46) ADIO MOARTE

46) ADIO MOARTE

  1) Tocmai pentru că întreaga omenire rezonează atât de preocupant la chestiunea judecății de pe lumea cealaltă, toți pregătindu-se și fardându-se asiduu pentru a se prezenta cât mai impecabil la Înfricoşătoarea Judecată atunci când ți-a sunat ceasul și stai chircit și tremurând ca un câine la injecție în fața Lui Dumnezeu care îți va decide soarta, în iad sau în Rai, am simțit provocarea de a reacționa ; asta atunci când toți credincioșii timorați lasă capul în jos privind cu frică spectacolul Înfricoșătoarei Judecăți, a propriei lor judecăți, a pulberii și nimicului care sunt toți. Cum putem statua că are vreo relevanță și contează în univers printre mersul sorilor și al galaxiilor moftul nostru de a crede că judecata noastră e totul, că Tu Doamne, oricine-ai fi Îți vei irosi din timpul Tău spre a Te opri din viteza-Ți cosmică și a te împiedica, a te apleca spre efemeridele ce suntem și că putem provoca universul să ne acorde în infinit o atenție, un alt loc în afară de volumul dizlocat al pământului scos din groapă ca să încapă sicriele noastre efemere din lemn ieftin ?

  2) Nu știm dacă Tu Doamne ai prevăzut în mare inspirația Ta și posibilitatea de a putea să ne apărăm la propriul proces al judecății faptelor vieții noastre, de a ne acorda dreptul omenesc să putem face recurs la sentința de condamnare, indiferent, la iad sau la Rai. Mai mult ca sigur că nimeni nu îndrăznește a se gândi la așa ceva de frică a nu Te irita și supăra și mai mult. E sigur că se găsesc povățuitori în rândul teologilor care să-ți impute că nu e cu putință a face recurs în fața judecății cea de pe urmă pe care tuturor ne-o pregătești.
 
  3) Aș fi vrut să spun despre Tine Doamne în recursul la judecata mea că te-am descoperit. Dar nu pot să spun asta când știu că Tu nu poți fi niciodată descoperit în viața asta, în lumea asta ca și entitate vie a palpabilului și actualității ci doar printr-o revelație morbidă activată de subiectivismul nostru infestat de prejudecățile noastre și impresiile noastre particulare care ne fac imaginația efervescentă și bogată determinându-ne să visăm și să facem dintr-un Nimic evident un erou de zile mari și de succes al modei timpului și zilelor noastre cu numele de Dumnezeu. Nu mai contează dacă Tu Doamne nu aparții actualității și realității... Ceea ce contează pentru oameni terapeutic e să se mintă frumos că au găsit preocuparea umană capitală a religiei prin care Te receptează simptomatic Doamne ca și spirit perfect neverosimil al lumii acesteia, dar perfect adecvat al lumii celeilalte a ezotericului și inevidenței alienante, o lume imposibilă prin artificialul ei, o lume care ține numai de clocotul ambiției morbide a credinciosului de a crede în ea, o lume ezoterică din cer care a ajuns să plictisească, enerveze și îngrețoşeze definitiv creatura pentru atâta discreție și încăpățânare cu care Te ascunzi Doamne de oameni și de tot ce este palpabil pe lumea asta a realității noastre. Și nu pentru că Tu însuți n-ai vrea să fii viu și să te arăți actualității și evidenței ci pentru că nu faci parte din acest macrounivers ci din microuniversul gândurilor și și reacțiilor chimice și microelectricității neuronilor creierelor noastre. Și tocmai de aceea îndrăznesc să Te creditez cu calități, să umplu vidul Tău cu descrieri frumoase despre Tine Doamne, speculând din respect, complezență și condescendență despre faptul că ești bun și drept, când nici măcar nu exiști.

  4) Pentru a fi bun și drept Doamne, știu că nu ai cum a avea nimic în comun cu toată efemera problematică a oamenilor și precaritatea ideologică în care înotăm de fapt noi toți oamenii făcându-ne din religia curentă un crez obligatoriu și bun pentru sărmanii oameni de rând cuminți și de bună credință, nevinovați că s-a aciuat aici pe la noi creștinismul, o religie străină, fiindcă a fost mai tare, precum dintr-o întâmplare istorică, dacă romanii n-ar fi cucerit Dacia aducându-ne cumva sămânța creștinismului de la ei, că ei au avut treabă cu iudeii și cu liderul lor spiritual Iisus, astăzi am fi rămas totuși zamolxieni, cu religia poporului nostru dac și potrivit ei, noi ne-am fi ars morții iar la înmormântări nu ne-am mai fi pus cenușă în cap bocind ca evreii și nu am mai fi plâns ca ei la zidul plângerii ci ne-am fi bucurat ca la nuntă, că a scăpat răposatul de jugul și împilarea vieții...
  Dar așa, Doamne, oamenii au fost sub vremuri și tributari faptelor istorice cu toate consecințele... ; cu consecința că din rândul și în mijlocul societății, teologii de azi, moștenitorii fariseilor și teologilor de ieri își fac încă cu succes numărul în fața ochilor noștri miopi și adormiți de tăria gradelor religiei și promovează nonșalant încă superstiția și mitul în secolul XXI și anul de grație 2018, și asta fiindcă este cerere, iar ei, teoreticienii religioși ofertează cu talent opium și calmant cu asupra de măsură omenirii seduse de Cer și de Tine Doamne...

  5) Doamne, iartă-i pe acești mistici religioși care Te-au amestecat iresponsabili într-o poveste prea urâtă ca să fie plauzibilă și suportabilă : povestea religiei, a Lui Dumnezeu și a lumii celeilalte. De aceea Doamne, simt că Tu ești cel mult cu totul altundeva, ești altcineva și ești altcumva, iar dacă nu ești în niște coordonate ale realității și evidenței, ești măcar într-un concept ascuns, într-o idee a universului care Te ține încă ascuns și captiv ca pe un diamant prețios în fundul pământului dar poate cândva întâmplarea te va scoate la lumină în sfârșit atunci când nimeni din cei de față nu vom mai fi, și de dragul și mila noastră a oamenilor, universul și legile lui Te vor umaniza și antropologiza. Astfel, într-o zi, universul și o reacție ascunsă a unei chimii secrete cosmice ar putea să Te inventeze Doamne, într-o locație la care oamenii n-au acces nici cu gândul, nici cu fapta, prea evoluat pentru noi, prea bun și perfect ca Tu să fi generat și hărăzit omenirii un asemenea dezastru existențial și un blestem atât de incredibil de sever, încât eu nu Ție Ți-am imputat toate dramele ce ni se întâmplă ci lor, ignoranților religioși care vor să fie așa colcăind în această mlaștină a autoalienării, antirațiunii și antivieții prin care Te-au mânjit cu toate tarele lor de caracter în povestea rătăcirii lor religioase irecuperabile...! Iar recursul meu la ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ divină e recursul la ÎNFRICOŞĂTOAREA lor judecată omenească...
 
  6) Nu are rost să am lacrimi în ochi știind sigur că mă vei arunca Doamne la chin în iad potrivit procedurii standard pe care ca un bun Judecător legist,  intransigent și sever trebuie s-o respecți cu strictețe. Când toți și-au luat adio de la viață și au spus bun venit morții adică vieții de apoi, după mare îngăduința Ta de a da un ultim cuvânt tuturor la propria lor judecată, eu Îți mulțumesc că ai avut răbdarea să mă asculți și pe mine Doamne în acest lung ultim cuvânt și sperând că nu Te superi prea mult și nu tulbur lumea cealaltă cu pretenția mea, am să-Ți spun Doamne că nu simt nici un motiv pentru care nici eu, nici o lume-ntreagă  putem și trebuie să murim vreodată în măsura în care nu ești în stare să ne argumentezi rostul pentru care ne-ai creat atât de mizerabil, sărman și trist și rostul pentru care ne omori așijderi chemându-ne și vrându-ne pentru Cer. De aceea tulburându-te cu îndrăzneala acestei opinii, ce pot eu să fac decât să-mi cer iertare pentru ea și să te întreb răspicat pentru ce-ai avut cinismul și cruzimea să ne creezi fiind conștient dintru început de toate relele ce urmau să ni se întâmple...? Și chiar dacă atât de mult Te mângâie când oamenii mor cu numele Tău pe buze și când spun sfârșiți de dureri și suferință adio viață despărțindu-i de ea atât de sângeros și crunt, eu îmi iau rămas bun de la Tine Doamne lăsându-i pe credincioșii fericiți să-ți rămână pe cap în Rai și să te încurce în treburi pe-acolo ; și ultimele mele cuvinte către Tine spre disperarea Ta înainte să fiu aruncat în iad la veșnica schingiuire sunt : ADIO MOARTE ! Pentru că nu poți muri niciodată, nici atunci când ai douăzecişicinci de ani și ești în primul tău concediu cu tânăra ta soție, și nici când ești bătrân decrepit și privești cu ultimele puteri de pe patul rulant de spital cum infirmierele de la terapie intensivă se roagă să crăpi odată ca să nu-ți mai șteargă voma de pe tine și nici să-ți schimbe pamperşii.