60) DUMNEZEU ȘI OAMENII, SACUL ȘI PETICUL

60) DUMNEZEU ȘI OAMENII, SACUL ȘI PETICUL

  1) Nu știu pentru ce, plictisindu-se de atâta singurătate în neantu-i nesfârșit Dumnezeu a catadicsit să creeze din nimic o lume, numită Facerea Lumii și niște ființe (inteligente) denumite oameni, locuitori ai acestei lumi, dându-le conștiința realității înconjurătoare, conștiința de sine și mai ales conștiința perceperii Lui Dumnezeu ca pe un Tată din Cer, pe un pământ ales și declarat răspicat de Dumnezeu ca loc de pedeapsă, deportare și surghiun după păcatul de neascultare comis de primele două creaturi ale Lui Dumnezeu, Adam și Eva. Nu știu pentru ce Dumnezeu nu a avut minima filantropie, inspirație și dragoste de Tată de a nu-şi alunga copiii din leagănul nativ, Raiul, trimițându-i în schimb pe pământul plin de orori, pericole și bântuit de duhuri rele, diavoli, stafii și alte nenorociri răspândite berechet de Dumnezeu în geniu-i creator pe pământ pentru a-şi speria copiii care Îl denumesc totuși ingenui și plini de dragoste și recunoștință pentru El, Tatăl lor din Ceruri care i-a iubit atât de mult. Și nu știu ce inspirație frankensteiniană și machiavelică a avut Creatorul universului să-şi lase stră, strănepoții astfel rezultați descendenți din primii Lui oameni creați alungați din Rai, să trăiască pe un pământ atât de înțesat de rău și dramă, unde în biserici se servește credincioșilor oropsiți de răul și greutățile vieții lor antidotul corespunzător al credinței ce mângâie omul și îi șterg lacrimile de suferință de pe obraz.

  2) Adrenalina acestei stări de înaltă trăire umană a credinței îi fac pe cei nenorociți, pe cei bolnavi, pe cei schilozi, săraci, obidiți și nedreptățiți să nu-şi mai simtă amarul și sub scrâșnetul de durere al dramelor vieții lor să le zâmbească colțul mustății chiar căzuți în genunchi sub jugul greutăților vieții,  anticipând în schimb în reverie dulcea viață eternă ce-o vor duce în Rai și cum Dumnezeu le va răcori cu briza răcoroasă a sfințeniei Sale febra dramei lor existențiale ce se va topi parcă nici n-a fost. Nu trebuie decât să crezi în Dumnezeu, indiferent dacă există sau nu, pentru ca să-ți fie atât de simplu și la îndemână adoptând virtutea credinței, că poți accesa atât de lesne veșnicia păcălind timpul să te păsuiască veșnic a trebui să mori vreodată acolo sus în Cer, în Rai unde moartea naturală va fi învinsă de tine în mod supranatural cu ajutorul Lui Dumnezeu, păstorul Raiului și al Tău ; astfel încât, după pofta ce-ai poftit, scăpat de moarte și reeşapat de Dumnezeu să ai nu o mie de vieți ci să fii VEȘNIC, îți vei petrece veșnicia numai într-o bucurie și fericire eternă, ca să nu-i zic huzur, în locul tău rezervat din Rai în compania stelelor și galaxiilor ce le vei face şăgalnic cu mâna pe geam din Rai când nu-ți vor rezista temporal, e clar, în ambiția și forța ta de-a fi veșnic, martor tuturor supernovelor și fenomenelor universului. Trebuie să înțelegi așa cum speră și înțelege credinciosul în Dumnezeu că NU VEI MURI cu ajutorul Lui, că te vei bucura etern și vei fi fericit așijderi în locul tău meritat și destinat de Dumnezeu din Rai, de unde va fugi toată întristarea și suspinul tău și ale tuturor oamenilor amărâți și doborâți de necazuri și de viață ce au existat și vor exista vreodată pe pământ și vor scăpa de acestea și de toate mizeriile și vor fi compensați în Cer doar cu condiția să fie credincioși, altfel NU. Iată pe scurt motivația credinței tale în Dumnezeu, scopul pentru care sufletul tău tresaltă în tine încă de la naștere și se zbuciumă ca un făt în burta mamei neastâmpărat, de dorul și necesitatea de a se întoarce în Rai lângă Dumnezeu, care și El se frânge de dorul de a-şi lua înapoi în Cer lucrul mâinilor Sale, adică pe tine, care vei lăsa în calitate de suflet, fără regret în urmă un pământ natal, niște copii ai tăi și rude îndoliate ca să-ți plângă inutil lângă groapa ta, cadavrul inert ce ți-a aparținut.
 
  3) Iată, pe drama doliului terestru, ca o iederă ce lesne și-a găsit suportul, vine și se înfășoară în jurul conștiinței noastre credința în Dumnezeu și în tratamentul corespunzător de recuperare în Raiul izbăvitor al Lui Dumnezeu, reclamă la care cu greu poate rezista orice om cu frica Lui Dumnezeu. Împotmoliți în drama noastră insurmontabilă existențială nici nu mai facem eforturi să ne salvăm din talazurile suferinței pământești când avem oportunitatea atât de accesibilă a credinței prin care ne aruncăm de-a valma în brațele Lui Dumnezeu să-i culegem tămăduirea, harul și bunătatea ca păsările marine ce plonjează în ocean să prindă sardine. Culegând cum putem acest har divin, cu închinăciuni mai multe sau mai puține, fiecare după puterile lui, ne simțim minunat, tămăduiți definitiv de tot ce ne-a durut o viață și ne-a cauzat vreodată lacrimi sau suspine, consolați și eliberați prin dragostea către Dumnezeu de o viață de rahat cum îi spunem noi, în contrast și revers total cu Raiul și realitățile sale paradisiace alegorice și splendide care fac furori în conștiința umană mulțumită vajnicei popularizări a credinței seducătoare.

  4) Chiar și sub bucuria credinței în Dumnezeu de care ne-am îndrăgostit irecuperabil, în mintea omului rațional stă și hibernează ca un monstru miriapod adormit sub pietre, bănuiala că nici un motiv rezonabil din mulțimea matematică a elementelor rezonabile din univers nu explică și justifică insuccesul evident al Operei Lui Dumnezeu numită Facerea Lumii. Ce fel de Operă este aceasta și ce fel de oameni sunt aceștia ce suntem făcuți în arealul sângeros terestru sub comanda și autoritatea creatoare a Lui Dumnezeu, care a îngăduit existența omului în această tragică, precară, ridicolă și sinistră paradigmă, într-o astfel de stupidă manieră demolatoare pentru destinul uman încât să trebuiască să abjurăm și să ne renegăm prin principiu religios întâmplarea sau șansa că ne-am născut într-o lume de orori și tragedii dintr-un material numit carne care doare, sediu al tuturor bolilor, agoniilor și lacrimilor noastre ? Iată, pentru etica Lui Dumnezeu nu contează toate aceste neajunsuri terestre umane, El vrea doar să le eludăm și ignorăm căci Dumnezeu ne propune o soluție supranaturală și divină minunată : scăparea pielii în Rai alături de El, pe cuvântul Lui de onoare. Trebuie deci să mizezi pe această încredințare extraordinară divină ce transpare din toate cele peste o mie de pagini ale Bibliei, că sub această urgență a detașării noastre de destinul efemer carnal, împănați cu credința și încrederea în mâna călăuzitoare a Lui Dumnezeu, să dorim să ne transformăm prin acest principiu religios, pur și simplu în spirite și duhuri eterne numite suflete, care vor zbura în Cer unde vom scăpa de toată drama terestră, nu vom mai simți pe veci nici o durere, ba încă drept compensare, atâtea plăceri inimaginabile...

  5) Nu este atât de irezistibilă, seducătoare și tentantă pentru om această iluzie a irepetabilei șanse a progresului și devenirii noastre ontologice paradisiace ? Sub adrenalina visului că în Rai ne vom dezbăra și izbăvi de tot răul și durerea, și ne vom transforma în niște crisalide fericite, însuflețiți de emulația credinței, nu-L mai putem niciodată bănui pe Dumnezeu de cinism și rea intenție creatoare când a creat o realitate terestră endemic și etern sângeroasă pentru oameni și că în îndurarea Sa mai persistă a considera justă realitatea pământului ca loc punitiv de detenție pentru atâtea miliarde de urmași nenorociți ai lui Adam și Eva care i-au ieșit de sub cuvânt și Dumnezeu s-a răzbunat în schimb pe toată omenirea în veci pentru greșeala celor dintâi. Inima Lui Dumnezeu ca Judecător Suprem s-a osificat, a împietrit și a îmbătrânit odată cu Dumnezeu care a uitat pur și simplu datorită vârstei și senectuții Sale înaintate să mai iasă la pensie din funcția Sa de Judecător Suprem, înainte de-a da rezoluția pertinentă de prescriere și grațiere a păcatelor strămoșești ale Lui Adam și Eva și în sfârșit eliberarea umanității de sub blestemul de a rămâne departe de Rai, alungați prin moștenirea stupidă a păcatului strămoșesc în închisoarea denumită pământ. Avem un Dumnezeu bătrân și bolnav care a radiat cândva de bunătate ca o lavă fierbinte și acum a împietrit și s-a răcit datorită timpului și bătrâneții ? Sau avem un Dumnezeu care n-a strălucit în Creație și a făcut și El ce-a putut, o primă încercare plină de ștersături și ciorne, ratată cu brio în a crea o lume iar noi nu suntem decât copia în oglindă a unui astfel de creator încât El este sacul iar noi peticul ?

  6) Avem dreptul să nu spunem nimic când suntem prinși de haidamacii din gărzile regale ale Lui Dumnezeu și aduși în fața Sa la Înfricoșătoarea Judecată ca niște tâlhari în lanțuri și fiare ; căci de suntem necredincioși e mare pagubă pentru noi, așa suntem avertizați. Deci aruncați pe jos în lanțuri în fața Judecătorului Suprem alături de criminali și tâlhari,  avem dreptul să nu spunem nimic căci tot ce gândim sau spunem împotriva divinității este considerată blasfemie și încălcarea uneia din cele zece porunci pentru afrontul adus de a nu-i fi credincioși, și tot ce susținem întru necredința noastră poate fi folosit împotriva noastră ! Frica ne învinețeşte carnea, frica denumită generic frica de Dumnezeu face ravagii în noi și ne face inapți a vedea, comenta și cârcoti la pocinoagele făcute de Dumnezeu în încercarea Sa ratată de a crea o lume.
De aceea de vreți să fiți fericiți în calitate de locuitori ai acestei lumi făcute de Dumnezeu așa neinspirat și grosier, soluția pentru fericire e lenea și uciderea oricărui mugure de visare, cercetare și rațiune ce v-a încolțit în creier. Să te abandonezi în transa consolatoare a credinței în Dumnezeul strămoșesc, asta e soluția fericirii pentru atâția oameni... Cum veți fi mai fericiți altfel decât făcând totul pentru a aparține unei turme înregimentate denumită turma oilor Lui Dumnezeu, care trebuie doar să pască ce i s-a dat...? Să fim oi și să fim păscuți de Dumnezeu în transa și hipnoza credinței oarbe în El e tot ce poate fi mai frumos după etica și standardul nostru emoțional religios. Vi s-a făcut un program, oameni buni, programul și normele catehezei religioase : Urmați cu pravoslavnicie acest program căci tot ce nu e în program, e libertate, e erezie, e blasfemie și implicit păcat ; iar erezia și păcatul duc la pieire, căci în afară de pământ ca închisoare a oamenilor, Dumnezeu a mai creat și un IAD, nu neapărat numai pentru criminali și tâlhari dar și pentru cei ce nu țin post ori nu cred în zeul curent și oficial al timpului. Nu crezi în așa ceva, vei împărți iadul ca închisoare eternă a sufletelor, cu toți criminalii și tâlharii siniştri laolaltă, trebuie să accepți această dreptate a Lui Dumnezeu... Fatalitatea de a trăi pe un pământ înțesat de Dumnezeu numai cu închisori și opreliști, cu indexuri și liste nesfârșite de păcate și situații interzise, ca și contraste avertizoare pentru a face o reclamă eficace habitației viagere eterne într-un Rai unde huzurul nu va avea limite, este o situație jenantă pentru critica unei conștiințe umane pure, este numai unul din motivele pentru care credința în Dumnezeu ni se înmoaie fără de voie și dragostea de El ne îngheață în vine când însuși Dumnezeu ni se prezintă conștiinței și analizei noastre drept ceea ce este : un munte de gheață tăcută, discretă și mută, cu ambiția unei aureole de flăcări. Legile fizicii nu permit asemenea contraste și paradoxuri dar să nu uităm că există universul paralel ezoteric și transcendent unde Dumnezeu își maschează și scuză inexistența, acolo unde legile fizicii terestre nu mai au aplicabilitate. Prin urmare, sunteți scuzați și iertați, oameni buni, intrați perfect în grația și partipriul Lui Dumnezeu dacă sunteți în viață scârbiți de deșertăciunile vieții și vă feriți de ele ca dracu' de tămâie ca să picați bine în fața Lui Dumnezeu clamându-vă credința oarbă în nonsensul numit credință și religie pe care Creatorul le-a scos de la naftalină din cea mai neagră magazie a laboratorului Său creaționist și le-a dat oamenilor pentru uzul și habitudinea lor. Iată călugării, s-au dezbărat detot de deșertăciuni și au găsit redundanța la soluția fericirii terestre.

  7) De ce să ne ostenim să facem și să gândim ceva pe lumea asta ce poate fi interpretat împotriva noastră ? Singura noastră șansă sigură, nu vedeți ?, este să ne iubim neabătut Creatorul, sincer, devotat, fără crâcnire, până la epuizare, extirpându-ne din cap năravul de-a judeca ceva pe lumea asta altfel decât ne-a rânduit bunul Dumnezeu în lumina învățăturilor Sale căci dacă facem și gândim orice altceva prin care Lui Dumnezeu și apologeților Lui li se pare că luăm numele Domnului în deșert, atunci încălcăm una din cele zece porunci și suntem transferați din închisoarea pământ în închisoarea iad, relocați de pe acest pământ dintr-o lume de închisori în care am trăit mereu printre gratii, zăvoare, porți închise, lacăte, sigilii, numită Facerea lumii în care am fost puși de Dumnezeu să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul stând cu mâinile pe gratii începând de mici într-un pătuț tot cu gratii, visând mereu la ceva interzis și la care n-avem accesul și dreptul. Câte chermeze și chiolhanuri, țigări și sticle de votcă nu visează bebelușii stând cu mâinile pe gratiile pătuțului, ei de asta plâng, știind că se vor face mari, se vor îmbolnăvi de stomac, vor ține regim și adio vicii și plăceri, adio bucurie a vieții ! Prin urmare trebuie să-L iubim chiar și cu de-a sila pe acest Tată al nostru care ne-a dat repartiție într-o astfel de lume în care totul e interzis și periculos pentru sănătate și pentru viața însăși ce atât de ușor se poate pierde și în care ne simțim ca într-un orfelinat în care ne-a abandonat acest Tată al nostru din Ceruri și n-a făcut niciodată efortul să ne facă o vizită părintească și nu L-am putut vedea niciodată pe Părintele nostru vizitându-ne în leagănele de la orfelinatul vieții în care ne legănăm în paturile cu gratii de oful necazurilor noastre ca niște copii autiști și plini de bale la gură. Bineînțeles, dacă închizi ochii și-ți dai frâu liber imaginației sufletului și minții îmbibate de siropul credinței, vei putea spune că n-ai cum și de ce să-L vezi pe Dumnezeu căci El ți se REVELEAZĂ, e o simptomatică a psihiatriei tale, nu neapărat o boală precisă a gândirii cât una a inimii tale prea îndrăgostită de un CONCEPT prea frumos numit Dumnezeu, ca să poată fi adevărat. Din această ipostază cuminte de credincioși ce ne mai rămâne de făcut...? Să respectăm cele zece porunci, să fim de altfel buni mireni, să ne ducem regulat și cuvioși la biserică și să sărutăm cu smerenie icoanele cuvenite, să îmbătrânim frumos fiind buni creștini, ortodocși sau penticostali, și tot timpul să ne rugăm pentru sfârșitul nostru ; apoi, normal, să ne cumpărăm un loc de veci, să comandăm și o fotografie de pus pe crucea rece de piatră, și până murim, să semănăm și să udăm florile ce vor fi deasupra noastră pe simpaticul și dragul nostru mormânt. Nu vă e dragă locuința ce vă va găzdui în veci...? Cum să nu...? Asta trebuie să faceți, oameni buni...! Bucurați-vă, căci ni s-a pregătit ceva bun... Căci atunci când ni s-a dat sentința : MOARTE !, nu ni s-a spus moarte eternă (asta fiind insuportabil și înnebunitor pentru omenire). Ni s-a dat dreptul la o compensare pentru necazurile, neodihna și durerile vieții, datorită fatalității cărora ni s-a promis această viață veșnică sub o altă formă (iluzorie și speculativă) în Rai. Vom subzista acolo în tărâmul fericirii de niciunde și de nicăieri, sub formă de duhuri, spirite, orice altceva decât carnea care dacă era un material bun eram luați cu tot cu ea de Dumnezeu la Rai dar fiindcă materialul ales de Dumnezeu pentru construcția noastră s-a dovedit o proastă și jalnică soluție care dă serioase probleme existențiale omului ca și proiect de căpătâi al Lui Dumnezeu în univers, Dumnezeu a hotărât să repare această greșeală prin relocarea noastră în Rai unde putem trăi și fără carne, ba încă cum ! , scăpați de neajunsurile cărnii, lipsiți de neșansa ei de a fi sediu al tuturor bolilor noastre (metaforă de succes găsită de Cioran). Abia în Rai astfel relocați sub formă de duhuri, lipsiți de carne, de boli și neajunsurile inerente pe care le provoacă aducând cu ele durerile și agonia morții, vom putea ca și suflete să uzăm de șansa de a fi ce ne-a dat-o Dumnezeu în univers și să trăim sub forma spirituală și neverosimilă a unor fantome, a unor entități spirituale numite generic suflete, la fel cum este și Dumnezeu, precum sacul, așa și peticul, tot un spirit și tot un suflet, imaterial, amorf și fără coordonate fizice.

  8) Din această postură imaterială a Lui Dumnezeu, El a ales să guverneze întreg universul. Dacă Dumnezeu ar fi ales să fie din materie ar fi trebuit să aibă niște dimensiuni în spațiu și să fie vizibil, ori bănuim că din postura impozanței și măreției Sale Dumnezeu ar trebui să fie de o dimensiune și o masă mai mari chiar și decât ale unei galaxii ; nu putem concepe existența unui Dumnezeu de cote microscopice sub forma similară a unei bacterii sau virus căci atunci Dumnezeu ar fi ridicol. Mai degrabă putem crede că Dumnezeu este gigantic cum i-ar sta mai bine ; ori pentru a face economie de materie și pentru că din postura aceea gigantică nu se putea mișca și trebuia să lucreze cu penseta și microscopul la Facerea Lumii, a ales să existe Dumnezeu sub formă de duh imaterial, un duh care cum ne-a și spus în Cartea Sfântă, se purta deasupra apelor pământului netocmit și gol. A fost evident o ambiție prea mare și extravagantă a Lui Dumnezeu ca din calitate de duh ce se purta deasupra apelor să facă o lume materială și să și funcționeze. Eșecul acestei lumi materiale a Lui Dumnezeu este vădit prin eșecul fiecăruia din noi în fața vieții cu încercările și falimentele ei, cu încercările noastre și falimentele noastre. Faptul că ne ducem în Rai cu tot ce mai poate recupera Dumnezeu din tragedia cărnii noastre, sufletul gol de orice emoție și senzație pe care numai carnea le poate oferi, demonstrează eșecul Lui Dumnezeu în a crea o lume și niște forme de excelență existențială materială numiți oameni, proiect care nu i-a reușit. Faptul că trebuie să ne ducem după moarte în Rai, acest centru spa de recuperare rezervat nouă de Dumnezeu după cotonogelile vieții și din cauza ei, faptul că trebuie să ne ducem în Rai ca într-un azil al azilurilor sine qua non și să fim asistați social o veșnicie în Rai de Dumnezeu, urmare a loviturilor și handicapului fatalității morții, în calitate exclusivă și sub formă de duhuri numite suflete imateriale, demonstrează eșecul vădit al proiectului creaționist material divin. Dumnezeu a făcut o lume materială sub formă de carne (de ce n-a făcut una spirituală lipsită de inconvenientul neajunsurilor cărnii ?) și pentru că nu i-a reușit o ucide și-o ascunde în pământ. Tot ce mai rămâne din oameni sunt sufletele noastre pentru care știm că Dumnezeu are o pasiune de credință fiind colecționarul lor vajnic, adunându-le pe toate la colecție în insectarul numit Rai. Nu cred că scoțând sufletul din noi Dumnezeu a izbutit să facă în univers o scofală și tot ce putea mai bun. Pentru că în exuberanța și geniu-i creator generic, Dumnezeu nu avea cum să nu reușească să facă niște forme de existență perfecte numiți oameni, fie ei și de carne și nu avea de ce să nu facă Raiul pe pământ din capul locului și pentru totdeauna evitând redundanța și reparațiunea tardivă numită Raiul din Cer, o soluție de avarie și o cârpeală care nu cadrează cu statutul de geniu creator desăvârșit al Lui Dumnezeu.

  9) Odată ajunși în Rai, ce vom putea face acolo orbi, muți și surzi, fără simțiri și senzații, fără gânduri și emoții, toate atributul cărnii bolnave și moarte lăsate în urmă și aruncată de nevoie într-un sicriu, tomberonul unde Dumnezeu și-a aruncat rebutul ? Sufletele pășesc bâjbâind cu bastoane albe de orbi prin Rai, căci acolo toți vom fi orbi, ochii rămânând să putrezească cu ultima imagine a celor dragi și îndoliați, în orbitele craniului nostru din sicriu. Mătăhăind pe ulițele Raiului, sufletele își vor face semne unele altora ca surdomuții, căci în Rai ca și suflete nu vom mai avea nici urechi să auzim și nici limbă să vorbim, putrezind și ele în epava cadavrului nostru din sicriu. Ne vom târî astfel handicapurile și autismul pe ulițele Raiului, un spațiu vid și eterogen care nu poate fi nici el fizic căci nu are cum și de ce să aibă forme, construcții, dotări și sol cu gravitație pe care să pășească și activeze sufletele oamenilor, niște nimicuri sub formă de spirite inutile lipsite de formă, materie și culoare. Odată ajunși în acest Rai, această locație fără formă și fără fond ca și sufletele aşijderi și ele fără formă și substanță, ce vom mai putea face important și cum vom mai putea fi fericiți ?, când fericirea e apanajul cărnii dotată cu emoții, senzații și simțuri de care ne-am despărțit pentru totdeauna și definitiv în clipa morții și de care cât suntem vii profită și sufletul cât trupul mai are un puls și o inimă care bate motivată de emoțiile cărnii. Doar în carne ca într-un ceaun fierbe un suflet datorită focului impresiilor și emoțiilor vieții, iar fără de carne care-a murit ce mai este acest suflet decât un abur volatil și o iluzie ridicolă ? Doar atunci cât suntem vii, de acolo din capul nostru sufletul receptează prin niște nervi euforia fericirii corpului nostru de carne bucurându-se și el de senzațiile de fericire și plăcere ale cărnii noastre vii, ca o maimuță privind la televizor un stand plin cu banane la supermarket. Când corpul moare, sufletul rămâne handicapat de toate simțurile și de toate senzațiile, apanajul exclusiv al cărnii, iar maimuța, sufletul nostru, privește contrariată la televizorul care arată numai purici și nu mai arată standuri pline cu banane la supermarket. Nu poți fi fericit în Rai, oricât ar încerca Dumnezeu să-ți resusciteze sufletul, care rămâne amintirea unui cadavru inutil defunct lăsat de izbeliște în bezna sordidă a sicriului. Ce este sufletul care atât îl machiem și fardăm pentru Rai decât un abur volatilizat în clipa morții și o iluzie, o amintire cel mult tristă și tragicomică a tot ce-am fost cândva ? Ce este Dumnezeu decât un Iluzionist Șef al acestor iluzii ale sufletelor și minților noastre care împreună cu noi formează cel mai tragicomic cuplu din istoria universului ?, cuplu numit Dumnezeu și oamenii, adică sacul și peticul...