ORGANUL CREDINȚEI ( REACTUALIZAT)

49) ORGANUL CREDINȚEI
 
  Atâtea organe a pus Dumnezeu în trupul omului și toate le-a pus bine, cu rost și cu folos. Toate lucrează în noi singure, independent de știința noastră, noi putem dormi și inima bate, creierul lucrează, noi putem trăi și ne trezim dimineața odihniți, neavând habar de câte tone de sânge ne-a pompat harnica inimă prin artere și prin venele de irigare a tumorilor ca să ne garanteze că ne mai trezim dimineața sănătoși să mai putem păcătui încă o zi. Toate organele puse de Domnul în noi sunt bune și cu folos. Ba încă avem și organe pereche, în caz că se întâmplă ceva cu unul : Din doi ochi, îți mai rămâne unul să vezi în continuare dacă îți scoți unul într-o sârmă ghimpată dintr-un gard dintr-o livadă de cireșe unde-ai fost la furat. Ai două nări, îți mai rămâne una bună de respirat dacă cealaltă e-nfundată de răceală și e-nchis la farmacie duminica după sfânta liturghie să-ți iei un bixtonim. Evident că-ți mai rămâne o ureche de auzit dacă una ți s-a înfundat cu ceară și nu mai auzi, ai băgat un bețișor să desfunzi și mai rău ai făcut, spărgându-ți timpanul. Îți mai rămâne o mână dacă una ți se taie când te-au prins la furat. Ca să nu mai amintim că mai poți face copii cu un singur testicul sau ovar, procreerea fiind astfel garantată de Domnul. Ca să nu mai vorbesc că mai poți merge într-un picior cu o cârjă dacă ți-a tăiat trenul un picior, ori mai poți mânca cu o mână de lemn dacă ți le-au tăiat pe amândouă când iar te-au prins la furat. Sugarul mai are un sân să sugă dacă unul e sec sau i l-au tăiat mamei când a făcut cancer de sân... Ce naibii...? Nu vedeți cât de genial a lucrat Dumnezeu pentru om și cât de generos a fost...? DE CE NUMAI O SINGURĂ INIMĂ...? Chiar și ficatul are doi lobi și se regenerează... Dar pentru toate noroacele amintite mai sus la om, o singură inimă parcă nu se potrivește cu planul măreț al creației omului, e inadmisibil de puțin... Chiar și creierul are doi lobi, dacă se strică unul, rămâi măcar tâmpit și trăiești în fericirea autismului cu celălalt lob de creier... Dar o singură inimă mi se pare suspect de puțin și nepotrivit cu genialitatea lui Dumnezeu în întocmirea organelor omului. E cu neputință să nu fi prevăzut Dumnezeu că nu poți trăi cu o singură inimă bolnavă de cardiopatie ischemică sau măcar un suflu sistolic, ceva. E cu neputință să faci un anevrism de aortă și să nu fi prevăzut Dumnezeu o supapă de sens unic care să blocheze hemoragia și să dirijeze sângele printr-un by-pass către cealaltă aortă de la cealaltă inimă... Un singur lucru s-a zgârcit Dumnezeu cu noi : S-a zgârcit să ne pună în piept două inimi ca să-și desăvârșească lucrarea cu omul... O inimă să fie pentru pulsat sânge, iar o inimă să fie organul credinței. Organul credinței care să bată pentru Dumnezeu și căreia să nu-i simți bătăile și să nu știi că ești credincios și bun pentru Dumnezeu și Rai, acest lucru fiind garantat prin bătăile celei de-a doua inimi, organul credinței, care să bată singură și în somn, la fel cu cealaltă pereche... Cu două inimi în piept problema mântuirii ar fi fost garantată... Și astfel accederea în Rai ar fi fost o formalitate. Numai când ai fi făcut stop cardiac la organul credinței ar fi trebuit să intervină preoții, cu tămâie, exorcizări și cădelniți ca să te pomenească și resusciteze cu acatiste înaintea Domnului... Astfel,  dacă mai aveam o inimă în piept care să fie organ anatomic al credinței și câtă vreme acea inimă bătea regulat, preoții nu mai aveau ce face. Am fi fost credincioși, evlavioși, buni și drepți prin definiție. Nu mai aveam nevoie să pierdem timpul prin biserici și catedrale căci Îl preamăream pe Dumnezeu nemijlocit din inima noastră cea de-a doua a credinței, iar efortul nostru fizic, energia folosită să ne rugăm și banii dați pe finanțarea bisericilor și mănăstirilor le-am fi folosit ca să finanțăm spitale și clinici de cardiologie ca să ne reparăm cele două inimi din piept : inima pentru corpul nostru cu sânge roșu și inima pentru Dumnezeu cu sânge roz sau albastru ca al regilor, când Dumnezeu e Rege al regilor și Împărat al împăraților și are sânge albastru princiar, nu roșu și leucemic ca al nostru. Și doar ne spusese că ne e tată iar noi, copii Lui... Am crezut că suntem copiii Lui de sânge dar suntem doar de suflet. Atâta caută Dumnezeu la noi, doar un suflet, un abur volatil, nu sângele și o inimă bolnavă pusă cu zgârcenie în pieptul nostru în actul Creației. O altă inimă de 350 de grame, mai mică și amărâtă acolo nu mai încăpea în pieptul omului alături de cealaltă...? O inimă prin care să te rogi specializat către Domnul iar El să știe prin asta că ești garantat al Lui...? O inimă a credinței care s-o strunească și oprească pe cealaltă a pasiunii și plăcerii a păcătui și a o încuraja prin virtuțile ei specializat religioase să iubească și ea pe Domnul... Două inimi în slujba Lui Dumnezeu în piept, una mai credincioasă decât alta, asta trebuia să avem, și iadul nu mai exista, se închidea și se tăia la fier vechi din lipsă de activitate și comenzi. E exclus să gândești că a oferit Satan șpagă Domnului să nu le-nchidă fabrica de chinuri, când omul ar fi avut o inimă în plus ca organ al credinței. Satan s-a liniștit când a văzut că Dumnezeu deliberat n-a mai pus omului o inimă în plus. Prin asta, și industria iadului a început să aibă de treabă, dracii, și ei salarii bunicele, grevele din iad evitate, Dumnezeu liniștit, iar aglomerația din Rai, evitată și ea... Căci în Rai nu e loc de buluceală și înghesuială ca la omorul pentru puparea moaștelor... În Rai e liniște și ordine, pace, regulă, lege. Un singur om în plus sau în minus în populația și organigrama Raiului ar fi stricat echilibrul și liniștea în Rai. Selecția naturală și curățenia în Rai a fost asigurată cu ajutor divin. Om fi noi păcătoși dar nu toți neica nimeni merităm și trebuie să spurcăm Raiul cu balele credincioșiei noastre. Și atunci Dumnezeu ne-a pus la toți doar o singură inimă în piept. Nu că a vrut... A fost nevoit... Bine lucru practic gândit și făcut de Dumnezeu oamenilor, trebuie să recunosc, să aibă oamenii credință fără un organ al credinței în piept, în cap, în burtă undeva... Cu o singură inimioară de 350 de grame, micuță și bolnavă de cardiopatie ischemică noi lăsăm din viața noastră și îi dedicăm Domnului cealaltă jumătate. Asta face ca sângele pentru corpul nostru să se împuțineze, să ne îmbolnăvim de leucemie și să murim bolnavi de credință și fericiți cu Dumnezeu în brațe și Dumnezeu în brațe cu noi, în cea mai ciudată și alienantă poveste din cele o mie și una de nopți cât maxim mai poți trăi cu un cancer.