2) DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT
Ajunge să te gândești numai câte războaie, răutăți și orori au fost și vor mai fi pe lumea asta ca să realizezi că ele nu se explică a se fi întâmplat sub patronajul unui Dumnezeu bun dar oare de ce invizibil, mut, orb, surd și incapabil a stopa odată pentru totdeauna răul din această lume, de unde ne ducem cu gândul : oare există ? ; și dacă există, cu bunătatea-i proverbială cum de mai tolerează jalnica stare a lumii pe care a creat-o ? Este incredibil să constați cum după ce-a creat lumea Dumnezeu se spală cu spirt grijuliu pe mâini având de a face cu noi cei mizerabili și infecțioşi, cei îndelung și iremediabil păcătoși, dar arată în sus spre Cer decretând că acolo totul e curat și drept, acolo e dreptatea și soluția tuturor soluțiilor, când normalitatea normalităților impunea ca dreptatea și binele să fie pe pământ acolo unde trăiesc și oamenii și nu în locația stupidă și neverosimilă a irealului din Rai, drapat cu nobile virtuți pe care l-a ales drept spațiu vital și locativ pentru Sine și pentru noi cei ce vom muri, dar nu pentru toți muritorii, nu, nu, nu ! ; ci doar pentru cei ce-L caută cu aviditate și încăpățânare și se mint că L-au găsit pe Dumnezeul de nicăieri și de niciunde. Doar cei ce n-au găsit nimic dar se mint atât de frumos și solemn religios și terapeutic că L-au găsit pe Dumnezeu în gaură de șarpe au șansa de a trăi în Cer veșnic alături de Creator beneficiind de toate privilegiile și facilitățile paradisiace oferite de El. Pentru toți ceilalți ce-L tăgăduiesc, Dumnezeu se ascunde și mai mult în infinitul neantului Său neclar ; căci altfel, dacă nu-L cauți pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe și chiar dacă nu găsești nimic nu spui că l-ai găsit în sfârșit în toată splendoarea neființei Sale, jocul și sensul religios se strică chiar dacă nu mai pricepi nimic văzând că Dumnezeu sau tot ce ar fi putut El să fie, inexplicabil nu e limpede, nu e clar și incontestabil ca aerul, apa, soarele și lumina lui cum logic ar fi fost să fie, ci e intolerabil de negăsit și definitiv inaccesibil dacă nu ești încăpățânat și fanatic determinat a-L căuta și a-L găsi pe Dumnezeu în orice, chiar numai și în neuronii creierului tău ; e suficient pentru orice credincios că Dumnezeu a ales să existe în capul și inima lui măcar sub formă de impulsuri electrice și reacții chimice din creier care-i dau Lui Dumnezeu o șansă la existență, când universul și realitatea palpabilă și directă nu i-au dat nici o șansă. Un frizer care tundea un client, luându-se în discuție cu acesta pe tema religioasă i-a spus clientului după ce l-a terminat de tuns că Dumnezeu nu există ; și asta pentru faptul că este imposibil să existe un Dumnezeu sub patronajul căruia să se întâmple atâtea rele și orori pe lume. Clientul, un om cu frica Lui Dumnezeu, încurcat de alegația frizerului de a decreta că Dumnezeu nu există, a ieșit tulburat din frizerie, deranjat în confortul său religios care-i confirma prin toate simțurile sale că Dumnezeu slavă Domnului că există. Lângă frizerie era un boschetar care cerșea, cu o barbă și o claie de păr în cap gen din alea ca ale lui Bob Marley. Boschetarul întinse mâna să-i dea omul nostru ceva. Atunci acesta îi spuse că îi dă mai mult dacă acceptă să meargă la frizer și să se tundă și aranjeze. Întorcându-se din nou în frizerie cu boschetarul flocos la frizerul care credea că Dumnezeu nu există, omul nostru i-a spus că nici el frizerul nu există. Și apoi văzându-l pe frizer încurcat i-a spus : Nu înseamnă că tu nu exiști dacă acest om n-a venit până acum să te caute și să se tundă. Dumnezeu există și îi ajută doar pe cei ce-L caută și vin la El iar toate relele din lume se întâmplă tocmai pentru că oamenii nu-L caută pe Dumnezeu și nu vin la El. Iată pilda și adevărul credinciosului care Îl văd pe Dumnezeu în toate nemaicontând că El nu există în condițiile în care ar fi autorul moral al degringoladei lumii noastre sângeroase. Căci te potolești de toată frenezia religioasă iar toate pildele din lume care-L ajută pe Dumnezeu să existe și să aducă triumful credinței în sufletul omului te lasă rece abia dacă ții în brațe un copil înecat sau violat și vezi durerea crâncenă a mamei lui care se frânge în suspine și asta îți este de ajuns ca să-ți explici în sfârșit cu succes și simplu cum e imposibil să existe în Cer un Dumnezeu sfânt cu atâtea nobile intenții predicate în toate bisericile și cu o Atotputernicie atât de briliantă care să fi creat și să se mai laude cu o astfel de lume oribilă care nu dă semne că tragedia, răul, crima și războiul din ea vor înceta subit pe pământ din voia și ordinul imperios necesar al Domnului ; dimpotrivă, Dumnezeu ne lasă la infinit în balta mizeriilor și ororilor vieții noastre arătându-ne ceremonios doar Cerul, această locație vidă și insipidă și spunându-ne cu o voce caldă și cu o înțelepciune divină a cărei rațiune n-o mai înțelegem că în Cer toți copiii violați și înecați pe pământ se vor mântui. E mai simplu și îndrituit să ne spuzim la gură de setea și dorul unui Dumnezeu evident inexistent decât să ne mai prostituăm găsind laude și scuze unui Dumnezeu care și-a adus propria lume și universu-ntreg la tragedie, tortură și faliment cu toate nobilele intenții propovăduite atât de meșteșugit în atâtea scripturi și cărți sfinte. Dați-mi veste despre orice război care-a fost și incontestabil va mai fi sub comanda Dumnezeului curent în lume, unde copii inocenți au murit și vor mai muri sub bombe îmbrățișându-şi păpușile și vă spun că Dumnezeu nu există și nu poate exista în aceste condiții oricât l-ar căuta cineva frenetic și încăpățânat prin neantul negru și rece al cerului. Dumnezeu e însuși neantul, antropomorfizat și adaptat minților noastre bolnave de credință deci cum te mai poți mira că El rămâne atât de ascuns și invizibil, atât de negru, atât de nemuritor și totuși neviu și rece ? Și totuși în această lume de rahat mai găsim puterea să spunem ce minunată e lumea Lui Dumnezeu și cât de minunat e El însuși. Tocmai pentru că lumea e atât de minunată după cum spune și cântecul lui Armstrong, nu putem renunța la ea și nu putem muri așa simplu cum cred unii, împărtășindu-ne și făcându-ne semnul crucii, apoi împăcați cu soarta și datoria creștinească a răbda ștreangul morții într-o zi când ne asfixiem, căscăm larg gura gemând de agonia sfârșitului și facem o ultimă cruce măcar cu limba-n gură dacă mai putem, și mai clipim sfârșiți de vreo două ori din pleoapele căzute de canceroşi învinși de boală, apoi închidem ochii și gata, s-a terminat...
Nu se moare atât de simplu, nu se poate muri atât de ușor cum cred unii care se lasă în mâinile Lui Dumnezeu fiecare mulțumiți și fericiți, ca o pasăre moartă care abia așteaptă să fie împăiată și expusă în ducele muzeu al Raiului din Cer. Nu poți muri atât de simplu și liniștit cum vor unii motivați de suficiența credinței religioase și revelației divine, închizând ochii și dezlegându-ți sufletul de lanțul cu care a fost legat de carnea noastră din născare, ca acesta văzându-se dezlegat să o ia la sănătoasa fugind și mâncând pământul dintre ruinele corpului nostru de care-a scăpat pentru totdeauna. Nu poți muri, vă spun și repet, dacă ești om și făcut de Dumnezeu nu poți muri.
..................................................
Spre deosebire de tot regnul animal care moare natural cum a dat Dumnezeu, omul moare într-un mod foarte complicat. Omul are trei tipuri de a muri, iar dacă-i punem și pe sinucigași sunt patru. Dar să-i lăsăm pe sinucigași care ne încurcă și socotelile noastre și pe cele ale Lui Dumnezeu.
Primul fel de moarte este când omul moare de bătrânețe, adică bătrân și bolnav, dacă n-am făcut un pleonasm asociind bătrânețea cu boala, ele oricum mergând braț la braț dintotdeauna, de la Facerea Lumii. Al doilea fel de moarte este când omul este omorât, asasinat. Al treilea fel de moarte este când omul este MURIT, adică nici omorât, nici mort de moarte bună ci pur și simplu murit de altcineva și vă spun imediat de cine poate fi murit un om și de ce am inventat această formulare bizară. În toate cazurile, că murim de moarte bună ori asasinați, Dumnezeu are un amestec moral nu direct, ci prin consimțire la moartea noastră, El oricum fiind specialist declarat în gestionarea morților noastre ale tuturor indiferent de unde ni se trage sfârșitul. Cum murim, Dumnezeu e prompt pregătit cu uneltele și ustensilele din Rai având lângă El ca aghiotant pe colaboratorul Său direct Satana cu instrumentele de tortură din iad și imediat ne și iau în primire. Să simtă ei, Dumnezeu și Satana o satisfacție în asta, în faptul că abia așteaptă să ne dăm obștescul sfârșit ? Să facă Dumnezeu o pasiune din moartea noastră, să fie El intendentul cel mai nimerit și priceput al cadavrelor noastre pe care abia le așteaptă să stoarcă din ele sufletele cu aceeași satisfacție cum stoarcem noi mustul din struguri ? Dar cum nu-i putem imputa Lui Dumnezeu faptul că murim, când nici Iisus nu i-a imputat asta ci s-a tânguit pe cruce și i-a zis Domnului : "Doamne, pentru ce m-ai părăsit... ?", noi doar Îl putem respectuoși dar siderați întreba pe Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată următoarea întrebare simplă : "Doamne, pentru ce m-ai omorât ?" Aveți vreo vagă bănuială că vă omoară altceva și altcineva decât Dumnezeu atunci când vă sună ceasul și vă vine vremea să muriți ? Nimeni nu moare că vrea, întotdeauna ceva și cineva se opune dorinței noastre de a mai trăi un pic și când murim suntem de fapt omorâți cu forța, suntem învinși, deci asasinați într-o lume și un spațiu în care inima Lui Dumnezeu rămâne undeva vie să bată și bate bate undeva, ascunsă să n-o vedem : tica-tac, spre deosebire de inima noastră care putrezește cu toate emoțiile vieții încremenite în sângele închegat în ea... Prin tăcerea Sa Dumnezeu reușește să ne omoare pe toți. Paradoxal, numărul crimelor înfăptuite înnobilează. Din toate filele cărților sfinte citim și ni se inoculează în conștiință ideea că Dumnezeu după teorie e cea mai înnobilată ființă din univers. Și într-adevăr, numai nobil nu poți denumi pe un criminal care omoară un om sau câțiva, el numindu-se doar criminal odios ; dar cine omoară un milion de oameni se numește erou adulat ; iar cine-i omoară pe toți se numește Dumnezeu, cea mai nobilă ființă din univers, după teorie. Nu ai unde să evadezi din așa univers criminal inventat de Dumnezeu și trebuie să înghiți pe nemestecate politica Sa funebră. Căci fiind siguri după toate evidențele că de fapt Dumnezeu ne omoară, din respect și delicatețe pentru El trebuie să formulăm mai dulce verbul acțiunii Sale de a ne ucide, să chinuim și sacrificăm gramatica de dragul Lui Dumnezeu și să nu spunem că Dumnezeu ne omoară pur și simplu cum o face de fapt ci să spunem că ne moare... Astfel nu mai putem acuza pe Dumnezeu pentru moartea noastră căci El nu ne omoară după tipic ci ne moare perfid din chiar ziua când ne face, prin metoda varanului : suflând duh de viață peste noi, ne pomenim cu o viață de efemeridă plină de bacterii și viruși, scurtă și tristă care se termină în cancer și agonie : E de la Dumnezeu care face ca varanul care mușcă prada și aceasta moare în timp de septicemie datorită bacteriilor letale din bale, cum murim și noi de boli și de inimă rea pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit inexorabil de la Facerea Lumii îndată după ce-a suflat duh de viață peste lutul din care-am fost făcuți. Deci Dumnezeu scapă oricum de acuzația de pruncucidere asupra noastră rămânând astfel cu mâinile curate de crimele făcute cu noi încât autorul morților noastre pe veci va rămâne necunoscut și nu vom ști niciodată pentru ce îmbătrânim, pentru ce ne îmbolnăvim și pentru ce murim, Dumnezeu rămânând asasinul nostru preferat în condițiile în care îți poți alege un asasin preferat și de treabă în acest univers oribil și incredibil al morții care de la viață ni se trage, de la viața legată cu ață dată nouă de Dumnezeu în bunătatea-i.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu