NOI CEI SCOȘI DIN NEANT UNDE STĂTEAM ATÂT DE CUMINTE

IX) NOI CEI SCOȘI DIN NEANT UNDE STĂTEAM ATÂT DE CUMINTE

  Îmi fac curaj și-i spun cu vocea tremurândă Domnului ultimul meu cuvânt, în disperarea diavolului de la duba către iad care așteptând își rupe părul negru ca smoala din cap de draci că mai are de așteptat până ce-mi spun și eu ultimul cuvânt. Ridic puțin ochii din pământ și mă uit la Domnul, iar ochii îmi orbesc ca atunci când te uiți direct în soare sau la o flamă de sudură :
  "Doamne... Lumea de care spui, cea făcută de Tine în șase zile, Opera Ta de căpătâi, cea cu cei credincioși și sporiți întru smerenie, care postesc pentru bine plăcerea și onoarea Ta... Doamne, toți acești pioşi închinători cântându-Ți ode de închinăciune și slavă în tot ceasul, această lume mă îngrozește cu totul chiar dacă Ție Doamne îți trezește o deosebită satisfacție când o vezi câtă evlavie îți dedică, câte închinăciuni, câte cruci și mătănii, și pe care ai făcut-o cu atâta entuziasm și exuberanță cu tot cu cei buni și cei răi..., vrând cu aviditate ca toți să-ți devină credincioși și supuși și să Ți se roage de iertarea păcatelor de la Facerea Lumii... Deși am trăit la cumpăna dintre secolul XX și XXI, în era civilizației și-a progresului, simt cu toată ființa mea că am trăit într-o lume perfect barbară, cu toți răii și cu toți puținii credincioși care uite, s-au mântuit și stau agățați de poalele Măriei Tale ca niște curnuți agățați de lâna oii, ca niște copii răzgâiați, urlând, agățați de poala mumii... Cu toții au fost și sunt niște barbari, credincioși ori necredincioși, fără deosebire, de Ți s-au rugat ori nu, au fost niște sălbatici fără de suflet și fără de inimă, oportunist și din interes egoist s-au rugat către Domnia Voastră și uite-i acum, liniștiți, mântuiți, pigulind ca puișorii de găină pe pajiștile Raiului, iată-i acum fericiți și mântuiți cum o viață au așteptat și precum bine ai spus Doamne și Tu, că Tu nu vrei pieirea păcătosului ci îndreptarea și mântuirea Sa... Au ei dreptul să trăiască și beneficieze de această mântuire cum din infinita Ta milă i-ai miluit...? Au n-ai văzut Doamne că de două mii de ani de când a murit Mântuitorul Iisus omenirea a rămas încremenită în aceleași moravuri, în aceleași obiceiuri încât am simțit și m-am temut cu groază și scârbă că trăiesc și eu încă într-un plin ev mediu întunecat obscurantist religios care e la fel de negru, barbar și întunecat și acum ca și cu o mie sau două mii de ani în urmă...? Au se cunoaște c-a trecut atâta amar de vreme peste omenire când moravurile ei au rămas la fel de negre și barbare și-n ziua de azi ca și-n zilele sălbaticilor idolatri din antichitate care-Ți aduceau jertfe peste jertfe sumedenie de oi și capre, uneori copii, uneori alți oameni și omorau pe cei de altă credință...? La fel e de barbar și azi... Toate războaiele și crimele pământului sunt rezultatul urii omului ca produs finit al Tău ; iar omul făcut de Tine Doamne vedem că nu se simte bine dacă nu are o ură ascunsă sau vădită față de cei de altă credință. O mie de credințe și tot atâtea intoleranțe religioase viscerale, iată rezultatul sălbăticiei umane din oameni sub patronajul plurireligios care guvernează lumea, oameni pe care Te-ai străduit să-i faci într-o zi din cele șase și iată ce-a ieșit, ce bestii și ce barbari pentru care ai creat un iad al cărui exemplu este inutil să-i oprească ! Mă bucuram că trăiesc timpuri moderne, în democrație, progres, era descoperirilor științifice și a zborurilor spațiale, a internetului și altor descoperiri științifice, și când colo, printre acești contemporani mie, oameni făcuți de Tine din lut și închinători Ție ori ba, am început să tremur de groază și dezgust simțind că trăiesc încă într-un ev apus, în plin ev mediu al ignoranței, în plină epocă sălbatică cu oameni sălbatici, în plină epocă decadentă și neagră în ignoranța și obscurantismul ei ca pe vremea inchiziției..."    
  Un înger îmi dă o batistă să-mi șterg transpirațiile agoniei morții și continui timid :
  "Iată Doamne, viața noastră cea de toate zilele, pe care ne-ai hărăzit-o și în care ne-ai făcut pravili... Cu durere spun și răspicat că în această viață nu se poate trăi...! Se poate cum bine zic călugării doar viețui, adică să fii viețuitoare, nu om,  fără sentimente, fără trăiri și fără gânduri și erezii private... Să-mi înfrânez reacțiile chimice din creier și neuroni care se cheamă gânduri, ca să nu păcătuiesc și astfel să-mi pierd mântuirea, e tot ce-mi ceri Doamne să fac ca să nu te supăr... Să nu-mi ridic capul din pământ rugându-mă necontenit ca un milog Ție toată viața pentru o bucată de pâine mucegăită a iertării și mântuirii și Tu să mi-o dai cu dragoste ca unui cerșetor bun de muncă și care se preface șchiop dar care-a prins gustul cerșetoriei și cere pervers și nesimțit ceva ce nu merită... Aceasta este credința ce mi-o ceri Doamne, să mă rog ca un milog de Tine pentru toate într-o lume în care binele, fericirea, satisfacția, totul puteau fi făcute de Tine gratis și prisosind în realitatea înconjurătoare ca lumina cea din soare ori aerul ce-l respirăm ? Pentru ce trebuie să uzez de inutilitatea rugăciunii pentru orice ai binecuvântat să fie în acest univers a fi util dorințelor și necesităților mele odată ce mi le-ai dat în corp când m-ai făcut din lut și ai suflat duh de viață peste mine ? Au nu știai ce-mi trebuie Doamne de m-ai îndemnat să mă milogesc de tine pentru toate și pentru însăși viața mea, condiție care se cheamă credință fără de care e cu neputință orice apostilă pe destinul meu terestru pentru a-mi fi bine și a fi fericit din cauza libertății șansei la existență și nu a robiei necesității credinței cu care-mi condiționezi atât viața cât și moartea denumită generic viață veșnică ? Ce este aceasta ce-mi ceri Tu Doamne în regulamentul Cărții Sfinte ? Este aceasta o formă de viață liberă,  rațională și suportabilă conștiinței și bunului simț uman sau o robie care îmi promite o formă de viață ezoterică din afara actualității și a datelor concrete unde deocamdată mă aflu trăind în efemerul existențial ? Pentru ce m-ai făcut Doamne din carne și să fiu dependent de efemerul și vulnerabilitatea ei ca să-mi ceri cu puterile slabe ale acestei cărni performanțe paradisiace și competiții imposibile pentru Rai ? Așa ceva este inegal cu viața, Doamne... Ok, trebuie să înțeleg asta, să înțeleg că se poate viețui cu succes în această viață dar nu se poate trăi... Doamne, ai numit viață și lume ceea ce-am trăit eu sau ceilalți oameni infinit mai amărâți ca mine...? Se putea concepe un neajuns mai violent decât cel în care colcăie toate ființele pe care nu ai răbdat și le-ai condamnat la univers, la groaza și disperarea de a fi, de a pluti ca niște pești morți în marea de amar a vieții ? Austeritatea emoțională, penuria și sărăcia de fericire și mulțumire ce cu inexplicabilă voință ai presărat-o ca ingredient și condiment sărac și ieftin peste viețile noastre nu cadrează de nici o culoare cu posibilitățile și abilitățile Tale infinite, Doamne, să fi dat omenirii un start adevărat și reușit în viață, o rachetă de lansare în viață de nădejde și nu una de jucărie care doar a fâsâit... Doamne, mi-ai dat mușchi să muncesc și cu care să-mi construiesc fericirea și bucuria vieții, norocul și tot ce-mi trebuie, dar nu-mi dai voie a-mi curge sânge prin mușchi și vene, căci sângele aduce căldură și clocot, iar clocotul aduce patimă și febră a vieții iar această fierbere înseamnă a trăi, adică a păcătui... Doamne, astfel nu se poate trăi, afară de cazul că poate sunt reîncarnarea unui porc sau unei oi, necuvântatoare fără nici o pretenție și eu nu știu asta... Doamne, sunt om, țipă viața în mine și nu pot s-o trăiesc de mi-a fost fizic, chimic și spiritual posibilă dată de Tine... Dar nu pot viața s-o trăiesc în împilarea și sabotajul sentimental la care mă obligă canonica religioasă pentru scopul mântuirii și respectarea sfaturilor Tale atât de prețioase dar atât de cazone, inumane și draconice... Sfaturile și îndreptările Tale sunt limpezi : se referă la a fi buni și smeriți și făcători de pace și dreptate. Ei bine, aceste povețe sunt bune dar inadmisibil de ineficace căci odată pentru totdeauna nici iadul nu mai poate opri lumea să nu fie îndrăcită cum este acum iar rolul Tău Doamne pe pământ devine practic un rol de decor care nu mai impresionează nici un criminal și nici un violator cu care ai împuiat lumea dându-ni-i pe cap și iubindu-i cum numai Tu te încumeți să-i mai iubești pe toți. Mulți au înțeles că în această lume făcută de Tine Doamne nu se poate trăi și au ales calea călugăriei care la rândul ei este o neviață, o viață cu semnul minus în față și cu speranța paradisiacă a unor puncte de suspensie la urmă, adică la Sfântul Așteaptă. Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne, putând să fi făcut ceva mai practic, mai frumos, mai util. Ai făcut omul iar unii din oameni neavând ce face cu viața pe care le-ai dat-o au ajuns la concluzia că pentru a-i iubi mai mult și a-Ți face pe plac trebuie să aleagă călugăria. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri într-o zi într-un infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi, și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna și trădarea stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, fie ea și a sfinților și arhanghelilor și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de de a nu fi sfânt. Așadar e logic că neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte și liniștiți, spre a ne da vieții adică din start iadului, durerii, suferinței, morții și ororilor ei. Față cu iadul de pe lumea asta, pe cine mai impresionează iadul de pe lumea cealaltă cu care te strădui inutil Doamne a speria o lume pe care e incredibil cum nu înțelegi că ai greșit-o... ?"