52) TESTAMENT EXTREM

52) TESTAMENT EXTREM
 
  1) Nu poți muri, nu poți dispărea efectiv de pe acest pământ fără să lași în urma ta ceva, un semn care să arate că ai fost, că ai trăit și că prin tot ce-ai făcut ai însemnat ceva, te-ai desprins din condiția animalică brută în care e orice om după ce-a fost făcut de Dumnezeu și lăsat de izbeliște să trăiască și să se descurce singur așa în jungla și selecția naturală de pe suprafața acestui corp ceresc inventat de Dumnezeu, pământul... Să faci ceva, dar ce ?, care să fie memorabil, să aibă valoare după sistemul de valori omenesc și să te duci apoi, să mori, să nu mai ai nici o rezervă și nici un comentariu când vei fi deconectat imperturbabil de la această întâmplare denumită viață și să te duci cu inima împăcată, să te topești fără urmă de supărare, regret și rezervă în moarte, în imensitatea neantului postum pe care oamenii, dragii de ei l-au îndulcit cu minunatul și consolatorul lor vis suprem, mântuirea.

  2) Ce e mântuirea sau izbăvirea ? E ambiția obstinată de a nu vrea să mori ci a continua încăpățânat să vrei să reziști universului și să dăinui în spațiu și timp de-a pururi în ciuda stelelor și galaxiilor care vor exploda și totuși nu-ți vor rezista în timp, pentru că tu vei fi suflet colecționat de Dumnezeu în Cer. Și astfel, te vei odihni după pofta inimii la loc cu verdeață de unde a fugit toată întristarea și suspinul, veșnic, conform tratatului de religie formulat în cărțile sfinte care ți-au cultivat de mic dorința ta vie de nemurire evocată în atâtea rugi fierbinți adresate Lui Dumnezeu. Și vei fi astfel nemuritor, un abur și un spirit rebel în calitate de suflet, pripășit și adunat cu grijă de Dumnezeu în acest univers ostil, într-o oază numită Rai unde vei trăi într-o supranaturală și anormală stare de fericire și relaxare în acest loc bine stabilit din acest univers, fără coordonate GPS, denumit Raiul.

  3) Dacă pleci în Rai nu te mai interesează absolut deloc hoitul ce-l lași în urmă plin de bolile care au ros din tine o viață și au murit neghioabe odată cu tine de gât. Simți totuși, având asigurată cazarea eternă în Rai că veșnicia aceasta nu-ți ajunge. În corpul care ți-a murit simți totuși o lipsă și-un dezavantaj oricâtă treabă și preocupare ai avea în Rai. Mai vrei ceva și după moarte, vrei să marchezi teritoriul și nu poți muri deplin fără să vrei vanitos să lași o urmă cât de vagă precum că ai fost. Ce poți lăsa în urma ta după ce mori care să fie memorabil, important și reprezentativ după standardele omenești, care să fie luat în considerare de urmași, să aibă valoare, pentru care poți muri relativ liniștit că ți-ai făcut datoria, ai lăsat un semn în urma ta și o urmă care să certifice că n-ai trăit degeaba, că ți-ai depășit condiția animalică de mamifer, de bestie la fel cum sunt toate bestiile regnului animal care nici măcar nu au conștiința de sine, nu știu că trăiesc, nu știu că vor muri, nu au facultatea de a se gândi o clipă de a lăsa ceva în urma lor după moarte cum ai tu, nu simt că trebuie așa ceva, cum simt oamenii, dragii și sărmanii de ei, preocupându-se o viață pentru hârbul lor de viață, pentru sensul și rostul ei, tremurând de grija și frica vieţii și a morții, murind de dorul și grija Raiului ?

  4) Ce poți lăsa în urma ta după moarte, care să aibă o valoare, care să arate clar că ai trăit cu un rost și că nu ai trăit doar ca o râmă, ca o năpârcă și pentru care oamenii să te aplaude la prohodirea de la înmormântare, precum că ai avut o valoare, ai însemnat ceva și nu ai făcut umbră pământului degeaba? Artiștii lasă în urma lor o operă, țăranii lasă moștenire câteva hectare de pământ pe care urmașii să se chinuie să le are cu calul și plugul de lemn, ca și acum o mie de ani. Tu, om cu frica Lui Dumnezeu, care ești nici prea bogat, nici prea sărac, ce poți lăsa în urma ta ca moștenire, ce testament potrivit să faci prin care să lași urmașilor munca ta, eforturile tale de a consuma o viață pentru o idee, pentru ceva care să arate că ai fost, și nu în zadar, că viața și eforturile tale nu au fost în zadar, că nu ai trăit în van și efemer ca un vierme, ca o omidă păroasă, veninoasă și scârboasă care lasă în urmă un prăpăd printre copacii desfrunziți, ca o lăcustă dintr-un roi de lăcuste devastatoare care mănâncă recolta unor pauperi ai Africii...?

  5) Din Cartea Sfântă știm că pe pământ toate sunt deșertăciuni, că nu poți face și aduna nimic pe pământ care să ne folosească, să fie durabil și peren, căci știm din învățăturile Lui Iisus că cine adună pe pământ, în Cer risipește, și cine nu e cu Dumnezeu, e împotriva Lui, în acest concept maniheist inuman și insuportabil, așa cum percepe Sfinția Sa eforturile zadarnice ale oamenilor de a face ceva, orice altceva decât slujirea totală, exclusivă și obedientă a Lui Dumnezeu, de a fi fiecare definitiv supus și răpus de robia Conducătorului Suprem al universului, robie tradusă în FERICIRE în optica religioasă a omului cuminte și sărac cu duhul, adică smerit și bun pentru Dumnezeu.

  6) Nu putem face nimic memorabil în această lume, nu putem avea nici un dram de onoare, libertate și excelență, fiind autoîncorsetați de inexorabila datorie a sclaviei față de intoleranța și despotismul Responsabilului Suprem al universului care vrea doar anumite lucruri în privința noastră, pe altele dezavuându-le, nu neapărat crime. Punând pe aceeași balanță a socotirii păcatelor și a nu face crime și a nu face dragoste în post, Dumnezeu ne lasă o lume de trăit și ne spune : "Vă place această pravilă și îndreptar de viață, condiție a mântuirii, de bine ! Nu ? Atunci vă voi considera păcătoși dacă ignorați canonica religioasă și cel puțin odată pe an nu mergeți la preotul din parohie și smeriți sub patrafir nu vă veți spovedi și de câte crime ați comis, și de câte ori ați făcut amor cu nevasta în post !" Iată cum astfel Dumnezeu ne dă liberul arbitru să alegem canonica Sa ca și condiție a mântuirii, sau damnarea la chinurile iadului dacă îndrăznim să cârcotim acestor rezoluții divine. Lăsându-ne biletul pe masă cu aceste condiții sub formă de Biblie, Dumnezeu a plecat și dus a fost de la Facerea Lumii astfel că noi, copiii Lui de ne este Tată din Cer, niciodată nu L-am mai văzut. Ce să facem și noi ? Ne-am apucat să citim biletul Său, Biblia, din care unii dintre noi mai proști am înțeles că Dumnezeu vrea să părăsim pământul și viața fără nici un regret, să cultivăm exclusiv dorința de a aduna comori de bogăție în Cer în părtăşie cu Dumnezeu deci pe pământ nu putem lăsa nimic în urma noastră după ce murim, nimic care să conteze și să alunge plictiseala ochilor Lui Dumnezeu. Orice pas pe care-l facem, oricare altă acțiune, orice gând, orice faptă neconformă cu dogma religioasă sunt supuse stigmatului păcătuirii, toate sunt păcate prevăzute și condamnate inexorabil de îndreptarul divin, rolul și șansa noastră e de a nu le comite, de a face o draconică echilibristică în chestiunea religioasă cu slabe șanse de a izbuti ceva bine plăcut Lui Dumnezeu. Căci ni se spune să fim robii rugăciunii către Dumnezeu, deci din start suntem tarați de o vină potențială şi endemică pentru care trebuie să ne rugăm, cu rugăciunea continuă a inimii, în genunchi să cerem îndurarea, mila și iertarea în calitatea noastră de robi endemici, de ageamii și obrăznicături continue de la Facerea Lumii, față de canonica îndreptărilor Lui Dumnezeu.

  7) Am ajuns să fim niște păcătoși și milogi de profesie dependenți de speranța în mila divină, morți de frica de a nu fi striviți ca niște gândaci de bocancul Lui Dumnezeu,  trăsniți și îmbolnăviți de bolile inventate de El, drept pentru care ne rugăm pios pentru sănătate și spor în casă, să ne apere Dumnezeu de boli și necazuri, neavând noi rangul și aptitudinea de a fi definitiv curați, virtuoși și privilegiați ca sfinții feriți de boli și necazuri din Cer care trăiesc în cercul select și cartierul rezidențial al Judecătorului Suprem. Noi suntem niște mujici, păcătoși și canceroşi din născare prin moștenire genetică, nu degeaba se spune că și nou născutul nu este curat și se naște din părinți cu șapte păcate, cât și cu șapte gene canceroase.  Deci ce să mai spunem de noi cei bătrâni care avem un car încărcat de păcate cât și mâinile sus sub asediul bolilor bătrâneții orice-am face, pentru care trebuie neîncetat să ne rugăm de iertare și tămăduire unui Dumnezeu tot mai încărcat cu atâtea păsuri, cu atâtea dosare divine sau medicale ale fiecărui om din cei șapte miliarde de oameni, câți or mai fi fost ei de la facerea lumii și până la sfârșitul ei ?

  8) Dacă orice câine și orice jivină are șansa de a nu a fi în evidența Lui Dumnezeu cu vreun dosar de păcate, noi oamenii nu putem scăpa neobservați și nemonitorizați de ochiul vigilent al Lui Dumnezeu, noi suntem altceva se pare, o specie mai selectă, suntem Opera capitală a Lui Dumnezeu la care s-a gândit de la începutul universului și pe care a pus-o în aplicare acum vreo șapte mii de ani cât se spune în Sfânta Scriptură că sunt de la Facerea Lumii. Dar și noi oamenii, se pare că n-avem nimic divin în noi, nimic demn de privilegiul acestei caste selecte a genezei din mâinile unui Dumnezeu al excelenței și talentului, voinței și milei ori responsabilității divine, când nimic nu l-ar fi oprit pe Dumnezeu decât cinismul și mizantropia-i tot mai vădită, să nu ne facă să murim în draci cum de fapt murim tot așa ca și câinii, să nu putrezim și să nu ne împuțim ca oricare hoit, noi având privilegiul să ne împuțim într-un sicriu, câinii într-un șanț în bălării, plini de aceiaşi viermi frați cu ai noștri din sordidul sicriu. La efecte egale noi oamenii nu avem libertăți și drepturi egale cu câinii, dreptul și libertatea de a nu păcătui, de a nu se lipi păcatul de noi cum din fericire pentru regnul dobitoacelor, nici un câine se pare că nu poate face nici un păcat, oricâți copii ar mânca prin parcuri sau ar rupe pantalonii bicicliștilor și nici unul nu va ajunge în iad, dar nici în Rai, visul și pretenția morbidă doar a oamenilor, dragii de ei, care s-au îngrijit să se gospodărească de la facerea lumii cu acest țel și acest drog deziderat, mântuirea, impropriu și străin întregului regn animal biologic în afară de oameni... Noi oamenii suntem însă zoologia visătoare dusă la superlativ nu știu dacă din tot cosmosul, dar măcar din Calea Lactee, galaxia unde locuiește Dumnezeul nostru.
  9) Mulți nu cred în evoluție. Dar evoluția ne-a cizelat gândirea să devină inteligentă și să producă fructul inteligenței, visarea.  Și de aici, a visa la Rai și la Dumnezeu, prietenul suprem și de nădejde într-o realitate ostilă prin definiţie, n-a mai fost decât un pas și asta a venit natural. Visând la Rai, nici nu știm cum ne-am pricopsit cu efectul advers și pervers al păcătuirii potențiale și cu stigmatul și promisiunea iadului și a diavolilor care ne fac şăgalnici bezele cu mâna lor neagră și cu unghii mari, din dubele iadului care circulă într-un iureș pe străzile vieții noastre sub ochii şenilatelor și trupelor de comando divine pline cu îngeri păzitori de oameni care mai mereu sunt în pauză de masă sau de cafea, nu intervin pentru că nu au dezlegare de la Dumnezeu să facă dreptate pe pământ când se știe că doar în Cer la Sfânta Judecată se face dreptate, pe când taburile și dubele dracilor huruie pe străzile noastre și sunt pregătite să ne salte și să ne ia în cămașa de forță la fiecare cotitură chiar dacă nu ești criminal ci faci păcate doar dacă nu te duci la biserică, nu ții post și nu te spovedești sub patrafir preotului rotofei din parohie odată pe an.

  10) O, dulce fericire de câine și de năpârcă, de hienă și de cârtiță, toate opera Lui Dumnezeu, dar care niciodată nu au îndrăznit a spera un loc sub soarele binefăcător al Raiului, și nici nu pot păcătui cumva ca să se roage milogi Lui Dumnezeu de iertare și izbăvire cum facem noi oamenii...! O, câini și hiene scârboase, care niciodată nu pot păcătui prin definiție deși rup oamenii și antilopele și le mănâncă de vii, ferice de aceste dobitoace cum le-a plănuit Dumnezeu așa încât nepăcătuind, nici nu pot ajunge vreodată în iad cum ne căinăm noi de frica lui și arătăm cu degetul către iad, exuberanți și minunați în emulația noastră religioasă și înspăimântați spre acest drob de sare...! De aceea întrebarea capitală de pus e următoarea : Oare ce satisfacție cinică a avut Dumnezeu când ne-a făcut știind că noi oamenii, din mijlocul mocirlei disoluției vieții noastre vom ajunge să ne punem practica și stringenta întrebare : cum e mai bine să mori, de drum lung și alergătură ca un câine fericit, fără iad și fără Rai, fără păcate și fără virtuți ori să fii om și să sfârșești prin tragerea pe roată în chinurile iadului pentru plata păcatelor, atribute strict omenești...? Și câinii ucid, dar nu fac crimă, nu fac păcate, noi oamenii ne naștem cu șapte păcate, de prunci, și ele se adună, soldul lor crește cu ghiotura până la sfârșitul vieții, ca factura unui telefon uitat deschis pe date mobile de internet. De aceea în mintea noastră de oameni chinuiți de patimile și păcatele omenești, ne vine logica întrebare : ce e mai bine să fim, câini trăind și murind fericiți, inconștienți și lipsiți de păcate și urgia unui Rai câinesc care nu există, ori oameni cu conștiința amară a unei vieți trăită în echilibristica păcătuirii din te miri ce la tot pasul, pasibili de a suporta pedeapsa eternă a decăderii în înfricoşătorul iad atât de obsesiv și inexorabil promis de canonica religioasă și intransigența Dumnezeiască cinică și definitiv antagonică omului și omenescului ?

  11) Nu știu cum poate exista și poate domni liniștit de-o veșnicie Dumnezeu în tronul Lui de aur din Rai știind că în orice minut pe pământ o dramă inevitabilă i se întâmplă oricărui om, creație divină din lut peste care Dumnezeu a suflat duh și a spus să se facă om. Pentru ce a fost făcut acest om și pentru ce i s-a dat această soartă de viață legată cu ață, dacă sufletele și viețile noastre omenești sunt strepezite de atâtea înfricoşări, tragedii și mizerii...? Ce poți spera în aceste condiții ca testament să lași în urma ta pe această lume după ce mori, decât nimic care să-L impresioneze și miște pe Dumnezeu un pic din disprețul și nepăsarea evidentă ce-o are pentru soarta, păsurile, fasoanele și ighemonicoanele noastre efemere...? Nu poți decât după o lungă și grea suferință și agonie să mori uitat de lume și de Dumnezeu, chiar din secunda în care te-a făcut din lut și a suflat peste tine un anumit Duh și niște gene de cancer, și să speri că după o viață de rugăciune și post, doar, doar s-o îndura Domnul de tine să-ți arunce în Rai, plictisit și agasat, două trei coji mucegăite de mântuire ca la un milog, ca să vegetezi în Rai după pohta ce-ai pohtit, și să te întinzi de lene și relaxare o veșnicie în Împărăția Lui Dumnezeu care nu are sfârșit, și să-ți faci corvoada acestor triste și sordide veacuri și milenii de veșnicie în preajma Palatului Divin Domnesc, unde în tot ceasul se aud baluri și sfinte cântări de îngeri, serafimi și nenumărați heruvimi nepăsători, nevinovați și normal veșnici și fericiți, plini de dulceață de trandafiri pe mustăți,  dansând cadriluri și menuete în sălile de lux ale balurilor paradisiace...

  12) După moartea ta, omule nefericit, n-ai cum să lași în urma ta ceva care să impresioneze și conteze excelenței și interesului Divin. Ori te rogi ca un milog și ca un criminal de milă și îndurare Lui Dumnezeu, ori soarta ți-e pecetluită la ghena de gunoi a Raiului, adică în prea cădurosul iad. Dar rămâi totuși nedumerit când vezi cum Dumnezeu nu a avut o idee mai inspirată în materie punitivă a pedepsirii păcătoșilor. Desigur, pe criminali ar fi fost oportun să fie pedepsiți ca și până acum, în iadul fierbinte și clasic, cel cunoscut. Dar pentru cei care doar au fluierat în biserică ori nu s-au spovedit sub patrafirul preotului rotofei, e drept să fie schingiuiți tot în iadul de foc ? Nu numai focul te poate arde și pedepsi, ci putea exista la fel de bine un iad al Siberiei și înghețului cum văd că Dumnezeu s-a supărat și pe ghiocei și în loc să-i omoare într-un pahar dăruiți cu dragoste cuiva, îi omoară în geruri extreme inutil prin păduri degerate într-un iad geros de Mărțişor. Era mai oportun ca și pedeapsă extremă să te chinui în iad de degerături de gradul 4, să-ți cadă nasul și degetele drept pedeapsă că ai mințit și furat, ori ceva deosebit de extrem și dăunător cărnii omenești păcătoase, numai de Domnul putând fi inventat ca mijloc punitiv și de tortură. Se pare că iadul clasic nu-i mai impresionează pe criminali, hoți, pungaşi și bandiți. Ei au fost posibili și înfloresc sub autoritatea Lui Dumnezeu la cârma acestei lumi de la începutul ei, începând cu Cain care și-a ucis fratele, apoi potopul lui Noe, și până la sfârșitul lumii apocaliptic cu potoape și urgii ineficiente care au fost și-or mai fi, fiindcă asta e voia și soluția coercitivă exclusivă, inutilă și ineficientă a Domnului. Văzând această soartă amară omenească ce mă paşte atât pe pământ cât și în Cer, nu văd ce soluție de confort și fericire s-ar putea găsi cu nădejde atât în viață cât și în moarte, care se apropie pe zi ce trece, cu bolile, chinul și agonia finală de care nu e scutit nici cel mai sporit întru credință călugăr.

  13) Cum aș putea evita chinul atât din viața asta cât și din cealaltă ? Este imposibil. Este un chin natural să trăiești. Este un chin natural să mori. Tonul tragediei e dat și e inexorabil. Cum ar putea fi o soluție serioasă și verosimilă visul de continuare supranaturală a eu-rilor și erorilor noastre  sub formă de duhuri și suflete fie chinuite în continuare în neantul iadului, fie juisând într-o fericire incuantificabilă și neverosimilă în neantul Raiului ? Nu ajunge pogromul și tragedia de pe pământ ? Prea dulcea fericire inimaginabilă a Raiului ne aduce frisoane și neliniști la fel de patologice ca frisoanele morții și ale iadului. Gustul amar al durerilor vieţii noastre ajunge ca o rază timidă de lumină până la Rai luminând inutil și palid fruntea Lui Dumnezeu și-aşa luminată prea suficient de propria-i mândrie și aureolă ca să ne mai poată înțelege și simți vreodată pe noi, robii Săi cu carnea alterabilă tremurând pe noi de frica de viață, de frica de boli, de dușmani, de moarte, de iad, de Rai și de Dumnezeu. Nu poți evita frica de Dumnezeu. Nu poți eluda legile naturii, periculoase vulnerabilității umane, și să crezi că visul de dragoste din Rai ne va scuti de un sfârșit sordid și de întunericul, frigul și vidul cosmic de la care căldura Lui Dumnezeu nu ne ajunge căci căldura nu se propagă prin vid. Întâlnirea cu Dumnezeu a rămas un vis frumos și deşart de dragoste, întrucât vidul ne desparte. Vidul înțelegerii, vidul rațiunii, vidul legilor naturale, nu supranaturale, speculative.   Putem să visăm frumos la Rai și e dreptul nostru de a ne calma și a ne înșela boala psihică a credinței în Dumnezeu cu acest medicament. Avem dreptul să trăim și să murim îmbălsămați de visul de dragoste cu Dumnezeu. Un vis de dragoste univoc, numai de la noi către El. Numai noi visăm că putem câștiga fericire din această dragoste. Dumnezeu zâmbește aproape plictisit de dragostea noastră, întrucât El are dintotdeauna de toate și nu mai poate câștiga nimic de care să fi dus lipsă vreodată, din gesturile dragostei noastre ineficiente și inutile pentru El.

  14) Să iubești adânc pe Dumnezeu și să știi că în această îmbrățișare ți-a strecurat discret în buzunarul de la spate o cărticică unde se vorbește de Înfricoşătoarea Judecată și de iad cu diavolii lui negri aferenți, ție unuia, om cuminte care nu vrei să faci crime și să tâlhăreşti pe nimeni ci doar nu vrei să te duci la biserică și să pupi mâna unui om numit preot, e o dragoste tristă, funebră, patologică și malignă. În această tristă poveste de dragoste între Dumnezeu și oameni, argumentul prozaic al inventării conceptului de iad, de către oameni sau de către Dumnezeu, cine mai știe de cine, și servirea lui către conștiințele noastre strepezite și dezabuzate este o torpilă care lovește inexorabil în orice exuberanță și emulație a dragostei și bucuriei noastre de viață, de Rai și de Dumnezeu. Fără pilula amară a prezentării intransigente în fața noastră înfricoșată a chinurilor iadului aveam toată motivația să cred într-o mântuire, într-o salvare dispusă de un Dumnezeu al milei și paternității pentru specia Sa preferată, omul. Știu, cine se iubește se tachinează și critică, ori Tatăl nostru ne critică exagerat de la Facerea Lumii și până-n vecii vecilor, inexorabil, alungați și lepădați în scutece urlând de boli și de foame pe pământ, alungați de generații din Raiul natal pe un pământ cu dușmani, secături, noroaie, năpârci și viruși, lagăr de concentrare definitiv al nostru în care ștacheta aptitudinii noastre către perfecțiune și sfințenie e inuman și nerealist de ridicată. Specia preferată a Lui Dumnezeu agonizează pe sordidul pământ în neputință, mizerie și decadență. Și își injectează în vene medicamentul naturist și normal omenesc al credinței și dorinței viscerale de Rai sub efectul atât de patologic al vieții chinuite în lagărul pământ. Măcar avem dreptul să visăm că mai e loc în Cer lângă Dumnezeu și pentru fiecare din noi, fiecare cu mărunțișul său, cu ghebul său, cu țidula sa de pretenții și aspirații la infinit adresată Domnului. Or eu nu pot adresa Domnului nici o cerere pertinentă. E stupid să mă adresez soarelui, precum și Lui Dumnezeu, un corp și o energie din univers infinit mai impozantă decât soarele, cu treburi și rosturi serioase în univers decât să fie gestionarul pricinilor unor adunături de celule și cărnuri care suntem fiecare din noi în diversitatea regnului animal. Nu suntem preferații Lui Dumnezeu, suntem tolerații Lui, atunci când nu suntem luați la ochi, băgați în seamă punitiv și cadorisiți cu vreun potop, apocalipsă, molimă sau altă urgie din instrumentarul de tortură al Domnului, din magazia căruia și-au luat și diavolii uneltele lor de serviciu, căci de unde să le ia decât tot de la Creatorul lor și al universului ?

  15) Dându-ne diavolii pe cap, nu-ntelegeți că suntem respinși voalat de către Dumnezeu căci mirosim urât și îmbrățișările noastre l-ar murdări pe Domnul de balele noastre canceroase ? Astfel că nu mă pot considera o specie preferată a Lui Dumnezeu. Chinurile vieţii îmi prevestesc și conturează tot mai verosimil chinurile morții și ale iadului ca un rău necesar dispus de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru noi cei din linia întâi, noi păcătoșii care nu putem evita păcatele și declinul, orice-am face. Însăși viața noastră-i un păcat, căci nu se spune stupid că ne naștem din păcat și din rușine ? Încă n-am auzit de vreun consiliu religios care să dezavueze și respingă aceste stupidități și nonsensuri religioase. Iar ceea ce nu este respins și interzis, înseamnă că e permis. Nonsensul acestei permisiuni a credinței până una alta e o calitate curentă oficială a timpului care îți conferă toate scuzele de care ai nevoie în eroarea ta religioasă în vogă și la modă. N-ai decât să fii sceptic după cum îți place și să pierzi șansa acestui vis frumos al mântuirii și acestei turmentări religioase care-ți face bine. Ori dacă vrei să fii liber total de orice datorie și orice credință, de orice vanitate și prejudecată, de orice ritual şamanic religios care ți-e drag și pe care ți-l impui ca necesar, poți opta să-ți cureți astfel abrupt sufletul și inima de toată fermentația oricăror obsesii și credințe și să devii liber, mai liber decât Dumnezeu în primul minut al vieții sale când deja El nu se simțea confortabil, își făcea griji și probleme de cum să facă lumea ca s-o facă inteligent și să meargă. A făcut-o ? Ei bine, noi înșine depunem mărturie cu lacrimile, sângele, bolile, nedreptățile, ororile și tragediile acestei lumi divine, că ea e un eșec și Dumnezeu și-a pierdut timpul. Și din acest eșec, ce putem strepeziți în simțuri și în inimă să simțim decât că totu-i o vanitate, credința ori necredința în Dumnezeu ? Ele sunt simptomul unei boli a gândirii ori de te droghezi cu ochii închiși și însuflețit cu o credință, ori dacă îți cureți hotărât sufletul de toate ca de niște ploşnite care s-au umflat sugându-ți sângele credulității și prostiei tale. Animalele sunt cel mai realiste. Ele sunt imune acestor boli ale gândirii umane, religia și ateismul.  Și atunci ce pretenție să am la Rai și la mântuire și ce să fac eu cu această mântuire ?
  16) Mă întreb cu bun simț și rușinat la ce ar fi bună prezența mea și activitatea mea în acel Rai oficial ?, decât să-mi servească propriului meu scop egoist de salvare a pielii și a fundului de pe lumea asta oribilă, când se vădește tot mai mult că eu nu-i pot fi de folos cu nimic Lui Dumnezeu în Atotputernicia-i care de aceea e atotputernicie, ca să nu aibă nevoie de dependența slujirii mele și a oricui ca robi ai Lui Dumnezeu... Dumnezeu oricum putea avea totul și se putea simți bine și confortabil și fără de aportul meu insignifiant într-o robie şi servilism inutile atât mie cât și Lui Dumnezeu. De fapt credincioșii pentru ce vor mântuirea și repartiția pentru habitatul Raiului ? Pentru ei și confortul lor sau pentru a fi altruiști și de folos Lui Dumnezeu ? O, oricât de frumos și delicios ar fi Raiul cu desfătările sale, tot nu mă poate convinge de bunătatea acelui loc când standardele pentru a-l dobândi sunt atât de iraționale, draconice și neomeneşti...! Nu mă văd tăind frunză la câini în Rai, și nu mă văd legănându-mă lenos cu un pahar de nectar al zeilor în mână, într-un hamac serafic după programul de slujire, osanale și tămâiere de 8 ore de la curtea Lui Dumnezeu. Programatic suntem făcuți atât de răi de Tatăl nostru încât să nu putem atinge Raiul după standardele oficiale vorbind. Nu avem nimic mai presus, bun, sfânt și valoros în noi decât caracteristicile speciei regnului animal din care facem parte. Ceea ce s-ar numi inteligența și conștiința de sine pe care ni le-a dat Dumnezeu, e de fapt inteligența unui prădător superevoluat. Tot către prădăciune avem apetență înnăscută și e un fapt natural că facem parte din topul superprădătorilor regnului animal. Dumnezeu care a inventat puiul de cuc criminal prin definiţie care abia ieșit din ou dă cu aripile ca să arunce afară din cuib toate celelalte ouă, nu a inventat numai atât. A inventat și puii de hienă a căror hârjoneală în joacă degenerează în mușcături și conflict de moarte, a inventat și puii de rechin care sunt canibali și se mănâncă între ei chiar din burta mamei ca și fetuși, înainte de-a se naște. Tot bestii ne-a făcut Dumnezeu și pe noi, bestii umane, iar bruma de bunătate ce mai există în oameni, e un cadou al evoluției conștiinței umane, al inteligenței lor și nu al dărniciei divine. Dumnezeu stă ascuns în Împărăția Sa de la Facerea Lumii. Și totuși, în această penurie și lipsă divină tot mai evidentă nu ne-am sălbăticit detot. Tot mai sunt oameni buni pe lumea asta, și smeriți, drepți și cinstiți, amintind de Dumnezeu și ideea măreață ce-o cuprinde. O idee bună și necesară pentru calmarea omenirii. Că și de nu exista, tot trebuia inventat un Dumnezeu pentru calmarea bestiei umane și susținerea ideii de Dumnezeu ca îndreptar perfect a tot și a toate. Și poate e mai bine că Dumnezeu nu s-a arătat decât la puțini aleși. Altfel, tot vulgul cârcotaș îi putea găsi cusururi. Ferice de Dumnezeu că domnește acolo sus, în Țara de niciunde și de nicăieri numită Raiul. Înțeleg acum de ce n-a făcut Dumnezeu Raiul pe pământ. Cum le e obiceiul, oamenii îndată l-ar fi spurcat cu moravurile și cârcotelile lor de precupeți și bestii. Căci omul sfințește locul dar îl și spurcă. Iar pe Dumnezeu s-ar fi găsit sigur vreun nebun să-L uzurpe de la tron, să se dea el drept Dumnezeu și să ne impună altă poveste, altă credință și alt jug al supunerii religioase. Trăind atât de departe de noi, Dumnezeu e ferit de pericolul dezintegrării. Înțelegem reținerea Lui Dumnezeu în a se apropia de noi, pentru că puțim a oameni. Așa a rânduit Dumnezeu, ca simplitatea noastră omenească să fie boemă, neîngrijită și să pută. Pe când mărirea Sfântă să miroase a ambră, busuioc și mir, a parfumuri serafice în comparație cu mizeria umană care pute. Visez că Dumnezeu nu se va deranja de aceste apropieri imposibile între caste, casta îngerilor și casta oamenilor.  Și ne va primi pe toți la pieptul Său, leproși, împuțiți, canceroşi, să ne dea sărutul de mântuire. Asta ca să putem muri liniștiți, să ne dea acest privilegiu să trăim întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război cu Dumnezeu. Stă în Atotputernicia Lui Dumnezeu să întrerupă conflictul Lui cu noi și să nu ne mai sperie cu iadul, o instituție cinică și inutilă, deoarece nimeni nu se reeducă și nu învață practic nimic din pedepsele pentru păcate trăite în iad și în orice pușcărie. Criminalul iese din pușcărie și mai înrăit. Dar dacă nu acum, noi așteptăm măcar peste o mie sau zece mii de ani să ne dea Dumnezeu un semn de binețe din Înaltul Său insondabil și străin rațiunii și puterilor noastre.

  17) Acum însă să stăm liniștiți, nici noi împreună cu urmașii urmașilor noștri nu Îl vom vedea pe Dumnezeu. Și vom rămâne simplă materie primă : Carne de murit și de înmormântat. Ce testament să las în urma mea pentru această condiție derizorie ce mi se prevestește curând ? Ce să las urmașilor mei care să-i impresioneze și bucure ? Constat că nu le pot lăsa nimic decât cadavrul meu pe cap într-o zi când voi muri, bolnav de alzheimer, demență senilă și cancer, ca o jucărie ce nu mai merge și trebuie aruncată la gunoi.  Când Dumnezeu a fost copil, evident că s-a jucat ca noi toți cu jucării. Mașinuțe, urși de pluș și alte jucării. S-a jucat cu ele până le-a stricat pe toate așa cum și noi, copii fiind nu ne-am lăsat până nu ne-am stricat toate jucăriile. Toate, aruncate în pod, prăfuite, cu arcuri rupte și baterii consumate. Noi cei de azi, în putere încă, nu ne putem imagina o zi când bătrâni și bolnavi de demență și alzheimer vom fi doar niște jucării stricate duse inutil în spital și vom uita câți ani avem și cum o cheamă pe fiica noastră. Jucării stricate ale Lui Dumnezeu vom fi când vom îmbătrâni, jucării cu care Dumnezeu nu se mai joacă, fiindcă s-a făcut mare. Peste puțin timp, internați și transportați între azil și spital vom fi niște cazuri închise, jucării stricate abandonate de Dumnezeu care s-a făcut mare și nu mai are timp de bătrâni,  când are atâta treabă cu miliarde de bebeluși ce trebuie să-i crească în burticile mamelor lor ca să devină și ei într-o zi jucării stricate abandonate de Dumnezeu. Iată viața, cadoul primit de la Creator, explicată radiografic, ca să înțelegem exact unde ne aflăm și către ce ne îndreptăm. Cum nu ne putem împotrivi viitorului nostru demolator, singura răzbunare în avans pe spectrul stigmatului decrepitudinii bătrâneții ce ne așteaptă cu demență și cancer este să ne scuturăm ca de un vis urât, să ne așezăm mai confortabil în fotoliu și să bem o cafea sau un pahar de vin, chiar două,  apoi să privim pe fereastră în așteptarea lăstunilor care or să vină la primăvară din țările calde și să ne bucurăm de această zi ce mâine nu va mai fi (vorba lui Grigore Vieru). Încercați de loviturile vieții ai zice că moartea e-o binecuvântare în care în sfârșit ne putem linge rănile vieții și odihni liniștiți. Dar nici în moarte nu-ți poți găsi liniștea când știi că nu poți lăsa prin testament celor care te plâng decât pacostea unei grămezi de bani de plătit pentru săvârșirea ritualului scârbos al îngropăciunii. O, Dumnezeule, dacă nu merit Raiul, aruncă-mă cu tot cu cadavru în iad ca să nu las testament dragilor mei propriul cadavru înghesuit într-un sicriu inutil și dezgustător...! Să plec pe ulițele satului și să dispar, ca măgarul care simte că moare, așa aș vrea să dispar și eu fără să îndurerez și necăjesc pe nimeni cu imaginea mea dezagreabilă în sicriu și în groapă. Și să-mi cer scuze urmașilor mei că am respectat îndemnul divin să ne înmulțim și să umplem pământul. Să-mi cer scuze că născând pe cineva, nu numai că nu i-am putut lăsa nimic prin testament decât jalnicul și propriul meu cadavru, dar l-am condamnat iresponsabil și irevocabil la univers, la viață și la moarte...