... Omul suportă cel mult o sută și ceva de decibeli de zgomot dincolo de care surzeşte și înnebunește. Dacă nu ar fi existat spațiul vid din sistemul solar milioanele de decibeli ale exploziilor solare ne-ar fi dezintegrat chiar și de la distanța de 144.000.000 km cât e de la soarele nostru până la noi. Dumnezeu e similar soarelui ori chiar mai mare. Cum putem concepe să ne apropiem de Dumnezeu și să mai rămână ceva din noi și pretențiile noastre religioase...? Dumnezeu când ne-a creat nu ne-a creat că a fost singur și avea nevoie de noi... Dumnezeu ne-a creat pentru progres și gândindu-se că vom fi apți pentru acest țel. Prin religie omenirea a luat direcția opusă, și-a tăiat aripile definitiv astfel încât omenirea nu progresează social și moral adoptând exclusiv virtuțile religiei, cel mult se conservă ca specie defectă și măcar rămâne așa pe o linie precară de plutire ferită de o deraiere și mai mare din sfera moravurilor bune. Măcar cultivând religia așa cum e ea, omenirea evită a fi sălbatică complet la fel cu toate celelalte dobitoace din regnul animal. Dar nu e suficient numai atâta lucru. Din păcate omenirea nu poate face mai mult pentru propriul ei bine și pentru progres. Conceptul de progres și libertate aduce frică creierului reptilian uman care arde mocnit doar la scara ponderată a chestiunii religioase unde există siguranță și confort. Dezvoltările gândirii și ale sentimentelor sunt obositoare pentru omenire care scoate uneori capul din marsupiul religiei dar văzând că afară e greu și dificil de rezistat, bagă capul înapoi în siguranța marsupiului religiei. În religie subzistă sentimentul că nu e necesar și oportun un progres dinamic pentru omenire ci e suficient să uzezi timpul care ți s-a dat, singura resursă (irecuperabilă), doar ca să te rogi, adică să nu faci nimic și să nu te complici în viață cu erezii, libertăți și ieșirea din canoanele dogmei religioase... E suficient doar să simulezi că trăiești și să fii turmentat de acest dulce vis al credinței, servit de aerul societății religioase în care te-ai născut, te-ai molipsit și în care o duci relativ mulțumit și liniștit până la moarte : Tot ce avem nevoie pentru terapia și frica noastră de neființă e visul iluzoriu al mântuirii, visul despre Dumnezeu. Ce e Dumnezeu dacă nu o regretabilă entitate a extremei neverosimilului pierdută definitiv într-un timp vid și într-un spațiu așijderi în strigătele noastre inutile de dor de viață...?
  Astfel, religia este ABOLIREA inconștientă a VIEȚII, golirea faptului de a trăi de orice conținut practic și util de către chiar indivizii puși să trăiască și fiindcă viața e dură și plină de inconveniente, acestea necesită din partea religioșilor un stagiu inerent de cotizare uzând toate resursele creierului emoțional pe când creierul cognitiv ia o pauză în acest contract al religiozității în care dobânda nu este la vedere... Dobânda egal mântuirea... Omul atât se bucură de posibilitatea contractuală a dobândirii ei încât nici nu se gândește ce va să-nsemne ea, nu-i e de nici un folos a mai lua la cunoștință de ipostazele pragmatice ale utilității ei întrucât chimia și frica ancestrală a creierului pus să simtă așa generează în omenire chiar mutații ale genelor de unde apar în consecință gene religioase obscurantiste, dezvoltandu-se permanent din genele religioase ale strămoșilor noștri ignoranți și semisălbatici. Astfel, omul mistic religios cenzurează și bagatelizează orice interes normal de analiză, critică și cunoaștere a teritoriului religios pe unde le hălăduieşte spiritul... De aici a aparut și justificarea dictonului : "Crede și nu cerceta" sau "Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi...", omul și consumatorul de sentimente și convingeri religioase mulțumindu-se doar cu efectul benefic și terapeutic de dependență al religiei, infinit mai util sufletului lui decât orice clarificare și disecare a religiei plină de contradicții și zone obscure, inconveniente care nu contează pentru omul religios și pe care nici nu le simte pentru că nici nu le scontează aducând argumente tari stării de transă religioasă de tipul: "Daca nu există Dumnezeu și ești credincios din adâncul inimii, n-ai pierdut nimic... Dar dacă există Dumnezeu și ești eretic, ai pierdut totul..." Astfel se întrevede de aici utilitatea practică a religiei... Omul religios e mulțumit așa... Și nu concepe altceva de frica lipsei oricărui alt punct de sprijin în univers decât religia... Această siguranță contează, această autosugestie a binelui și fericirii își face efectul eficace în inima omenească și omul își conservă energia și comoditatea aceasta ca stare moștenită, trăindu-şi cu succes viața religioasă, imaginându-L pe Dumnezeu antropomorf, humanoid, după chipul, asemănarea și simțirile proprii omului încă dominat de instincte ce vin din primitivismul peristoric. Omul religios spune: M-am născut în această credință deci e bine să rămân așa și prevăzător cu conservarea acestor resurse interioare, omul obosit de necunoscutele universului, de tainele și abisurile lui, ale lumii și vieții, consumă cu credință și poftă acest medicament, ca să nu-i zic direct drog, licoare indispensabilă pentru a se dezvolta în fiecare credincios acest vis al evadării benefice în Rai, uzitând experiența acestui sentiment al mântuirii după formule aidoma de practică omenească de tipul : Eu învăț și voi ști la examen în fața comisiei prezidată de Dumnezeu, tu pierzi timpul și vei fi repetent... Spiritul sălbatic omenesc, egoist, de castă și de haită își arată colții sub cele mai nobile și umane intenții... Nu contează ce se-ntamplă cu tine, repetentule și zăbavnicule, eu tocesc și voi fi promovat, voi înota și voi crește în largul ocean al mântuirii ca un pui de broască țestoasă care se va face mare în ocean dintr-un pui mic cât o jumătate de pumn... Mântuirea astfel, gândul simptomatic la ea, acest lucru bun care calmează o omenire este o sublimă taină a credinciosului și se vede astfel că este o morfină bună. Și de altfel există și concepția perfect pertinentă că în locul credinței nu ai ce-i administra omenirii pentru a fi calmă și a subzista experienței de junglă a vieții... Ce pui în locul religiei pentru echilibrul și sănătatea morală și spirituală a bietei omeniri...? Nimic mai valabil decât religia și credința, sentimente normale de supuşenie ale ființei biologice umane genetic molipsită de frica ancestrală de tot și toate... La ce bună rebeliunea ori scepticismul contra credinței când realmente nu există încă nimic mai bun și eficace pentru gestionarea sentimentului de siguranță a firii slabe și vulnerabile a omului în fața durităților vieții...? Mântuirea și subordonarea de bună voie religioasă sunt cele mai bune atitudini umane dintre cele mai precare și false, doctorii amare dar bune... În schimb scepticismul religios chiar dacă te face liber te face un libertin fără soluții practice de fericire în condițiile unei lumi încă dependentă de instincte primare... Alte soluții de fericire gen Pavel Coruț sunt nobile în idee dar inaplicabile semisălbaticei specii umane... Mântuirea de tip mistic religios se prefigurează ca singura soluție practică de tip surogat aplicată unor oameni opriți din evoluție din această cauză... Dar calea până la a accede, exulta și profita de mângâierea realităților Raiului e speculată și barată de înseși tarele și defectele de caracter și comportament ale omenirii... Căci ce-i religia dacă nu un mod artificial și inuman de viață pe care Dumnezeu nu L-a impus, ci unii dintre semenii noștri în cinismul, ignoranța și șarlatania lor... Astfel, religia s-a născut atunci când primul zdrahon bun de muncă a mai zăbovit de lene într-o dimineață în pat, și în această somnoroasă reverie cu ochii în tavan a visat cu ochii deschiși cum să câștige și el ceva lesne când masa și cămara-i erau goale... Atunci, fiindcă trăsnea și tuna afară, fiindcă se cutremura pământul ori se întuneca de eclipsă în miezul zilei, evident că acest moment trebuia speculat și atunci zdrahonul a ieșit din cort, și-a pus niște straie și mărgele adecvate și iresponsabil și cinic a anunțat ca nebunul la răspântia satului că el poate interveni pe lângă Dumnezeu, că el poate mijloci și negocia cu El apărarea și miluirea celor ascunși de frică pe sub paturi în ignoranța și naivitatea lor normală. Acest serviciu de mediere între Dumnezeu și oameni s-a plătit ca oricare serviciu. Și de atunci el s-a diversificat, completat și împlinit cu forme originale și complexe, devenind serviciul religios cu slujitorii săi astfel că acestia au înrădăcinat adânc și indestructibil în inima societății sentimentul religios și inerent respectul cuvenit slujitorilor săi numiți fețe bisericești... Dintre aceștia, unii sunt oameni deosebit de culți și inteligenți, sunt oameni ca și noi, majoritatea respectabili, corecți și cinstiți... În ei gena religioasă ancestrală a lucrat mai mult înflăcărându-i către acest deziderat. Și ei slujesc pe lângă Dumnezeu, ne sunt translatori și ne învață limba Lui Dumnezeu, ne sunt ultimii avocați pe care-i mai avem care încearcă să pledeze pentru noi pe lângă un Dumnezeu tot mai solicitat și obosit de atâtea dosare, apoi ne conduc pe ultimul drum..., sunt prietenii noștri cărora trebuie să le dai ortul, căci altfel evident că nu poți muri, nici Dumnezeu nu te ia în seamă oricât de mort ai fi... Fiindcă moartea e atât de vie în regnul biologic, atât de prolifică și abundentă și fără de crize de activitate, religia cu slujitorii ei autorizați cu acte-n regulă a uzat de această oportunitate fiind cea mai pertinentă instituție de gestionare a morții, iar lucrătorii ei împreună cu instituțiile religioase înființate devenind cei mai respectați din societate, savurând profitabil reverențele și pioșenia enoriașilor... A nu se uita că religia, această instituție de gestionare a morții se studiază în facultăți, știința ei luând forme deosebit de erudite... Astfel încât la nivelul actual de ignoranță si dezumanizare a omenirii serviciul religios existent cu clerul care mijlocește între Dumnezeu și omul bicisnic este absolut binevenit și indispensabil în condițiile penuriei de cultură și moralitate a omenirii și în lipsa unei alternative raționale pentru vindecarea si calmarea omenirii muncitoare, trăitoare și mai ales muritoare în mizeria în care a lăsat Dumnezeu oamenii pe pământ de la căderea lor în păcat, ca niște copii dați de suflet... Astfel încât dacă-i iei religia omului de rând necăjit, vitregit și această unică speranță a liberării din sclavia vieții și a mângâierii în Rai într-o osmoză liniștitoare cu Dumnezeu acolo și citostaticele administrate de El în tratamentul numit mântuire, i-ai luat TOT..., și viața, și speranțele și lacrimile vărsate cu durere și suferință într-o viață amară... Astfel încât religia așa cum este servită și practicată și acum și dintotdeauna este soluția perfectă și de forță majoră, este comutatorul de avarie care se cupleaza în sistem în condițiile unei omeniri necivilizată, moștenitoare de gene primitive de teama existențială și inerent apel la o soluție practică și pragmatică. În aceste condiții, toata lumea-i mulțumită : Are și vrăjitorul satului ce mânca, acest șmecher cinic, are și înfricoşatul credincios liniște și nu se mai ascunde pe sub pat iar de moarte nu se mai teme căci preoții vor mijloci pentru el pe lângă Domnul pentru asigurarea unui hamac la umbră de palmier în eternul sejur numit Rai și Mântuire... Nici o vietate din regnul animal n-a îndrăznit să viseze atât de mult. Pisicile visează doar pește, șoarecii, brânză, câinii eventual oase să le ascundă. Religia oamenilor e o variantă umană a visării captivantă moralmente... Astfel, pentru atrocități, prigoniri, necazuri și insulte a găsit soluția deoarece Iisus a spus că la palme omul e musai să-ntoarcă și obrazul celălalt... Bietul credincios ignorant (nu vorbesc de cei culți și inteligenți) este astfel prostit cu tratamentul religios în doză letală și la momentul oportun, exact și pe măsura naivității sale ce generează încrederea credulă și maladivă în doza potrivită de morfină care se cheamă religia cu misticismul și toți speculanții săi. Atâtea religii înhămând omul la atâtea obiceiuri... Nu se poate să existe o multitudine de religii pictându-L pe Dumnezeu cum vor ele iar El să rămână veșnic impasibil și plictisit ca și cum toți ar avea dreptate în contrariile lor... Simțind acest neajuns au inventat concepte despre Dumnezeu și comunicarea Lui cu noi și i-au pus în gură găselnița că fiecare se mântuie după credința sa... Așa să fie oare...? Să asiste Dumnezeu indiferent la ciorovăiala lor jenantă și interminabilă...? Nu se poate să existe o multitudine de confesiuni, secte și grupări religioase radical îndârjite fiecare în idealurile proprii cu pretenția deținerii exclusive a monopolului dreptei credințe și mai mult sau mai putin antagonice ori dușmănoase unele cu altele, susținând sus și tare conceptul maniheist , "cine nu e cu religia în care cred eu e împotriva mea și a Lui Dumnezeu"... A crede într-o idee religioasă de acest tip pe care o socotești absolută și imanentă e un simptom similar cum ai accepta apriori valabilitatea universală a oricărei axiome matematice pe care nu o poate contesta nimeni deoarece de știința exactă a matematicii și fizicii nimeni nu se poate îndoi când un întreg univers funcționează după mecanica cerească universală guvernată de legile matematicii și fizicii ce au existat dintotdeauna indiferent dacă Newton nu descoperea de ce cade mărul din pom... Dar sunt toate religiile niște științe exacte în aserțiunile cărora te poți aventura a fi convins fără riscul de-a fi ridicol analizând divergențele de opinie ce legic consistă între toate aceste credințe...? E ilogic a exista creștini ortodocși și catolici, protestanți, luterani, ce fiecare își clamează totalitarismul în același timp, penticostali și iehovişti, musulmani, hinduși, mormoni, anglicani, MISA gurului Gregorian Bivolaru, satanişti, şintoişti, și câte or mai fi, fiecare negându-se și disprețuindu-se visceral unii pe alții, neavând câtuși de puțin presentimentul că Dumnezeu își pierde răbdarea și obosește sesizând eterna ceartă dintre toți cei ce aspiră unilateral fiecare osmoza și părtășia cu un Dumnezeu tot mai revendicat și de aceea tot mai plauzibil jicnit. Nu se poate să fii într-o tabără religioasă și să stai cu armele îndreptate amenințător și disprețuitor către altă tabără religioasă, având un ideal comun, pe unul și același Dumnezeu... Dumnezeu iubit de o parte de credincioși cu religia proprie e un Dumnezeu neinteresant pentru cealaltă parte, un Dumnezeu ignorat ori disprețuit... Nici un creștin nu poate spune că-l iubește pe Krishna al indienilor ori Mahomed, precum nici musulmanii ori evreii nu dau doi bani pe Iisus, disprețuind și negându-şi reciproc unii altora idolii. Nu e Dumnezeul adevărat și nerevendicabil etern jicnit de opiniile contrare ale unora și altora despre El...? A nu sconta și presimți făcând parte totalitar din tagma unei convingeri și secțiuni religioase, că Dumnezeu se simte jenat de fiecare dată când unii și alții spun despre El câte ceva contrar și evident neverificat, e o neobrăzare și o nedelicatețe la adresa răbdării, prestigiului și onoarei Lui Dumnezeu. Prefer să nu fac parte din ambițiile și pragmatismul irațional și întunecat al nici unei grupări religioase, ci să păstrez astfel pentru Dumnezeu o distanță și un respect condescendent care să-i salveze și prezerve astfel reputația divină din partea mea, a unui eretic... Dumnezeu e prea complex și superior pentru a-şi permite cineva să emită asupra Sa păreri diverse, credințe și convingeri partizane și contrare, după interesul sau simțirea limitată a fiecăruia. A nu fi un astfel de religios de conivență și de conjunctură îți crează mai degrabă un confort spiritual și o eliberare, o bucurie că ai reușit să sesizezi matematic erorile de procedură și logică în care se situează toți religioșii diverși mai mult sau mai puțin contrari unii altora în fanatismul, obscurantismul și rătăcirea lor plenară. Religia și religiozitatea s-au compromis în clipa când au existat două opinii contrare ori neidentice matematic asupra subiectului comun denumit Dumnezeu întru divinitatea Sa. Cred că pe adevăratul Dumnezeu, acea Hiperconştiință a universului nimeni nu L-a descoperit până acum... El nu se descoperă atât de ușor fiind mai complex decât teoria relativității a lui Einstein încât e nevoie de calcule, de studiu și savanți pe măsură... A avea pretenția că Dumnezeu, prin mistica și obscura religie, moștenire a vechii societăți necivilizată, ți se revelează instantaneu și gratuit e o copilărie tratabilă ca atare... Orice copil pierdut în junglă nu va învăța niciodată să vorbească, să gândească și să i se reveleze într-o zi Dumnezeu fără să aibă modele urmăribile într-o societate care frecventează uzual din vremuri imemoriale