A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE (REVĂZUT)

A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE
  N-om fi noi mai deștepți ca Shakespeare în zilele lui dar nici mai proști cred, căci după atâtea secole în care am uzat de un surogat de civilizație și cultură ajungem la aceeaşi concluzie ca Shakespeare asupra chestiunii fundamentale a vieţii: A fi sau a nu fi...? Evident că dacă e să ne luăm după sfatul oamenilor cu scaun la cap n-ar trebui să ne preocupe plenar dilema de-a fi sau a nu fi şi nici alte prostii filozofice dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mult, ca cioara, nu atât aici pe pământ cât mai ales în cer. Însuşi Eminescu a spus "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi"deşi nu-l cred pe Eminescu în stare a fi abandonat de principiu imboldul natural, logic și omenesc al muncii, e drept, eretice şi maladive de a şti de ce şi pentru ce se-ntâmplă toate. Noi trebuie numai să n-avem nici o opinie, să nu ne-ntrebăm nimic, să nu dezvoltăm nimic cu creierul nostru intenţionat programat limitat de Domnul şi să ne abandonăm întru totul legilor divine date pentru uzul vieţii noastre odată pentru totdeauna în învăţăturile sfinte. Avem har Domnului o Carte Sfântă în care ne-a fost dat mură-n gură învăţătură de comportament în viaţă, ce tre' să facem şi ce nu, cum să ne gestionăm gândurile şi sentimentele, ne place ori nu, de vrem să ne fie nouă bine în ceea ce ni s-a hărăzit odată pentru totdeauna a ne bucura de ce ni s-a denumit viaţa noastră cea de toate zilele, intervalul acesta pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu abrupta, sigura şi obşteasca răposare întru Domnul, de unde de-abia de-acolo începe totul să fie frumos, adevărata viață, fericirea, huzurul, lenea,  odihna veșnică în dezirabilul Rai. Dacă ar fi să ne preocupe cu seriozitate și interes chestiunea de a fi, pe cale de consecinţă ne vine în gând și ar trebui să ne preocupe şi chestiunea de a nu fi. Dacă pentru a fi mai putem avea pretenţia emiterii unor judecăţi şi impresii circumscrise pertinent doar în sărmanele limite ale vieții şi minţii noastre, asupra chestiunii de a nu fi, care nu are limite în negrul infinit al morţii nu putem emite nici un gând fără să cădem perpetuu într-o continuă şi inexorabilă eroare. Iată de ce simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre datul de a trăi, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a decadenţei lor într-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, printr-o perfectă formulă de autovindecare, avansând această fericită autosugestie uzului propriilor conştiinţe speriate de insondabilul iraţional al morţii pentru a fi mai convenabilă şi suportabilă vulnerabilei firi umane mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi. Văzând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabile, permanente şi definitive, oamenii au negat-o pur şi simplu dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii şi dintr-o dată au văzut că se simt mai comozi și au un punct de sprijin în univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă: Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept a suferit Iisus pentru zăbavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim și murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa în competența Sa, cu geniala Sa vocaţie divină, atâtea disoluţii şi disfuncţii din Univers așteptând inutil şi necesitând intervenţia şi competenţa talentului divin. Nu știu de ce, Dumnezeu şi Iisus, ratându-şi poate carierele au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri şi ai gestionării şi viermuirii noastre într-un loc izolat de la periferia Universului, un loc numai pentru noi oamenii, nu şi pentru animale, nu şi pentru plante şi copaci, nu şi pentru tot ce e viu : Raiul. Din punctul acesta de vedere orice alt regn în afară de cel uman e mai ok căci nici un copac sau nici un câine n-a avut pretenţia ori accepţiunea să moară un Iisus câinesc ori vegetal în chinuri pe cruce pentru el, să coboare în iad mânjindu-se de toate spurcăciunile şi să omoare însăşi moartea pentru netrebnicii de noi care am inversat în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul mizerabil al netrăirii, al ascezei pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului, iar morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie dându-i înţelesul şi visul dulce al vieţii veșnice. Un Iisus şi un Dumnezeu consumaţi şi revendicați de oameni să funcţioneze la ralenti pentru vanităţile lor particulare, pentru visurile, speranțele și fanteziile lor limitate sunt o pierdere pentru Univers. Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar și amenință să distrugă Creația Divină, pământul și viața, într-o normală extincție cum au mai fost. Acea piatră rebelă, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, mărunte pretenţii adresate şefului Universului, nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-i responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă în gestionarea întregului Univers. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L în totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretenția noastră de a ne adresa direct Creatorului, o poate ierta doar Dumnezeu în marea-i bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola, ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră, ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-i folos ademenindu-ne într-o irezistibilă și dulce sclavie religioasă pentru a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte, deși un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj și nici un serviciu, El putând totul, definitiv de unul singur. Astfel viaţa ne-o omorâm și otrăvim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta veșnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetându-ţi integral fireasca simţire şi trăire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat genetic și organic în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale și neprielnice ale ei. Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis : cel al vieţii veșnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic religios nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severității și intransigenței soluţiilor Sale. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu și servitutea integrală față de Dânsul, fără de nici un comentariu. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră si că pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului Suprem ar trebui să fie susţinut. Omul trebuie să fie mulţumit însă cu porţia cazonă a raţiei lui serbede de viaţă gestionată de Dumnezeu. Mulţumit cu zeama lungă şi insipidă a credinței ce i s-a turnat în gamelă la drum în viață. Mulțumit trebuie să fie omul frumos și religios ori dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat și în veci lăudat. Vedeți altă soluție mai simplă...? Omul e mulţumit chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani. Nu contează că patruzeci de ani îi doarme efectiv exersând prin asta inconştienţa morţii similară somnului care este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil. Mai rămân doar şaizeci de ani de conştienţă, cine are norocul să trăiască nouăzeci de ani ! Din şaizeci de ani vreo douăzeci sunt de dureri şi boală şi tot mai rămân patruzeci. Dintre care douăzeci sunt de nedreptăţi şi supărări şi din ultimii douăzeci de ani rămaşi vreo șaisprezece îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Dar mai e de pus în calcul și frigiditatea unor ființe care trăiesc odată sau de două ori în viaţă un orgasm sau niciodată. Adică douăzeci sau treizeci de secunde de fericire autentică admise tacit de Dumnezeu sau nu,  ca o compensare şi refulare după o viaţă de mizerii. Pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, moarte şi uzanţa rugăciunii lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai Marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului, boieri cu sânge albastru protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronați de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă din univers, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele. Căci Dumnezeu nu e comunist și nu adoră democrația poporului, egalitatea, fraternitatea universală. Sunt forme de existență în univers, vietăți, Sfinți care sunt mai egali decât noi, muritorii de rând. Ei au ab initio toate drepturile și facilitățile imaginabile unei existenţe fericite, suportabile. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a născut din păcat trupesc și trebuie să suporte funciar irevocabilul blestem divin, îndulcit un pic cu iraționala posibilitate a parvenirii printre sfinți și privilegiile lor în cer. Or prin această amară strepezeală a conştiinţei de sine omul inteligent şi cuminte se simte trădat și abandonat din faşă ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care nu mai avea timpul și răbdarea a se ocupa direct cu noi, abandonându-ne pe pământ, neavând loc în întregul univers infinit să ne înșire pe toți ca pe niște mărgele etern vii și ferite de rușinea și dezonoarea morții, tocmai noi, lucrul Lui Dumnezeu, pe care ne-a frământat direct din lut și meșteșugit cu mâinile Sale dibace, părintești și calde. Astfel, omul a văzut că nu s-a născut singur. Și văzând că neavând nici o iniţiativă şi intenţie să se nască din păcat şi în păcat, bunul simţ îi spune că nedreptatea s-a născut odată cu el şi vede asta trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre toate păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii și al morții în slalomul omului cuminte și neputincios prin viață către teritoriile suportabile ale Raiului și mântuirii. Deci disperat, dar treaz, cel puțin un muritor are dreptul să strige în pustiu cu buzele spuzite: "Alo...! E cineva acolo, în univers...?" Sigur, ceva tot este dar n-avem dreptul sau puterea să știm și noi. Până atunci, ca pe la noi, în mizerie trăim și murim încât putem zice ca niște țărani înșelați și aburiți de boier cu promisiuni, bombănind pe uliță, că ori a trăi, ori a muri, totuna e : suprema dezonoare...