A FI CEL MAI PROST DINTRE DEŞTEPȚI ( ACTUALIZAT )

A FI CEL MAI PROST DINTRE DEŞTEPȚI (ACTUALIZAT )
  Fiecare om prin definiție e prost în felul lui. Starea normală a unui om simplu nu e starea de inteligență, de excelență, de genialitate, nu mai vorbesc de sfințenie, căci aceasta aparține doar aleșilor lui Dumnezeu, iar în învăţăturile Domnului se scrie că "fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor", deci iată cine sunt aleșii Lui Dumnezeu. Astfel încât a fi prost și sărac cu duhul e o condiție pentru a deveni sfânt bine plăcut Domnului. Sfințenia nu necesită neuroni mulți în creier ci febră a credinței multă în inimă, flăcări de dragoste pentru Dumnezeu, ochi care ard și plâng pentru această idee, autism și să fii prost sau cel puțin naiv, sărac cu duhul, smerit, sărac lipit, modest, iată virtuți care nu sunt o nefericire și un handicap insurmontabil ci mai degrabă un beneficiu și o calitate de care ai parte inconștient, involuntar și gratuit în startul și goana nebună după aurul credinței pentru dobândirea fericirii, liniștii, păcii eterne și mântuirii ca unică soluție statuată în univers pentru om. A fi prost e în firea umană, e natural, e normal și benefic dar nu oricum. Căci fericit deplin vei fi dacă ești prost numai când nu știi că ești prost. În momentul când prinzi de veste că ești prost, pierzi totul : fericirea, liniștea, tot, și devii un perdant : în fapt, un prost și mai mare, autentic, deplin.  Eu unul recunosc că am prins de veste că sunt și eu cumva un prost ca muritor de rând. Dar pentru asta sunt pierdut. A ști că ești prost nu înseamnă a fi un prost autentic și copt și nu poți fi pe placul Lui Dumnezeu. Căci prostia conștientă e de fapt o deșteptăciune ocultă, bolnavă, care dă de bănuit Lui Dumnezeu, caracteristici inacceptabile pentru răbdarea, etica și valorile Lui Dumnezeu, când acesta ne-a interzis în fapt să gândim, să fim deștepți, adică să gustăm din pomul cunoașterii binelui și răului... Ce-au câștigat Adam și Eva dac-au mâncat din pomul cunoașterii...? Au devenit deștepți și au văzut de fapt că sunt goi și pentru asta știți ce-au pățit, și odată cu ei și noi, o întreagă omenire, dezmoşteniți și surghiuniți din vina altora din patria Raiului. Ca la armată, ororile instrucției soldaților răcani le suferim toți pentru unul și unul pentru toți. Toți pentru Adam și Eva, toți pentru prostia acestor antici barbari, ignoranți, analfabeți care nu știau să se iscălească pentru că n-aveau nevoie, aveau totul pe gratis de la Domnul, astfel fiind totalmente iresponsabili în acțiunile lor, dovadă că și-au tăiat singuri din rădăcină norocul și ne-au molipsit și pe noi de prostia și ghinionul lor. Dumnezeu a creat întâi un bărbat, pe Adam, apoi din coasta sa pe Eva, dar oare făcând nătângiile și greșeala ce-au făcut acești primi oameni, Adamii, n-ajungi să conchizi c-au fost făcuți de Domnul din cel mai prost și ieftin lut, când era atâta aur, nichel și diamant în măruntaiele pământului...? Și ne-a pus în gură și nouă Domnul dinți de os care se cariază și te dor de-nnebuneşti, când era atâta crom și nichel ori platină sau bazalt tare și rezistent în adâncuri... Nu știu de ce, dar parcă Domnul intenționat ne-a făcut atât de lesne defectabili și inapți a suporta cumsecade și tenace vicisitudinile vieții... Nu ne-a făcut Dumnezeu deștepți și înțelepți ci precum pe Adam ne-a făcut, trebuind să fim proști și cuminți, adică în optica Domnului buni, drepți și cinstiți. Așa trebuia să rămânem, fără mândrie și fără ambiții deșarte, fără patimi și vanităţi, imuni de orice păcate, ambiții și nelegiuiri... Să fi fost și să fi rămas proști dar buni, ignoranți de elită dar drepți, într-o lume dreaptă în care nu mai găseai criminali și hoți, și nu mai era nevoie de procurori, judecători, perceptori, jandarmi, avocați și pușcării. Iată astfel cum reiese în evidență înțelepciunea și planul genial, primordiale, ale Domnului pentru om, să fi rămas proști sadea dar buni la inimă și copți pentru buna plăcere a Lui Dumnezeu de a ne ști autiști băloşi cum facem totul pentru credință, cum ne rugăm pios pentru conducătorii noștri și pentru clerul nostru care ne îndeamnă creștinește să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului în timp ce la noi mai sunt bordeie fără curent electric, fără apă și canalizare în care trăiesc săraci bine plăcuți Lui Dumnezeu... În maleficele noastre eforturi am vrut să fim bogați, deștepți, să gândim, să simțim, să iubim și nu ponderat și cuminte ca proștii ci năvalnic, eficace și malign ca pătimașii. Am vrut să evoluăm, să progresăm, să ne civilizăm, să acumulăm, să fim rapace și venali, să avem, să sperăm și să visăm, să iubim năvalnic, să juisăm și să avem tabieturi, voluptăți și fantezii sexuale aducătoare de orgasme tulburătoare și iacătă c-am dat-o-n gard cu bafta noastră căci ni s-au dovedit malefice și dăunătoare atâtea ighemoniconuri și deziderate căci cu ele am devenit răi, cârcotași, vanitoşi, mândri și spurcați, hoți, violatori și sodomişti, asasini ai propriei specii, stricători ai operei Lui Dumnezeu... Ferice de rămâneam simpli, buni și proști cum Dumnezeu ne-a făcut și ne-a vrut, cum însăși țara ne-o cere. Căci omul bun e omul prost, așa am văzut noi că e-n viață, iar noi ne-am făcut deștepți și răi, pe scârba Lui Dumnezeu... Eu unul am înțeles această mâhnire a Lui Dumnezeu și de aceea vreau sus și tare să fiu cel mai prost, cel mai autist și cel mai simplu, asemeni Adamului abia născut din lut galben, ca să fiu cel mai bun și bine primit înaintea Domnului... Dar ce mă fac, că Satan și-a băgat coada și m-a făcut să fiu un prost care vede asta, care e conștient de prostia lui..., un prost neautentic și un prost care nu mai e de soi. Astfel, Dumnezeu nu mai este impresionat de mine de vreme ce eu fac eforturi ca să fiu prost, căci am vanitatea și dezideratul de-a vrea să fiu măcar cel mai deștept dintre proști... Nu-i o prostie și o îngâmfare asta...? Căci mai cumsecade era să fiu cel mai prost dintre proști ca să fiu copt și bun pentru Dumnezeu, să poată lucra El în mine după bunul plac, să nu întâmpine nici o ambiție deșartă de-a mea și a putea Domnul mai lesne de-a face ce vrea din mine și cu mine după cum i-a fost planul și voia pentru toți oamenii căci adevarat s-a zis, ce mult a iubit Dumnezeu omul, încât pentru mântuirea lui a dat morții pe propriul fiu, Iisus... Aș fi vrut mai degrabă să fiu cu creierul gol și spălat înaintea Lui Dumnezeu ca El să-mi poată induce adânc și fără opreliști starea Sa de sfințenie și bunătate... Nu mai pot fi, Doamne făcut bun de tine, căci în loc să fi rămas prost gol goluț, eu am stricat întreg CD-uL arzând pe el o cât de mică impresie și idee că n-aş fi detot prost ci oleacă măcar inteligent, sau măcar cel mai deștept dintre proști... Amară și perdantă ambiție când la Dumnezeu sistemul de valori e altul și-L pierdem pe Domnul printre degete ca pe-un albuș de ou care alunecă și s-a dus... Doamne fă-mă prost din nou..., după cum ți-a fost voia dintâi cu Adamul, căci Tu m-ai vrut prost și bun, precum și "țara ne vrea proști" și calmi cum spuneam mai înainte, (citat dintr-o piesă a trupei TAXI). N-ai cum și de ce și nu trebuie să fii pe pământ cel mai deștept din cei mai deștepți și nici cel mai bun din cei mai buni ori cel mai frumos dintre cei frumoși. Doar duhurile bune, sfinții, îngerii, Iisus și Dumnezeu pot fi geniali și cei mai deștepți și buni din cei mai buni. Și n-ai cum să fii cel mai prost și păcătos, cel mai rău și urât din cei mai proști, urâți și răi... Doar duhurile rele, diavolul și Satan au aceste "calități" și nimeni nu i-ar întrece vreodată, nici cel mai prost, păcătos ori rău om... Pentru oameni sunt rezervate în ordine următoarele două categorii de opțiuni și n-au de ales, omenește nu poți mai mult decât să vrei, modest, să fii cel mai deștept dintre proști, ori după gust, și culmea modestiei, cel mai prost dintre deștepți. Dar și așa, nu știi care-i valoarea mai mare să te reprezinte. Căci să fii cel mai prost înseamnă să fii pe podium pe locul întâi în prostie. Ori dacă ești pe locul doi în prostie înseamnă că ai medalia de argint deci ești un pic mai deștept decât prostul de pe locul întâi. Cel medaliat cu bronz dintre proști e și mai luminat și deștept, paradoxal, decât ceilalți proști medaliați de pe podium... Cel de pe ultimul loc al proștilor e de fapt cel mai deștept și câștigat după logică, acum înțelegeți de ce ne-a făcut și ne-a vrut inițial Dumnezeu proști...? Ca să fim astfel cei mai câștigați, cei mai deștepți și cei mai buni, cei mai drepți și cei mai blânzi, cei mai apți pentru Rai... Căci în Rai nu sunt deștepți de drept, nu sunt genii și somități, nu sunt ierarhii și măriri academice. Doar Dumnezeu e cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai mare și drept. Bucurați-vă când vă face cineva prost căci e o onoare, asta vă dă valoare,  asta vine din voia Lui Dumnezeu care pentru că e cel mai Deștept și Bun din cei mai buni îi are la inimă pe cei mai proști și mai puțin fuduli, Dumnezeu fiind gelos și mândru, astfel încât El nu suportă nici o competiție din partea oricui s-ar crede deștept și independent de cultul personalității Sale, care se cheamă credință deci iubire necondiționată divină... De aceea sunt atât de trist că asemeni majorității oamenilor sunt și eu prost dar fudul și n-aş mai vrea să fiu așa. Aș vrea să fiu un prost și un bicisnic cât mai umil și complet, ca să pot și eu spera o fărâmă de coajă de mântuire cum sperați voi toți, și cei proști și cei geniali, și cei mai acătării decât mine care îl iubiți pe Domnul cu asupra de măsură... Atâția oameni geniali sunt pe lume, sunt destui oricum, oameni de o inteligență rară, teologi și teoreticieni erudiți ai credinței înfocați pe care-i asculți cu gura căscată câtă cultură și câtă expertiză au în tot și-n toate... Ei se pricep în toate și puține mai sunt pe lume lucruri la care să n-aibă un răspuns și o opinie competentă care să ducă la Dumnezeu cum toate drumurile duc la Roma... Nu poți să nu admiri un jurnalist ca C. T. Popescu, cu niște comentarii atât de lustruite și pertinente, originale și simpatice..., nu poți să nu ridici pălăria în fața unui monument de cultură și credință ca poetul C.V.Tudor, nu poți să nu regreți mari dispăruți ca Octavian Paler ori Alexandru Paleologu, nu poți să nu admiri elocința și verbul teologic seducător al domului avocat Daniel Ionaşcu, nu poți să nu rămâi uimit de geniul sfințeniei copilului diamant numit Alexandru Pârgaru care prin vorbele și înțelepciunea sa îi dau Lui Dumnezeu un credit și o valoare nesecată, sau alții și alții pe care eu de prost ce sunt cum vă spuneam, nici nu-i știu și nici n-am auzit vreodată de ei. Nu mă pot compara nici pe departe eu cu acești titani, cu aceste minți luminate, cu toți sfinții părinți, fețele bisericești, sporiți în credință și morală, leneși tolerați și întreținuți ai societății și bugetului sărac care și de pe mine ia pielea să se umple, să fie plătiți clerul și Preafericiții noștri, toți bravi și bine plăcuți Domnului, avangarda omenirii și reprezentanții ei de soi. Dar nu sunt trist pentru asta și pentru că eu sunt atât de rătăcit în ignoranța mea față de ei... O ascunsă și delicioasă bucurie și liniște mă cuprinde când știu că toți se înșeală, toți deștepții și geniile lumii, toți învățații, toți teologii, toți cei sporiți întru religiozitate și ale ei strălucite conduite... Simt cu fervoare în prostia mea independența și fericirea perfect liberă de orice artificiale prejudecăți religioase în care toți sunt angajați, că toți sunt într-o totală eroare și numai eu simt că am dreptate, acolo în mocirla mea de prostie. Toți se înșeală, incredibil în inteligența lor și astfel eu exult de liniște și mândrie văzând absurdul și grotescul teatrului tuturor, în ce eroare colcăie toți sau aproape toți în etica vieții și conduitei lor. Căci etica vieții și normalitatea ei se întemeiază strict pe o autosuficientă atitudine religioasă, care îl pune pe Dumnezeu șef peste tot, și peste binele nostru, și peste mocirla tragediilor noastre de la începuturile lumii și până în ziua de azi și încă două mii de ani de-acum încolo încât nu se mai poate face nimic. Orice zici poate și va fi folosit împotriva ta. Deci să fii religios e o modă, o învățătură decurgând din experiența unui simptom natural omenesc al fricii și tremurului cărnii față de ce ne e inaccesibil gândirii dar ne pârleşte imaginația cu variante terifiante pentru noi și vulnerabilitățile noastre. Frica de vid, oroarea de neant face atitudinea religioasă o indispensabilă habitudine și o lege a firii, a cărnii tremurând de frică. Și pentru că s-a constatat că această carne se strică și volatilizează în sordida mizerie a morții, această scârbă și oroare toți oamenii normali, și cei deștepți, și geniile, și idioții cu o minimă frică de necunoscut și-o neutralizează toți printr-o strălucită și liniștitoare terapeutică : Religiozitatea, adică respectul și pioșenia față de un Dumnezeu milos și salvator care te eliberează de dureroasa angoasă a dispariției, inacceptabile firii umane, întru neant. Nu puteam să fim oameni așa cum natural suntem limitați fizic cât și psihic și nu ne puteam permite să nu găsim o soluție convenabilă și liniștitoare pentru vidul rece și intransigent ce ne succede inexorabil. Oamenii cultivă copios comoditatea în viață, scaunele și fotoliile ne sunt și le proiectăm cât mai ergonomice, carnea trebuie să ne stea cât mai liniștită, relaxarea și confortul e acadeaua după care suntem avizi precum câinii de oase să le îngroape... Viața ne e dragă și facem alergie la vicisitudinile ei și la durere. Pentru viață vrem siguranța, confortul, binele. De ce n-ar fi încercat oamenii și în moarte prin religia ca specializare pe problema gestionării morții, o astfel de poliță de asigurare care să neutralizeze inconvenabila senzație a disconfortului sentimentului morții ca accident stupid și insurmontabil...? E insuportabil firii umane să știi că mori definitiv, complet și fără nici o compensație adusă inimii tremurând de frica de moarte, de volatilizare întru nimic. Oamenii nu acceptă să dispară atât de ieftin ca un pui mâncat cu mujdei de usturoi și care astfel dispare ineficient sie însuși, atât ca trup de carne, cât și ca suflet, cât și ca schelet... Nici o orătanie nu are nici un suflet, nici un Rai, nici un iad, nici un Dumnezeu și nici o credință dar nici o pretenție la nemurire deși îi e frică de moarte iar prin instinctul de conservare se apără de dispariție. Oamenii nu creditează animalele cu suflet, cu durere, așa cred oamenii, chiar dacă și pe puiul de găină ori pe porcul de Crăciun, ori pe mielul de Paște îi doare carnea când le tai gâtul și-i mănânci cu mujdei și mămăliguță fiindcă așa a rânduit Domnul după postul ținut în curăție și smerenie... Doar oamenii cred că au un suflet autointitulat ales și privilegiat, chiar dacă trupul are aceleași dureri în fața măcelului, cu ale oricărui alt mamifer care defechează, are constipații ori diarii puturoase și se băşeşte la fel ca noi... Și tare mai pute și rahatul nostru la fel ca balega vitelor tăiate în abatoare fiindcă n-au suflet dar noi slavă Domnului, da ! Privilegiați în viață, era musai să fim privilegiati și mult mai egali și în fața morții, și în fața rahatului care nu ne mai pute așa tare  față de tot regnul animal care face caca, care moare și se descompune după aceeași formulă chimică, găzduind aceiași viermi și aceeași sordidă putrezire în bezna pământului, spre deosebire de porci, oi și găini care se transformă în scârnăvie în mațele noastre după bogata masă de Crăciun și nu putrezesc în pământ ca norocoșii de noi... Credința într-un Dumnezeu ne-a salvat de orice rău presentiment și disconfort al morții precise și universal valabilă ca și o axiomă matematică... În definitiv avem dreptul și libertatea să sorbim în înghițituri mici și regulate acest decoct și poțiune a credinței care ne face bine, acest bitter suedez care ne tămăduieşte de orice vătămătură, și de moartea ca vătămătură supremă... Și fiindcă nu puteam singuri, L-am exilat pe Dumnezeu aducându-L din cel mai îndepărtat și neverosimil colț al universului aici în inimile noastre, făcându-L musai antropomorf după chipul și asemănarea noastră, util pentru noi și doar pentru noi și credința noastră, necercetând și nesondând niciodată în sfânta-i voință și conștiință să fi văzut dacă și El vrea să fie intendentul nostru sau nu ar fi avut și alte treburi mai importante prin univers de la care l-am răpit egoiști și iresponsabili doar pentru noi și credința noastră regională particulară pământească... Dumnezeul nostru e doar al nostru și e proprietatea noastră privată autoatribuită de la Facerea Lumii de la care nu renunțăm odată cu capul și cu moartea... Dumnezeul nostru bun, acest minunat Haiduc care pentru noi îi fură morții suprema bucurie și voluptate de-a ne extermina deplin și unilateral, era cu neputință să nu fie însușit și iubit de oameni cu o plenară și adâncă recunoștință. Cum să nu iubești pe Cel ce te scoate din nisipurile mișcătoare ale dezastrului existențial și-ți șterge fruntea transpirată de febra fricii de necunoscut...? Cum să nu-L slăvești pe Dumnezeu ce-ți pune cu succes în operația mântuirii o grefă reușită peste carnea arsă a inimii distrusă de incendiul fricii de moarte și întuneric al neființei...? Numai animalele nu-nțeleg că vrei să le administrezi un medicament și te mușcă dacă nu le tranchilizezi. Oamenii înțeleg medicamentul cu care ne tratează Dumnezeu, de aceea îl iubesc și slăvesc pe Domnul ca pe lumina ochilor, de acum și până-n veac. Credința e bună și e medicamentul suprem pentru muritorul de rând. Cultura și civilizația actuală sunt tributare prin excelență credinței și religiei cu tot ce derivă din această practică : fundamentalismul și intoleranța precum și reversul medaliei, oamenii buni care seamănă cu Dumnezeu dar care sunt extrem de puțini încât misionarismul lor e ineficace și inutil. Majoritatea credincioșilor se dezavuează reciproc unii între alții disprețuindu-şi visceral unii altora crezurile și credințele.  Întotdeauna un credincios va spune : cine nu e cu Dumnezeu e împotriva Lui, exact cum stă scris în învăţăturile biblice care cultivă acest antic și sălbatic concept maniheist ce a generat ura între oameni, între rase și seminții, ura și scârba în general pentru tot ce nu suntem noi. Oamenii credincioși sunt prin urmare așijderi de intoleranți și obscuri în simțiri : Cine nu e cu ei și convingerile lor e împotriva lor. Originea războaielor lumii are la bază sălbăticia ocultă a intoleranței religioase care include prin definiție această anomalie și boală nevindecabilă a gândirii și a firii umane, religia. Frica de moarte și necunoscut generează o venă și o convingere religioasă inalienabilă. Credinciosul urăște visceral moartea, deci urăște asemeni și pe cei ce șovăie a-i recunoaște medicamentul adecvat, credința. E ceva firesc să fie așa. Nu poți fi bun în ochii oamenilor decât dacă ai în tine cuibărit morbul și stafilococul credinței și religiei. Nu poți fi uman și nu valorezi nimc dacă nu ești virusat de prejudecățile valorilor religioase. Altfel colcăi în eroare și eretism potrivit părerii comune și ești pierdut, esti malefic și păcătos, ești prietenul, materia primă și aliatul diavolului, al răului, nu faci parte din casta normală a oamenilor buni, ești pierdut, ești demn de a fi disprețuit și urât de moarte nu numai de oameni dar și de Dumnezeu. Ți se dau și incontestabile argumente și învățături și argumente tari și nedemonabile : Ți se spune că dacă nu există Dumnezeu n-ai pierdut nimic, dar dacă acesta există și ai tăgăduit credința, ai pierdut totul. O exemplară și meschină poliță de asigurare care se uzează plenar de sălbaticul înfricoșat religios. Și poți să spui că n-are dreptate...? În fața fricii universale omenești față de stihiile naturii credința și religia sunt cel mai la îndemână remediu, sunt soluția ideală atât pentru omul preistoric, antic, cât și pentru omul contemporan, dar și pentru omul viitorului, având a vorbi încă două, trei mii de ani de-acum încolo de Dumnezeu și medicamentul ce-L reprezintă El pentru omul conștient. Privind și mai în viitor, nu știu ce se va întâmpla cu umanitatea și spiritul religios peste zece mii de ani. Bănuiesc că evoluția minții și spiritului uman vor găsi altceva, sub stringența realităților curente ale viitorului ca soluție pertinentă pentru gestionarea problemelor sufletului uman și a conduitei de viață a omului secolului 121, adică în anul 12015. Nu pot să cred că și atunci anii se vor număra tot de la Iisus, un antic erou al vechiului popor evreu care nu și-a lăsat nici măcar o iscălitură pentru curiozitatea noastră arheologică și grafologică, și că nu se va găsi sub presiunea timpului și modernității un alt sistem de numerotare a anilor, fie că va mai fi nevoie sau nu de așa ceva. Și nu pot să cred că omenirea nu-și va găsi un sistem de valori adecvat viitorului și va continua să-și exercite conduita tot pe regulile religioase din Biblia veche și actuală, o istorie a conduitelor unui popor antic, poporul iudeu, cu eroii lui, cu moravurile inerente vremurilor antice, cultivate și venerate cu atâta scrupulozitate până în ziua de azi. Nu pot să cred în involuția speciei umane atât de evidentă încât nici după două mii de ani nu a găsit un sistem de valori adecvat momentului și-şi întemeiază viața pe morala, conduita și teoriile ce-au avut niște oameni antici, în cazul creștinismului strămoșii poporului evreu cu eroii de-atunci, Ioan Botezătorul și mai ales Iisus Nazarineanul, cu istoriile și filozofia lor care ne ține de cald până azi și hăt de-acum încolo. Atât de mare a fost robia și prigoana romană față de poporul antic evreu, încât a fost nevoie de un Iisus revoluționar care cu geniul și sfințenia Sa mesianică să elibereze prin cuvântul de îmbărbătare al evangheliilor spiritul uman al evreilor de sub împilarea și jugul roman și să-l transporte în teritoriul salvator al transcendenței, în Rai, alături de Tatăl ceresc, căci pe pământ, sub jugul roman era de neconceput a se trăi. Mai bine să urmezi un Iisus, care-ți oferea cel puțin o salvare sigură și singura de conceput, adică în Rai în părtășie cu Creatorul Universului și cu Iisus, fiul și Mareșalul de război al Domnului. Dacă lumea s-ar fi făcut cumva bună din capul locului mai era nevoie de această plapumă a speranțelor, credința și religia, medicamente terapeutice adecvate contra durerilor omenești insurmontabile ale vieții...? Omenirea întotdeauna a fost pe picior de război, a fost rea și malefică cu ea însăși încât soluția Iisus și soluția Rai a rămas atât de actuală și eficace în decursul întregii istorii care nu este, cum spunea filozoful decât povestea și cronica unor crime. Istoria trecută este povestea unor crime. Istoria prezentă este povestea unor crime. Istoria viitoare va fi povestea unor crime. Față de această dezagreabilă impresie și acest funest sentiment, nu e de mirare de ce omenirea a rămas tributară Lui Dumnezeu și Lui Iisus, singurele ființe bune din Univers în care poți avea încredere că te vor elibera din mizeria degradării și a morții în dureri din cauza chinurilor vieții îngăduite tocmai de Dumnezeul care te-a creat pe tine și o lume-ntreagă. Astfel încât Biblia nu mai trebuie revizuită. E suficient c-a făcut-o inutil și ineficient Iisus odată schimbând vechiul testament cu noul testament și nouă oamenilor ne-a plăcut tare mult așa... Și acum vorbim în cadrul adunărilor noastre religioase de Isaac și de Avraam, de personaje antice ignorante potrivit spiritului civilizației precare a vremii, de istoriile lor de-atunci, de morala și credința lor, încât e cu neputință a le nega și a cere Lui Dumnezeu să ne reveleze o altă conștiință religioasă adecvată a momentului, a contemporaneității. Nu se poate așa ceva... Suntem tributari antichității și momentelor, moravurilor vechi și expirate de-atunci de când n-am mai evoluat moralmente, grefând contra naturii precaritatea moravurilor antice religioase pe spiritul nostru modern, complăcându-ne în valorile religioase clasice ce-am moștenit prin tradiție. Sfinții din Rai n-au haine moderne, n-au mai evoluat, în aceleași cearșafuri antice ca romanii sunt îmbrăcați și precis n-au lenjerie intimă, probabil miros urât, neavând acces la parfumurile și deodorantele din ziua de azi. Dar cu dragoste sărutăm icoanele lor când pioşi pășim în biserică la sfânta liturghie.  Astăzi adevărul și dreptatea e la oamenii deștepți și nerătăciți, adică la oamenii cu frică de Dumnezeu, tributari și ei aceleiași credințe neevoluate moștenite din antica și sălbatica istorie. Să stai și să privești o lume întreagă colcăind înnămolită iremediabil în acest handicap vicios te umple de-o adâncă mulțumire dulce și amară că măcar tu nu te înșeli în eroarea ta particulară la care ții, în liota și vacarmul tuturor deștepților teologi ai lumii care oricând îți pot da o lecție usturătoare de care nu mai ai nevoie. Căci ai ales să fii prost doar pentru a nu te înșela sau dimpotrivă a fi liber să te înșeli total și profund chiar dacă poți avea sau nu dreptate. A nu te înșela în ideea libertății de conștiință, a spiritului liber și neîncorsetat de lianele asfixiante ale prejudecăților religioase, e mai dulce și suportabil decât îngâmfarea că ești deștept și deții monopolul adevărului, fie el și religios. Dreptul și libertatea de a te înșela prin necredința ta că nu există un Dumnezeu, e mai dulce și suportabil decât siguranța și confortul interior și cecul în alb semnat pentru tine credinciosul de Dumnezeu, dat de Dumnezeu conștiinței tale drogate și viciate pentru destinația Rai. Având această dulce asigurare o lume întreagă îndoctrinată religios îți râde în nas fericită, ridiculizându-ți minusul percepției tale primare că Dumnezeu nu există. Cine-o avea dreptate, gloata multeştiutoare sau tu singur ratatul ? Mai bine să rămâi un ratat al credinței, un candidat plin și copt pentru iad, să rămâi astfel anatemizat, damnat de lumea credincioasă și de Dumnezeu, să rămâi prost și simplu decât să te îndoctrinezi cu un adevar insondabil al religiei, adevăr găunos, ridicol și cu picioare de lut. Ca și credincios, adevărul religiei tale îți dă mândria bolnavă de-a fi sigur de ceva pe lume, fie ea și credința strămoșească într-un Dumnezeu convenabil potrivit necesităților tale interioare subiective personalizate religios prin propria-ți voință. Astfel, nici eu nu sunt sigur și nu mă simt confortabil în legătură cu necredința mea, dar nu contează, în ghearele ei mă arunc și mă simt mai liber și scutit de complicația batjocurii amare ce-o sorbim până la drojdie în legătură cu simțământul insuportabil al neajunsului de-a ne fi născut într-o lume a chinului și suferinței, fie ea și care se spune că-i făcută de Dumnezeu să fie așa, să fie rea ca să aibă ce să se ierte în Rai. De aceea simt că numai eu am dreptate în eroarea necredinței mele iar toți ceilalți, smeriții drept credincioși mândri și exuberanți în emulația lor religioasă socot că toți pe-un capăt se-nşeală și trăiesc activ și vocali încă în larma religioasă a unei lumi antice și simptomatic neevoluată ca și lumea antică străveche, prin civica uzanțelor religioase expirate ale momentului, demne de o soartă mai bună, de o evoluție istorică morală și socială a contemporaneității. Mă topesc de suferință și dezgust în această singurătate a necredinței mele și în acest surghiun și totalitarism religios dictat de spiritul obscurantist contemporan al momentului dar această suferință tot e mai dulce decât să m-amestec voluntar și activ în barbarele și sălbaticele moravuri ale lumii actuale religioase care nu s-au cizelat și actualizat în atâta istorie și experiență socială sângeroasă de la Facerea Lumii și până azi. În această lume sângeroasă, fie ea și religioasă, drama umană evidentă, suferințele și durerile noastre rod prolific ca un cancer în viața noastră mânată de spiritul retrograd adică religios al umanității de azi. Oamenii nu vor fi mai buni cu îndreptările religioase și a lor ineficientă propagandă. Practica și proba timpului demonstrează că iadul și diavolii vor avea mereu de lucru cu noi sub controlul și învățăturile unui Dumnezeu depășit de situație căruia ori nu-i pasă de degringolada noastră, ori ne-a scăpat iremediabil de sub control, ambele variante fiind nefericite și neverosimile cu voința și puterea autorității unui Dumnezeu în legătură cu soarta noastră tristă. Nu putea Dumnezeu să ne facă așa chinuiți și așa definitiv și nevindecabil triști. Și nu putea pentru asta să ne dea un Rai consolator și izbăvitor. Astfel, n-am decât să constat cu stupoare că pulsând pro în legătură cu Dumnezeu și cu subiectul religios toți se-nşeală, știu că toți se-nşeală și devin ridicoli. Îi privesc ca pe niște manechine caraghioase fără viață, cu rumeguș în ele nu cu carne și simțăminte, iar în mine viața fierbe dar o ponderez, într-o lume care și-a proiectat trăirea și viața veșnică nu pe lumea asta ci pe cealaltă în mod inimaginabil de trist. Îl amintesc aici pe Emil Cioran care într-un interviu cu Gabriel Liiceanu se spovedea că a umblat toată viața singur și modest pe cărările umilinței simțind cum se înșeală absolut toată lumea, iar el, în singurătatea eretismului lui, simțind neajunsul de a se fi născut al tuturor, știa, sconta, simțea, pe culmile disperării lui, că măcar el are dreptate, iar toți ceilalti, turma, cu totul, genii, somități și deștepți ai credinței și ai părerii oficiale se zbat într-o monumentală și inexorabilă eroare. A te crede cel mai prost dintre deștepți, ori cel mai deștept dintre proști tot e mai bun și onorabil decât să subscrii mândriei religioase a dreptei credințe ce molipseşte incurabil și simptomatic omenirea de azi, omul religios, bun și frumos, pe placul și pofta Lui Dumnezeu, pe care îl descrie atât de grăitor ilustrul filozof Dan Puric în elocința și înțelepciunea sa... Shakespeare este depășit. Hamlet nu și-a pus toate problemele. Întrebarea nu mai e a fi sau a nu fi. A nu ști, a te înșela, ori a ști și a te înșela știind, a fi cel mai deștept dintre proști, ori cel mai prost dintre deștepți ? A fi credincios, ori necredincios, aceasta-i întrebarea...