36) " NU DE MOARTE M-AM CUTREMURAT CI DE VEȘNICIA EI " (REACTUALIZAT )
STAREA NORMALĂ A OMULUI VIU... Care e starea normală a noastră, a viețaşilor? Starea normală a omului este starea de boală, de moarte, de declin și distrugere inexorabilă. Ar trebui totuși să fim mândri că putem muri într-o zi, că putem să dispărem, să răposăm, și nu oricum, ci putred de bolnavi, experimentând în sfârșit cea mai tulburătoare și eroică, ultimă senzație de neagră și completă voluptate a suferinței, care, în marea-i și Sfânta genialitate și bunătate Dumnezeu ne-a hărăzit-o tuturor dintr-o necesitate a firii numai de El știută pe care nu a putut-o evita în univers în procesul tehnologic al Creațiunii Sale. Omul care moare, e prin excelență un adevărat erou, un erou fără voie, dar pe care Dumnezeu are grijă să-l onoreze implacabil cu acest blazon al morții, al declinului absolut pe care îl poate experimenta o entitate, organică sau nu, în imensitatea acestui rece și negru univers. Și sorii dispar, și galaxiile, planetele, extratereștrii și tot, indiferent ce-ar fi și unde-ar fi. Căci pentru toată materia acestui univers starea normală prin eternitatea ei e starea de dispariție, de explozie și dezagregare în elementele componente. Însă nici o supernovă, fiind explozia și dispariția unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastră, a oricărui om viu, cu dispariția noastră de un dramatism și complexitate inegalabile în univers. Căci noi știm că murim, știm dinainte ce ni se va întâmpla, nici o planetă nu știe că va fi lovită într-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi știm că murim și că suferim pentru asta iar prin această lege a naturii trăim cea mai cumplită strepezeală a simțurilor grație cadoului otrăvit ce ni l-a dăruit Dumnezeu : conștiința de sine, liberul arbitru și inteligența. Știm că ne vom îmbolnăvi și vom muri și orice formă ar avea bucuria sărmanei noastre vieți, ea ne e urzicată de scontarea mizerabilului sfârșit în care naufragiem irecuperabil și abrupt când nici nu ne așteptam, neputând trăi această decădere decât cu o inerentă scârbă de neîmpăcat. Avem în minte valori în care credem ; simțăminte de netăgăduit avem în inimă și nu putem lua nimic cu noi când murim, nu putem lua infinitul sentimentelor noastre, gândurile, toate își întrerup brusc funcționarea și temeiul, nu putem conserva nimic, totul în noi se întrerupe brusc oricât de bine și frumos ar funcționa, ca un motor de mașină făcut zob de circumstanța rece și hâdă a unui accident inopinat. Acul vitezometrului inimii noastre întotdeauna va indica viteza maximă după accidentul nefericit al morții, oricum, pe toți ne surprinde moartea cu viteza legală a inimii depășită, tot ce-a fost frumos în noi se volatilizează abrupt și nu putem pune o încheiere și o remizare a eului nostru fără dezagreabila percepție că ni se întâmplă o nedreptate, ca o pană de curent într-un cinematograf, în protestele inutile ale spectatorilor. Cu toate ființele a fost Dumnezeu generos, mai puțin cu noi oamenii cărora ne-a dat tristețea insolubilă a sentimentului morții ca soluție sine qua non pentru lungul nasului nostru, soluție hotărâtă tranșant de Domnul nostru bun și milostiv. Și mai erau un milion de soluții mai elegante și umane pentru noi cu care Domnul n-a catadixit să ne onoreze în plenipotențiara-i competență. Măcar să nu fi știut că murim, ca porcii și găinile, ca vitele din abator rumegând paiele aruncate dinainte, și tot am fi fost mai fericiți. Otrava percepției morții ca datorie lucrează și pustieşte în noi sentimentul liniștit al vieții, angoasa unei boli care ne va răpune în groaznice dureri ne face irespirabilă viața și improprie orice bucurie a ei. Muşcăm din viață ca dintr-un măr plin de viermi și scuipăm în sinea noastră dumicatul dulce și amar de la viermii morții care ni se insinuează în simțuri și percepții cu atâta tupeu și hotărâre. Nu putem trăi deplin de grija morții și nu putem muri împăcați fără ciuda și ura că nu ne putem păstra cei doi bănuți ai vieții ; ni se bagă mâna în buzunar cu japca și ni se ia barbar și această sărăcie fără a ni se da nici o despăgubire ci plătim cu doi bănuți ai vieții de chin și boală trebuind să semnăm în alb polița vieții viitoare și veșnice aducătoare a fericirii unei existenţe eterogene paradisiace care e cel mai ieftin și demodat cadou dintre infinitele posibilități mai fericite din care Dumnezeu ne-a dezmoştenit inexorabil. Doar boală și moarte pentru noi, fericire eternă și extaz complet pentru duhurile cerului, aleși ai Domnului. Și-a păstrat Domnul viața veșnică pentru El, mi se pare corect, căci Dumnezeu nu vrea și nu poate să moară, nici eroic, nici laș, nicicum. Dumnezeu nu-şi ia nici un risc al morții cu toate că ar putea muri și învia în fiecare zi ca să arate că are dovezi întemeiate să-şi dovedească Atotputernicia. Ca și conducător suprem al universului Dumnezeu nu poate muri, doar conducătorii noștri mor, doar Ştefan cel Mare și Mihai Viteazul porneau călare în fruntea oștilor cu paloșul sfârtecand dușmanii, înfruntând pericolul morții stupide, boierii de azi care se respectă, împreună cu Dumnezeu nevrând să riște grozăvia și mizeria morții dată doar pentru prostime, pentru noi păcătoșii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trăit atât de dramatic sentimentul morții, și scârba de-a coborî în iad cu moartea pre moarte călcând, Domnul s-a ținut departe de aceste grozăvii, lăsând cancerul și moartea doar pentru nevolnicii și mujucii de noi, nevrând ca Mareșal al cerurilor să coboare în tranșee cu noi oamenii și să mănânce din gamelă ca noi aceeași fasole în zeamă lungă. Domnul se respectă și niciodată nu va coborî printre noi în atmosfera noastră toxică, preferând să trimită la două mii de ani odată printre noi câte un Mântuitor, să facă Lui Iisus încă un frate, ca să nu ni se acrească detot de această viață și să nu-L uităm cumva vreodată și cât de mult ne-a iubit pe noi oamenii... Așa că relaxați-vă, oameni buni, fiți mândri că puteți muri într-o zi, bătrâni și bolnavi, ori tineri și cu zile, e voia Domnului ce trebuie iubită, deci iubiți-o și fiți demni în fața morții și a plutonului de execuție al Lui Dumnezeu ; când se va trage, ridicați-vă pălăria și strigați cu demnitatea unui mareșal Antonescu, împușcat de comuniști : "Trăiască poporul român", "Trăiască viața!". Și iubiți-L pe Dumnezeu, că toate hotărârile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atât ne-a dat El în magnifica-i dărnicie. În definitiv Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă și-n traistă, de aceea pentru a suporta totul faceți-vă o dreptate a voastră, cuminte, demnă, cinstită, dar nesupărând pe Domnul, demonstrați-i că ați fi fost demni și capabili să trăiți orice altă soluție v-ar fi dat pentru viață, dar dacă astea vă sunt date, să le respectați cu pioșenie și condescendență față de Domnul, oricum, dintre toate relele ce ni se puteau întâmpla, boala, necazul, agonia și moartea sunt cele mai mici... Să demonstrăm Domnului că înainte de-a muri, putem iubi viața până la lacrimi, chiar dacă asta înseamnă că starea noastră normală e starea de moarte, de boală și necaz, și așa cum am văzut pe-o cruce într-un cimitir scris, știu că și voi simțiți la fel și ziceți în sinea voastră mâhniți ca niște țărani împilați și furați de boier : "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de veșnicia ei...!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu