WHAT A WONDERFUL WORLD

1) WHAT A WONDERFUL WORLD

  Vă propun să analizăm o piesă muzicală clasică celebră : "What a wonderful world" de Louis Armstrong :

  1) I see trees of green, red roses too, (Văd verdele copacilor și roșul trandafirilor)/ I see them bloom for me and you, (Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine)/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc în sine... Ce lume minunată...)/

  2) I see skies of blue and clouds of white, (Văd albastrul cerului și albul norilor),/ The bright blessed day, the dark sacred night, (Ziua strălucitoare și binecuvântată, noaptea sfântă și întunecată),/ And I think to myself...what a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...)/

  3) The colors of the rainbow so pretty in the sky, (Culorile curcubeului, atât de frumoase pe cer), /Are also on the faces of people going by, (La fel si fețele oamenilor ce trec pe lângă mine), / I see friends shaking hands saying how do you do, (Văd prieteni dând mâna, întrebând "Ce mai faci?") / They're really saying "I love you". (Ei îți spun de fapt că țin la tine). /

  4) I hear babies crying, I watch them grow, (Aud copilași plângând și îi văd crescând), / They'll learn much more than I'll never know, (Vor învăța mai multe decât voi ști eu vreodată), / And I think to myself... What a wonderful world... (Și mă gândesc... Ce lume minunată...) / Yes, I think to myself... What a wonderful world...(?) (Da, mă gândesc în sine... Ce lume minunată)...

  Cum poți muri într-o lume atât de minunată zugrăvită în cântecul lui Louis Armstrong ? Este imposibil ! Mai ales atunci când ești tânăr, ai douăzeci de ani și ești beat pe plaja de la Vama Veche, adormit pe plajă cu chitara plină de nisip, când n-ai timp și nici chef de moarte, de prostii de astea ; dar nu poți muri nici când ești bătrân, când în azil plimbat în cărucior de o infirmieră miloasă care ți-a dat să ronțăi un pachet de biscuiți expirați zici că ești în Rai și nu vei putrezi singur mâncat de viermi în casa ta, mort de o lună, cu ușa spartă de procuratură veniți în salopete albe să-ți ia cadavrul în sacul negru cu fermoar. Cum ai putea muri vreodată cu atâtea lucruri minunate în jur create de Dumnezeu ? Realizezi în final că nu poți muri, că e stupid și imposibil să te îmbolnăvești, să îmbătrânești și s-o termini cu viața atât de simplu și banal chiar dacă privești moartea ca pe o datorie creștinească cum citești cu pasiune și interes în Cărțile Sfinte. Odată ce conștientizezi că ești om, că ai fost făcut de Dumnezeu dintr-un gând și plan bun și genial al Său, că ți s-au pus în cap și inimă gânduri și sentimente și o conștiință de sine și a lucrurilor din jur, dar în fapt vezi că le pierzi atât de ușor și întreaga ta viață terestră devine atât de efemeră când trebuie într-o zi să mori ori bătrân în decrepitudine sfârșit de dureri și boli, ori de tânăr într-un accident stupid, într-o lume frumoasă făcută de Dumnezeu, deja Dumnezeu se pricopseşte din această realitate funestă și soartă dramatică a noastră ca și creaturi, cu  o problemă ; căci știe și El, vede cum nu te mai poate păcăli la infinit ca pe-un copil naiv cu povestea reparatorie a lumii celeilalte contrapusă disoluției și degringoladei concrete a acestei lumi pe care Dumnezeu a greșit-o, asta e, și demiurgii greșesc și dau buleli uneori dar trebuie înțeleși că nu e ușor să te apuci să faci lumi în univers. La mijloc suntem noi oamenii și nici nu știm dacă trebuie să mulțumim că ne-a dat Dumnezeu minte să pricepem tot rahatul în care-am fost băgați numit viață. Oricum, Dumnezeu nu se mai poate întoarce să ne facă pe toți proști cum ne-ar fi vrut din start când ne-a poruncit să nu mâncăm mere din pomul cunoașterii binelui și răului. Și atunci noi, cu rudimentul acesta de minte devenim monștri și vedem în mâhnirea noastră siderați cum Dumnezeu ne-a croit o soartă crudă, un destin mizerabil terestru inadmisibil în univers și nedemn de oferit unor ființe înzestrate cu cuget și cu rațiune. Dar Dumnezeu tace chitic urmărindu-ne cum ne prindem de figură și simțim că de fapt totul e o barbarie, o cacealma și o minciună și anume că trebuie să mori și să te duci apoi în Rai sau în iad. Totul este o manipulare dacă Dumnezeu a făcut lumea, o manipulare și un genocid nedemn și imposibil de atribuit ordinului celui mai pricăjit Dumnezeu care ar avea în atribuții a da atât certificate de naștere cât și de moarte, ordine și sentințe în acest univers. Nici un alt dumnezeu de mâna a doua nu s-ar fi putut gândi să-şi facă oamenii, aceste creaturi și jucării ale sale preferate, îndelung supuși suferințelor, durerilor și morții finale apoi să-i arunce în lagărul de exterminare al iadului și rareori potrivit unor condiții draconice și standarde ireal realizabile să-i primească pe unii în Rai. E adevărat, ca să intri în Rai e suficient să-ți golești buzunarele de bani, să-ți dezbraci haina și s-o dai săracilor devenind și tu ca ei, îmbrățișând virtutea sărăciei căci al săracilor e Raiul după cum bine știm, al celor ce nu au nimic în viața reală și au totul în himera reparatorie a lumii celeilalte. Cum ai rezista să fii sărac și nenorocit și să realizezi că nu e nici un Rai al săracilor pe lumea cealaltă fără să-ți smulgi părul din cap și să-ți rupi hainele de pe tine de ciudă trăind din plin această deziluzie ? E o nedreptate pentru oameni să nu existe un Rai în coordonate GPS reale în univers și nici măcar nu e importantă locația Raiului pentru oameni câtă vreme Raiul își are obârșia și viitorul asigurate în sinapsele neuronale ale creierului uman. E o nedreptate dacă în iad mai intră și altcineva decât criminalii și violatorii și cei ce înșeală din interes și opresc plata celor cinstiți și corecți. Avem ocazia să intrăm cu ghiotura în iad chiar dacă n-am omorât pe nimeni ci pentru că i s-a părut Lui Dumnezeu că n-am făcut o cruce atunci când trebuia ori am fluierat sau am tras un pârț în biserică, sau că nu am mâncat fasole ci carne fiind post sau am făcut amor în Săptămâna Mare. Aceasta, pedeapsa divină e realitatea și legea juridică a Lui Dumnezeu pe care n-avem dreptul s-o comentăm, ba chiar o iubim cum Îl iubim pe Dumnezeu odată pentru totdeauna alienați și seduși în această dragoste necondiționată și fără de motive a oamenilor care iubesc pe Dumnezeu din instinct și nu din dragoste ci mai ales de frică și se învârt în jurul Lui cum se învârt fluturii de noapte în jurul unui felinar, că dragostea, oricare-ar fi ea niciodată nu se motivează. Să fii Dumnezeu din Cer și să deguști în singurătatea și nonsensul caduc al atotputerniciei tale respectul și prosternarea credincioșilor la picioarele tale pare un atât de minunat și regesc nărav dar nu poți la infinit să te legeni în această vanitate și tabiet divin în a vedea cohorte de supuși târându-se ca râmele la picioarele tale și să nu conștientizezi și anticipezi fiind demiurg că ambiționându-te să creezi o lume, și ajungând în final să dai în dreapta și stânga cu ea de pământ pronunțând cu o floare la ureche sentințe la moarte și la iad, capeți ca și Creator nota 2 la concursul de creat lumi al universului... Să creezi soldăței de plumb cu care să te joci iar când nu-ți mai plac și te plictisești să-i topești în iad e stupid să accepți și să înțelegi cum s-ar putea un Creator compromite. Este incredibil cum fiind Dumnezeu, să nu poți dinainte să simți și anticipezi cum ale Tale creaturi vor dezvolta o ură indefinită, involuntară și ascunsă către Tine în final când ai comis greșeala fatală de a le arăta punitiv și preventiv eventual hăul și flăcările iadului din orice motiv și cu orice prilej și să nu reușești să-ți îmbunezi oamenii mai direct și simplu, din convingerea și din inima lor ci arătându-le Biblia și spectrul tortúrilor iadului care încrețesc fiecare centimetru de piele a credinciosului citind Blibia, cartea de căpătâi a lui... Este incredibil cum poți răbda să fii Dumnezeu, deci Judecător suprem care are prin program misiunea de-a condamna și să nu simți sau să eludezi cu bună știință că orice condamnat vinovat sau nu dezvoltă o otravă și o ură neîmpăcată contra judelui și gâdelui care aplică sentința oricât de dreaptă ar fi sentința și minunat ar fi judecătorul. E imposibil să înțelegi cum nu vede Dumnezeu acest lucru, ura celor ce-i reprimă și încă altele o mie de lucruri care întunecă și nefericesc această lume și această viață. Nu vezi rațiunea pentru care trebuie să mori și să te duci dracului în penitența iadului, afară de faptul că ai fost criminal, violator și tâlhar. Chinurile veșnice ale Gheenei nu au virtutea nici de a te învăța minte nimic, nici de a te reeduca. În pușcărie răul, ura și veninul din om mai mult se ascut neavând virtutea de a cuminți moral omul, ci de a-l învinge și pune cu botul pe labe, un bot din care curge veninul verde al urii. Nu pușcăria și nu iadul sunt soluția pentru cei răi. Când pentru răutate ai fi fost răsplătit cu bunătate, când pentru cruzime ai fi fost răsplătit cu milă, iată chinuri ale unui iad pozitiv și constructiv care te-ar fi făcut plin de remușcări și transpirații reci să-ți reconsideri atitudinea criminală și să-ți repari inima prin tine însuți pocăindu-te definitiv și din convingere și nu pentru că ar spune un Dumnezeu moral așa. Constatăm în schimb ororile iadului și gardienii lui diavolii și mai ales cum Dumnezeu suferă și tolerează nonsensul inuman al acestei triste realități represive. Să nu crezi în Dumnezeu e o crimă la fel de mare și odioasă ca și să fii criminal și tâlhar la drumul mare. Cei care din greșeală numai au tras pârțuri ori au fluierat în biserică, își așteaptă rândul la aceleași mașinării de tortură ale iadului cu cei care au ucis în masă nu din culpă ci din plăcere și pasiune. Cu toții ne vom tângui de durere în pușcăria iadului. Dar caracterul și răutatea condamnaților la iad sau la pușcăriile pământene nu se schimbă ; el se înrăieşte. Nu poți schimba caracterul rău sau bun al unui om și nu-i poți schimba convingerile oricât de greșite și odioase ar fi care-i plac și convin și care vin din el și nu din afară de unde anticorpii gândurilor lui atacă și distrug tot ce-i străin oricât ar fi de bun și moral. Reeducarea este o iluzie. Te naști genetic în tine cu răul sau cu binele și mori pe limba ta odată cu ele. Deci și sperietoarea iadului și în contrapondere exemplul fericit al Raiului, realitatea demonstrează că nu sunt eficace. Realitatea sângeroasă a pământului, a lumii și vieții acesteia arată ineficiența și imoralitatea dulcelui vis al izbăvirii într-o lume mai bună de apoi. Soluția iadului e o soluție la fel de imorală și caducă atâta vreme cât avem deja un iad veritabil pe pământ și în viață cărora Dumnezeu le-au zis creațiile și ocupațiunile Sale preferate în univers, drămuindu-ne nouă cu atâta preocupare destinele și viețile și uneori în final ajungând să ne condamne pe unii mai păcătoși dintre noi la iad. Să fii condamnat la iad e o barbarie căci înseamnă să fii condamnat nu la o moarte ca oricare ci la o moarte mai perfidă, intensă, vie și perpetuă în care nu ești de fapt mort ci ești resuscitat mereu ca să învii doar ca să fii din nou omorât și să simți veșnic și perpetuu și la infinit savorile otrăvite ale chinurilor iadului apoi să reînvii din nou în salonul de terapie intensivă și reanimare al iadului, după care să fii iar luat în transpirații și dus la camera de tortură ca să mori din nou cu inima și carnea friptă de chinurile iadului veșnic și veșnic căci așa a dispus Satana cu consimțământul tacit și ordinul direct dispozitor al creatorului și șefului său Dumnezeu, să îndrepte lumea și pe cei ce-au greșit, prin tortúri exemplare, pentru ca doar prin aceste chinuri inimaginabile doar vor lua de frică toți cei vii să asculte cuvântul Domnului și să nu mai greșească. Poți avea onoarea de a servi aceste chinuri în iad chiar dacă în umanitatea ta nu poți crede într-un Dumnezeu oricare-ar fi El și ai făcut păcatul de a lua numele Domnului în deșert, ori chiar ai fost un criminal odios și sinistru și atunci iadul e chiar prea blând pentru cât meriți după dreptate. Prin mâna diavolului a ales astfel Dumnezeu în mod operativ să-şi managerieze și îmblânzească lumea pe care-a creat-o, și pe cei răi din fire, și pe cei buni dar lipsiți de credință. Liberul arbitru nu înseamnă că ești liber în lumea creată de Dumnezeu să crezi ce vrei și să faci ce vrei. Ești doar liber să te înșeli în orice privință și să nu afli niciodată un punct de sprijin al adevărului și rațiunii, noțiuni care să-i placă și Lui Dumnezeu. Dimpotrivă, libertatea pe care ți-o permiți, scârbă este pentru Dumnezeu pentru că există doar libertatea de a fi rob al Lui Dumnezeu și să te bucuri de viață din această postură. Când nu reziști acestei robii trebuie să-ți iei adio de la Rai și să te împrietenești cu chinurile iadului. Așa ceva, așa cruzime conceptuală, așa idee nefastă și nefericită de a concepe o lume și o realitate inexorabil punitivă e neverosimil de atribuit planurilor unui Dumnezeu rațional și bun ci imaginației bolnave a oamenilor care au inventat și alegoria Raiului și a iadului fix după modelul terestru. E inadmisibil uman și filantropic cum în iad ești condamnat la moarte în fiecare secundă a timpului veșniciei chinului. Și de mori de durere și chin ești stropit cu apă, înviat pentru ca să fii din nou torturat și omorât la infinit. Cum poți să mai fii om, să mai ai timp și să nu te plictisești începând a vomita să fii spectatorul unui asemenea spectacol horror, al unui asemenea penitenciar al barbariei și groazei gândindu-te că asemenea locație are și un comandant suprem numit Dumnezeu sau Satana, oricare-ar fi ei ? Dumnezeul la care ne rugăm e imposibil să gireze și să gestioneze prin program divin asemenea barbarie și oroare a iadului. Iar Satana niciodată n-ar face nimic ce nu-i îngăduie Dumnezeu ; căci și Satana e făcut de Dumnezeu și mâna lungă a puterii divine e în stare să-L oprească pe ucigă-l toaca a face rău oamenilor ; dimpotrivă, are liber de la Dumnezeu să-i corupă pe toți în viață apoi să-i schingiuie o veșnicie în iad. Nu vedeți ce prostie, ce poveste îngrozitoare au creat oamenii făcând din Dumnezeu un ciocoi și satrap cosmic care-i bate la tălpi pe țăranii care-i fură de foame păpușoi din lanul de porumb și mere dulci din pomul cunoașterii ? Condamnații la moarte pe pământ sau la pușcărie pe viață tot mai au o speranță gândindu-se la izbăvirea de pe lumea cealaltă și resemnându-se în pușcărie,  pocăindu-se, luând Biblia și citind, devenind în sfârșit bigoți, cu gândul tot la Rai. Condamnații la iad nu mai au nici o speranță, așa a hotărât Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu mai are ce repara și îndrepta moral la condamnații la iad iar ochii celor ce sunt duși cu trenul morții la lagărul torturii din iad scapără scântei de ură așa cum ochii celor condamnați la fericire veșnică și la Rai scapără scântei de fericire. Nici după moarte nu poți evita ura ; în fapt ura de după moarte nu se mai poate orienta decât împotriva singurelor două entități și personaje care mai sunt prin preajmă, Dumnezeu, Judecătorul și Satana, aghiotantul și gâdele Său care face munca de jos a torturării damnaților la iad. Nu poți să vezi în această ocupațiune a celor doi decât o prostească și contraproductivă activitate, tot ce se găsea mai rău de făcut prin univers. Dacă tot s-a ajuns aici, la a fi băgați în iad și torturați înseamnă că acest exemplu al iadului nu a fost eficient și nu a împiedicat anticipat creatura să facă păcate iar pedeapsa la iad n-o poți privi decât cu ură ca și pedeapsa unui dușman care te-a prins în sfârșit și se răzbună torturându-te, fiind la fel de barbar și negru la suflet ca însuși iadul și torturile lui. Dumnezeu și Satana, Satana și Dumnezeu, cu toate că nu-i vezi și nu-i poți prinde ca să-i oprești să-ți facă acest rău, te-au prins și iată te torturează în iad. Se vede din avion că exemplul iadului e o copie mai condimentată fabricată de oameni a tot ce se petrece barbar pe pământ sub patronajul unui Dumnezeu și Satanei, singurii suspecți de nefericirile noastre, absenți nemotivați din coordonatele realității curente și stringente care-i cheamă la rațiune și să mai repare ceva când tocmai ei de la care așteptai totul au stricat totul cu această lume de rahat. Din acest motiv sperietoarea iadului nu mai e eficientă și actualitatea dovedește că răul jubilează nestingherit și peren în lumea ce Dumnezeu a creat-o pe pământ. În fapt realizezi că răul provine dintr-o genă creatoare a Lui Dumnezeu, din ambiția Lui Dumnezeu care s-a apucat să facă o lume. Și de ce n-a ieșit o lume minunată ci dimpotrivă sălbatică și plină de păcate e trist să constați și să mai poți înțelege. Și mai ales nu poți înțelege cum pentru asta omenirea este condamnată la iad. Nu poți să crezi că te condamnă Dumnezeu pentru păcate. Păcatele n-ar fi apărut în mulțimea posibilităților acestui univers dacă n-ar fi existat oamenii creați de Dumnezeu, cum nici puricii nu mai existau dacă nu erau câinii și pisicile unde să se aciueze. Fiind oameni înseamnă că suntem păcătoși și nu avem cum să fim altfel fără a ieși din normalitatea lumii sângeroase a Lui Dumnezeu. E problema Lui Dumnezeu și responsabilitatea Sa directă că a creat o lume cu probleme și niște oameni care pot fi criminali, bestii și păcătoși. Ei nu existau dacă Dumnezeu nu se gândea să-i creeze și i-a creat cu morbul crimei și al păcatului întipărit în codul lor genetic împrumutat din chipul și înfățișarea Lui Dumnezeu după care ne spune că ne-a creat pe toți. Dând vina pe diavol pentru defectele și păcatele noastre, Dumnezeu ascunde o problemă a creației Sale și Îl înțelegem că vrea să se apere și să se exonereze facil în acest fel de orice vină în ochii noștri proști și neînțelegători de nimic, plini de transa rugăciunilor și credinței intense în Dumnezeu. Dumnezeu e un personaj regal și pentru asta e absolvit și imunizat chiar de noi din start prin credința noastră, de orice vină și eroare de a fi creat o lume în fapt putred de defectă. Ca să se mușamalizeze această greșeală a creației nu e greu să constați cum s-a pus în cârca lui Satan tot răul și păcatul care de la el ni s-ar trage și nu de la codul genetic defect cu care ne-a dotat Dumnezeu unde avem cuibărit și răul și binele din noi care vin pe cale genetică direct din Dumnezeu, din carnea, din gândurile și din ideile Lui. Dumnezeu este creatorul tuturor codurilor genetice care de la El și din El vin ori nu mai vin din nimic ci din întâmplare și din evoluție și doar așa Dumnezeu rămâne exonerat de orice pocinog de creație, doar când El nu mai există și n-a făcut nimic niciodată. Dar dacă Dumnezeu a creat lumea atunci cum putem sta pasivi și să nu-L întrebăm pe Dumnezeu cum a putut crea o astfel de lume care fabrică venin și ură și pe care nici El n-o mai suportă și o aruncă de-a valma în iad, în potoape și apocalipse ? Dumnezeu ar fi putut să se răzbune și să omoare aruncând în carcerele iadului pe alți demiurgi și zei potrivnici și uzurpatori egali în grad și puteri veleitare. Iată Bachus, zeul vinului și al plăcerilor, iată Afrodita sau Venus, zeițele păgâne ale frumuseții ; pe ei ar fi putut să se răzbune Dumnezeu sau să-şi descarce nervii, pe stele neutronice și găuri negre, pe galaxii îndepărtate și nebuloase stelare, să fie iadul plin de aceste stihii, să detoneze Dumnezeu explozii nucleare în deșertul Atacama sau în subteran ca să-și calmeze nervii, nicicum să abată asupra noastră, atât de firavi și neputincioși cum suntem, răzbunarea Sa inexorabilă cu moartea și cu iadul, ca fatalități și scop final al creaturilor create cu atâta exuberanță din lut.  Dumnezeu a ales această variantă mizerabilă a pedepsei cu moartea contra ființelor create ; apoi, cu iadul. E de neînțeles, e trist și incredibil cum a putut să-L rabde inima pe Domnul asemenea irațională sentință la moarte a creaturilor, sau la viață care înseamnă o moarte perfidă cu efect întârziat, e trist dar e adevărat cum a putut Dumnezeu să dispună așa ceva. Nu mă interesează că dacă am fi veșnici și fericiți pe pământ, Raiul din Cer s-ar depopula și n-ar mai avea căutare devenind o locație fără sens și utilitate și nu mă interesează că înmulțindu-ne atât de mult s-ar umple pământul de oameni și n-am avea loc să trăim toți. Un Dumnezeu al atotputerniciei,  responsabilității și creativității avea competența, previziunea și predictibilitatea să ne ofere toate cele de ajuns tuturor celor ce ne-a creat oricât de mulți am fi fost, punându-ne să trăim în infinitul univers pe nenumărate planete prospere care să îndepărteze din gândurile oamenilor visul de salvare într-o lume iluzorie și reparatorie de apoi, transcendentă și nepractică și atât de târzie, a Raiului. Puteau exista planete în univers căcălău și suficiente ca în ele să ne simțim aidoma ca în Rai, locuri întotdeauna mai multe la număr, mai mirifice și mai dotate și utilate decât speranțele și imaginația vizionară a tuturor oamenilor de pe pământ care-au fost și vor fi vreodată, lumi întotdeauna mai dotate, utilate și pregătite a deservi și oferi resursele, confortul și fericirea umanității decât puteau spera și visa oamenii vreodată în Cer, planete pe care să le facă Dumnezeu locuibile și potrivite tocmai de dragul nostru al oamenilor oricât de mulți am fi fost căci Dumnezeu când ne-a creat ne-a creat bucuros și exuberant și n-a scontat că vom fi prea mulți, vom muri de foame și vom fi refugiați de război fugind din calea răului doar pentru ca într-o zi să facem și noi alt rău acolo unde ne-am aciuat și am primit găzduire. Dumnezeu ne-a făcut încrezător și optimist că vom fi fericiți și o vom duce bine. Aceasta tocmai fiindcă Lui Dumnezeu i-a venit în singurătatea și neantul universului ideea bună și nobilă să ne facă iar ideea Lui primordială a fost bună. Ce s-a stricat între timp de am ieșit noi răi și nenorociți ai sorții nu putem înțelege și tot înspre tăcerea vinovată a Lui Dumnezeu căşunăm și privim siderați cu o neîmpăcată nedumerire. Dacă știa cât rău va face lumii Sale Dumnezeu ar fi putut să stea degeaba și într-o zi să nu se mai apuce hotărât să facă ceva, oamenii și lumea pe care absolut sigur putea s-o facă fericită și putea în idee să dea o replică exemplară oricărei provocări i s-ar fi ivit în cale în legătură cu starea și rostul creării lumilor din univers, lesne având orice competență, ambiție și abilitate cosmică oriunde te-ai duce cu gândul a-i cere și aștepta de la El, de la un Creator. Nu stă în picioare realitatea tristă a ruinei unei lumi care să fi fost la origine creată de un Creator. În definitiv în talentul și competența Sa Dumnezeu ne putea face infailibil fericiți și ne putea da la toți orice, evitând redundanța inutilă a Raiului,  împroprietărindu-ne pe fiecare cu câte o planetă, să avem micul nostru Rai, noi și cei dragi nouă ca să nu deranjăm pe nimeni, să avem autobuze zburătoare cu care să ne mai vizităm prietenii și rudele de pe alte planete, totul uite-aşa că ar fi vrut mușchii Lui Dumnezeu să se ambiționeze a ne crea Raiul pe pământ, și a ne oferi o soartă cu adevărat dumnezeiască ce nu L-ar fi costat nimic în plus în actul Său creator. Dumnezeu a preferat însă să ne înghesuie pe toți pe un singur pământ pe care nu mai avem loc, de trebuie să ni-l furăm unii altora și să ne dăm în cap unii altora să ne furăm tot ce produce acest pământ, cei puțini și bogați să fure tot iar cei mulți și săraci să rămână cu resturile iar drept compensare pentru ei să ofere Dumnezeu o lume reparatorie în Cer, în lumea celor drepți, adică nicăieri ; astfel e de neînțeles cum de n-a scontat și oprit Dumnezeu acest neajuns ; ba mai mult, ne-a făcut muritori ca atunci când murim să poată spune afabil și ceremonios, solemn, exuberant și mulțumit de legile-i divine că ceea ce-i făcut din pământ, în pământ trebuie să ajungă... Pentru ce și de ce asemenea mizerie și stupizenie conceptuală aruncată discreționar pe capul unor creaturi care sunt oamenii...? Este culmea absurdului și manipulării de către Creator care și-a împilat propria creație, specia umană creată, într-un tratament ciocoiesc, despotic și barbar îmbătându-i pe toți cu basmul chior și pueril al unei alte vieți mai bune după moarte sau după o viață de rahat numai de Dumnezeu nefiind verosimil a fi creată în așa hal ! Dacă ai murit, logic trebuie să vezi evidența că mort rămâi pe vecie, atât numai că Dumnezeu nu vrea să recunoască această fatalitate și neajuns pentru oameni povățuindu-ne să privim moartea ca pe o binefacere și un reviriment, o rampă de lansare și o condiție a accederii și lansării la fericirea insipidă și inconceptibilă a Raiului, unde vom face o competiție și un duel insolent cu însuși universul și infinitul, noi cei făcuți din lut de oale și ulcele și nu din raze de soare cum e Dumnezeu. Această speranță a noastră de a rezista timpului în arealul comod al Raiului nu e numai o formă de confort moral a omului dar o formă încăpățânată a noastră de autoterapie contra alienării constatând că nu e nici urmă de Dumnezeu și Rai în tot cerul. Toți am vrea să degustăm dulceața Raiului dar se pare că întâi trebuie să mori în savoarea amară a chinurilor cancerului ori infarctelor miocardice pentru asta. Și nimeni nu vrea să experimenteze în avans și demonstrativ această dulceață a Raiului și să moară voluntar pentru asta, cu toții ținând cu dinții încă de orice zi amărâtă a hârbului vieții și durerilor ei. Pentru că nu se poate muri odată ce ești și conștientizezi că ești om, asta trebuia s-o afle și Dumnezeu de-atâta timp odată ce s-a instalat cu şorțul și mânecile suflecate la roata olarului și ne-a făcut din lut, și a pus o minte și o inimă în noi toți, și nu poți intra în pământ atât de simplu, mizerabil și categoric cu inima ce-o avem în piept de-a prins aripi, după cum vrea oricine s-ar da drept Creator și după cum spune orice religie totalitară care îi cântă în strună. Această alegație și vis urât al religiei care susține și întreține într-o liturgică meticulozitate și erudiție soarta mizerabilă pe care o avem și trebuie blazați s-o suportăm așa ca să nutrim ca Iov speranțe într-o altă lume mai bună și reparatorie din Cer, se vede de la o poștă că e o minciună și o dezgustătoare manipulare și nici un Dumnezeu al geniului și responsabilității din univers nu se compromitea a livra exclusivist, dictatorial și satrapic oamenilor această crudă ursire a unei sorți de rahat căci odată pentru totdeauna oamenii au prins cu mințile și inimile lor a vedea cât de minunată e și poate fi lumea și cât de veșnici pot fi ei, veșnici și fericiți la propriu, abandonând de bun simț speculația și minciuna jenantă a lumii celeilalte...! Oare nu mai logic și normal suntem determinați a crede că toată mizeria existențială în care trăim nu e decât rezultatul clar al hazardului, al legii dezordinii universale a entropiei, a întâmplării pure, evoluției libere și goale de existența oricărui Dumnezeu imposibil de conceput și încadrat a fi gestionarul fără viziune și fără inimă, responsabil al datelor concrete ale realității noastre triste, nude și disperate ? Dacă universul a oferit oamenilor posibilitatea acestei ipostaze a gândirii umane analitice care ajunge cu lupa la însăși posibilitatea de a nu-i găsi Lui Dumnezeu nici o scuză, nici un rost și nici o rațiune față cu efectele catastrofale care au venit ca un val tsunami odată cu experimentul Lui creaționist eșuat, înseamnă că ceva nu-i curat în univers cu Dumnezeu și cu rostul Său și avem dreptul să protestăm la porțile Raiului, să batem întâi cuminți, apoi să aruncăm cu pietre și cu ouă să vedem de e cineva acolo ori sunt numai lilieci, pânze de păianjen milenare, iluzii și fantome antice expirate.