SĂ SIMȚI IUBIREA LUI DUMNEZEU CA PE-O EMOȚIE COPLEȘITOARE (REVĂZUT)
Ce contează ce prilejuri folosesc oamenii pentru a găsi motive de fericire, de beatitudine și pace...? Când sentimentul de fericire și extaz vine datorită unei emoții copleșitoare pe care-o simți pozitivă fiindcă așa vrei și poți tu să simți, nimic nu mai contează în calea acestei fericiri... Emoția copleșitoare a iubirii divine e un sentiment cu atât mai profund și pertinent pentru oamenii care savurează aceste trăiri cu dependență, necesitate și plăcere... Nu contează de unde și cum vine iubirea și sentimentul ei profund care te copleșește... Când simți iubire, o simți total, profund și necondiționat... Iubirea și mai cu seamă iubirea de Dumnezeu e urciorul care se umple mereu de la sine cu apă vie într-un sat unde toate fântânile sunt secate... O femeie îndrăgostită își iubește alesul necondiționat și până la capăt... Chiar dacă el, în cinismul lui o părăsește pentru una mai frumoasă și tânără... Aici putem vorbi de o emoție copleșitoare a iubirii pe care o simte acea femeie care nu știe că încălzește un șarpe la sân... Necondiționat îl iubește, total și până la capăt... A vorbi însă de o emoție copleșitoare a iubirii divine e forțat și prea mult spus când știm cu regret că iubirea divină e eminamente CONDIȚIONATĂ... Dacă femeia înșelată care iubește profund și-ar ierta și primi din nou la pieptul ei zvâcnind de dragoste oricând pe netrebnicul bărbat care-o trădează, iubirea Lui Dumnezeu se împiedică la tot pasul de orice trădare și rabat i-ai face de la a nu-L mai adora continuu, exclusiv și febril pe Dumnezeu... Nu poți înceta a-L iubi pe Dumnezeu ori nu poți pondera și face recenzia și critica acestui sentiment fără a simți cum iubirea divină a Lui Dumnezeu pentru tine îngheață și se volatilizează, parcă nici n-a fost... Cine spune că nu face păcate cu carul în fiecare zi, metodic, constant și din neputință omenească...? Cum putem forța pe Dumnezeu să ne iubească totuși în aceste grele condiții iar noi să mai fim îmbătați de extazul emoției copleșitoare a simțirii iubirii lui Divine și să plângem pentru asta, să plângem recunoscători pentru dragostea Lui Dumnezeu atât de capricioasă și plină de condiții insuportabile omenește...? Dacă nu-i dedici exclusiv Lui Dumnezeu toată viața, energia și orice sentiment și pulsație a inimii tale ești pierdut și văduvit de orice iubire divină a Lui Dumnezeu... Dacă nu ești cu Dumnezeu ești împotriva Lui, asta e decretat în întreaga Biblie în acest concept maniheist de sorginte sălbatică obscurantist religioasă unde nu există toleranță... Călugării încearcă fără precupețire să evite această tragedie, pierderea iubirii divine a Lui Dumnezeu și astfel afurisenia și anatema Lui, dedicându-şi Lui cu ochii închiși întreaga viață și oferindu-i-se ca servi umili pentru vecie într-o seducție simptomatică și irațională... Ce mai contează rațiunea când doar ce-am spus că în dobândirea extazului se acceptă toate mijloacele și drogurile de prizat, drogul credinței fiind cel mai eficace...? Ei, monahii, cei sporiți întru credință, știu că Dumnezeu în iubirea Lui divină pentru oameni trăiește în ascuns capriciul de a fi negreșit coercitiv cu oricine nu-i respectă metodic poruncile ori caută a i le comenta, și este incurabil gelos cu cine nu-i oferă toată atenția și iubirea angajată, plenară, neştirbită... Mama noastră Eva, a fost aruncată ca un pet de plastic pe dată din Rai numai pentru că a vrut să fie tandră cu iubitul ei Adam oferindu-i din iubire un măr roșu, aromat și gustos (numai de formă, ca un exponat de reclamă) căci Dumnezeu nu îngăduia inexplicabil o singură mușcătură să ia nimeni și să se bucure de acea dulceață și savoare creată pentru nimic, cu simțurile gustative perfect inutile taman date de Dumnezeu prin proiectul Creației omului... Că au gustat, greu au păcătuit, căci au fost aruncați pe pământ în chinuri și scârbă de către Dumnezeu... De atunci a trecut mult... Atât de mult... Și oamenii atât de sublimi sunt încât și astăzi simt cu fervoare emoția copleșitoare a iubirii Divine, punând în paranteze, trecand cu vederea, neintuind monstruozitatea rușinii blestemului și ororii deportării din inutilul Rai de către intransigentul Dumnezeu, iubitor de oameni... De atunci trăim pe pământul care ne este închisoarea noastră de maximă securitate, ori o cazarmă cu regim sever de instrucție de unde nu ne mai liberăm decât între patru scânduri, chinuindu-ne pe-aici într-un simulacru de-a fost botezată viață de Domnul, plângând când de tristețe, când de bucuria copleșitoarei emoții a iubirii Divine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu