ULTIMUL CUVÂNT ÎN BOXA ACUZAȚILOR AL UNUI SUFLET JUDECAT

X) ULTIMUL CUVÂNT ÎN BOXA ACUZAȚILOR AL UNUI SUFLET JUDECAT

                         1)

  Într-o zi Dumnezeu înainte să plece la deliberare, contrar obiceiului pentru prima dată se va îndura să asculte și punctul de vedere al celor judecați ; nu că asta ar conta la stabilirea sentinței, dar cum Dumnezeu e etalonul de justiție, bunătate și înțelepciune, își va da seama că e bine să asculte și ce are de spus sufletul justițiabil în boxa acuzaților referitor la apărarea sa. Astfel, pentru triumful dreptății și al prestigiului Său juridic universal, Dumnezeu într-o zi, pentru prima dată îi va întreba pe toți cei judecați la Înfricoşătoarea Lui Judecată a sufletelor celor răposați :
  - Ei, are cineva ceva de spus înainte să pronunț sentința, întru apărarea sa...? Cine dorește să spună ceva, să facă un pas în față !
  Atunci, ascultând muți de uimire acest cuvânt insolit al Domnului, toți îngerii și arhanghelii, preafericiții și tot soborul celor sfinți din Cer de-a dreapta Lui Dumnezeu vor holba ochii înmărmuriți uitându-se nedumeriți unii la alții cum Dumnezeu găsește cu cale a asculta în încheiere pe cei judecați ! Așa ceva nu s-a mai pomenit în canonica Cerului ! Totuși, credeți că cineva va îndrăzni să deschidă gura în fața Lui Dumnezeu ? Toți vor tace smirnă smeriți și se vor teme de Domnul și de păcatele lor într-atât încât nimeni nu va îndrăzni să facă un pas în față să vorbească, ba dimpotrivă plecându-se, toți vor face un pas în spate iar Domnul văzându-te pe tine unul rămas stingher și speriat ieșit din rând, te va privi pe sub ochelari, va arăta spre tine cu degetul plin de inele cu sori în loc de diamante și îți va spune :
  - Ce ai de spus întru apărarea ta suflete înainte să pronunț sentința ?
  O..., să ne bucurăm de bunătatea Lui Dumnezeu care chiar și la Înfricoșătoarea Judecată este atât de bun și drept, atât de democratic dar mai ales atât de curios să vadă ce-or spune sufletele întru apărarea lor așteptându-şi sentința, încât le dă dreptul la un ultim cuvânt, pentru ca să nu moară și să nu intre încă în iad până ce nu îi vor spune Domnului tot ce aveau de spus și întreba tot ce aveau de întrebat ! De aceea, în fața Lui Dumnezeu, sub ochii uluiți ai tuturor sfinților și arhanghelilor care cu ochii holbați și injectați de ură fac repetat Domnului disperați semne cu degetul în jos cerând sentința la iad pentru păcătos, Dumnezeu are răbdarea, delicatețea și înțelepciunea divină să asculte ultimul cuvânt al unui suflet judecat. Iată, în lanțuri, cu bile grele de oțel la picioare, păzit de haidamacii gărzii divine, sufletul se ridică în picioare în boxa acuzaților și cu vocea tremurândă își spune în fața Lui Dumnezeu ultimul cuvânt :
  - Doamne, am murit ! Ok, am trăit să mă văd și mort, cum nu credeam vreodată ! Iată-mă în sfârșit în fața Ta unde ajung atât credincioșii cât și necredincioșii deopotrivă... Dacă eram de altă religie decât creștin ortodox, evident că nici nu mai stăteai la discuție, mă aruncai direct în focul iadului. Promit că nu spun nimănui : N-ai văzut cumva pe-acolo prin Cer niște dumnezei păgâni, ai altor religii păgâne care îi mângâie pe cap pe ai lor și îi trântesc în iadul păgânesc pe ai noștri creștini ortodocși ? Dacă nu vrei să-mi spui de alți dumnezei care există în cer venerați de alți oameni și să păstrezi secretul profesional demiurgic, nu-i nici o problemă. Știu că potrivit religiilor păgâne și dumnezeilor lor tot pomeniți de ele e păcat de moarte să fii creștin ortodox, cum și pentru religia creștin ortodoxă e păcat de moarte să crezi în alt dumnezeu spurcat decât cel creștin numit Savaot sau Iehova. Oricum Te-ai numi Doamne, știu sigur că ții la prestanța și grandoarea numelui Tău și o simți ca pe un afront ca cineva să nu creadă în Tine sau să creadă în alți dumnezei păgâni, alții decât cel creștin ortodox, sau să aibă cea mai mică rezervă asupra poveștii religioase alegorice în care e vorba despre Tine. Nu m-am dat în vânt să înghit pe nemestecate alegoria circumstanțială funcție de meleagurile unde te naști, a povestirii regionale numită religia credinței strămoșești în care se vorbește despre Tine Doamne, de aceea Îți mulțumesc dacă neluând grăbit și enervat aceasta ca pe un afront și o blasfemie nu mă arunci direct în iad ci înainte de asta ai dumnezeiasca înțeleaptă atitudine de a-mi da un ultim cuvânt în care vei asculta mirat un punct de vedere omenesc și deloc inamic, doar rațional și în limitele logicii percepției umane după care ar fi păcat să nu fi realizat Doamne, unu la mână : că cei cărora le spui necredincioși, ei săracii nu vor să fie așa fiindcă ei sau dracul îi îndeamnă să nu creadă în Tine. Totul ține de evidență : Nu Te-a văzut nimeni niciodată Doamne cu ochii săi vii în afară de cazul de față când toți suntem morți și te vedem cu orbitele craniilor goale din mormânt în toată splendoarea inevidenței și măreției Tale. Nu Te-a văzut nimeni viu, nu știe nimeni ce culoare au ochii Tăi, din ce material e mantia divină în care ești îmbrăcat și ce sandale porți în picioare ori dacă ești în picioarele goale. Doi la mână : Ai văzut desigur, o grămadă de oameni care vin incognito prin Rai și te vizitează, apoi se întorc din moarte, vin și ne povestesc câte au văzut pe lumea cealaltă, e vorba de cei care au avut o comă profundă și s-au trezit întorcându-se din Rai unde vedeau numai lumini și îngeri cântând la lire ! Dar deși toți suntem sănătoși psihologic și nerespinşi la testele psihotehnice, pentru că toți posedăm în general carnet de conducere, toate aceste cazuri de întoarcere din moarte, ori credință nestrămutată într-o lume virtuală a cerului sunt clasate ca și capitole distincte ale tratatelor și compendiilor de simptomatologie psihiatrică, după care nimeni nu poate interzice drepturile bietei ființe umane de a elucubra în patologia sa psihică orice în legătură cu orice percepții senzoriale și extrasenzoriale are. O ființă întoarsă din Rai nu mai poate muri, atinsă de aerul veșniciei și sfințeniei Tale Doamne, or cei întorși din comă profundă vor mai intra într-o comă și agonie a morții și vor muri definitiv la vremea cuvenită. Ei n-au fost pe lumea cealaltă ci în lumea morbului lor psihic și a reacțiilor electrochimice ale bieților lor neuroni loviți de vicisitudinile patologiei medicale. Ei prin această experiență își întăresc credința și încurajează și pe alții prin exemplul lor psihiatric subiectiv. Dar privește la cazul meu Doamne când îți spun că nu am fost necredincios fiindcă am simțit un avantaj în asta dar nu am simțit nici un avantaj evident și cuantificabil în a fi credincios numai fiindcă trebuie și aceasta e moda și snobismul oficial al timpului. Trebuia să fiu credincios pe o bază a evidenței și clarității unui soare care te orbește, îți luminează ziua și îți încălzește oasele, or Tu Doamne ai ales să nu fii un soare evident care să inunzi nemijlocit realitatea cu evidența Ta, ci ai ales să fii doar pure reacții electrochimice în sinapsele neuronale ale conținutului cerebral al oamenilor ; iar toată această simptomatologie psihică s-a numit credința lor sau revelația prin care toți credincioșii te percep atât de viu și evident. Nu m-am bucurat niciodată Doamne să-Ți neg dreptul divin la existență, am spus numai că e stupid și în contra oricărei logici și normalități umane ca fiind oamenilor diriguitor, învățător, Părinte, în primul rând să nu catadicseşti a trăi printre oamenii vii împărțind același praf cu care să-ți murdărești sandalele și același aer plin de noxe cu care să te îmbolnăvești de plămâni ca și noi ; și am simțit-o ca pe o trădare să nu te arăți nici unui ochi viu, să nu te arăți în carne și oase sau din orice aluat vei fi făcut, cu subiect și predicat în lumea viilor, ci să Te mulțumești atât : să faci alai mare doar în lumea morților când după părerea mea e atât de târziu, contraproductiv și inutil. Se face mare tapaj de prezența Ta pe lumea cealaltă Doamne, unde ești rege al tuturor morților și e de neînțeles cum poți fi și de ce trebuie să fii rege peste morți și pentru ce ar avea nevoie un mort de Tine Doamne când lumea aceasta a viilor geme de nevoia, dar lipsa prezenței Tale, a soluțiilor Tale directe și eficace. Ce faci Tu în Cer Doamne cu atâta putere risipită inutil aiurea, când e incredibil să nu realizezi că mai cu seamă ai avea treabă efectivă de făcut nu în Cer ci pe pământ, aici în lumea noastră sângeroasă și nedreaptă unde ai pus judecători corupți și cu minte și judecată de om strâmbă în loc să le dai o judecată divină sau chiar să vii Tu să judeci viii și pricinile lor cum judeca Vlad Țepes, drept, scurt și la obiect, când mulți azi duc dorul judecăților lui exemplare ale vremii când stăteau paharele de aur pe buza fântânii să bea tot săracul apă și nimeni nu le fura. Dar în lumea guvernată de Tine Doamne, ce nu se fură ? S-a furat pur și simplu o țară numită România și s-a destructurat un popor numit poporul român care a devenit o populație. Ai ales Doamne calea complicată a lumii celeilalte, lăsând diavolilor această lume în loc să purcezi a veni pur și simplu printre noi cu mare alai, aici în lumea viilor unde e atâta treabă și pricini de rezolvat printre oameni, și unde trebuia să vii să împrăștii la propriu ploi întregi de judecată divină, de dreptate, justiție și sfințenie care să îmbălsămeze mai abitir de sfântă dreptate trista și dramatica lume a viilor, mai curând decât pe lumea cealaltă a neantului morților unde nimeni nu mai are nevoie de Tine iar dreptatea de pe lumea morților e atât de târzie și inutilă...! De ce să fie nevoie să fii Doamne un diriguitor al Raiului când acesta funcționează singur și automat atât de perfect prin concept ? ; și de ce să fie nevoie de Tine ca un intendent și gestionar al egoismului ieftin al unei lumi inutile și nesimțite a morților ce antinatural se vor cu încăpățânare înviați cu un incredibil tupeu vrând să eludze sfârșitul biologic și anatomic al cărnii vii zicând că din ea o electricitate numită suflet, e musai că trebuie să se recupereze în Cer, cum nici o jivină n-a visat vreodată deși suntem atât de trist asemănători biologic întregului regn animal ? La fel ne naștem și crăpăm ca dobitoacele, doborâți de viruși, pecingini și boli, învinși de bătrânețe și ramolire, omorându-ne unii pe alții cum fac și bestiile, fiind de fapt bestiile perfecte datorită inteligenței, care au tupeul ca datorită acestei inteligențe să se eternizeze și să-şi conserve vanitatea, efemeritatea și fasoanele în Cer, atât de nepermis de departe ! Încercăm pentru o frântură de timp numită viața noastră să facem ceea ce se numește a trăi, dar de ce numai un pic dacă vrem și noi să trăim ca oameni, să ne bucurăm de viață și nimic din ce-i omenesc să nu ne fie străin, se consideră de învățăturile din Cartea Sfântă că păcătuim în draci...!? Ce fel de viață e aceea în care faci păcate doar clipind și încă te naști deja cu șapte păcate cum se spune cu emfază și prețiozitate la Cartea Sfântă ? Trăim într-o lume de păcate, noi suntem păcatul însuși, întotdeauna viața pe pământ nu corespunde standardelor din Cer, întotdeauna suntem în opoziție cu Cerul sau Cerul e în opoziție cu noi ; cale de împăcare între tabere nu e nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă unde pentru imensa majoritate a noastră a păcătoșilor ni s-a pregătit de programul Tău divin Doamne cu erudiție și meticulozitate tortúrile eterne ale iadului ; și asta pentru că existența noastră este un perpetuum mobile de păcate inevitabile, iar privilegiul mântuirii cu greu îl dobândesc chiar și cei mai sporiți în credință călugări care ei înșiși spun despre ei că au câte un car de păcate și smeriți și simpatici veșnic se roagă de Tine Doamne pentru iertare. Ce fel de viață este aceasta în care nu putem trăi comod și lejer de ne-a fost dat un drept și un uz la existență, de frica și stresul comiterii de păcate ? Doamne, peste toată această glumă macabră de ai denumit-o viață îmburuienită de iedera păcatelor de care nu mai putem scăpa nu pentru că nu vrem ci pentru că suntem oameni și lesne supuși greșelii, ai pus și cireașa de pe tort, otrăvitoarea conștiință a morții. Conștiința morții n-o poți evita ; dacă ești credincios nici n-o simți și nu-ți pasă de ea, ba chiar aștepți moartea cu un soi de bucurie cum așteaptă mireasa patul nupțial. Nu vei muri, o..., evident că n-o vei simți ca o pierdere asta, când ești credincios sadea și spui cu seninătate și vie speranță că vei muri împăcat și fericit în mâinile Lui Dumnezeu care te va pune grijuliu și iubitor în patul tău de flori, adormit și fericit în Rai învelindu-te cu dragoste divină ca să nu-ți fie rece și punându-ți îngerii păzitori aproape să te răcorească cu frunze de palmier...! O..., ce vis frumos e credința, ce vis iresponsabil și inconștient, deși e cel mai frumos și eficace vis prin care nu simți că ești bolnav, căci Cerul și psihiatria are nutreț nesfârșit să-ți hrănească mândria religioasă după care moartea e-o bucurie, o rampă de lansare a nimicului ce ești, către infinit...! Căci cum să nu fii bucuros că mori dacă ești credincios ? Cum să nu fii mândru că exercitându-ți ritualul credinței ai dobândit prin asta soluția împotriva angoasei și neajunsului de a te fi născut într-un corp de carne inuman de dureros și vulnerabil ? Ca și credincios ai determinarea să râzi mândru în nas tuturor necredincioșilor, să-i persiflezi amarnic, încercând să-i convingi în orbirea lor că soluția ta psihiatrică numită credință este cea mai bună morfină care contracarează eficace și prompt și tămăduieşte de orice vătămătură și neajuns căcatul întâmplător numit viață de om ! Când nu ești credincios conștiința morții și a nefericirii izbește în tine întreaga viață ca valurile o corabie în derivă pe oceanul turbat al vieții și nu mai poți trăi ; căci atunci când știi că ai, nu un car, ci un marfar de păcate pentru că așa a putut capul tău prost, să nu fie credincios, atunci conștiința morții care se apropie e o poartă de fier mare, ruginită, de sub care curge sânge închegat și ne îndeamnă oripilați să ne gândim : ce-o fi pe lumea cealaltă...? ; ce grozăvie amarnică și dezgustătoare o fi dincolo în iad unde vom ajunge normal toți cei păcătoși ? ; ce-o fi aici,  în lumea Ta, în lumea în care mort uite, în calitate de suflet pipăindu-mă văd că sunt un abur, un nimic inevident, o stare de agregare neverosimilă a efemerității corpului meu și am ajuns în această stare în sfârșit în Cer în fața Ta Doamne...? De ce tot acest Cer nu știm oare de ce nu are puterea de-acolo din înaltul Tău sfânt în care ești Tu Doamne, de a molipsi eficace și infailibil de valori și virtuți lumea noastră tristă a celor ce-am fost vii, lume sângeroasă și plină de păcate ? ; și de ce nu pot niciodată criminalii, bestiile, hoții și tâlharii să fie precum ești Tu Doamne și să le piară sămânța de-a fi răi, să dispară din lumea pe care ai creat-o cu toată ura lor, cu toată răutatea lor, a oamenilor pe care ambițios din fire i-ai făcut atât de lesne războinici și demolatori și atât de greu constructivi și pașnici ? De ce n-ai făcut iadul Doamne doar pentru acești criminali și tâlhari și trebuie să împărțim iadul cu ei numai pentru că n-am putut ține post și crede în Tine și în discreția Ta și în povestea Ta cu totul neverosimilă și irațională Doamne ? De ce a trebuit să aștepți să mor ca să mi te arăți Doamne, și de ce atât de târziu Te văd și atât de inutil din perspectiva contraproductivă a morții și a parvenirii produsului ieftin al cadavrului meu sordid, numit suflet, care ieșind din gura mea agonic muribundă a făcut o întreagă epopee și efort supranatural a învinge toate galaxiile și milioanele de ani lumină trecând toate vămile văzduhului pentru a parveni pe lumea cealaltă a închipuirii aici în fața Ta la Înfricoșătoarea Judecată ? De ce țelul veșnic și vanitos al fiecărui individ apărut întâmplător pe această lume din cauza unui banal act sexual, și născându-se, trăind apoi murind după normalele legi prozaice ale naturii și biologiei, fiecare este avid și încăpățânat de a rezista universului sub o formă incertă și supranaturală, neverosimilă stare numită suflet, în acea lume a morților poreclită pe dos și antinatural lume a viilor și nu oricum, ci a vieții veșnice, lume care nu-ți mai poate oferi nici o experiență interesantă, practică și utilă decât cea psihiatrică ce ține de egocentrismul și voința ta expresă de a-ți da tu însuți apă la moară și încurajare prin credința obstinată din capul tău ce te face fericit odată pentru totdeauna că poți fi părtaș cu eternitatea și cu Dumnezeu, copil al Lui chiar,  doar datorită euforiei narcotice de a crede conform ambiției tale încăpățânate că-L vei putea vedea pe Dumnezeu cu niște ochi morți...? De ce de mici ne îmbolnăvim, ba încă uneori din burta mamei și cum Te-ai gândit perfid și machiavelic când ne-ai făcut din lut Doamne să ne torturezi nu numai trupurile lesne pradă atâtor boli și suferințe dar și conștiințele când într-o zi realizăm nitam nisam că o vom mierli, asta în cazul cel mai bun, dacă bună poate fi numită ziua, ora și clipa când îți vezi moartea cu ochii...? ; în cazul cel mai rău și mai obișnuit nimeni nu știe când va crăpa, când va da în primire, ori în somn, ori în chin de boli, accidente sau asasinate ! Ce fericire mai e să știi că ești viu și poți fi strivit ca un gândac când vrea bocancul destinului dirijat de Tine Doamne, din cauza atâtor orori ale firii pe care ni le scoți în cale, ale căror stigmat trebuie ca muritor să le faci față permanent ? Când ai inventat moartea și iadul Doamne, nu puteai să-Ți imaginezi că suntem alergici la așa ceva ? Căci am fi așteptat orice altceva de la Tine, Tatăl nostru din Cer de la care așteptam necum să ne omori ci să ne ții pe toți în palmă ca un tată bătrân din Cer, noi să te mângâiem pe barba albă și Tu să ne spui o poveste frumoasă, cu totul altă poveste, nu povestea morții ci povestea vieții pe care nu te înduri cu nici un chip să ne-o spui, spunându-ne veșnic povestea aceea urâtă a lumii celeilalte, a morții, a deliciilor nesimțite, imorale și neverosimile ale Raiului și a durerilor și chinurilor despotice din iad prin care diavolii bagă furca în noi cu aceeași plăcere și dacă ești criminal odios, și dacă numai n-ai ținut post și nu te-ai închinat niciodată bisericilor de la toate răspântiile ?

                         2)

  Când ne-ai inventat Doamne, n-ai făcut decât să ne dai un cadou otrăvit : conștiința că vedem, simțim și scontăm în jurul realității noastre tot ce ne cauzează, ne înspăimântă și ne repugnă. Această conștiință otrăvită mi-ai dat-o și mie și unei omeniri întregi... Era absolut necesar acest dramatic neajuns al firii cu care ne-ai împresurat din toate părțile, Doamne, de nu putem trăi cu nădejde de aceste accidente în cascadă, accidentul evident al vieții care nu se poate trăi de frica de păcate în condițiile draconice pe care ni le-ai pus la dispoziție în habitatul terestru ? Iată, viața nu-i decât o sumă de accidente potențiale de care cu greu ne putem feri neputincioși și facem o inutilă figurație și echilibristică pe sârma ghinioanelor pentru a ne apăra cum putem și noi... Cum ne putem apăra de accidentul bolilor ce cresc de mici în trupul nostru, boli ce ne vor chinui și tortura cu intensitățile diferite ale durerilor, lacrimilor și nefericirii noastre ? Cum ne putem apăra de accidentul de-a ne naște autiști, mongoloizi, siamezi, hermafrodiți și alte pozne ale firii cu care te-ai gândit Doamne o veșnicie în laboratoarele Tale creaționiste să blagosloveşti rasa umană ? Am văzut hermafrodiți, niște femei cu sâni și penisuri mari, erecte masturbându-se și ejaculând spermă albă ca toate spermele și am văzut femei care au devenit bărbați, au luat tratament intens cu hormoni masculini, le-au secat sânii, li s-a îngroșat vocea și le-au crescut barbă, apoi s-au operat, și și-au făcut un fel de penis dintr-un zgârci ceva din propriul corp. Am văzut și bărbați care au luat hormoni feminini și au început să le crească sânii, le-a căzut barba, li s-a subțiat vocea apoi s-au operat, și-au tăiat penisul și și-au construit o gaură numită vagin pe bani mulți la chirurgi plasticieni. Dacă inventai Tu omul Doamne, știind că nu-ți plac asemenea pozne ale firii,  inversiuni sexuale catalogate drept păcate, nu făceai Tu bărbatul bărbat și femeia femeie, imposibil de schimbat, imposibil să se nască din burta mamei hermafrodiți, ori să deprindă ulterior apucături homosexuale ? O întreagă comunitate homosexuală, oameni poate respectabili, onești și cinstiți, stă dovadă vie că ori ai greșit omul Doamne, ori n-ai făcut Tu oamenii și lumea ; căci nu puteai să faci hermafrodiți cu sâni, față fină, forme și șolduri feminine frumoase care să aibă în loc de păsărică ditamai mădularul erect cu cap roșu și testicule pline de spermă în bichini... Cum ai crezut că poți semna Doamne pe proiectul creaționist numit om și să creezi oameni uniți numiți siamezi concrescuți care din start ei nu pot crede că există Dumnezeu care cu planul Său strălucit nu-i putea uita și nu-i putea crea așa defect, uniți în zona capului, a şoldului, a burții, împărțind un singur ficat sau inimă sau având două picioare, două mâini, un torace dar două gâturi și două capuri, două creiere și două conștiințe diferite ? Stau mărturie vie exemplul gemenelor concrescute Abigail și Brittany Hensel din America cu două capuri și un singur corp. Ele sunt exemplele vii prin care Tu Doamne ai oferit omului șansa sau neșansa de a nu fi niciodată singur, de a avea două suflete băgate forțat într-un corp, două voințe diferite, două identități unite forțat și antiantropologic într-o singură carcasă. Gândește-Te Doamne că aceste gemene, neprivându-le nimeni de drepturile naturale ale omului și neprivindu-le discreționar ca handicapate, vor trebui să se căsătorească : cu un bărbat, sau cu doi bărbați ? Și într-un caz și în altul păcatul adulterului e inevitabil. Deci Tu Doamne ai reușit după atâta strădanie creatoare să faci să existe ființe ce nu au dreptul uman a se căsători etic religios și a avea copii. Un cap din acel corp dual poate face atac cerebral și poate muri. E unicul caz când îți poți rezista morții și te vezi murind. Vei trăi cu mortul în spinare, o oră, o zi, o săptămână, până vei face septicemie de la el și nu vei ști ce să faci. Va trebui să mori și tu constatând că Tu Doamne nu te ocupi cu genetica, neexistând nici o rațiune divină a condamna o existență la așa anormalitate. Cu ce te ocupi în fond Tu Doamne ? Nu are sens ca pornind a crea o lume să scapi din vedere niște amănunte genetice și să stigmatizezi aruncând pe piața existenței unele ființe umane a se naște și trăi sub o formă defectă : oameni cu două capuri, cu trei ochi sau numai cu unul, cu două fețe, una în față și una în spate,  encefalopați fără creier, fără mâini sau picioare ... Dar mai ales femei cu trei sâni și două vaginuri și bărbați cu două penisuri. Nu are sens a avansa teoria creaționistă ca valabilă, cu Tine Doamne Meșter Creator care ai la activ asemenea rebuturi umane și scheleți în dulap !
Pentru cine mai crede în creațiune iată dovada vie că evoluția biologică pură ne este tatăl creator care fiind doar o întâmplare cum totul este o întâmplare în acest univers, a putut genera defecte și mutații genetice aleatoare și entropice ca să apară siamezi concrescuți și hermafrodiți, bărbați și femeie în același timp sau alte soiuri defecte de oameni cu tot felul de mutații genetice severe, pe lumea asta. Dacă dimpotrivă susții că ne-ai creat Doamne, cum ai avut inima să ne pui într-o lume atât de periculoasă și cum nu ne-ai făcut invulnerabili și nemuritori cum ești Tu, Tatăl nostru din Cer ? Cum ne-ai făcut să nu ne putem deloc apăra de accidentul și umilința bolilor, a morții, pe care ni le-ai hărăzit tuturor în final ca pe o cireașă de pe tort, fiind atât de mulțumit, exuberant și determinat în actul Tău creator să marchezi și celebrezi cu fast, cu focuri de artificii, surle și trâmbițe să se vadă în tot universul ce mare scofală creatoare te-a îndemnat să nu stai cuminte aici la o margine a galaxiei Calea Lactee și să ne scoți cu de-a sila din pacea și fericirea haosului și a neființei ca să ne faci cadou neajunsul de-a ne fi născut atât de efemer, atât de nefericiți și unii din noi atât de handicapați aici și acum ? Nu înțeleg ce satisfacție ai avut Doamne să perseverezi când văzând câte boli ne cuprind să ne dai un sistem imunitar de apărare, apoi să-ți reconsideri atitudinea și să inventezi pe dată și molima care distruge sistemul imunitar, boala imunodeficienței numită SIDA ? Pentru ce Doamne ne-ai dat aceste mizerii ale vieții pe cap și nu ai avut nici milă, nici inspirație, nici bunăvoință să ne scutești din capul locului de treburile de rahat și de dramă în care ne-ai amestecat, când vezi că de ele ne e atât de scârbă și mai ales că nu Ți-ar fi cauzat și nu te-ar fi costat nici un deranj sau alt efort creator mai mare dintr-atâtea eforturi pe care le-ai depus pentru întreagă Facerea Lumii, să ne faci măcar oleacă ori exclusiv fericiți și atât ? Ori dacă nu Te-a răbdat inima să ne faci atât de lesne fericiți măcar să ne fi lăsat în pace liniștiți odată pentru totdeauna în neantul neființei noastre din care ne-ai scos cu forcepsul ca pe niște feți morți din burta gravidă a universului căruia i-ai fost moaşă vitregă și lipsită de milă de-a trebuit să ne scoți din adâncul lui atât de plini de sânge și lacrimi...

                       3)

  Dumnezeule fără de care altă speranță nu avem, te întrebăm în calitate de condamnați la iad, cu ce ne-ajută această rânduială crudă pe care ai trântit-o în capul creaturii și i-ai spus cinic și impasibil : "Trăiește !", de trebuie să trăim astfel, văduviți de orice sens și bucurie a vieții dacă se poate vorbi de așa ceva...? Conștiința că vei muri, că te vei defecta ca o jucărie și vei fi aruncat de-a valma la gunoi cu toată inima, sângele și emoțiile tale de te-au încălzit o viață, e încă o lovitură perfidă dată omenirii sub centură după simulacrul de-a fost denumit viață... Căci nu mi-a fost dat voie să trăiesc Doamne, ci doar să viețuiesc fad și insipid, nu mi-a fost dat voie să mă bucur de culori și de desfășurarea simțurilor mele, și să râd exultând de fericirea și bucuria vieții... Știu că trebuie totuși să-Ți mulțumesc Doamne că n-am avut ca alții contemporani mie nenorocul să mă nasc în lumi unde poți fi prins pe stradă și decapitat în direct sub orice pretext, sub pretextul că ești păgân de exemplu și femeia ta umblă cu părul liber și nu umblă acoperită toată în cârpe, chiar are dreptul să şofeze, să divorțeze, să voteze și a absolvit o facultate. Sunt țări și societăți îngăduite de Tine Doamne unde nu știu cum femeile nu au voie a avea drepturi ale omului amintite mai sus și pot trăi sub teroarea și satrapismul antiuman și antidemocratic al misoginismului și patriarhatului spurcat ca orânduire socială nedreaptă,  inexorabilă și dictată. Sub comanda Ta Doamne la cârma universului există pe pământ în secolul XXI astfel de societăți criminale pe Terra unde femeile sunt sclave, privite ca ființe inferioare de categoria a doua, care nu au dreptul a-şi arăta fața luminii soarelui etern. Și Tu le dai tuturor acestor criminali și barbari mâncare să mănânce și apă să bea, iar ei îți mulțumesc și Tu te bucuri de mulțumirea și evlavia lor. Desigur, la urmă îi condamni pe toți la iad dar cum putem împărți același iad și eu și ei când eu poate numai am fluierat în biserică sau n-am ținut post, iar ei au asasinat atâția nevinovați prin decapitare cu cuțitul hârcâind la beregată ținându-şi victimele de păr care se zbăteau ca niște găini cărora le tai gâtul ca să le pui în ciorbă ? Mai mult de jumătate din lume nu este civilizată și trăiește în noaptea eternă a barbariilor sociale diverse neavând parte de renașterea, deschiderea și iluminarea de care a avut parte Europa scoțând omenirea din întunecatul ev mediu. În loc să dai lumină, renaștere și umanism minților umane din lumile nedemocratice Tu le lași să prolifereze în habitudinile și obiceiurile lor barbare care atacă din toate părțile firava civilizație europeană și se vor părtașe cu drepturi depline contemporaneității și modernității invadând sub formă de refugiați sau emigranți teritorii democratice europene care după ce-i primesc li se umflă mălaiul în ei, prind curaj și vor să impună lumii civilizate europene stilul lor barbar, sclavagist și sălbatic de viață, de conduită și de religie. Ești creatorul tuturor acestor nespălați Doamne care sunt revoltați că lumea civilizată nu acceptă religia lor și mizeria lor morală și conceptuală și pun la atentate de nu se mai termină în nevinovata lume civilizată, în lumea inventată de Tine Doamne, unde gărzile Tale paradisiace sunt pe teren, oricum văd totul, știu totul, au mașini blindate și echipate antitero, dar nu intervin neam, nu umblă să oprească nebunii și descreierații a face crime și silnicii, nu intervin să deturneze și dezamorseze atentatele pentru că haidamacii gărzilor Tale divine Doamne joacă bâza sau solitaire pe telefonul mobil știind de la Tine Doamne că dreptatea și judecata nu e pentru lumea asta ci pentru lumea cealaltă... Cine mai poate râde și dormi liniștit când vedem ce lume oribilă ai făcut și o rabzi sub ochii Tăi mulțumiți Dumnezeule ? Ori dacă nu ești mulțumit de lumea ce-ai făcut-o așa, ce Te-a oprit să faci o lume din capul locului definitiv bună ? Ai făcut o lume oribilă, Doamne. Noi fiindcă te iubim nu credem că ai fost în stare de așa ceva și unii dintre noi ajungând la capătul răbdării conștiinței credem mai degrabă că nu exiști, decât că existând ai putut să faci o astfel de lume ; o lume plină de tragedii sub strânsoarea cărora, ca să ne fie dezamăgirea și năduful și mai mari ne dai terapeutic tuturor pe la nas cu parfumul și amăgirea Raiului resuscitându-ne câte un pic din disperare când mergem duminica la Sfânta Liturghie sau la Sfânta adunare în Casa Domnului în cazul sectanților. Dar în afară de asta nimeni nu are chef niciodată și nici motiv plauzibil să râdă în această viață de unde pierzi totul la sfârșit pentru a câștiga nimicul din Cer iar mașinăria morții și a neantului ei sordid începe să se declanșeze ticăind din chiar clipa când te naști.

                       4)

Nu putem râde, nu ne putem bucura de acest accident pe care l-ai numit Facerea Lumii, Doamne. Nici Iisus, fiul Tău n-a râs niciodată, nici măcar când a fost copil ; și singurele jucării pe care le făcea și se juca cu ele erau niște cruci de lemn luat din atelierul lui Iosif, soțul Mariei, cruci care până la urmă i-au purtat ghinion căci pe una pe care și-a purtat-o singur în spate a fost crucificat. Ce lume barbară, odioasă, insuportabilă și imposibilă ai făcut și îngăduit Doamne ! De aceea Iisus nu a râs niciodată ; și a fost grav și îndurerat de mic copil de aleanul viziunii propriei tragedii. Să înțeleg Doamne, fiindcă nici Iisus n-a fost descris niciodată râzând în evanghelii, că subliminal ar trebui să realizez că e un păcat a râde și-a te bucura de toate simțurile cu care e clădită o ființă sau viețuitoare cum își zic călugării...? Râsul e de la diavol, ne îndemni a lua seama iar noi înțelegem că nu se poate râde știind de conștiința suferinței, durerii și morții inexorabile după searbăda viață... Cine ar mai râde vreodată și pentru ce,  sorbind până la drojdie tragismul existenței noastre, acest doliu etern al firii ce ni l-ai aruncat în cap ca pe o molimă...? Deci avea dreptate Iisus că n-a râs vreodată, nici n-a glumit, când cu durere în inimă dintotdeauna se gândea în avans la răstignirea Sa pe care nu ai răbdat s-o eviți ca să ne arăți nouă proștilor și zăbavnicilor care nu înțelegem și nu merităm să vedem că Ți-ai dat morții pe singurul Fiu Ceresc pentru curul nostru nevrednic încât de două mii de ani de la asasinarea cu buna Ta voie a Fiului Tău ca noi să ne mântuim, oamenii nici nu vor să audă de așa ceva, nici nu le pasă, continuă să fie bestii și lupi unii pentru alții, să se omoare între ei în draci, aducând în inutilitate exemplul istoric al morții Lui Iisus... Dacă știai Tu așa ceva Doamne, Te mai îndurai să-L lași să moară degeaba pe Fiul Tău Ceresc pentru cauza mântuirii umane oricum pierdute ? Iisus s-a tânguit pe cruce de groaza și inutilitatea morții Lui tocmai și fiindcă știa că este nedreaptă. Frică i-a fost Lui Iisus de moarte, altfel s-ar mai fi tânguit ? Astfel și noi oamenii, trăim cu inima spânzurată de groaza morții inexorabile... Și astfel, perfect irespirabilă și insolubilă ne apare viața... ; viața trăită în amintirea viitoare a scontării și obsesiei morții ca o datorie uriașă la bancă...

                        5)

  Ce este moartea, ca soluție sine qua non găsită de Tine Doamne ?, de nu pot trăi de frica ei atâtea miliarde de oameni pe pământ liniștiți și cu o floare la ureche când Tu ne mături necesarmente Doamne, prin tot felul de stihii ca inundații, cutremure, molime, războaie, ca să faci loc la alții pe pământul parcă prea mic pentru atâția oameni de-ar dori să fie veșnic trăitori pe-o planetă pe care puteai s-o fi făcut gigantică, cât un sistem solar de întinsă și rotundă, orbitând în jurul unui gigantic soare cum ai făcut berechet prin univers, ca să aibă loc fizic și resurse inepuizabile de trai toți oamenii care-au existat și vor exista vreodată și pe care Te-ai ambiționat să-i creezi... Nouă, tuturor oamenilor care au fost, care sunt și vor mai fi vreodată ne-ai dat această Terra, mică și vulnerabilă, de i-am topit ghețurile și distrus pădurile și ozonul care-Ți protejează creaturile de radiațiile solare... Tu Doamne, ne-ai făcut pe-un pământ prea pricăjit și neîncăpător pentru visurile noastre deșarte, de aceea trăim doar un bliț de viață, că nu e fizic loc etern pentru toate creaturile Tale să funcționeze pe pământ... Pământul, un bob de tină atât de mic, tocmai cu el Te-ai ocupat Doamne să-L faci atât de mic, căci e mic față de soare ca un bob de mazăre față de un bostan și sunt atât de puține locuri de ogoare pe acest pământ minuscul care să potolească foametea noastră cea de toate zilele, pentru că trebuia mult loc întins pentru câmp de războaie, pentru cimitire și cavouri pentru moartea noastră, ultima datorie creștinească, ultima savoare blestemată pe care nu ai răbdat și ne-ai rezervat-o la sfârșit și la nesfârșit. Eterna reciclare pe care-o faci cu oamenii, jucăriile tale preferate, se numește cancer, agonie și MOARTE, deci morminte și cruci, deci hectare întregi de realități cernite și funeste și mă întreb ce bucurie perversă ai simțit să ne știi morți pe bandă rulantă, să ne dai pieirii deci să faci curățenie și înnoire, plictisindu-Te de noi cei de azi care nu vom mai fi mâine, de vechile jucării demodate care nu-Ți mai suscită interesul și plăcerea și le distrugi de le sar arcurile stricate când ajungem toți la rândul nostru niște pensionari furați de pensie, niște bătrâni ramoliți și decrepiți dar care-şi plătesc atât de grijulii impozitele...? Înțeleg Doamne că-Ți trebuie mereu carne de tun nouă, prospătură, trufanda de murit și de judecat, noutate, oameni noi, plictisindu-Te de bătrânețile și ramolismentele noastre ca să ne bagi atât de zelos și preocupat în pământ la malaxorul morții, adică sub preș căci chiar nu aveai unde să ne ascunzi pe noi toți, atâția munți de cadavre ce murim și putrezim ca să-Ți satisfacem capriciul și vanitatea plăcerii Tale de a ne procesa cadavrele scoțând din ele mereu sufletele și colecționându-le în cele două neanturi, ale Raiului ori iadului unde dintotdeauna ești Șef și autor moral. Ok, Doamne, atunci e bine să mori, dacă Tu zici, dar mi-e greață de așa rușine, căci e o rușine să mori și mai ales cu zile... A muri e supremul disconfort dar și suprema rușine ori nu scontai că vom simți acest neajuns când ne-ai făcut. Cum să nu simți și prevezi Doamne că Opera Ta de căpătâi, omul, trăgând să moară va simți că asta e suprema rușine și suprema umilire, suprema și ultima senzație umilitoare de-am avut șansa sau neșansa să fim și să ne intitulăm oameni făcuți de Tine...? Să mori..., să dormi, cum spunea Hamlet și stoic să-ți înfrângi ca om emoțiile negative și disconfortul când auzi de această groaznică finalitate cu care e musai să se încheie viața, e un genocid pe care ni l-ai hărăzit Doamne, e un experiment eșuat al Tău, în măsura în care nu ai creat intenționat așa neajuns al firii care se cheamă viața noastră legată cu ață. Dar dacă ai creat intenționat așa poznă de se cheamă viața noastră, ok, atunci ne lăsăm pe mâna Ta Doamne, miorlăind disperați ca niște pisoi abia fătați duși la gârlă și credem smeriți că e bine să ni se termine viața în acest tragism pe care-l suferim, și să murim oricum căci unde-i ordin să murim atunci e dispoziția Ta, iar unde-i voia Ta cu plăcere primim Doamne orice scârbă, orice durere și orice neajuns, căci murim știind că vom învia și vom trăi acest nonsens existențial sub formă de suflete în părtăşie cu Tine Doamne, printre stele, galaxii și nebuloase stelare care nu vor fi mai veșnice ca noi și le vom face sâc cu mâna... Cât de stupid Doamne să fi fost odată oameni și să fi gândit cu tărie așa ceva, că vom rezista universului și stelelor, umilindu-le prin nemurirea sufletelor noastre, înarmați cu fervoarea și exuberanța credinței în Tine care Te numești Dumnezeu, adică zeul domn al tuturor zeilor,  cea mai frumoasă și iresponsabilă utopie a tuturor timpurilor...!

                       6)

Te ocupi cu moartea noastră în principal Doamne, să ne-o judeci și gestionezi, să ne-o administrezi. Poate-i o plăcere și noi nu știm, o plăcere lugubră, neagră și funestă a muri... Dar poate chiar e o necesitate și plăcere ocultă și nebănuită a muri și noi nu știm ce senzație nemaipomenită ne-ai rezervat Doamne pentru clipa morții, o senzație de relaxare și potolire ca a bea zeama de varză murată după durerile de cap ce ți le-au dat o viață-ntreagă de turmentare cu grijile,  necazurile și grozăviile ei inerente. Să mori, adică să te dregi, să bei zeamă de murături și borș acru după greața și beția vieții... ; să mori..., adică s-o termini cu chinul și cu oboseala, să ieși la o pensie extremă și totală, să savurezi moartea ca pace a tuturor păcilor și pensie a tuturor pensiilor, adică să te liniștești și să te împlinești căci moartea e încununarea cât și sfârșitul tuturor senzațiilor și plăcerilor, moartea nu poate fi durere căci durerea e doar a receptorilor cărnii iar de durerea dată de receptorii cărnii scăpăm când devenim cadavre și degrabă suntem băgați în sicriu, trăind acolo mulțumirea cea de pe urmă pe care n-am știut-o niciodată, ultima satisfacție a cărei intensitate nici n-o bănuim căci e cea mai mare și cea mai de pe urmă care încheie dar încununează exploziv șirul puținelor satisfacții avute în sărmana noastră viață... ; să mori, adică să mănânci ciorba de potroace în zori, după ce s-a spart nunta îndoliată numită viață... Totuși, amară și infectă ciorbă, viața noastră... Chiar Mântuitorul simțind premiza morții iminente a avut acest nedigerabil și groaznic sentiment întrebând pierdut în durere, răstignit pe cruce:
  "Doamne, pentru ce m-ai părăsit...?"
  Astfel, chinuit pe cruce, într-o clipă de luciditate și adrenalină, Iisus s-a îngrozit de moarte intuind dezagregarea și degradarea în care va intra într-un scârbavnic teritoriu al neființei imediate, opozabile îndepărtatului Rai. Pentru o clipă, Iisus trăind acut sentimentul morții hărăzite de Tine Doamne, a fost instantaneu în dezacord și antagonism de principiu cu soluția ilogică și irațională a morții Lui, când a murit cu zile, neavând omenirea șansa de a-L vedea bătrân și cu plete și barbă albă niciodată... Pentru Iisus atunci pe cruce soluția morții a fost o jicnire care nu cadra cu statutul de sfânt care n-are cum îndura această umilire a morții și desființării... Deci moartea Lui Iisus putea fi evitată printr-o altă soluție la îndemâna Ta Doamne, pe care nu ai luat-o, pentru ca astfel să salvezi bătăile de inimă ale viului Iisus, sângele și lacrimile Lui pe cruce... Nici chiar El, Iisus n-a scăpat de această rușine și jicnire de-a muri, de-a i se opri inima printr-o decizie a călăilor girată sau tolerată de Tine Doamne, când voința și instinctul de conservare al Lui și al tuturor ființelor din univers a fost și este dintotdeauna de a-şi salva pielea, adică A TRĂI ! Dacă era după El, Iisus nu murea, nu voia și nu avea nevoie să moară pentru a se duce în spurcatul iad să salveze toți netrebnicii și criminalii irecuperabili și să se murdărească pe mâini și pe piept de sângele de puroi al morții, omorând-o și călcând-o pe grumaz, cum se spune în formula binecunoscută, "Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând". Pentru ce a făcut asta ? Ca să salveze omenirea care a născut în continuare criminali și lepre de la Facerea Lumii și de două mii de ani încoace ? Iisus n-ar fi vrut și n-ar fi trebuit să moară când știa bine fiind divin și prevăzând viitorul omenirii că viitorul, ca și trecutul sau prezentul va fi cum a fost dintotdeauna, tot atât de sângeros, iar gestul Său de a purcede incognito în iad într-un armaghedon cu moartea pre moarte călcând va fi inutil câtă vreme după acest armaghedon răutatea pe pământ și-n oameni, realitatea a demonstrat nu numai că n-a încetat, dar a proliferat. Iisus pe cruce întrebat fiind, e mai mult ca sigur că n-ar fi vrut să moară când știa că va învia și se va duce în iad degeaba să omoare moartea pentru noi dar nu va reuși, nu va reuși nici chiar El să înfrângă moartea de a-şi face de cap cu tot ce este viu, de a-şi face etern și imuabil treaba și pe pământ și-n iad. Nu călăii aceia l-au omorât pe Iisus, ci indirect, Tu Doamne, autor moral care i-ai creat pe ei, ai creat acești oameni dar nu ai reușit să-i oprești de la crimă și genocid, oamenii au fost eșecul Tău răsunător pentru că nu ai reușit nimic cu ei în îndeletnicirile Tale cosmice decât le-ai dat gândurile ucigașe și malefice și mai cu seamă ai îngăduit asta, n-ai oprit din start, metodic așa oroare... Nu dușmanii sau bolile ne omoară pe noi ci Tu Doamne care le-ai dat în gând și obsesie tuturor dușmanilor să ne omoare și tuturor bolilor să ne sugă sănătățile de vii. Ai creat totul Doamne apoi ai omorât totul și nimic n-a scăpat de năravul Tău morbid de a da de-a valma sentințe la moarte în univers, capriciu al Tău obsesiv care a îmburuienit tot universul și l-a urâțit făcându-l definitiv dăunător, scârbavnic și neprielnic vieții. Prin mâinile soldaților romani al căror general Pilat din Pont s-a spălat pe mâini ca să fie mai curat ca Tine Ți-ai omorât propriul fiu, pe Iisus. Apoi, înțelegând acest disconfort pe care i L-ai făcut propriului Fiu, similar cu disconfortul morții în durere a tuturor oamenilor, i-ai dat fiului Tău o consolare firească și potrivită : L-ai înviat și L-ai ridicat cu tot cu trup la cer, binemeritat...! E singura consolare oferită de Tine Doamne vreunui pământean din toate timpurile drept compensare pentru neajunsul și disconfortul morții... În schimb noi, muritorii, neridicându-ne la rangul divin al Lui Iisus, simple piese efemere în lucru, degradabile și reciclabile, simple aparate de murit, trebuie să fim fericiți măcar c-am aflat această minune : că viața, precum și moartea au avut un rost dramatic și complet numai pentru Iisus...! Pentru noi, zăbavnicii care nu muncim sâmbăta și duminica pentru că e sărbătoare și pentru că mergem la distracție sau după caz la biserică la Sfânta Liturghie pregătindu-ne această lene de week-end pentru Rai, viața aceasta ni se pare o glumă nesărată ; iar moartea, o farsă macabră... ; atât de macabră încât au și găsit Doamne pentru Tine o etichetă : Iată ce-au scris nebunii pe Facebook : "Omoară un om și ești un criminal / Omoară un milion și ești conchistador / Omoară-i pe toți și ești Dumnezeu...!"
  Doamne, Ți-am spus toate acestea căci sunt la Înfricoşătoarea Judecată și mi-ai dat un ultim cuvânt. Nu în apărarea mea Ți-am spus toate acestea, ci ca să mă omori mai bine, mai motivat și mai cu temei și ca să știi, că trebuie să știi Doamne toate astea de la un rob netrebnic al Tău pe care L-ai creat cu aceste rezerve și critici ireparabile la adresa poveștii otrăvite ce ai scornit-o și ne-ai denumit-o viață... Dacă eu nu Ți le-aş fi spus nimeni n-ar fi făcut-o... Îi vezi...? Târâtoarele, lașii, oamenii pe care i-ai creat cum se târăsc pe jos de frică și indignare de ce le-au auzit urechile din gura mea păcătoasă la adresa Sfintei Tale conștiințe, Doamne...? Urechile lor și mințile lor sunt de altfel strălucite și ascuțite dar ei gândesc nu cu conștiința cognitivă, ci cu cea exclusiv emoțională, cu creierul limbic, reptilian..., exact ca sălbaticii din preistorie... ; acei sălbatici, care temându-se de fulgere, cutremure și alte urgii toate le puneau pe seama Ta, ori sălbăticiți de somnul rațiunii ucideau în dreapta și stânga în numele Tău, și ca și azi fabricau ca un mod de viață războaie și pogromuri cu crucea-n mână, apoi se duceau în biserici de-Ți mulțumeau pentru victorii, încât azi mă-ntreb îngrozit... : Au n-am trăit eu la rândul meu încă în preistorie, într-un întunecat și retrograd ev mediu printre niște sălbatici cu apucături de sorginte reptiliană, sălbatică, animalică și deloc pioasă și umană sinonimă cu pretențiile și acumulările valorice ale secolului XXI ? Au nu trebuie să mă tem în orice clipă că voi fi împușcat în plină stradă de dezaxați cu instincte animalice, ori răpit de extremiști și decapitat ori spânzurat în direct, ori prădat și bătut la colț de stradă, ori judecat și condamnat strâmb printr-o eroare judiciară de o justiție coruptă pentru ceva ce n-am făcut, numai pentru că Tu, Doamne, având atâta treabă-n Rai ai delegat dintre noi pe unii de-şi zic judecători care fac erori judiciare, măcar una răsunătoare pe secol, neavând voie și nefiind posibil nicicum a se întâmpla așa strâmbătăți sub mandatul Divin al Domniei Tale...? Pentru ce nu părăsești Cerul Doamne îndată ca să vii pe pământ și să cutremuri tribunalele noastre, să faci moloz din ele ca să ne judeci Însuți Tu, direct, drept și divin sub cerul liber al dreptății și bunătății Tale ? Pentru ce nu Te arăți degrabă și odată pentru totdeauna alinător suferințelor noastre ? Pentru ce nu exiști ? Nu te arăți pentru că nu exiști sau nu exiști pentru că nu te arăți de atâta amar de timp de la Facerea Lumii ? De ce Te arăți Doamne doar în psihoticele stări emoționale, în videoclipurile produse de sinapsele neuronale de transă religioasă ale celor îndrăgostiți programatic de Tine numiți credincioși ? De ce ești Doamne o chestiune psihiatrică iubind să crești doar în visul și speranța oamenilor, în interiorul cutiilor lor craniene într-o ferfenițeală vulnerabilă și sensibilă numită creier și între niște coaste de primată superevoluată numită om care-i găzduiește între ele inima lui care îți dedică tot sângele ei, toată motivația fierbințelii lui ? Ce să fac eu cu omul firav din mine pe care l-ai făcut Doamne să adere atât de precar la suprafața acestei realități atât de periculoase, de nu pot să am decât un gust amar trăind între atâtea pericole iminente, între atâtea drame inexorabile umane din care drama vieții mele poate fi una care întregește decorul sinistru cu care ai pictat această lume și această viață, făcând acești oameni,  acest veac și mileniu încă beligerant, retrograd și sălbatic mistic religios ca și acum două mii de ani...? Au cum să nu înnebunesc de ciudă și cum să nu scrâşnesc de necaz pe culmile disperării și părerii de rău că o viață mi-a fost dată și n-o pot trăi într-un veac luminat și progresist, plin de virtuțile umane, de pace și civilizație cum va fi doar peste zece mii de ani ani poate, când corsetul constrângerilor religioase va fi aruncat definitiv la lada de gunoi a omenirii iar Tu Doamne vei deveni o piesă de muzeu desuetă și simpatică...? Tu nu vezi Doamne cum ei declamă că secolul al XXI-lea va fi religios ori nu va fi deloc, prin religie ei înțelegând aceleași ritualuri şamanice retrograde prin practici religioase și mistice în care Te-amestecă, Doamne, iresponsabili în meschinele, cinicele și ieftinele lor preocupări efemere de-o istorie-ncoace...? Îți întinează numele și vocația divină cu sălbatica și cinica, retrograda lor religie, în care Te-amestecă iresponsabili fără voia Ta în rudimentara activitate a creierului lor reptilian...? Încă și dacă n-ar mai avea această religie, oamenii s-ar sălbătici și mai mult încât s-ar transforma în niște reale fiare care ar periclita, cum spune Malraux, secolul XXI să nu mai fie deloc dacă nu-i religios... La aceștia de-şi zic religioși și-Ți murmură spurcați și lipsiți de merit numele în tot ceasul apleci urechea Doamne și vrei să le-asiguri mântuirea...? Printre acești sălbatici trăiesc, Doamne și stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată, și iată cum nemernicii se-nghesuie să-mi intre-n față la rândul Judecății unde stau și eu timid și-mi aștept cuminte rândul la coadă la decapitare înaintea Ta... Iată cum îmi intră-n față și-mi fac sâc-sâc din pumni blestemând erezia mea, intuind că aspru ai să mă pedepsești... Pentru cine pregătești mântuirea, Doamne...? Pentru niște târâtoare fără caracter, servili și oportuniști negri ai credinței lor sălbatice, care nu fac într-o viață altceva decât își cultivă exclusivist meschinul lor ridicol și egoist instinct de-i zic dorință de mântuire, adică prelungirea lenei, nimicniciei și zăbăvniciei lor de pe pământ și în Rai lângă Tine și în părtăşie cu Tine cum le place să zică...? Pe ei vrei să-i mântui Doamne...? Pe acești sălbatici care de-ar afla că în muncile Tale prin Rai ai căzut și Ți-ai rupt piciorul, ai făcut cangrenă, septicemie și-ai murit Doamne..., ar înnebuni de furie, ar turba și urla că nu mai au un Dumnezeu salvator de care să-și lege scârbavnicele lor speranțe și vanităţi și s-ar transforma în și mai mari bestii la propriu pe pământ, mâncându-se unii pe alții mai ceva ca lupii și jivinele junglei și aruncându-Ți trupul mort sfânt la lada lor spurcată de gunoi...? Pe cine vrei să mântui Doamne...? Pe cei ce-au urâțit pământul cu nemunca lor, cu zăbăvnicia lor și nu dau viață anilor ci doar ani unei vieți fade în ale cărei virtuți și dulceață ei nu cred, programându-şi adevărata viață doar pe lumea cealaltă în Rai...? Totul e cernit la ei iar viața..., ei nu dau doi bani pe ea căci trebuie murită în concepția lor retrogradă pentru ca abia de-apoi să-nceapă în pretinsul lor Rai. Nu are rost și sens, gust și determinare viața la mistico-religioşii Tăi Doamne... Astfel, pentru ei viața nu-i decât un incubator în care ei stau cucernici și inerți ca niște ouă și te consideră Doamne doar ca o cloşcă bună să-i clocești și să se țină după Tine ca niște puișori o eternitate printre picioarele Tale prin Rai...! Căci de-asculți graiul sfânt și pios al oricărui călugăr sporit în credință și bine plăcut inimii Tale Doamne, o să-Ți spună că viața-i doar locașul pătimirii, e doar un stagiu nenorocit în care trebuie să punctezi doar ca la Big-Brother pentru premiul final al mântuirii... Doamne... Au urâțit viața creaturile Tale... De nevoie au făcut asta... Căci de la blestemul primordial de când din Rai i-ai alungat pe iresponsabilii Adam și Eva ca să se chinuie amarnic în viața asta din cauza păcatului lor, toate milioanele de generații și urmași, văzând aceștia cât de greu e jugul și pedeapsa vieții au ridicat ochii exclusiv către Cer și către Tine Doamne și au lăsat un haos în viață și pe pământ așijderi cu lenea lor fizică și intelectuală, nepunând preț pe gândire, pe analiză și pe creier ci doar pe viața ce va urma în Cer pe lumea cealaltă a lenei și a huzurului etern, adică a lipsei oricărui efort, inclusiv cel intelectual și creator, căci efortul înseamnă durere, iar din Rai se spune că a fugit toată grija, durerea și întristarea... Astfel, viața noastră nu mai are nici o dulceață căci suntem învățați că râvna pentru Rai e totul iar viața rămâne cu un preț derizoriu, murdară și sălcie, supusă cărnii vremelnice și efemerelor ei senzații, dureri și boli, viața rămânând în aceste condiții, fără gust, ca o casă nedereticată și cu chiuveta plină de vase murdare... Ce contează la ei urâtul vieții și lumii noastre...? Doar fada mântuire le e țelul iar viața devine astfel o pârloagă pe care nu pun mâna s-o desțelenească pentru că nu pun nici un interes practic și alert în ea... Iată, relaxarea și duminicile nemuncite în onoarea Ta Doamne au întârziat omenirea cu cel puțin o mie de ani de la progres și civilizație... Dar cine spune că progresul și civilizația sunt cu adevarat dezideratele oamenilor, când gândul le stă cu precădere doar la Rai și practicile religioase care îi conduc acolo și astfel au o apetență exclusivă și exagerată doar către joncțiunea cu ființa Ta Sfântă și ascunsă atât de nedrept și neverosimil în colțuri nebănuite de univers Doamne...!?

                       7)

  Prin stilul religios care proclamă bombastic hainele cernite și restricția de la orice de frica păcatului, oamenii au făcut din ei înșiși prin exemplul ascezei și renunțării la tot pentru că i-ai învățat să spună că toate de-s pe pământ sunt deșertăciuni, i-ai făcut astfel pe oameni să devină respectând cu strictețe canoanele religioase, niște netrăitori și niște viețuitoare iar nu niște ființe creatoare, harnice, raționale...! Ai cerut, Doamne oamenilor mai presus de orice să-și cheltuie aproape toată energia doar să se roage către Tine să-i miluiești și să nu-i arunci în foc... Căci atât de grea le-ai dat viața oamenilor, ca o cursă de opt mii de metri garduri pe stadion la olimpiadă, unde nefiind olimpici de meserie o omenire-ntreagă se-mpiedică și cade în apă la ştachetele ridicate de Tine prea sus... Și atunci..., ce ne mai rămâne decât să ne rugăm de Tine să ne ierți nouă neputinței noastre precum și noi iertăm sau nu greșiților noștri...? Pentru asta, regulat mergem la biserică și în genunchi stăm ca niște criminali pocăiți și ca niște ființe programatic subumane sperând să ne ierți pentru crimele comise și să ne scoți nevinovați, fără discernământ, ca să ne dai o pedeapsă mai mică sau poate cu suspendare... Iată... duminica, asta facem... Ne rugăm la Sfânta Liturghie și zăbăvnicim în ineficientele și contraproductivele învățături religioase nobile în fond dar ineficace în formă, căci uzează nemeritat teritoriu prețios din inteligența materiei cenușii, ce mai adecvat era să ne-o uzăm și chinuim, să ne dedicăm sforțările minții nu cu elucubrațiile mistic religioase sterile și inutile ci să inventăm cum să luăm energia pentru tot pământul direct din soare la câtă risipește el, să nu mai plătim facturi uriașe la întreținere,  să rezolvăm problema energetică a omenirii simplu și curat și să nu mai poluăm pământul cu centrale nucleare, pe cărbune sau cu fumul automobilelor, ca să nu mai omorâm umbrela de ozon a Terrei încât să ne iradieze soarele, corp ceresc absolut nevinovat, că atâta știe el să facă de când L-ai creat în ziua a patra Doamne... Nu ne-ai dat Doamne iluminarea să inventăm ceva să nu mai cadă casele peste noi la cutremure... ; sau să nu ni le mai ia apele la inundații. În fiecare an aceleași rugăciuni seci de "Doamne ferește, Doamne ajută și ferească Dumnezeu". Dar nimeni din noi oamenii nu pune mâna să găsească soluții practice la problemele cu care natura ne provoacă traiul și îngreunează viața. Noi atât știm să facem, să ne rugăm Doamne de iertare duminica și-n toate sărbătorile și să citim din Testamente istoria poporului evreu antic învățând să facem ca ei atunci și să gândim rudimentar și dogmatic ca în antichitate, alimentându-ne veșnic astfel această practică imuabilă doar ca să nu ne-abatem de la o dogmă antiumană sau prea veche și expirată moral și social, cu rădăcini ruginite în preistorie și înțepenită nonvaloric acolo... Noi Îți aducem osanale Doamne, ne risipim spuza de energie a creierelor cântându-Ți psalmi și ode spre a te ruga și îmbuna să ne dai de toate și să ne aperi de toate relele în loc să ne folosim minunea inteligenței ca să ne facem savanți și să inventăm alte și alte peniciline cu care să ne tămăduim definitiv cancerele și cele mai grele boli ca pe un simplu guturai... ; ori să inventăm posibilități ca să găsim resurse cum să aibă tot săracul ce mânca, să facem din resursele și posibilitățile pământului ceva inepuizabil, iar dacă pământul nu ne-ajunge să-Ți cerem Doamne Ție teleportarea cu cățel și cu purcel pe ogoarele infinite de pe o planetă gigantică din Calea Lactee, că sunt planete căcălău făcute de Tine Doamne, iar acolo având resurse inepuizabile, petrol și cărbune și ce ne mai trebuie, să desființăm munca și meseriile din obligație și având de toate gratis în galantarele supermarket-urilor să desființăm odată și banii și sărăcia, invenții și efecte trecute și apuse ale omenirii neevoluate din care robi captivi istoriei și vicisitudinilor ei facem parte, iar foametea și seceta să rămână doar niște păcăleli hazlii pe care ni le spui de 1 aprilie, Doamne... Să ia exemplu de la Tine Doamne oamenii și să muncească și creeze neobosiți și neplătiți, că nu mai au nevoie de bani, o invenție socială depășită a trecutului. Să muncească astfel cu sârg și duminica... Să muncească de Paști și de Crăciun și-n toate sărbătorile căci grâul pe ogoare, pâinea noastră cea de toate zilele ne crește și-n sărbătoare și nu ia o pauză din respect și deferență pentru sărbătorile noastre religioase. Căci se înșeală amarnic oamenii când cred că duminica e sărbătoare și Tu Te-ai odihnit în ziua a șaptea după toată Creația...! Au nu ai fost Tu Atotputernic și neobosit dintotdeauna încât a crede că necesarmente ai avut nevoie de odihnă pentru oase și mușchi asemeni nouă, firave trestii gânditoare, nu e o blasfemie la adresa puterilor Tale nesleite nici măcar duminica după ce-ai creat singur chiar și un Univers întreg...? Câți înțeleg Doamne câtă treabă ai Tu prin univers și prin Rai și câți înțeleg la ce se-nhamă oferindu-se voluntari în serviciul Tău în Rai...? Au nu știu aceștia că în Rai se muncește cu râvnă și nu există zăbavă și relaxare ca pe pământ...? În Rai Tu ne trimiți la muncă grea dar fără bani... Și noi suntem bucuroși pentru asta măcar doar de-Ți vedem fața Ta mulțumită și nemânioasă luminând Raiul... Și ar trebui să știm că în Rai Tu ne trimiți la luptă, în adevărate gherile și misiuni de comando pentru lichidarea diavolilor talibani ce ca și teroriștii de pe pământ umblă spioni în chiar inima Raiului să uneltească la căderea acestui Sfânt și drept Imperiu și pentru răpirea și coruperea  câtor mai multe suflete chiar din inima Raiului...

                     8)

  Doamne, ce să faci cu acești inapți care stau la coadă la Înfricoşătoarea Ta Judecată...? De-or ști că e-atât de greu și solicitant în Rai n-ai mai vedea pe nici unul din acei ce azi își zic cu emfază și mândrie credincioși că se mai ostenește să-Ți pronunțe vreodată numele... Singur Te-ar lăsa Doamne și uitat întru Sfânta și trista Ta singurătate paradisiacă... Dacă n-au făcut ei un Rai din acest pământ și din această viață Doamne, ce alt examen pentru oameni îți mai trebuie ca să-i evaluezi după merit că vor face vreo mare scofală în Rai...? Astfel, fii sigur Doamne că nici lângă Tine în Rai sufletele adormiților noștri nu vor face nici o mare brânză... Ei zic inconștienți și lipsiți de imaginație și logică: "precum în Cer așa și pe pământ"... Dar nu-i greu să-nțelegi Doamne că precum au făcut pe pământ, în aceeași zăbavă, hălămostie și dezordine lăsată, așa Te-or încurca și-n Cer... Noi oamenii credincioși nu-nțelegem Doamne că Tu ești prea mare pentru noi ca să ne putem permite cu tot misticismul nostru să trăim iluzia că ne putem raporta la Tine și la prestanța Ta divină și cosmică prin tot felul de rugi și rugăminți ridicole și mărunte, meschine, cinice, jenante, lumești, adresate chiar Creatorului Universului cu miliarde de galaxii, de alte sisteme solare și alte civilizații, cu pulsari, quasari, stele neutronice, nebuloase stelare și nemaipomenitele găuri negre din univers, cu explozia supernovelor și hipernovelor și neîntrerupta călătorie a cometelor și asteroizilor și rotirea în mecanica cerească a tuturor galaxiilor și ciocnirea lor, cu toate fenomenele ce le cuprind..., și că trebuie să gestionezi Dumnezeule mare cu toată puterea Ta toate acestea și să le reglezi perfect odată ce le-ai creat,  încât e o neobrăzare și o impolitețe adusă Divinității harnice și superocupate să-i adresezi mărunte rugi pământene de felul...: "pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi..." Păi dacă te-a creat, omule consumabil de acest combustibil, de hrană, e de bun simț și e normal după toată logica, că-ți va da Domnul, Creatorul tău pâine de hrană și apă și fără să faci aceasta inutilă și pleonastică cerere să-ți dea combustibil...! Oare de ce nu poți raționa omule că Meșterul și savantul care te-a creat în mod natural cum ești dependent de hrană și tot ce-ți trebuie, nu știe ce să-ți dea fără să-i amintești tu agasant asta în tot ceasul...? Tu, Doamne ești prea mare și infinit de complex ca să te-ncurci cu niște muște ce suntem, cu niște efemeride ce n-or putea decât să Te bâzâie și sâcâie prin cer... Ei nu-nțeleg Doamne, acești practicanți mărunt mistici religioși, că Tu conduci Universul și Raiul, galaxiile și alte lumi cu atâta răspundere, scrupulozitate și conștiinciozitate cum conduce un mecanic de locomotivă un tren accelerat în noapte, în ceață, în ger, prin zăpadă, peste câmpii, prin munți și văi şi-ntotdeauna ajunge la secundă după grafic în toate gările... Ce importanță au pentru Tine aceste nimicuri cu răzgâiala lor religioasă de-a căuta neabătut să Te urmeze ca niște paraziți remore în goana Ta prin infinit conducând acceleratul Universului, mai mult decât importanța unor muște care bâzâie în cabina locomotivei, îl sâcâie pe mecanic și-i murdăresc inconștient geamurile locomotivei și ale vagoanelor de lux pe care le conduci Doamne pe șinele Universului...?
  Doamne, îmi este groază să mă gândesc că sunt contemporan misticismului întunecat religios încă prolific în închistarea mistică și stăpân pe societatea de azi pe mai mult de jumătate din lume ca și acum o mie sau două mii de ani în întunecatul ev mediu și antichitate... Simt cu îngrijorare și repulsie că și acum în epoca modernă acești contemporani mie sunt pe fond la fel de sălbatici ca și în neolitic, acum șapte mii de ani... Căci privind un mistic credincios de azi ce se roagă la Divinitate pentru iertare și milă nu pot să nu mă întreb pentru ce face acest efort...? O face de frică...? De frica Ta Doamne..., concept atât de uzitat și bine plăcut canoanelor religioase...? De frică viscerală se roagă omul la Tine Doamne... ; și din instinctul de apărare și conservare ca să nu fii dat pieirii de un zbir care are ochi și la spate și îți contabilizează toate păcatele și te va bate la tălpi dacă-i încalci poruncile... Nu contează că te rogi de Tatăl tău (ceresc) cu aceeași frică să nu te dea pieirii ca și cum te-ai ruga, prizonier, de un dușman declarat care te-a prins... Nu-ți trece măcar prin cap că Dumnezeu are totuși maxima delicatețe ca să se poarte totuși protector și rezonabil cu tine, puiul Lui, ca o leoaică ce-şi cară puiul neajutorat în gură cu colții impunători, și-l duce în tufișuri la adăpost... Iată de ce cred că e antiuman și ilogic să-ți fie frică de Creatorul tău, căci e cu totul neverosimil de te va distruge ca pe-o năpârcă dușmană fără pic de resentiment și remușcare divină odată ce-ai fost creat din ideea blândă și părintească a Tatălui ce ai catadicsit să ne fii Tu,  Doamne...! Deci mie nu mi-e frică de Tine... Căci ești cel mai suprem exemplu de bunătate și protecție cu copiii Tăi... Căci dacă o leoaică irațională și înfometată își cară în gură și nu-și mănâncă puii sâcâitori și enervanți și-i duce la adăpost în tufișuri, Tu Doamne ești infinit mai blând și rațional cu Omul, puiul și Creația Ta... Doamne..., ce gânduri ai cu cei pe care-i iubești dar lor le e programatic frică de tine...? Nu te jicnesc oare că în sălbăticia lor brută au o frică viscerală și programatică de Tine ca de-un despot căruia-i cer eternă milă și iertare în tot ceasul și pentru orice...? Ruga către Tine Doamne, în dogmatica religioasă nu are sfârșit iar viața noastră rugându-ne la nesfârșit de Tine din orice și pentru orice pare a avea un statut inferior și lipsit de conținut. Te rogi pios de iertare și cu infinită remușcare pentru o greșeală, pentru o prostie ce-o conștientizezi și te căiești, dar să dedici o viață programatic într-o eternă rugăciune e inuman și insuportabil. Să știi o viață că poți lejer păcătui din orice și că trebuie să ceri iertare pentru orice e insuportabil și dezolant, și pentru oameni ca veșnic păcătoși făptuitori, și pentru Tine Doamne ca Supremă instanță de apel supraaglomerată cu eternele noastre pricini mărunte și agasante. Ca să nu cadă în păcat și să nu fie dată pierzaniei, o lume-ntreagă face în disperare apel la Tine Doamne, într-o perpetuă scârboasă și dezolantă rugăminte și rugăciune de foc continuu... Cât consum și câtă risipă de energie ca o lume-ntreagă să-Ți amintească Doamne ceea ce și Tu știai și voiai : că trebuie să-i ierți și să-i miluiești pe toți după mare mila Ta... A te ruga etern ca mod de viață pentru iertare de păcate înseamnă să recunoști că ori ești un neisprăvit și un ageamiu irecuperabil ori chiar Domnul te-a făcut așa de autist și handicapat ceea ce pare exclus... Dintr-o mână de Creator Perfect nu era musai și logic să iasă o creatură perfectă nesusceptibilă de cel mai mic defect în stare să nu genereze cea mai mică greșeală spre a evita cel mai mic păcat...? Iată, eu nu pot crede Doamne că există în noi morbul greșelii și-al păcatului căci înseamnă că ori ne-ai creat Doamne conștient cu această tară și încărcătură negativă ori, ceea ce-i exclus, n-ai avut din start previziunea că-Ți vom păcătui și greși defectându-ne și păcătuind ca niște jucării ieftine la tot pasul. E exclus însă să cred că ne-ai făcut Doamne potențial păcătoși când e sigur că nu ai avut asta de gând cu noi modelându-ne cu atâtea bune intenții și migală din lut... Și de ce din lut ?, iată a mia întrebare din setul de un milion de întrebări retorice la insolența cărora Doamne Tu n-ai fost obișnuit să răspunzi, să pui preț și să ai aplecare pentru lămurirea noastră vreodată, pentru că n-ai crezut în noi, în inteligența noastră iar singura povață incredibilă pe care ne-ai dat-o a fost să nu gustăm niciodată din pomul cunoașterii... Și de frică n-am gustat. Și uite ce lume defectă am făcut ascultându-Ți povața...