SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU BUNUL DUMNEZEU ( REVĂZUT )

SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU BUNUL DUMNEZEU (REVĂZUT)
  Nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă. Nu-L invidiez deloc pe Dumnezeu pentru grijile ce le are pe cap, ba chiar îl compătimesc și mi-e milă de El. Pentru că îmi dau seama că e prea mult ce și-a luat pe cap... Și din două una : Ori și-a luat singur aceste griji și treburi pe cap, ori noi oamenii i le-am plasat șarlatani, descărcându-ne și derobându-ne de atâtea responsabilități. Și stau și mă întreb : Oare-i place Lui Dumnezeu să ne poarte de grijă tuturor și să ne gestioneze tuturor viețile și morțile și să știe fiecare fir de păr din capul nostru care și când se mișcă, ori avem noi neobrăzarea să-L deranjăm pe Domnul cu fleacurile și spurcăciunile noastre mărunte și meschine...? Deși e enorm de mult pentru responsabilitățile Sale, în afară de noi și lumea noastră Dumnezeu mai gestionează și alte treburi prin univers : mersul sorilor, al cometelor, al planetelor, asteroizilor, galaxiilor, miliarde și ele, stelelor neutronice, quasarilor, pulsarilor, nebuloaselor și găurilor negre unde și lumina se curbează gonind către ele, și să nu uităm și de alte lumi de extratereștri, verzișori din ăia cu capul mare și ochii oblici, mari și negri... Să împarți viața și moartea și ălora, să le gestionezi și lor credința ori necredința, să naști sisteme solare și planete și să le sfârșești în supernove, stele neutronice și găuri negre, să mai ai și grija pământului și a credincioșilor care se roagă de dimineață până seara în rugăciunea de dimineață, seară, utrenie și vecernie pentru sănătate și spor în casă, ascultând pe fiecare mărturisindu-şi durerile, păsurile, pântecăraiele și sughițurile și cum mulțumesc de pâinea cea de toate zilele, sănătate ca să le treacă bubele și aftele din gură..., mi se pare de-a dreptul năucitor de mult să suporți atâta orăcăială și smiorcăială subiectivă chiar de-ai fi răbdător ca Dumnezeu...Însă cine ar cârti că Dumnezeu nu poate duce atât de multe și încă infinit mai multe și să ajute tuturor leproşilor și ciumaților, canceroşilor și cardiacilor cu care a umplut această lume de bolnavi...? Că ori și-a zis singur Atotputernic, ori L-am denumit noi singuri așa minunându-ne de câte poate face, El tot rămâne infinit de puternic și mare, mai infinit și puternic decât orice percepție a noastră... Atât de puternic și atât de mare încât te poți întreba ca prostul, ce-i mai mare, Dumnezeu sau infinitul...? Eu îmi pot imagina un Dumnezeu mare... Dar nu-mi pot imagina un Dumnezeu atât de mare, care singur s-a născut mai înainte de toți vecii... Înseamnă că Dumnezeu a existat perpetuu mai înainte de începutul timpului infinit și mai înainte de existența spațiului infinit care să-L cuprindă, dacă ne gândim că tot Dumnezeu trebuie să fi făcut și spațiul infinit unde să se desfășoare și existe. Și atunci din două una : Să fii o Hiperconştiință din afara timpului și a spațiului infinit și abia apoi să le creezi mi se pare genial, extraordinar și năucitor, ori mi se pare totul imposibil. Poate că Dumnezeu nu e o entitate,  ceva care trăiește într-un spațiu și un timp... Poate că nu are nevoie de aceste elemente ca să existe... Poate că nu e ceva fizic și e un duh, un spirit care n-are nevoie de spațiu și timp și nici de surse de energie. Și nu e neapărat nevoie ca Dumnezeu să fie mare cât o galaxie... Poate fi mare ca idee dar mic cât o bacterie sau un microb, vă dați seama...? De ce nu ne spune măcar, să nu mai elucubrăm în speculații religioase...? Dacă unii oameni ar afla că Dumnezeu în Atotputernicia Sa este și are dreptul să fie mic cât o bacterie sau un stafilococ auriu, unii ar începe să râdă a pagubă, alții și-ar da cu tigăi în cap de disperare ca la desene animate, dându-şi seama că se pot închina la ceva atât de mic care ți se poate așeza pe picior ca o bacterie sau ca o muscă și e pericol să-L ucizi când te dai pe picior cu alifia împotriva pecinginilor ori țânțarilor pe care-ai luat-o de la farmacie... De ce n-aş avea dreptul să știu aceste lucruri și de ce să rămână ele secrete și inaccesibile mie câtă vreme omul a ajuns cu conștiința de sine și de univers până acolo încât să denumească și conceapă infinitul, nesesizându-i marginile, dar măcar să-L pomenească într-un concept și un cuvant de șapte litere...? Înseamnă că între Dumnezeu și infinit, mai suntem și noi oamenii cu o treaptă superioară mai sus infinitului. Suntem mai acătării decât infinitul pentru că între noi fie vorba, acest infinit e pe cât de mare pe atât de prost pentru că nu are conștiință de sine și sentimente ca noi și nu știe deci că există și că-L găzduiește pe Dumnezeu între marginile sale, oricât de mare ar fi Dumnezeu, circumscriindu-L ca un triunghi înscris într-un cerc... Și de-abia de-aici pornește misterul : Că din matematică noi știam că orice triunghi înscris într-un cerc are o arie mai mică. Să fie oare Dumnezeu mai mic decât spațiul și timpul...? N-aş crede, căci taman ce stabilisem altfel... Oricum, ideea e că Dumnezeu e mare, și cum pe noi oamenii începe să ne doară tărtăcuța de cap când ne aventurăm să judecăm mai adânc, dăm liber la minte, o slobozim în concediu și ca să fie totul mai cuminte ne relaxăm, jucăm o tablă și nu ne mai batem capul cu împărăția cerului... Dar atunci să nu ne mai întrebăm de ce murim...! Să nu ne mai întrebăm de ce ne e greu și de ce viața așa cum e dată e irespirabilă și imposibil de trăit omenește... Ar trebui să ne cerem drepturile de creaturi mai loiale ori mai răzvrătite ale Lui Dumnezeu... Să-L întrebăm odată răspicat cum și de ce..?! Dumnezeu ține tot infinitul și universul în brațe într-o soldă nemeritată ca pe niște slujbași corupți, pe când pe noi oamenii care tocmai descoperisem că suntem superiori infinitului prin conștiința de sine și că-i dibuim mărimea denumindu-l măcar, ne ține Dumnezeu la confortul cel mai de jos al prețuirii noastre... Ne prețuiește Dumnezeu ori nu valorăm nici cât praful de pe bocancii Săi, ori nici cât scamele din buricul sfinților...? N-aş crede acest trist lucru pentru că orice artist cum a fost și Dumnezeu care a construit lumea își prețuiește opera și obiectul muncii deși am văzut chitariști trăsniți care-şi sparg chitarele pe scenă... Să ne spargă și omoare astfel Dumnezeu, fără menajamente și explicații pertinente jicnindu-ne profund astfel mai înainte de-a ne răspunde franc la toate întrebările și pentru ce atâta mister cu lumea asta, lumea ailaltă, Raiul și iadul? Iată...! S-a născut în capul robilor Săi oamenii ideea de revoltă, revoltă că vrem să știm și nu ni se spune, revoltă că de nu ni se spune nimic verde-n față trăim cu suspiciunea amară că suntem mințiți și prostiți irecuperabil... Și nu suntem prostiți de Dumnezeu ci ne prostim unii pe alții jucându-ne de-a seriozitatea, de-a Dumnezeu și credința, de-a binele și răul, de-a Raiul și de-a iadul, spurcând și nu sfințind pământul cu mofturile, vanităţile și rătăcirile noastre, fie ele și religioase... Dumnezeu e prea bun și superior să ne fi lăsat insensibil în această mocirlă a ratării existențiale și Dumnezeu trăiește pe undeva mai presus de viermuirea noastră pământeană, și culmea e că nici noi oamenii nu facem nimic ca să-L informăm pe acest pe cât de bun pe atât de timid și discret Creator al nostru că mai existăm și noi pe lume și nu din vina noastră... Dumnezeule... Adu-ți aminte că ne-ai scos din nimicul neantului și astfel ne-ai creat și ne-ai lăsat pe lume ca un ciot de picior tăiat de tren și fără pansament... Până să se vindece și să intrăm în Rai, se infectează și murim... Ajută-ne Doamne... E cea mai adâncă rugăciune ce-Ți pot face și cea mai fierbinte scrisoare inutilă de dragoste...