conceptul de Dumnezeu... Abia când ai auzit de Dumnezeu de la alții îți vin în cap idei, gânduri, credințe, obsesii referitoare la povestea auzită și creierul emoțional (limbic) trece la treabă și-L visează pe Dumnezeu, adică i se revelează... Bucuria descoperirii Lui Dumnezeu se lasă amânată într-un îndepărtat viitor de către savanți prin experiențe, cercetări și calcule laborioase... Anticii nici nu visau la ce descoperiri științifice avem astăzi, care sunt iarăși antichități pentru omenirea ce va fi peste două sau trei mii de ani, atunci când Dumnezeu va fi o descoperire științifică și oamenii vor simți pe pielea lor avantajele acestei valori divine pusă în slujba lor responsabil și științific așa cum folosesc toți curentul electric (care există) descoperit într-o zi de un savant nebun... Știți ceva...? Poate că Dumnezeu e însuși curentul electric : nu-l vedem, nu-l putem pipăi dar îl putem simți și astăzi el ne face viața posibilă fiind dependenți de această minune... În ziua când Dumnezeu va fi descoperit și va fi astfel captat din cer unde umblă inutil și va fi transmis prin antene în casele tuturor, atunci toți vor avea sursa de energie utilă și inepuizabilă pentru folosul vieții lor... Atunci întreaga omenire va avea bucuria receptării și savurării acestui adevăr plăcut și absolut denumit Dumnezeu, care să aibă pentru toți aceleași dimensiuni, aceeași receptare sublimă, aceeași formă palpabilă în spatiu, în ochii și simțurile noastre, aceeași culoare și aceeași valoare pentru toți... Chiar dacă Dumnezeu nu se lasă descoperit și nu-L vede nimeni, El e o lege fizică a mecanicii cerești, un fenomen, un corp, o entitate funcționând după aceleași legi fizice care guvernează întregul univers... Dar poate că Dumnezeu nu e în acest univers, ci într-unul paralel unde a ales El să trăiască... Dumnezeu e un fenomen greu de descoperit și va fi descoperit până la urmă într-un viitor imprevizibil și inconceptibil poate dintr-o întâmplare, chiar dacă El nu face nici cel mai mic efort în acest sens, dar va fi descoperit, arătat și explicat tuturor, atât de simplu și direct cum dintr-un nor de ploaie apare un fulger la care nu te gândeai, cum gravitația a făcut să-i cadă lui Newton mărul în cap... Ori poate că Dumnezeu e însăși gravitația, ori lumina, ori întunericul, ori toate la un loc... Cine oare îl va descoperi pe Dumnezeu și în care mileniu...? Până atunci ieftina și retrograda teorie religioasă pe care o fac diversele partizanate religioase contemporane pe seama Lui e rizibilă și nu are nici un suport rațional. Va fi frumos și sublim abia atunci când toți oamenii vor fi de aceeași religie cu îngăduința Lui Dumnezeu... Superioritatea statutului Lui Dumnezeu și seriozitatea ființei sale impune ca El să se lase descoperit tuturor în aceeași ipostază universal valabilă, ca o axiomă matematică, ca un adevăr matematic ce nu aparține mulțimii vide unde e ascuns acum Dumnezeu ca un diamant prețios în inima muntelui... Ar fi atat de frumos ca Dumnezeu să fie atât de viu și real, ca lumina zilei... Sărbătoarea Supremă va fi când Dumnezeu se va muta la noi, să fie vecinul nostru, împăratul nostru, guvernatorul nostru cu sediul pe o stradă cunoscută de pe pământ, ori din altă galaxie din care să ne vină cu ajutorul tehnicii Domniei Sale imagini și reportaje filmate de la mii de ani lumină acolo unde Dumnezeu se desfășoară în toată splendoarea Sa, întru fericirea noastră supremă că L-am descoperit în sfârșit pe Dumnezeu..."
   Si fiindcă Te-am descoperit Doamne, în toata măreția și splendoarea Ta, am descoperit că Tu nu poți avea nimic în comun cu toată otrava și precaritatea ideologică în care înoată acești mistici religioși, numind aici pe preoții practicieni și propovăduitori și nu pe sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap ca evreii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
  Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... Cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2014, și asta fiindcă este cerere, iar ei ofertează cu asupra de măsură... Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă... De aceea Doamne, simt că Tu ești undeva acolo, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată...