A MURI ȘI A ÎNVIA, CE OFENSĂ ADUSĂ NU ȘTIM DE CINE INTELIGENȚEI

A MURI ȘI A ÎNVIA, CE OFENSĂ ADUSĂ NU ȘTIM DE CINE INTELIGENȚEI UMANE !

  Iacă, n-am avut ce face și trăgând capacul de la fântâna părăsită v-am lăsat să priviți în jos la optzeci de metri, să aruncați cu pietricele, să vedeți în acel abis ce clipoceşte, mostre din puțul gândirii mele. Am ajuns la faza în care mă distrez scontând cât vă vor intriga și deruta ideile mele și ambiția mea de a zgâlțâi veșnicia și cerul să vedem ce cade și ce mai este pe-acolo. Sunt un căutător extrem. E inutil să mai căutați și voi când am găsit eu atâtea ce am să vă spun, atâtea peripeții pe unde am fost...
                      
                        1)

Ce dar sublim și rar este inteligența în regnul animal ! Când îți dai seama că ai inteligență dar nu ești decât un animal, te simți destul de deprimat și confuz... Nu suntem și noi oamenii tot animale ? Biologic și anatomic nu suntem similari animalelor ? La fel suntem făcuți, prin împerecherea unui mascul care are erecție și spermă și a unei femele care are ovule și călduri, căreia noi îi zicem femeie ; la fel facem și noi urmași, prin împerecherea și copularea căreia noi îi zicem dragoste, amor sau sex, iar pentru animale folosim termenul de goană sau montă. La fel sugem lapte din țâțe ca și animalele cât suntem mici și te miri, cum naiba maimuțele au țâțele pe piept ca și femeile ?! Ca să ajungem să sugem acel lapte, câtă preocupare pentru părinții noștri de-a se împreuna ! Nu am apărut noi astfel dintr-o pură preocupare motivațională a beneficiului orgasmic, luând startul în viață, atât de prozaic și zoologic sub formă de mormoloci microscopici ? Nu am apărut noi datorită ambiției tatălui nostru de-a ne expulza din el pentru că i se umflau boaşele, și vigorii unor cozi de spermatozoizi impersonali ce am fost aruncați într-un aparat genital unde am început să luăm startul și să luptăm cu greutățile vieții ? Ar fi fain și distractiv să avem fiecare nu numai o poză cu noi în curul gol în calitate de bebeluș în pătuț, dar o poză sau un film cu noi, dând din cozi prin vagin, ca să vedem cât de "nerușinat" am început și unde am ajuns... Oricum, Dumnezeu nu putea face nimic în privința noastră, nu putea să ne inventeze fără ca părinții noștri să facă prostii ! Ce interes alert pentru sex, pentru hrană și pentru somn la tot regnul animal ! Deci animale suntem în primul rând și mai apoi vorbim despre diferențele ce ne definesc a fi oameni. Detaliile nu ne interesează când vrei să vezi esența prin care vezi atât de evident cum în chestiuni generale te asemeni atât de similar și zoologic unui animal. Căci animale fiind, la fel mâncăm și apoi defecăm, și pute al dracului, la fel ca la animale, la fel ne doare carnea, la fel ne îmbolnăvim și murim ; câinii mor de răpciugă, noi murim de inimă rea că ne-a umplut psoriazisul și nu mai putem fi mângâiați și iubiți niciodată. Singura diferență între noi și bestii e că noi suntem, unii din noi bestii umane dar ne îngrijim ca să nu puțim ca ele și facem tot ce fac animalele dar într-un mod foarte civilizat și estetic, calculat, omenește, căci unii oameni omoară perfid creându-şi alibiuri, avocații te pot scoate basma curată chiar dacă ești plin de sânge pe mâini, datorită unor chichițe avocățeşti, totul doar datorită inteligenței căci doar oamenii spre deosebire de animale au inteligență și ea e un dar dat nouă de Dumnezeu, de cine altcineva credeți ?

                       2)

  O, ce dar e inteligența prin care am aflat citind cărțile sfinte că vom muri și vom învia ! Cât ne salvează inteligența să știm că nu vom muri detot ca animalele ci vom scăpa, cândva, undeva, într-un colț de univers sub formă de suflet, stând la taclale cu eternitatea, ridiculizând-o, provocând-o la table sau la skandenberg ! A muri nu este îngrijorător pentru noi pentru că știm că vom învia, sau cel puțin așa ni se spune pentru liniștea noastră. Numai animalele mor definitiv. Pentru liniștea noastră, pentru om mai e o șansă și astfel a muri nu mai e o problemă căci e sinonim cu a învia. Speranța aceasta îți salvează paliativ mintea și inima de a o lua razna ; căci credința și speranța în Dumnezeu e cel mai tare și mai naturist medicament psihiatric cu efect placebo garantat. Cu toate astea, plini de Dumnezeu și de efectele acestui medicament nimeni nu mai are acuitatea de a vedea că a învia într-o lume din Cer prin care încăpățânat și bolnav de dependența numită credință îți recuperezi postum personalitatea și hârbul efemerității tale pe lumea cealaltă, este o ofensă adusă nu știm de cine inteligenței umane a omului care ești acum. Ești inteligent ? Raționezi ? Și ce dacă ? Nu simți că cineva îți dă o palmă peste gânduri și peste inimă când cu inteligența simți și scontezi că trebuie să mori, și niciodată nu vei ști ziua, și totdeauna vei fi nepregătit, cu atâtea lucruri începute și neterminate, cu atâtea senzații și experiențe netrăite, cu atâtea lucruri ce mai aveai de făcut și nu le-ai făcut pentru că moartea ți-a pus mâna în gât și te-a oprit din orice preocupare sugrumându-te ? Cu inteligența pusă de Dumnezeu în capul unor creaturi numite oameni care trebuie să-şi predea inteligența când mor lăsând-o supusă violului morții, nu e ceva curat la mijloc. Cu un om creat de Dumnezeu care trebuie să moară și care nu este din startul genezei veșnic și fericit ca și Creatorul care se declară Tată, cu un om astfel chinuit și nescutit de mizeriile și disconfortul experienței prealabile a existenței terestre, Lui Dumnezeu nu prea i-a ieșit proiectul. La o adică tot atât de lesne i-ar fi fost Lui Dumnezeu să ne creeze nemuritori și fericiți într-o lume concretă a evidenței terestre, și nu una abstractă a închipuirii paradisiace. Putea Dumnezeu foarte bine dacă tot ne-a dat darul și harul vieții, să ne dea un dar mai cu noroc și să elimine redundanța tardivă a dependenței noastre de speranța paradisiacă, printr-un singur click pe care nu l-a dat ; căci Dumnezeu a preferat din start să ne alunge din Rai, drept pedeapsă, să trăim pe pământ, în necazuri, mizerii și drame, iar mântuirea, deci satisfacția, fericirea, înțelesul și bucuria vieții să ni le dea doar în Cer și doar la cerere, în altă viață, nu în cea directă și evidentă cu care ne-a pricopsit și ne-a scos din neant unde stăteam atât de liniștiți și impersonali. Astfel, după o întreagă aventură neagră a vieții, începând dintr-o gaură neagră numită vagin și sfârșind într-o gaură neagră numită mormânt, cu atâtea drame, mizerii și lipsuri, s-a îndurat Creatorul nostru în sfârșit să ne mângâie sufletul zdrumicat de durerile vieții doar trecându-l prin sita morții cum treci o roșie prin mașina de făcut suc de roșii, boasca, semințele și pielițele trebuind aruncate, cum ne aruncă Dumnezeu hoitul în sicriu și ni-l bagă în pământ ; unde altundeva să scape Dumnezeu de noi și de zgura cadavrelor noastre inutile ? Trăind astfel cu sentimentul morții în sân și cu sentimentul vieții veșnice în cap, în adunătura aceea complicată și întâmplătoare de materie numită creier, simțurile îți sunt torturate de lunga așteptare a unei fericiri indefinite în Cer ; dar dacă nu ai nimic mai bun de făcut, dezarmat de viață și de dramele ei, cum poți să nu crezi într-o atât de irezistibilă tentație a fericirii de pe lumea cealaltă unde Dumnezeu îți pregătește salonul de terapie intensivă, linia venoasă, aparatele unde vei fi conectat, vei fi reanimat, te vei recupera și vei fi fericit, și nu oricum, ci chiar veșnic de fericit, despăgubit de accidentul și cacealmaua vieții și crima morții prin care suntem suprimați fiecare când ne vine rândul, fiind strânși de gât de ceva când ne asfixiem și murim fiecare dând ochii peste cap și căscând gura repetat ca un pește scos din apă ? Iată, pentru clipa morții, pentru această agonie și viol al morții ce-l trăim cu toții în ultima zi, suntem despăgubiți de Dumnezeu cu promisiunea că ne vom întâlni în Cer. Dar până atunci, până la întâlnirea sufletului nostru cu Dumnezeu, cum putem să trăim cu atâta clocot în sânge, cu atâtea lacrimi pe obraz, cu atâtea lacrimi căzute sau care stau să cadă, cu atâta sânge vărsat sau care stă să se verse ? Până la întâlnirea noastră cu Dumnezeu, ceva se strică în mintea noastră și cum putem să ascundem că suntem niște nebuni nedeclarați care datorită psihiatricului prognostic al scârbei de mizeriile vieții ne îmbătăm de dulcea euforie a speranței eternului sejur în Rai care ne e promis ?

                      3)

  Nu avem unde să evadăm între scârbele vieții și speranțele Raiului. Suntem obligați și condamnați de Dumnezeu într-un perpetum mobile când la viață, când la moarte, apoi iar la viață în Cer și cine știe la ce nouă moarte pe-acolo... Unii din noi ne îndulcim cu posibilitățile învierilor și reîncarnărilor succesive, bou, vacă sau cal, ori pisică de rasă, dezamăgiți de ipostaza catastrofală trupească sub care ni s-a oferit viața, crezând că poți visa că dacă în viața asta ai trăit o veritabilă dramă, îți poți alege de pe galantar ca la supermarket cu ajutorul Lui Dumnezeu o altă viață și o altă reîncarnare ! Cât de stupid să te mângâi cu aceste visuri ! Câți ar rezista să constate că pentru fiecare înviere trebuie să plătim cu o moarte, deci cum ai rezista să constați că trebuie să mori nu numai odată, ci de atâtea ori pentru atâtea învieri și șanse la existență ? Nici măcar pentru o singură înviere de pe lumea cealaltă parcă nu ne vine să murim atât de lesne și ținem la zdreanța noastră de viață ca la un odor, cu toate că această firavă viață este rampa de lansare și de întoarcere către neantul din care am ieșit, către abisul neființei pe care noi l-am poreclit viață viitoare îmbolnăviți psihic de greutățile și vertijurile vieții cu boala numită Dumnezeu.  Deocamdată trăim pe pământ într-un oarecare echilibru și normalitate. Dar putem vorbi de o stare normală a omului viu ?... Voi cum credeți ? După părerea voastră, care e starea normală a noastră, a viețaşilor ? Nu simțiți că starea normală a omului este starea de boală, de moarte, de declin și distrugere inexorabilă ? Nu simțiți că totul este catastrofă, haos și distrugere în univers ? Nu vedeți că nimic nu e în siguranță, în confort,  ordonat, armonic, în simetrie și echilibru stabil ? Doar în Rai vei constata aceste echilibre și fericiri posibile doar în supranatural ! În natura noastră oricând un cutremur îți poate dărâma casa și te omoară, oricând o mașină te poate călca pe trecerea de pietoni ; nimic nu e sigur, chiar și îndoiala e îndoielnică ; ramurile copacilor cresc alandala, iarba așijderi, norii pe cer aleargă în forme diverse, întâmplătoare, se nasc și mor în boare sau în potoape luând case, grajduri și cotinețe cu ele ; stelele și galaxiile mor ele însele în apocaliptice explozii și dezastre cosmice ; cum ar putea omul să facă excepție de la declinul și distrugerea inexorabilă și să nu piară cum toate pier, având însă dibacea stratagemă a automințirii salvării paradisiace postume ? Extraordinar cum se salvează omul de la eșec și catastrofă, invocând un Dumnezeu salvator, asemeni lui la chip și înfățișare ! Cum vrea să reziste omul universului, galaxiilor, supernovelor, morții ? Ce tupeu fantastic să eludezi timpul și legile fizicii și biologiei și să nu mai mori stăpânind eternitatea, violând-o, având-o la degetul mic, păcălind-o să moară de ciudă că îi sufli în ceafă în calitate de suflet etern parvenit în Rai, zburând fericit în acel areal ca un fluture în grădină, între sfinți și Dumnezeu !

                      4)

  Ar trebui totuși să fim mândri că putem muri într-o zi, că putem să scăpăm de noi și de batjocura la care suntem supuși de existență să rezistăm între atâtea provocări, dezastre și drame ce ne înconjoară. Ar trebui să fim mândri că putem să scăpăm de toate aceste barbarii ce vin la pachet cu viața, să dispărem, să ne lăsăm virușii și bolile să moară de foame și necaz, să răposăm, chiar dacă nu oricum, ci putred de bolnavi, atunci când nu murim în accidente stupide și nefericite, experimentând astfel în sfârșit pentru curiozitatea noastră privată cea mai tulburătoare și eroică, ultimă senzație de neagră și completă voluptate a suferinței, moartea de care toți se tem. Cum am putea să facem din moarte totuși o bucurie, văzând cum Dumnezeu ne așteaptă în Cer să ne ofere acea pace la care am visat o viață ? Cum am putea să nu ne mai temem de moartea care, în marea-i și Sfânta genialitate și bunătate Dumnezeu ne-a hărăzit-o tuturor dintr-o necesitate a firii numai de El știută pe care nu a putut-o evita în univers în procesul tehnologic al Creațiunii Sale și ne-a dat-o și nouă, copiilor Lui iubiți pe cap, nu numai lighioanelor ? Cu capul plin de Rai și de credință, totuși nu putem ascunde că omul care moare, e prin excelență un adevărat erou, un erou fără voie, dar pe care Dumnezeu are grijă să-l onoreze implacabil cu acest blazon al morții, al declinului absolut pe care îl poate experimenta o entitate, organică sau nu, în imensitatea acestui rece și negru univers. Și sorii dispar, și galaxiile, planetele, extratereștrii și tot, indiferent ce-ar fi și unde-ar fi. Căci pentru toată materia acestui univers starea normală prin eternitatea ei e starea de dispariție, de explozie și dezagregare în elementele componente. Însă nici o supernovă, fiind explozia și dispariția unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastră, a oricărui om viu, cu dispariția noastră de un dramatism și complexitate inegalabile în univers. Un șoarece care moare înecat în butoiul cu varză murată are o moarte mai complexă și plină de conținut și dramatism decât explozia unei întregi galaxii care n-a trăit niciodată, care a existat dar n-a avut viață și inteligență. Căci inteligența care moare capătă și are ceva nobil pe scara valorilor nobile în univers, iar șoarecele care moare are un blazon de noblețe și eroism, drama morții sale e o nedreptate pentru că șoarecele are un dram de inteligență, de gândire, de intuiție, spre deosebire de orice galaxie și stea care în sine sunt proaste, nu știu de ele, nici că sunt, nici că n-or mai fi. Căci noi știm că murim, știm dinainte ce ni se va întâmpla, nici o planetă nu știe că va fi lovită într-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi știm că murim și că suferim pentru asta iar prin această lege a naturii trăim cea mai cumplită strepezeală a simțurilor grație cadoului otrăvit ce ni l-a dăruit Dumnezeu : conștiința de sine, liberul arbitru și inteligența care sondând în abisul gândirii a ajuns în fundătura inevitabilă a scontării sfârșitului și expirării. Un Creator al lumii care a înzestrat creaturile cu inteligență iar inteligența a ajuns să prevadă disconfortul sfârșitului, e un Creator cinic, rece, insensibil, inuman, care nu a prevăzut inconvenientul inteligenței care descoperă vicisitudinea morții. Dacă era o plăcere și un lucru corect a muri, Dumnezeu alegea El însuși să moară, ca să ne învețe și pe noi să murim, cum ne-a învățat atâtea ! Ori Dumnezeu nu ne-a învățat cum să murim ca dovadă că suntem geloși pe Dumnezeu că a ales doar pentru sine privilegiul, beneficiul și satisfacția vieții veșnice, îndurându-se să ne dea și nouă umila noastră veșnicie doar în abstract, după sfânta moarte, în Cer, unde altundeva ?, printre duhuri și iluzii alimentate de inteligența noastră vizionară. Doar viziunea și visul unui Rai care ne așteaptă cu plăcinte și recuperarea eu-lui nostru răpus de moarte mai poate calma psihoza inteligenței care scontează disconfortul morții concrete liberă de orice iluzie a învierii și resuscitării. Știm că ne vom îmbolnăvi și vom muri și orice formă ar avea bucuria sărmanei noastre vieți, ea ne e urzicată de scontarea mizerabilului sfârșit în care naufragiem irecuperabil și abrupt când nici nu ne așteptam, neputând trăi această decădere decât cu o inerentă scârbă de neîmpăcat față de moartea ca datorie creștinească.

                        5)

  Avem în minte valori în care credem. Simțăminte de netăgăduit avem în inimă și nu putem lua nimic cu noi când murim, nu putem lua infinitul sentimentelor noastre, gândurile, toate își întrerup brusc funcționarea și temeiul, în pielea goală și spălați pe creier ne ducem în Rai, și tatuajele ni se șterg,  nu putem conserva nimic, nici un gând, nici un sentiment, nici o amintire,  totul în noi la plecarea în Rai se întrerupe brusc oricât de bine și frumos ar funcționa, ca un motor de mașină făcut zob de circumstanța rece și hâdă a unui accident inopinat și nefericit. Acul vitezometrului inimii noastre întotdeauna va indica viteza maximă după accidentul nefericit al morții, oricum, pe toți ne surprinde moartea și radarul Cerului cu viteza legală a inimii depășită, tot ce-a fost frumos în noi se volatilizează abrupt și nu putem pune o încheiere și o remizare a eului nostru oricât Rai recuperator am visa, fără dezagreabila percepție că suntem cumva furați la drumul mare atunci când murim, că ni se întâmplă o nedreptate, ca o pană de curent într-un cinematograf, în protestele inutile ale spectatorilor. Și ni se dă imediat și explicația : am păcătuit prea mult sau că toți avem această datorie creștinească să ne dăm într-o zi obștescul sfârșit și la naiba cu atâtea explicații care irită și plictisesc pe Dumnezeu : trebuie să murim și basta și să intrăm în legalitatea poruncilor divine care au spus că din pământ am fost făcuți și trebuie să ne facem una cu pământul ! Cu toate ființele a fost Dumnezeu generos făcându-le să nu știe de sinea lor, de viața și de moartea lor și să nu se precipite de aceste griji, mai puțin cu noi oamenii cărora ne-a dat tristețea insolubilă a conștiinței de sine, implicit a sentimentului morții ca soluție sine qua non pentru lungul nasului nostru, soluție hotărâtă tranșant de Domnul nostru bun și milostiv. Și mai erau un milion de soluții mai elegante și umane pentru noi pe care Domnul n-a catadicsit să le scoată de pe stoc din magazia universului pentru noi și cu care Domnul n-a binevoit să ne onoreze în plenipotențiara-i competență. Măcar să nu fi știut că murim, ca porcii și găinile, ca vitele din abator rumegând paiele aruncate dinainte, și tot am fi fost mai fericiți. Otrava percepției morții ca datorie creștinească lucrează și pustieşte în noi sentimentul liniștit al vieții, angoasa unei boli care ne va răpune în groaznice dureri ne face irespirabilă viața și improprie orice bucurie a ei. Privim spitalele, azilele și cimitirele cu ură și silă când conștientizăm că acestea sunt viitorul nostru, ultima haltă înainte de neant. Oricând dacă am fi soldați geniști și ni s-ar da misiunea să dinamităm spitalele și cimitirele am face-o voluntari și cu plăcere.

                      6)

  Muşcăm din viață ca dintr-un măr plin de viermi și scuipăm în sinea noastră dumicatul dulce și amar de la viermii morții care ni se insinuează în simțuri și percepții cu atâta tupeu și hotărâre. Nu putem trăi deplin de grija și scontarea morții, nu atât a morții cât a chinurilor și agoniei ce-o preced și nu putem muri împăcați fără ciuda și ura că nu ne putem păstra cei doi bănuți ai vieții, ai simțirilor minții și inimii și personalității ce-am avut când știm că la vama morții sufletul nostru va fi lăsat în curul gol, și atât de spălat cu detergent și șampon și pregătit pentru Cer încât toată memoria îi va fi ștearsă, creierul complet spălat, reeşapați și pregătiți complet și exclusiv pentru Rai, pentru nimicul și neverosimilul de pe lumea cealaltă ; deci când murim suntem pur și simplu prădați și furați, violați, și ni se bagă mâna în piept cu japca și ni se ia barbar inima și sufletul odată cu această sărăcie de viață fără a ni se da nici o despăgubire concretă ci doar calmul față de angoasa și neliniștea morții și plătim acest medicament psihiatric numit credință cu doi bănuți ai vieții de chin și boală trebuind să semnăm în alb contractul cu Dumnezeu și polița vieții fericite viitoare și veșnice, aducătoare a fericirii unei existenţe eterogene paradisiace care e cel mai ieftin și demodat cadou dintre infinitele posibilități mai fericite din care Dumnezeu ne-a dezmoştenit definitiv și inexorabil. Doar boală și moarte pentru noi, în schimb fericire eternă și extaz complet pentru duhurile cerului, sfinții, îngerii, serafimii, heruvimii și toți ceilalți aleși ai Domnului cu sânge albastru divin. Noi cei cu sânge roșu și cald trebuie să murim în draci de la Facerea Lumii. Și-a păstrat Domnul viața și sănătatea veșnică doar pentru El și pentru aleșii Săi, mi se pare corect, căci Dumnezeu nu vrea și nu poate să moară, nici eroic, nici laș, nicicum. Dumnezeu nu-şi ia nici un risc al morții cu toate că ar putea muri și învia în fiecare zi ca să ne arate că are dovezi întemeiate să-şi dovedească Atotputernicia și să ne arate că nu-i atât de greu și un capăt de țară să mori. Pentru noi, moartea e un capăt de țară ; pentru Dumnezeu moartea e-un mizilic ; și cu toate astea nu vrea să moară, refuză să moară, ca dovadă că moartea e ceva neplăcut ; atunci nu înțelegem cum iubindu-ne atât de mult ca un Tată din Cer nu ne-a făcut veșnici ca El într-o lume reală, ci ne-a făcut închipuit de veșnici într-o lume virtuală și fantasmagorică din Cer. Proba iubirii părintești a Lui Dumnezeu era viața veșnică oricum, fără Rai și fără iad, speculații ridicole ca să ne abată atenția că chiar El, Dumnezeu a eludat normalitatea în actul Facerii Lumii și a făcut un model precar și trist de lume concretă a actualității, o lume care trebuie să moară privind pe Dumnezeu care impozant și măreț a ales facilitatea egoistă și boierească de a nu muri și suferi niciodată, de a rezista copiilor Lui dați dracului și morții pe bandă rulantă. Ca și conducător suprem al universului Dumnezeu nu poate muri, doar conducătorii noștri vechi mureau eroic și fără frică,  doar Ştefan cel Mare și Mihai Viteazul porneau călare în fruntea oștilor cu paloșul sfârtecand capetele dușmanilor, înfruntând pericolul morții stupide ; boierii de azi care se respectă, împreună cu Dumnezeu, cel mai mare boier al Cerului nevrând să riște grozăvia și mizeria morții dată doar pentru prostime, pentru vulg, pentru proști, pentru noi păcătoșii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trăit atât de dramatic sentimentul morții, și scârba de-a coborî în iad cu moartea pre moarte călcând ; Domnul s-a ținut departe de aceste grozăvii, lăsând cancerul și moartea doar pentru nevolnicii și mujucii de noi, pentru copiii Lui, nevrând ca Mareșal al Cerurilor să coboare în tranșee cu noi oamenii și să mănânce din gamelă ca noi aceeași fasole a vieții cu viermi în zeamă lungă în care cătanele, stăpânii și dușmanii noștri au scuipat înainte și scuipă în draci în tot ce ni se dă să trăim și să mâncăm. Domnul se respectă și niciodată nu va coborî printre noi în tranșeea vieții noastre, în atmosfera noastră toxică și septică a vieții, demonstrând încă odată cât de inutil a fost gestul divin de a face o spărtură în neant și în minciună ca să facă viața și existența de carne a supușilor Săi când El însuși nu e deloc carne și nici altă materie decât abur, fum și închipuire ezoterică și nu vrea să coboare printre noi pe pământ transfigurându-se în carne, în realitate și actualitate preferând să se ascundă nejustificat de noi după neant, după manipulare și legendă,  trimițând la două mii de ani odată printre noi câte un Mântuitor să facă curățenie generală și ordine printre noi, să facă Lui Iisus încă un frate, sau să-L trimită tot pe El ca să nu ni se acrească detot de această viață și să nu-L uităm cumva vreodată și cât de mult ne-a iubit pe noi oamenii de acolo dintre nori și stele, dintr-un Cer neverosimil... Așa că relaxați-vă, oameni buni, fiți mândri că puteți muri într-o zi, bătrâni și bolnavi, ori tineri și cu zile în accidente, e voia Domnului ce trebuie iubită, deci iubiți-o și fiți demni în fața morții și a plutonului de execuție al Lui Dumnezeu. Când se va trage, ridicați-vă pălăria și strigați cu demnitatea unui mareșal Antonescu împușcat de comuniști : "Trăiască poporul român", "Trăiască viața!". Și iubiți-L pe Dumnezeu, că toate hotărârile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atât ne-a dat El în magnifica-i dărnicie de-a  dărui cuiva ceva, viața și odată cu ea "neajunsul de-a ne fi născut". În definitiv Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă și-n traistă, de aceea pentru a suporta totul faceți-vă o dreptate a voastră, cuminte, demnă, cinstită, dar nesupărând pe Domnul, demonstrați-i că ați fi fost demni și capabili să trăiți orice altă soluție v-ar fi dat pentru viață, dar dacă astea vă sunt date, să le respectați cu pioșenie și condescendență față de Domnul căci oricum, dintre toate relele existențiale și cosmice ce ni se puteau întâmpla, boala, necazul, nedreptatea, nefericirea, lacrimile, agonia și moartea sunt cele mai mici... Să demonstrăm Domnului că înainte de-a muri, putem iubi viața până la lacrimi, chiar dacă asta înseamnă că iubim păcatul pentru care plătim cu moartea, trăind printre păcate în starea noastră normală care e starea de moarte, de boală și necaz, și așa cum am văzut pe-o cruce într-un cimitir scris acest citat din Lucian Blaga, știu că și voi simțiți la fel și ziceți în sinea voastră mâhniți ca niște țărani împilați și furați de boier : "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de veșnicia ei...!" Astfel încât moartea veșnică, cât și viața veșnică nu sunt decât același lucru, două formulări pleonastice și lipsite de sens. Și de aceea furați de viață, simțim că a muri și a învia este o ofensă pe față adusă nu știm de cine inteligenței umane.