TRISTEȚEA UNUI CIREȘ ÎN OCTOMBRIE

XVI) TRISTEȚEA UNUI CIREȘ ÎN OCTOMBRIE

                          1)
 
  Utilitatea practică a religiei e o realitate incontestabilă... Omul religios e mulțumit așa ; și nu concepe să aibă pentru spiritualitatea sa altă atitudine, nereligioasă privată și liberală neînregimentată, de frica lipsei oricărui alt punct de sprijin de nădejde în univers decât religia... Această siguranță contează, siguranța beneficiilor religiei care creează o perfectă autosugestie a binelui și fericirii, sentiment care își face efectul eficace în inima omenească și omul își conservă energia și comoditatea aceasta ca stare moștenită, trăindu-şi cu succes viața religioasă, imaginându-L pe Dumnezeu în primul rând prieten și de aceea neapărat antropomorf, humanoid,  după chipul, asemănarea și simțirile proprii omului care chiar dacă a ajuns cu evoluția morală și socială în secolul XXI, este încă dominat, din cauza moștenirii genetice, deontologice și sociale, de instincte primare și superstiții ce vin din primitivismul preistoric și găsesc în inima omului din toate epocile un bun culcuș. De aceea religia e un calmant pentru inimile înfricoșate ale indivizilor încât omul religios simte nevoia să facă reclamă sentimentului religios ce-l motivează pe el și spune :  "M-am născut în această credință deci ea e cea mai bună și e bine să rămân așa și să determin și iluminez și pe alții să procedeze ca mine" ; și prevăzător cu conservarea acestor resurse interioare, omul, obosit de necunoscutele universului, de tainele și abisurile lui, ale lumii și vieții, consumă cu credință și poftă acest medicament al religiei, ca să nu-i zic direct drog psihedelic, licoare indispensabilă pentru a se dezvolta în fiecare credincios acest vis al evadării benefice în Rai, uzitând experiența acestui sentiment al mântuirii după formule aidoma de practică omenească de tipul : "Eu învăț și voi ști la examen în fața comisiei prezidată de Dumnezeu, tu pierzi timpul prin necredință și vei fi repetent"... Spiritul sălbatic omenesc, egoist, de castă și de haită își arată colții sub cele mai nobile și umane intenții, cum e intenția umană misionaristă și de prozelitism a celor ce se simt mai evoluați și atinși de înaltele virtuți ale religiozității... Mândria religioasă umflă piepturile credincioșilor celor mai vajnici făcându-i prin acest comportament totalitar să acuze în stânga și-n dreapta și să dojenească usturător pe cei ce-ndrăznesc să fie de altă opinie sau credință. "Nu contează ce se-ntâmplă cu tine, repetentule și zăbavnicule necredincios, eu credinciosul tocesc și voi fi promovat, voi înota și voi crește în largul ocean al mântuirii ca un pui de broască țestoasă care se va face mare în oceanul credinței, dintr-un pui mic cât o jumătate de pumn. Iară tu care ești necredincios nu vei mai apuca să vezi Raiul și pe Dumnezeu pentru că păcătos și necredincios cum ești vei fi luat de diavoli și înghițit cum sunt majoritatea puilor de țestoasă înghițiți de păsări până să ajungă din cuibul lor de nisip, la malul oceanului"... Mântuirea astfel, gândul simptomatic la ea, acest vis terapeutic care calmează o omenire este o sublimă taină a credinciosului și se vede astfel că este o morfină bună contra tuturor durerilor lui ; și de altfel există și concepția perfect pertinentă că în locul credinței nu ai ce tranchilizant să-i administrezi omenirii pentru a fi calmă și a subzista experienței de junglă a vieții... Ce pui în locul religiei pentru echilibrul și sănătatea morală și spirituală a bietei omeniri...? Omul simplu și din popor, fără sofisticări de cuget și simțiri dacă nu are religia care-l motivează e distrus și înnebunește. Nimic mai valabil și eficace decât religia și credința ca o calitate curentă a timpului, ca sentimente normale de supuşenie ale ființei biologice umane genetic molipsită de frica ancestrală de tot și de toate, și mai ales de stăpâni imprevizibili și puternici cum este îndeobște și Dumnezeu, El fiind de fapt Stăpânul tuturor stăpânilor și Împăratul tuturor împăraților... Cum să nu ai frică și groază de un stăpân și împărat care are drept de viață și de moarte asupra nimicului ce ești și depozitului de lacrimi și sânge ce stau atât de lesne să curgă din tine în orice zi și în orice clipă ?

                        2)
    
  La ce bună rebeliunea ori scepticismul contra credinței când realmente nu există încă nimic mai bun și eficace pentru gestionarea sentimentului de siguranță a firii slabe și vulnerabile a omului în fața durităților și asperităților vieții...? Mântuirea și subordonarea, înrobirea religioasă de bună voie sunt cele mai bune atitudini umane dintre cele mai precare și false, doctorii amare dar bune... În schimb scepticismul religios chiar dacă te face liber te face un libertin fără soluții practice de fericire în condițiile unei lumi încă dependentă de instincte primare și de nevoia de a se supune autorității discreționare care locuiește și domnește peste noi în Cer undeva departe dar are ochi la spate și vede totul, autoritate numită Dumnezeu. În supuşenia noastră nu avem nici o intenție și putere pentru a-i surmonta și ponderea capriciile represive Împăratului nostru Dumnezeu, și preferăm cuminți să ne supunem obedienți autorității Sale discreționare. Doar astfel omenirea obține cu succes siguranță, liniște și devine calmă moral și social, bucurându-se de hârbul de viață legată cu ață și de titulatura de robi ai Lui Dumnezeu pe care mândri o resimt... Alte soluții de fericire gen Pavel Coruț care propune un Dumnezeu nereligios sunt nobile în idee, perfecte dar inaplicabile semisălbaticei specii umane... Mântuirea de tip mistic religios se prefigurează ca singura soluție practică de tip surogat aplicată alert sub o formă de urgență a urgențelor adecvată pentru terapia unor oameni opriți din evoluția conștiinței raționale din această cauză eminamente religioasă...

                        3)

  Nu știu de nu erau religia și Dumnezeu, ce lume am fi avut ; ori mai bună, ori mai rea. Cu Dumnezeul pe care-L avem, proba timpului a demonstrat că lumea în veci nu poate fi nici mai bună, nici mai rea. Mai rea poate fi, dar mai bună nu. Utopia binelui și fericirii imediate sunt inaplicabile vieții de carne pentru că Dumnezeu nu e o realitate a actualității, a timpului și a spațiului, El e doar o posibilitate a transcendentului, adică a inactualității, de care nu ne leagă decât întâmplătoarea chimie sofisticată a creierului uman care a evoluat spre această dinamică a neuronului de a și-L inventa pe Dumnezeu din moștenirea genetică a strămoșilor din toate timpurile atinși și ei funciar de morbul religiozității, abilitate a creierului pe care nici un alt dobitoc din regnul animal se pare că nu o mai are. Din tot regnul animal, doar omul care a ajuns să vorbească și să scrie, să gândească și mai ales să viseze și să fie vizionar, datorită acestor caracteristici și-a determinat și ascuțit mintea să scoată în actualitatea umană produsul cel mai mirobolant și complex al inteligenței numit Dumnezeu. Cu creierele mustind de Dumnezeu, e incredibil cum nu au reușit oamenii să fie odată pentru totdeauna cum și-L imaginează ei pe Dumnezeu : buni și drepți, morali și perfecți. Din respect pentru Dumnezeu i-am lăsat doar Lui calitățile și virtuțile de-a fi cel mai bun și drept, noi urmărindu-L evlavioși din umbra neființei Sale ; și ca să nu facem o blasfemie și să-i aducem un afront demnității divine, noi oamenii ne-am ponderat calitățile și ambițiile de a fi buni, la fel de buni sau chiar mai buni decât Dumnezeu ; și ce-a ieșit din noi se vede : Am ajuns la capătul posibilităților de a avea o lume mai dreaptă și mai bună, nu putem efectiv să ne facem o viață mai dreaptă și bună, să fim noi înșine mai drepți și mai buni. Soluția pentru fericire și pace nu mai poate să se afle în prezent și în actualitate, ci se află în transcendent, acolo unde ne-am plasat dezideratul și utopia binelui, pe lumea cealaltă în Rai, adică în moarte, adică nicăieri. În mod practic vedem că trebuie moarte și putrezire ca să dobândești efectul de fata morgana al fericirii ulterioare și nu imediate. Nici un animal nu e fericit. Omul ca animal inteligent de ce-ar fi fericit aici și acum, și ce să facă cu o fericire terestră când visul fericirii paradisiace e mult mai tentant și e complet ? Inteligența ne-a încăpățânat ca specie să găsim doar în transcendent și pe lumea cealaltă fericirea, când realitatea fizică obiectivă și actualitatea vieții noastre nu permite această sofisticare și lux al firii propriu uman nu pentru că nu ar fi posibil să facem ceva să fim fericiți aici și acum ci pentru că nu vrem noi asta, vrem conceptual fericirea din Cer, nu concepem Cerul fără de noi acolo profitând și uzitând de experiența credinței noastre și a iubirii de Dumnezeu care ne-au determinat ca indivizi să visăm un Rai, ceva, orice să ajute firii noastre visătoare și gânditoare și să ne îndulcească amarul vieții cu care ne-a urgisit Dumnezeu crezând că face afacerea vieții Lui inventând în acest mod precar lumea și pe om în ea, un iresponsabil visător paradisiac într-o lume terestră care pute de lipsa de acțiune și determinare umană, de lipsa de proiecte hotărâte și amenajări pentru dobândirea binelui și fericirii terestre. Drumul fericirii, binelui și dreptății terestre, este barat de voința și intenția noastră de a plasa exclusiv în Cer aceste virtuți și nestemate ale voinței umane și a ni le rezerva și asigura acolo pentru moarte ; pentru că datorită credinței nu concepem moartea fără ca noi să înviem, concept stupid și nenatural, dar nu contează pentru noi evidența logicii demolatoare a visului paradisiac, toată viața nu facem decât să punem cărămizi și să întărim construcția acestei instituții în care se visează și se perfecționează în noi narcoza credinței că putem rezista morții, ba încă putem fi și fericiți acolo, și nu numai fericiți, ci veșnic fericiți. Nu contează că drumul până la a accede, exulta și profita de fericirea paradisiacă trece prin vama morții, unica furnizoare de mângâieri născute din visul și dezideratul realităților imaginare ale Raiului. În Rai poți fi o valoare, poți fi o excelență, un sfânt. Nu contează că pe pământ ai fost un nimeni. Nu contează că excelența din Rai ne e popularizată printr-o bună manipulare și reclamă a religiei care ne transformă din bestii și criminali de pe pământ în sfinți ingenui în Cer. Nu contează că speculația credinței în Dumnezeu e negată de înseși tarele și defectele de caracter și comportament normale biologic ale omenirii... Religia ne face buni pe toți, hibrizi între bestii și oameni, niciodată mai răi, niciodată mai buni oricâte rugăciuni de îndreptare și pocăință i-am adresa Lui Dumnezeu să ne onoreze cu povața îndreptărilor Sale, lumea în veci fiind și rea și bună, niciodată suficient de rea ca să merite iadul, niciodată suficient de bună ca să merite Raiul, niciodată suficient de luminată ca să abandoneze de principiu această tristă utopie a credinței în elucubrații care nu te fac nici mai rău, nici mai bun, ci un număr oarecare de adăugat la numărul celor rătăciți, hibrizi între ignoranța pură animală și cunoașterea interzisă omului de către Dumnezeu și iată ce-a ieșit din omul religios inventat de Dumnezeu : un om care în primul rând Dumnezeu n-a vrut să fie luminat și să cunoască binele și răul, un om mediocru ca ambiție de inteligență, cu lipsă de determinare și acțiune a-şi gestiona și clădi perfect lumea și viața când omul religios nu este determinat și motivat decât de lumea și viața viitoare, de cea prezentă fugind zicând că este deșertăciune și vânare de vânt.

                        4)

Plasându-şi fericirea, planurile și acțiunile importante și capitale în Cer, omul creat de Dumnezeu practic e un monstru cu capul în Cer și picioarele pe pământ, un nimeni bolnav de atemporalitate, căci credinciosul urăște timpul,  prezentul și viața care aparține timpului prezent, și iubește sfârșitul timpului, adică viața de pe lumea cealaltă care aparține morții sau este o condiție și o funcție stupidă a ei. Transformat într-o mașină care urăște timpul prezent deoarece acest timp este rupt deocamdată de Rai, credinciosul trăiește o viață hibridă între viață și moarte, cu picioarele afundate în greul vieții, și capul în nori euforici dar plăcuți și liniștitori ai credinței. Astfel, pe inima credinciosului nu trebuie să pui prea mare încredere și bază deoarece e ancorată în alte valori decât cele terestre și raționale și astfel credinciosul nu e nici bestie dar nici sfânt ; e ceva între și e influențabil și necredibil, oricând din bestie putându-se transforma în sfânt și din sfânt în bestie, adoptând sau eludând religia, bigotismul sau ateismul, funcție de rezistența moralului său în fața încercărilor vieții. Pendulând între ateism și credință, omul, creația Lui Dumnezeu e un nefericit al sorții văduvit de posibilitatea de a găsi un sens exact și rațional vieții sale pe care din lipsă de soluții și disperare și-o dedică până la urmă credinței, cea mai accesibilă și ușoară cale de a gestiona întâmplarea de a fi și "neajunsul de-a te fi născut" cum scrie Emil Cioran. Așa cum curentul electric face scurtcircuit dacă găsește o cale mai scurtă de a ajunge de la plus la minus, așa și credinciosul, ajungând la concluzia facilă și comodă a bigotismului va spune că a atins esența vieții, motivarea și rostul ei ca să o dedice smerit și pocăit Lui Dumnezeu. Din această transă, credinciosul nu trebuie trezit căci va muri. Cât de rezistent poate fi și moralul unui om încât după deziluzia vieții când degrabă a adoptat credința eliberatoare, să mai aibă putere să trăiască și deziluzia credinței constatând că nu e nici urmă de Dumnezeu în Cer și nici un motiv rațional pentru a fi religios ? Cum ar rezista psihic omul când ar afla că totul, și binele și răul sunt de fapt plusuri sau minusuri ale personalității umane, iadul și Raiul fiind localizate de fapt în inima omului iar religia nefiind decât o chestiune facultativă de tabiet și opțiune pură a omului...? Căci ce-i religia dacă nu un mod artificial și inuman de viață pe care Dumnezeu nu L-a impus în clipa Facerii ? Ci unii dintre semenii noștri în cinismul, ignoranța și șarlatania lor l-au speculat... Astfel, (recenzie din Pavel Coruț) religia s-a născut atunci când primul zdrahon bun de muncă a mai zăbovit de lene într-o dimineață în pat și în această somnoroasă reverie cu ochii în tavan și mațele chiorăind de foame, a visat cu ochii deschiși cum să câștige și el ceva lesne când masa și cămara-i erau goale... Atunci, ajutat de inteligența și perfidia specific umană și fiindcă trăsnea și tuna afară, fiindcă se cutremura pământul ori se întuneca de eclipsă în miezul zilei, evident că acest moment excelent trebuia speculat și atunci de foame zdrahonul a ieșit din cort, și-a pus niște straie și mărgele adecvate și iresponsabil și șarlatan a anunțat ca nebunul la răspântia satului că el poate interveni pe lângă Dumnezeu, că el poate mijloci și negocia cu divinitatea pentru apărarea și miluirea celor ascunși de frică pe sub paturi în ignoranța și naivitatea lor normală. Acest serviciu de mediere între Dumnezeu și oameni s-a plătit ca oricare serviciu ; și de atunci el s-a diversificat, completat și împlinit cu forme originale, erudite și complexe, devenind serviciul religios cu slujitorii săi calificați fețele bisericești, astfel că acești oficianți au favorizat adânc și indestructibil în inima societății sentimentul religios și au revendicat inerent respectul cuvenit lor de către enoriași... Dintre acești clerici, unii sunt chiar oameni deosebit de culți și inteligenți, buni la suflet, morali, cinstiți și sunt pâinea Lui Dumnezeu, ai vrea să-ți fie prieteni ; dar nu-ți pot fi prieteni căci ei cred în prejudecata religioasă a maniheismului care spune : "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați căci cu noi este Dumnezeu și cine nu e cu noi și cu Dumnezeu, e împotriva noastră"... Însă majoritatea fețelor bisericești sunt respectabili, corecți și cinstiți... Ce este caracteristic lor este că în ei gena religioasă ancestrală a lucrat mai mult înflăcărându-i simptomatic și accentuat către acest deziderat ; astfel că ei slujesc profesional pe lângă Dumnezeu, ne sunt tălmaci și ne învață limba Lui Dumnezeu, ne sunt ultimii avocați pe care-i mai avem care încearcă să pledeze pentru noi pe lângă un Dumnezeu tot mai solicitat și obosit de atâtea dosare, apoi ne conduc pe ultimul drum..., sunt prietenii noștri din urmă neștiuți cărora rudele trebuie să le dea ortul, toți trebuie să dăm ortul popii prin bani mulți dați de rudele noastre care vor scoate bani mulți din chimir, căci moartea costă, fiindcă altfel evident că nu poți muri și nu poți rămâne neînmormântat, iar fără bani să plătești măcar o liturghie nici Dumnezeu nu te ia în seamă oricât de mort ai fi...

                        5)

  Fiindcă moartea e atât de vie în regnul biologic, atât de prolifică și abundentă și fără de crize și sincope de activitate, religia cu slujitorii ei autorizați cu acte-n regulă a uzat de această oportunitate a oficierii morții, fiind cea mai pertinentă instituție de gestionare a morții, iar lucrătorii ei împreună cu instituțiile religioase înființate devin cei mai respectați din societate, savurând profitabil reverențele și pioșenia enoriașilor... A nu se uita că religia, această instituție de gestionare a morții se studiază în facultăți, știința ei luând forme deosebit de erudite...  Astfel încât la nivelul actual de ignoranță și dezumanizare a omenirii serviciul religios existent cu clerul care mijlocește profesionist între Dumnezeu și omul bicisnic este absolut binevenit și indispensabil în condițiile penuriei de cultură și moralitate a omenirii și în lipsa unei alternative raționale mai bune pentru vindecarea și calmarea omenirii muncitoare, trăitoare și mai ales muritoare în mizeria în care a lăsat Dumnezeu oamenii pe pământ de la căderea lor în păcat, ca pe niște copii dați de suflet... Proiectul Venus al utopistului Jacque Fresco e perfect dar e inaplicabil omenirii la momentul actual precar de evoluție morală și spirituală. Doar religia mobilizează și Dumnezeul de serviciu al timpului ; astfel încât dacă-i iei religia clasică și credința în care s-a născut omului de rând necăjit și vitregit și îi iei această unică speranță a eliberării din sclavia vieții pentru dobândirea mângâierii în Rai într-o osmoză liniștitoare cu Dumnezeu și citostaticele administrate de El în tratamentul numit mântuire, i-ai luat TOT..., și viața, și speranțele și lacrimile vărsate cu durere și suferință într-o viață amară... Tocmai de aceea religia așa cum este servită și practicată și acum și dintotdeauna este soluția perfectă și de forță majoră, este comutatorul de avarie care se cupleaza în sistem în condițiile unei omeniri necivilizată, moștenitoare de gene primitive de teama existențială care fac apel la o soluție redundantă practică și pragmatică care este denumită generic Dumnezeu. În aceste condiții, cu soluția găsită numită Dumnezeu, toată lumea-i mulțumită : Are și vrăjitorul satului ce mânca, acest șmecher cinic, deoarece se dă drept reprezentantul Lui Dumnezeu pe pământ, are și înfricoşatul credincios liniște și nu se mai ascunde pe sub pat iar de moarte nu se mai teme căci preoții vor mijloci pentru el pe lângă Domnul, plătind câte un acatist, pentru asigurarea unui hamac la umbră de palmier în eternul sejur numit Rai și Mântuire... Nici o vietate din regnul animal n-a îndrăznit să viseze atât de mult. Pisicile visează doar pește, șoarecii, brânză, câinii eventual oase să le ascundă. Religia oamenilor e o variantă umană a oaselor visate de câini și șoarecilor visați de pisici. Pentru omenire acest vis captivant de liniște și confort numit Dumnezeu e totul... Astfel, pentru atrocități, prigoniri, necazuri și insulte oamenii prin religie au găsit soluția reparațiunii morale deoarece Iisus a spus că la palme omul e musai să-ntoarcă și obrazul celălalt... Bietul credincios ignorant (nu vorbesc de cei culți și inteligenți) este astfel prostit cu tratamentul religios în doză letală la momentul oportun, exact și pe măsura naivității sale ce generează încrederea credulă și maladivă în doza potrivită de morfină care se cheamă religia cu misticismul și toți speculanții săi. Atâtea religii înhămând omul la atâtea obiceiuri divergente și contrare nu pot avea un corespondent în rațiune... Nu se poate să existe o multitudine de religii pictându-L pe Dumnezeu cum vor ele iar El să rămână veșnic impasibil și plictisit ca și cum toți oamenii și toți dumnezeii regionali diferiți ar avea dreptate în același timp în contrariile lor... Simțind acest neajuns, teoreticienii teologiei au inventat concepte despre Dumnezeu și comunicarea Lui cu noi și i-au pus în gură găselnița că fiecare se mântuie după credința sa, că Dumnezeu nu este disponibil simțurilor noastre directe la liber ci că El se revelează și e o chestiune de simptomatologie a sufletului : dacă click-ul credinței și-a făcut efectul în tine îl vei vedea pe Dumnezeu ; dacă nu, nu... ! Așa să fie oare...? Să asiste Dumnezeu indiferent la ciorovăiala lor jenantă și interminabilă, a tuturor oamenilor diferiți și a tuturor religiilor diferite, a tuturor credincioșilor sau necredincioșilor, scepticilor, ateilor și agnosticilor...? Nu se poate să existe o multitudine de confesiuni, secte și grupări religioase atât de ambițioase fiecare în parte în cerbicia lor, radical îndârjite fiecare în idealurile proprii cu pretenția deținerii exclusive a monopolului dreptei credințe și mai mult sau mai putin antagonice ori dușmănoase unele cu altele, susținând sus și tare conceptul maniheist , "cine nu e cu religia în care cred eu e împotriva mea și a Lui Dumnezeu"... A crede într-o idee religioasă de acest tip pe care o socotești intrinsecă, absolută și imanentă e un simptom similar cum ai accepta apriori valabilitatea universală a oricărei axiome matematice pe care nu o poate contesta nimeni deoarece de știința exactă a matematicii și fizicii nimeni nu se poate îndoi când un întreg univers funcționează după mecanica cerească universală guvernată de legile matematicii și fizicii ce au existat dintotdeauna indiferent dacă Newton nu descoperea de ce cade mărul din pom... Dar sunt toate religiile niște științe exacte în aserțiunile cărora te poți aventura a fi convins să crezi măcar în una din ele,  fără riscul de-a fi ridicol analizând divergențele de opinie ce legic consistă între toate aceste credințe în parte...? E ilogic a exista creștini ortodocși și catolici, protestanți, luterani, ce fiecare își clamează totalitarismul în același timp, penticostali și iehovişti, hinduși, mormoni, anglicani, MISA gurului Gregorian Bivolaru, satanişti, atei, şintoişti, și câte or mai fi, fiecare negându-se și disprețuindu-se visceral unii pe alții, neavând câtuși de puțin presentimentul că Dumnezeu își pierde răbdarea și obosește sesizând eterna ceartă dintre toți cei ce aspiră unilateral fiecare la osmoza și părtășia cu un Dumnezeu tot mai revendicat în același timp de toți în contrariile lor și de aceea tot mai plauzibil jicnit ori mai degrabă inevident și imposibil. Nu se poate să fii într-o tabără religioasă și să stai cu armele îndreptate amenințător și disprețuitor către altă tabără religioasă, având un ideal comun, pe unul și același Dumnezeu... Nu se poate să fii Dumnezeu și să nu ai un gest de remușcare și reparațiune,  ceva, față de neajunsurile creaturii create, în afară de speculația tardivă și ineficientă a Raiului și iadului și să nu pui mâna să îndrepți ceva dacă se mai poate îndrepta în ceea ce-ai purces a face numit Facerea Lumii. E culmea cum Dumnezeu este iubit de o parte de credincioși cu religia regională proprie și tot în același timp acest Dumnezeu e un Dumnezeu neinteresant pentru cealaltă parte de oameni având altă religie. Corul hulitorilor altei religii fac din Dumnezeul tău un Dumnezeu ignorat ori disprețuit... Nici un creștin nu poate spune că-l iubește pe Krishna al indienilor, precum nici hindușii ori evreii nu dau doi bani pe Iisus, disprețuind și negându-şi reciproc unii altora idolii și valorile religioase precum și virtuțile mesianice ale idolilor lor, disprețuindu-se reciproc și scoțându-şi ochii unii altora în toate ocaziile și cu toate prilejurile oportune. Nu e Dumnezeul acela unic și adevărat, nerevendicabil nici unei părți, etern jicnit de opiniile contrare ale unora și altora despre El...? A nu sconta și presimți făcând parte totalitar și misionar din tagma unei convingeri și secțiuni religioase că Dumnezeu se simte jenat de fiecare dată când unii și alții spun despre El câte ceva contrar și evident neverificat, e o neobrăzare și o nedelicatețe la adresa răbdării, prestigiului și onoarei Lui Dumnezeu ca și concept pur. Prefer să nu fac parte din ambițiile și pragmatismul irațional și întunecat al nici unei grupări religioase, ci să păstrez astfel pentru Dumnezeu o distanță și un respect condescendent dar reținut care să-i salveze și prezerve astfel reputația divină din partea mea, a unui eretic... Dumnezeu e prea complex și superior pentru a-şi permite cineva să emită asupra Sa păreri diverse, credințe și convingeri partizane sau contrare, după interesul sau simțirea limitată omenească a fiecăruia. A nu fi un astfel de religios de conivență și de conjunctură îți creează mai degrabă un confort spiritual și o eliberare, o bucurie că ai reușit să sesizezi logic și aproape matematic erorile de procedură și logică în care se situează toți religioșii diverși mai mult sau mai puțin inteligenți ca tine dar simptomatic contrari unii altora în fanatismul, obscurantismul și rătăcirea lor plenară. Religia și religiozitatea s-au compromis în clipa când au existat două opinii contrare ori neidentice matematic asupra subiectului comun denumit Dumnezeu întru divinitatea Sa. Cred că pe adevăratul Dumnezeu, acea Hiperconştiință a universului nimeni nu L-a descoperit până acum și nu știu dacă ar trebui și ar fi util pentru oameni să fie descoperit vreodată... Dumnezeu nefiind antropomorf sau neavând de ce să fie așa, nu se descoperă atât de ușor creierelor umane antropomorfe. Căci ce sunt creierele noastre dacă nu o formă de evoluție a prafului din nebuloasele stelare rezultate de pe urma exploziei stelelor, iar Dumnezeul de serviciu al omenirii ce-i altceva decât câțiva picomiliamperi din electricitatea și chimia normală a creierelor noastre, acea amestecătură sangvinolentă de substanță cerebrală cu mai multe sau puține circumvoluțiuni, neuroni și sinapse ? Dumnezeul cel adevărat de o exista, nu cel curent și regional al pământenilor care se bucură de ouăle roșii de Paști pe care le ciocnim noi în credincioșie, ar putea fi cu totul altceva. Un Dumnezeu verosimil ar putea să fie mai complex decât teoria relativității a lui Einstein încât e nevoie de calcule, de studiu și savanți pe măsură, de știință și tehnologie de care nu dispunem pentru a-L descoperi și a ni-L revela cum le place credincioșilor să spună... A avea pretenția că Dumnezeu, prin mistica și obscura religie, moștenire și produs spiritual al vechii societăți preistorice și antice necivilizată, ți se revelează instantaneu și gratuit pe baza acestei moșteniri antice spirituale a credinței și religiei, e o copilărie tratabilă ca atare... Orice copil pierdut în junglă nu va învăța niciodată să vorbească, să gândească și să i se reveleze într-o zi Dumnezeu fără să aibă modele urmăribile într-o societate care frecventează uzual din vremuri imemoriale conceptul de Dumnezeu... Abia când ai auzit de Dumnezeu de la alții îți mai vin în cap și ție idei, gânduri, credințe, obsesii referitoare la povestea auzită și creierul emoțional (limbic) trece la treabă și-L visează pe Dumnezeu, adică i se revelează... Bucuria descoperirii Lui Dumnezeu se lasă amânată într-un îndepărtat viitor de către savanți prin experiențe, cercetări și calcule laborioase ; ori atunci, ori niciodată. Dacă știința și matematica nu vor găsi soluții la problema numită Dumnezeu atunci Dumnezeu va rămâne o problemă nerezolvată, o ecuație care nu poate fi pusă în termeni și de aceea o ecuație inexistentă, ce ține doar de imaginația oamenilor din creierele lor atât de evoluate, dar nu total evoluate. Când creierul uman va ajunge la capătul și rafinamentul evoluției atunci îl va putea descoperi pe Dumnezeu, ori atunci, ori niciodată. Anticii nici nu visau la ce descoperiri științifice avem astăzi, care sunt iarăși antichități pentru omenirea ce va fi peste două sau trei mii de ani, atunci când Dumnezeu va fi sau nu va fi o descoperire științifică poate și oamenii vor simți pe pielea lor avantajele acestei valori divine pusă în slujba lor responsabil și științific așa cum folosesc toți curentul electric (care există) descoperit într-o zi de un savant nebun... Știți ceva...? Poate că Dumnezeu e însuși curentul electric : nu-l vedem, nu-l putem pipăi dar îl putem simți și astăzi el ne ajută, nu e pe gratis cum ar trebui dar ne face viața posibilă fiind dependenți de această minune care face ca tehnologia noastră să funcționeze și să ne ajute a trăi...

                        6)

  În ziua când Dumnezeu va fi descoperit și va fi astfel captat din cer unde umblă incognito și inutil și va fi transmis prin antene în casele tuturor, atunci toți vor avea sursa de energie utilă și inepuizabilă pentru folosul vieții lor... Atunci întreaga omenire va avea bucuria receptării și savurării acestui adevăr plăcut și absolut denumit Dumnezeu, care să aibă pentru toți aceleași dimensiuni, aceeași receptare sublimă, aceeași formă palpabilă în spatiu, în ochii și simțurile noastre, aceeași culoare și aceeași valoare pentru toți, aceeași utilitate care să fie normal și logic gratuită pentru toți... Chiar dacă Dumnezeu nu se lasă descoperit și nu-L vede nimeni, El e o lege fizică a mecanicii cerești, un fenomen, un corp eterogen, o entitate funcționând după aceleași legi fizice care guvernează întregul univers... Dar poate că Dumnezeu nu e în acest univers, ci într-unul paralel unde a ales El să trăiască și atunci povestea noastră cu Dumnezeu se încheie aici și începe altă poveste pe care niciodată n-o vom ști oricât am vrea... Dumnezeu e un fenomen greu de descoperit și va fi descoperit până la urmă într-un viitor imprevizibil și inconceptibil poate dintr-o întâmplare, chiar dacă și în ciuda faptului că nici El nu face nici cel mai mic efort în acest sens și nu ne întinde decât o mână de abur și de neant, ascunzându-se de noi după orice colț, dar va fi descoperit, arătat și explicat tuturor, la ora de religie, atât de simplu și direct cum dintr-un nor de ploaie apare un fulger la care nu te gândeai, cum gravitația a făcut să-i cadă lui Newton mărul în cap... Ori poate că Dumnezeu e însăși gravitația, ori lumina, ori întunericul, ori toate la un loc, ori mai degrabă nimic din toate acestea... Cine oare Îl va descoperi pe Dumnezeu și în care mileniu...? Până atunci ieftina și retrograda teorie religioasă pe care o fac diversele partizanate religioase contemporane pe seama Lui Dumnezeu e rizibilă și nu are nici un suport rațional. Va fi frumos și sublim abia atunci când toți oamenii vor fi de aceeași religie cu îngăduința Lui Dumnezeu... Până atunci dați-mi voie să-mi fie greață de speculațiile oricărei teorii religioase opuse alteia. Toate sunt pierdere irecuperabilă de timp pentru omenire, pentru idealul iluminării și renașterii ei. Iluminismul și renașterea aducătoare de progres și civilizație au apărut doar în Europa care a devenit un Rai pentru toate popoarele trăitoare în restul lumii necivilizate și întunecate moral și social. Hemoragia și exodul refugiaților de război către Europa vorbește despre dulcele vis al civilizației și progresului ca și consecință a renașterii care a venit dintr-un plus de necredință și un minus de Dumnezeu, dintr-un plus de rațiune și un minus de fanatism religios. Doar astfel, liberi și neîndoctrinați, neîndrăgostiți de nici o retorică favorabilă și verosimilă nici unei erori și nici unui dumnezeu regional,  putem să-i dăm ideii generale a Lui Dumnezeu un respect, un sens și o valoare. Astfel, superioritatea statutului Lui Dumnezeu și seriozitatea ființei Sale impune ca El să se lase descoperit tuturor în aceeași ipostază universal valabilă, ca o axiomă matematică, ca un adevăr matematic ce nu aparține mulțimii vide unde e ascuns acum Dumnezeu ca un diamant prețios și inutil în inima muntelui... Ar fi atât de frumos ca Dumnezeu să fie atât de viu și real, ca lumina zilei... Sărbătoarea Supremă va fi când Dumnezeu se va muta la noi, să fie vecinul nostru, Împăratul nostru, guvernatorul nostru cu sediul pe o stradă cunoscută de pe pământ, ori din altă galaxie din care să ne vină cu ajutorul tehnicii Domniei Sale imagini și reportaje filmate de la mii și milioane de ani lumină de acolo de unde Dumnezeu se desfășoară acum în singurătate în toată splendoarea Sa, întru fericirea noastră supremă că L-am descoperit în sfârșit pe Dumnezeu... Dar când privim pământul și sângeroasa sa realitate care a fost așa tragică de la Facerea Lumii, de la crima lui Cain asupra lui Abel, realitate care este încă așa tragică și nu dă semne că se va termina vreodată, continuând la infinit cu această tragedie umană, efect al Creației Lui Dumnezeu, ni se strânge inima de dureroasa constatare că Dumnezeu a scăpat totul de sub control, s-a îmbolnăvit și acum boleşte prin colțuri îndepărtate de univers, tăcut, neștiut, febril, trist și inutil ca tristețea unui cireș în octombrie.