12) SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU DUMNEZEU

12) SCRISOARE DE DRAGOSTE PENTRU DUMNEZEU

  1) Când vii de la muncă, pe la patru dimineața, pentru că ai venit din cursă conducând un accelerat de noapte de la Constanța la Galați, după dușul cu apă aproape rece că până pornește apa caldă tu aproape ai terminat, că ești obosit și fiert, nimic nu e mai plăcut decât în chiloți pe balcon în fotoliu, în noaptea tropicală de vară, să destupi sticla de vin roșu pusă la frigider și să bei un pahar, să tragi din țigară apoi să te crăceşti mai relaxat pe fotoliu, că abia ies zorii, e încă noapte și nu te vede nimeni. Când știi că ești singur, ai divorțat sau soția doarme, nici tu nu mai știi, ai clipa ta eternă de liniște și micul tău rai matinal în care ești singur și nemuritor. Luna mare cât o jumătate de bostan prinde a se coborî să apună iar tu privești la zorii și la norii mov din depărtare întrebându-te : unde se duc și de unde vin toate ? Moleșit de oboseală și de sticla de vin spui învins că evident de la Dumnezeu vin toate, de la Dumnezeu care e chiar acolo, dincolo de zori, de nori și de luna care apune. Și zicând toate acestea, nici nu știi că de fapt te-ai pomenit stând de vorbă cu Dumnezeu, singurul treaz în afară de tine la patru dimineața și pregătit să stea de vorbă cu tine, să-ți răspundă întrebărilor tale insolite, impertinente, acide și fără de menajamente. Dacă ai consumat toată sticla de vin, ca dovadă că fără să vrei ai experimentat teorema că în vin constă adevărul, atunci sigur vei avea chef să-i pui Lui Dumnezeu toate întrebările care nu se pun, observând cum Lui Dumnezeu îi ies broboane de sudoare pe frunte precipitându-se că trebuie să se pună la mintea ta să-ți răspundă ca unui copil : de ce, de ce și de ce ?
  2) Am făcut o pasiune din a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. Dacă vrei noutăți, vești, ai nedumeriri și întrebări retorice, Dumnezeu e singurul în măsură să te lase cu buza umflată și să nu-ți dea nici un răspuns și nici o veste. Și cu toate astea trebuie să stai de vorbă cu Dumnezeu ca să te convingi singur prin tăcerea Lui simptomatică de faptul că toate răspunsurile și veștile pe care nu le știi sunt deja în capul tău iar ideea unui Dumnezeu care te ascultă este doar un pretext pentru ca mintea ta să fabrice dialogul imposibil cu Creatorul. Credeai că neavând nici un chip și nici o identitate clară și logică, iar când palatul Său regal nu este încadrat în nici o coordonată GPS din acest univers, răspunsurile pe care ți le dă Dumnezeu întrebărilor tale sunt mai acătării și mai clare pentru tine ? Răspunsurile Lui Dumnezeu te amețesc și mai tare venind din supranaturalul neantului Său și obosit de atâta incertitudine înveți să-ți dai răspuns singur la toate întrebările fără răspuns cu care viața vine de te provoacă. Dumnezeu rămâne în continuare impasibil în lumea Sa de dincolo de nori unde noi câteodată plecăm în vis și dimineață ne trezim bucuroși și povestim cum L-am văzut pe Creator. Discuția cu Dumnezeu e discuția cu tine însuți și e cea mai bună oportunitate de a-ți satisface curiozitățile pe care nici o carte, nici măcar Biblia nu ți le satisfăcea. De aceea dacă vrei să cauți și să afli surogatul de adevăr, căci nimeni nu poate avea pretenția la cunoașterea adevărului absolut, trebuie să te minți frumos și încăpățânat că vorbești cu Dumnezeu și vei fi de bine de rău fericit. Pentru cei care nu se mulțumesc cu această fericire de-a gata, pot să raționeze și să se întrebe liberi cu uneltele minții lor date de Dumnezeu despre sensul aplicării de către oameni a acestui principiu religios vieții lor și vor ajunge la atâtea descoperiri în care Dumnezeu și lumea Sa par lejer într-o logică naturală a gândirii eroarea absolută și nefericită din univers, în care oamenii sunt puși să trăiască, să se chinuie preponderent și apoi normal să jinduiască în Dumnezeu și Rai o eliberare, o izbăvire, un sfârșit fericit al chinurilor, speranțe adunate cum nu se poate mai seducător într-o suită de norme numită religie pe care oamenii le adoptă, le respectă cu evlavie ca și soluție panaceu în jungla de disoluții care domină lumea lor reală, nu cea perfectă imaginată în Cer.
  3) Nu cred că un univers atât de haotic și o lume creată AȘA precar și tragic, are ca plauzibilă manufactura perfectă în idee a unui Dumnezeu perfect în idee. Dacă intenția Lui Dumnezeu și urma Sa creatoare în această lume a fost atât de perfectă, numai LIPSA Sa mai explică o lume degenerată în degringolada în care se zbate la voia întâmplării și a naturii de la Facerea Lumii încoace. Cu toate astea e frumos și civic să respecți conveniențele sociale respectând principiul etic al autorității unui Dumnezeu suprem ca îndreptar și ghid moral într-o lume în deficit clar de moralitate și bunătate. Când Dumnezeu rămâne singurul om bun și bine intenționat rămas în acest univers, e rușinos să spui că nu există Dumnezeu și poți s-o spui numai când logica raționamentelor tale deductive și analitice explodează de protest și atinge o acutizare pe care și alți filozofi eretici și neconformişti au atins-o și drept pedeapsă Dumnezeu i-a aruncat în iad. Trebuie să vii cu exemple concrete când spui că nu există Dumnezeu și abia când reușești să faci vizibil lumii ideea dezolantă a spectacolului horror al munților de cadavre care înseamnă omenirea, un malaxor de cadavre jumătate în pământ, jumătate care stă să moară instantaneu în fiecare clipă a existenței acestei lumi, atingi neagra satisfacție că măcar ai arătat cu ce mizerii se ocupă și cu ce s-a ocupat cel mai mare Creator numit Dumnezeu la care avem acces să-L cunoaștem în șansa acestei realități care întâmplător ne găzduiește într-un colț trist de galaxie căruia Dumnezeu i-a dat numele de Facerea Lumii.
  4) Când nedreptățile și dramele acestei lumi ajung de te intrigă iremediabil și incurabil, când însuți tu ajungi ca atâția alți semeni la tragisme inexorabile de a-ți muri copilul în brațe ori sub ochii tăi violat și tranșat de tâlhari și barbari și băgat în sac de plastic și aruncat la ghenă, și dacă asta nu e suficient, trebuie să îi întrebi măcar pe alții cărora li s-au întâmplat asemenea sau alte tragedii și mai mari, chiar dacă tu din fericire ai avut șansa întâmplătoare să nu le trăiești, atunci, dacă ești amărât și lovit incurabil de viață și de soartă poți să spui că nu există Dumnezeu, sau dacă există, să privești înlăcrimat cerul plin de nori și să spui că acest Creator este un câine. Dar trebuie să vii cu exemple concrete dintre crimele și grozăviile cele mai mari ce se petrec pe această lume și se pare că din toate timpurile nu ai mult de căutat și vei găsi tragedii cu ghiotura pe pământ prin care e imposibil să-ți explici cum se puteau întâmpla toate acestea cu un Dumnezeu de serviciu mare iubitor și apărător de oameni la cârma lumii și-a universului.
  5) V-am spus că nu puteți afla răspunsuri clare de la Dumnezeu la tot ce vă frământă și mâine dimineață precis nu vor răsări doi sori pe cer, ca dovadă că al doilea soare, Dumnezeu este o frumoasă poveste care se sfârșește când te trezești din somn transpirat, și trebuie să amâni pentru mâine visurile tale plăcute paradisiace. Oricum, chiar dacă Dumnezeu ar alege provocat de deziluzia și dezamăgirea noastră să apară și să oprească brusc toată răutatea lumii, tot ar trebui să răspundă la întrebarea noastră : de ce i-a luat atât de mult timp până s-o facă, până să apară din iluzie și să îndrepte această lume ? Și cum a îngăduit sub ochii Săi toată realitatea sângeroasă care s-a cuibărit și întâmplat sub conducerea Sa pe acest trist pământ ? Eu unul am ajuns să-L respect pe Dumnezeu pentru că e o idee și o intenție nobilă, chiar dacă există, chiar dacă nu există. Cum poți să nu vezi și să nu-L respecți că dacă există atunci are atâtea griji pe cap, și grija ta, și grija mea, și grija dușmanilor noștri dându-ne tuturor sănătate, iar dacă nu există, nu-i nici o problemă, au grijă credincioșii să-L apere și să-L facă viabil cu neuronii minții și imaginației lor ?
  6) Să nu vorbim totuși cu păcat, căci e greu să fii Dumnezeu. Nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă. Nu-L invidiez deloc pe Dumnezeu pentru grijile ce le are pe cap, ba chiar Îl compătimesc și mi-e milă de El. Pentru că îmi dau seama că e prea mult ce și-a luat pe cap... Și din două una : Ori și-a luat singur aceste griji și treburi pe cap, ori noi oamenii i le-am plasat șarlatani, descărcându-ne și derobându-ne de atâtea misiuni și responsabilități. Și stau și mă întreb : Oare-i place Lui Dumnezeu să ne poarte de grijă tuturor și să ne gestioneze tuturor viețile și morțile și să știe fiecare fir de păr din capul nostru care și când se mișcă, ori avem noi neobrăzarea să-L deranjăm pe Domnul cu fleacurile și spurcăciunile noastre mărunte și meschine...? Deși e enorm de mult pentru responsabilitățile Sale, în afară de noi și lumea noastră Dumnezeu mai gestionează și alte treburi prin univers : mersul sorilor, al cometelor, al planetelor, asteroizilor, galaxiilor, miliarde și ele, stelelor neutronice, quasarilor, pulsarilor, nebuloaselor și găurilor negre unde și lumina se curbează gonind către ele ; și să nu uităm și de alte lumi de extratereștri, verzișori din ăia cu capul mare și ochii oblici, mari și negri... Să împarți viața și moartea și ălora, să le gestionezi și lor credința ori necredința, să naști sisteme solare și planete și să le sfârșești în supernove, stele neutronice și găuri negre, să mai ai și grija pământului, a Terrei și a tuturor credincioșilor care se roagă de dimineață până seara și de seara până dimineața în rugăciunea de dimineață, seară, utrenie și vecernie pentru sănătate și spor în casă, notând cu grijă și erudiție în cartea păcatelor orice rabat de la canon și cateheza religioasă,  ascultând pe fiecare mărturisindu-şi efemetitățile, păcatele, ascultând pe țața Floarea cum se mărturisește în fața preotului la fiecare Paști că a păcătuit în tinerețe cu Ion într-o căpiță de fân, să fii Dumnezeu și să asculți tuturor cu preocupare efemeritățile, durerile, păsurile, pântecăraiele și sughițurile și cum mulțumesc de pâinea cea de toate zilele, de sănătate și ca să le treacă bubele și aftele din gură..., mi se pare de-a dreptul năucitor de mult să suporți atâta orăcăială și smiorcăială subiectivă a unor mamifere primate inteligente numiți oameni, chiar de-ai fi răbdător ca Dumnezeu...
  7) Însă cine ar cârti că Dumnezeu nu poate aduce atât de multe și încă infinit mai multe beneficii omului aducându-ne pe toți în nirvana și narcoza credinței care ne liniștește atât de mult și eficace ajutând tuturor leproşilor și ciumaților, canceroşilor și cardiacilor cu care Dumnezeu a umplut această lume de bolnavi și infirmi...? Că ori și-a zis singur Dumnezeu Atotputernic și vindecător, ori L-am denumit noi singuri așa minunându-ne de câte poate face, El tot rămâne infinit de puternic și mare, mai infinit și puternic decât orice percepție a noastră, deasupra tuturor visurilor și fanteziilor noastre religioase despre El, singur în univers, căci oamenii cu efemeritatea și insignifianța lor nu au calitatea și puterea de a-i anula Lui Dumnezeu singurătatea și imperceptibilitatea ; deci putem postula și spune că Dumnezeu este absolut singur în univers, nevăzut, neștiut cum este, nemuritor și rece ca un luceafăr iar fanteziile umane religioase despre El nu rămân decât niște fantezii simpatice cu iz strict uman și simptomatologie ascunsă psihiatrică...
  8) În singurătatea evidentă și inutilă a Sa din univers, în încăpățânata noastră percepție îi dăm un gir și un credit nesperat Lui Dumnezeu să fie atât de puternic și atât de mare încât te poți întreba ca prostul, ce-i mai mare, Dumnezeu sau infinitul...? Și atât de puternici și mari în fabulațiile noastre onirice religioase sunt Dumnezeu sau fiul Său Iisus încât te întrebi care minuni sau iluzii sunt mai adevărate, și care sunt minuni sau care sunt iluzii : minunile sau iluziile lor când au transformat apa în vin sau au despărțit marea în două, sau iluziile lui Dynamo care mergea pe Tamisa, ori ale lui Johanes care mergea pe Dunăre la Galați ori s-a lăsat călcat de buldozer în direct în fața camerelor, ori a fost îngropat de viu în sicriu cu capac fixat cu holțşuruburi apoi băgat în pământ și după patruzecişiopt de minute a ieșit singur din pământ scormonind pământul cu mâna ? Care sunt minuni și care sunt iluzii în acest univers incredibil care permite asemenea iluzii sau asemenea minuni imposibile și neplauzibile ? Iată, Johanes gălățeanul a ieșit singur din mormânt și a părăsit coşciugul și a mers pe Dunăre în dreptul căpităniei Portului Galați. De ce și Iisus n-ar fi putut să facă așa acum două mii de ani dispărând din mormânt spre disperarea și stupoarea soldaților romani care Îl păzeau ? Inexplicabilul rămâne inexplicabil în măsura în care nu-i știm noi explicația științifică, tehnică și logică. În asemenea stare confuză imediat mintea noastră este tentată biologic și genetic către soluția comodă a explicației religioase care este cea mai la îndemână omului. Dați-mi un iluzionist bun și dacă acesta ar fi șarlatan, imoral, cinic și iresponsabil ar putea face ca masele să-l adore și să facă din el un dumnezeu și un mântuitor căci oamenii sunt biologic și genetic atât de dependenți de această idee a divinității și a autoînrobirii și aservirii către ea, divinitate căreia ei, sărmanii oameni îi atribuie o valență neapărat antropomorfă potrivit neputinței umane de a privi universul și lumea și altfel, în mod obiectiv, logic, științific și rece.
  9) Eu îmi pot imagina un Dumnezeu mare... Dar nu-mi pot imagina un Dumnezeu atât de mare, care singur s-a născut mai înainte de toți vecii... Înseamnă că Dumnezeu a existat perpetuu mai înainte de începutul timpului infinit și mai înainte de existența spațiului infinit care să-L cuprindă, dacă ne gândim că tot Dumnezeu trebuie să fi făcut și spațiul infinit unde să se desfășoare și existe. Și atunci din două una : Să fii o Hiperconştiință din afara timpului și a spațiului infinit și abia apoi să le creezi mi se pare genial, extraordinar și năucitor, ori mi se pare totul imposibil tehnic și științific, o alegorie, o legendă cu un erou legendar principal numit Dumnezeu. Unii zic că mintea umană nu este capabilă să înțeleagă și proceseze neînțelesurile și tainele divine dar singuri își iau acest drept de a-şi reprima inteligența și rațiunea dată de Creator, ori un Creator care a făcut niște ființe numite oameni care să aibă inteligență și rațiune, putem avea dreptul să sperăm că n-a avut nici un motiv să le limiteze vigilența intelectuală atât de drastic încât nimeni să nu înțeleagă nimic din tot ce se ascunde mai obstinat de realitate și de lume, adică tocmai Dumnezeu cu povestea Sa ascunsă și supranaturală. Nu că mințile noastre sunt proaste și nu pot să-L descopere și afle pe Dumnezeu direct și simplu în mulțimea entităților și proceselor reale și verosimile din acest univers. Mințile noastre sunt pregătite să afle tainele divine și ochii noștri au capacitatea de a vedea de vii pe un Dumnezeu viu. Pentru faptul că nu se poate să-L vedem decât morți, aceasta e o notă proastă și mizerabilă pentru oricine ar fi creat universul, lumea și o omenire. Cum poți ca Demiurg să creezi intenționat ceva limitat și imperfect cum suntem noi oamenii cu mințile noastre ori se spune așa despre noi ?  Mai plauzibil ar fi fost să fi fost și noi pui de Dumnezeu, tot atât de frumoși, iremediabil inteligenți, înțelepți, buni, morali, cinstiți, drepți și sfinți. Constatăm în schimb un dezechilibru cras în mecanica creaționistă a acestui univers : o lume din cer plină de bunătate, de intenții bune și de sfinți pașnici și bonomi și o lume pe pământ plină de criminali, violatori, făcători de războaie și bestii, o lume definitiv supusă răului, bolilor și morții. Sub comanda unui Dumnezeu al bunei măsuri, logicii și rațiunii pure mai puteau să se întâmple toate ororile de care are parte această lume căreia noi îi spunem lumea Lui Dumnezeu ? Și mai era nevoie de lumea cealaltă unde să se îndrepte toată nedreptatea evidentă și ororile care se întâmplă pe acest pământ ? Cum mai putem credita cu existență și atotputernicie, bunăvoință și rațiune un Dumnezeu cu această lume defectă pe care-o ține în brațe ca pe-o pisică moartă și spune că a făcut-o ?
  10) Dar poate că Dumnezeu nu e o entitate neapărat a lumii celeilalte, ceva care trăiește într-un spațiu și un timp al neverosimilului de acolo, prompt pregătit mereu să ne gestioneze tuturor dispariția normală biologică... Poate că Divinitatea nu are nevoie de aceste elemente ca să existe și de supuşenia și credincioșia noastră stupidă care emite pretenția la infinit și că putem accesa atât de facil veșnicia din startul dintr-un cadavru... Vă dați seama acum cât de stupid, supranatural și neverosimil e în general dezideratul religios care seduce întreaga omenire în feluritele credințe religioase iremediabil contrare unele altora... Astfel Dumnezeu nu mai are cum a avea nici o legătură cu noi și nici noi cu El căci e posibil ca Dumnezeu să fie orice sau să nu fie nimic, independent de voința și pretențiile noastre religioase. Deci nimic nu-L oprește pe Dumnezeu să fie ceva fizic și vizibil, El nu are nici un motiv să fie precum este atât de discret și impersonal încât, cu toată dragostea,  am ajuns să ne plictisim și agasăm insuportabil de lipsa tot mai evidentă a Lui Dumnezeu din realitatea curentă, verificabilă și concretă. Ne-am plictisit și ni s-a acrit să mai acceptăm ca Dumnezeu să fie doar un duh, un spirit care n-are nevoie de spațiu și timp și nici de surse de energie ca să existe și nici de regretele noastre religioase în caz că n-ar mai exista.
  11) Și nu e neapărat nevoie ca Dumnezeu să fie mare cât o galaxie... Poate fi mare ca idee dar mic cât o bacterie sau un microb, vă dați seama...? Dar de ce nu ne spune măcar Dumnezeu ceea ce este, franc să ne spună că este un microb, o galaxie sau un abur din alt univers paralel, să nu mai elucubrăm în speculații religioase căutând dependenți și narcotici nevoia de bine și de Dumnezeu într-un cer pe vecie gol de orice intenție și urmă divină...? Dacă unii oameni ar afla că Dumnezeu în Atotputernicia Sa este și are dreptul să fie mic cât o bacterie sau un stafilococ auriu, unii ar începe să râdă a pagubă, alții și-ar da cu tigăi în cap de disperare ca la desene animate, dându-şi seama că se pot închina la ceva atât de mic care ți se poate așeza pe picior ca o bacterie sau ca o muscă și e pericol să-L ucizi când te dai pe picior cu alifia împotriva pecinginilor ori țânțarilor pe care-ai luat-o de la farmacie... De ce n-aş avea dreptul să știu aceste lucruri legate de forma concretă de existență a Lui Dumnezeu și de ce să rămână locul Său unde-şi face eternitatea un Rai secret și inaccesibil câtă vreme omul a ajuns cu conștiința de sine și de univers până acolo încât să denumească și conceapă infinitul, nesesizându-i marginile, dar măcar să-L pomenească într-un concept și un cuvânt de șapte litere : "INFINIT"...?
  12) între Dumnezeu și infinit, mai suntem și noi oamenii cu o treaptă superioară mai sus infinitului. Suntem mai acătării decât infinitul pentru că între noi fie vorba, acest infinit e pe cât de mare pe atât de prost pentru că nu are conștiință de sine și sentimente ca noi și nu știe deci că există, că este atât de mare și că-L găzduiește sau nu-L găzduiește pe Dumnezeu între marginile sale, oricât de mare ar fi Dumnezeu, circumscriindu-L ca un triunghi înscris într-un cerc... Și de-abia de-aici pornește misterul : Că din matematică noi știam că orice triunghi înscris într-un cerc are o arie mai mică decât a cercului. Să fie oare Dumnezeu mai mic decât spațiul și timpul care-L găzduiesc...? N-aş crede, căci taman ce teoreticienii teologi stabiliseră altfel... Oricum, ideea e că Dumnezeu e mare, și cum pe noi oamenii începe să ne doară tărtăcuța de cap când ne aventurăm să judecăm mai adânc, dăm liber la minte, o slobozim în concediu și ca să fie totul mai cuminte ne relaxăm, jucăm o tablă și nu ne mai batem capul cu împărăția cerului... Dar atunci, sedați cu toții în această narcoză religioasă ar trebui să-i acceptăm prețul și să îndurăm totul pentru credință și pentru Cer ; deci să nu ne mai întrebăm de ce murim...! Căci murim pentru a învia. Și să nu mai plângem când murim când ar trebui să râdem de fapt că plecăm în călătoria vieții noastre. Și să nu mai plângem pentru necazurile noastre și că ne doare totul ; căci e prețul pentru viața veșnică și fericită din irealul Cer.
  13) Să nu ne mai întrebăm de ce ne e greu și de ce viața așa cum e dată e irespirabilă și imposibil de trăit omenește... Căci tot răul și durerea noastră au un sfârșit acolo sus în Cer în minciuna și iluzia autoasumată a mântuirii. Ferească Dumnezeu să descopere omul această minciună și eroare a gândirii lui cu care se mângâie. Atunci ar trebui să ceară omul explicații Lui Dumnezeu, despăgubiri morale și drepturile de creaturi mai loiale ori mai răzvrătite ale Lui Dumnezeu... Să-L întrebăm odată răspicat pe Dumnezeu cum și de ce e posibil acest univers al umilinței umane și această şaradă a lumii acesteia care este atât de insolubilă și neplauzibilă lumii celeilalte și viceversa..?! Căci așa nu se mai poate și nimănui nu-i convine nimic din ceea ce este și din tot ce se petrece. Dumnezeu ține tot infinitul și universul, invulnerabile și nemuritoare, le ține în brațe într-o soldă nemeritată ca pe niște slujbași corupți dar cărora le dă toate drepturile esențiale și capitale, pe când pe noi oamenii care tocmai descoperiserăm că suntem superiori infinitului și universului prin conștiința de sine și inteligența noastră nativă și că le dibuim universului și infinitului mărimea și grandoarea denumindu-le măcar, ne ține Dumnezeu la confortul cel mai de jos al prețuirii noastre... Ne prețuiește Dumnezeu măcar un pic ori nu valorăm nici cât praful de pe bocancii Săi, ori nici cât scamele din buricul sfinților Lui...? N-aş crede acest trist lucru pentru că orice artist cum a fost și Dumnezeu care a construit lumea își prețuiește opera și obiectul muncii deși am văzut chitariști trăsniți care-şi sparg chitarele pe scenă... Să ne spargă și omoare astfel Dumnezeu trimițându-ne la moarte și la iad, fără menajamente și explicații pertinente jicnindu-ne profund astfel mai înainte de-a ne răspunde franc la toate întrebările și pentru ce atâta mister cu lumea asta, lumea ailaltă, Raiul și iadul ? Iată...! S-a născut în capul robilor Săi oamenii ideea de revoltă, revoltă că vrem să știm și nu ni se spune, revoltă că de nu ni se spune nimic verde-n față trăim cu suspiciunea amară că suntem mințiți și prostiți irecuperabil... Și nu suntem prostiți de Dumnezeu ci ne prostim unii pe alții jucându-ne de-a seriozitatea, de-a baba oarba, de-a Dumnezeu și credința, de-a binele și răul, de-a Raiul și de-a iadul, spurcând și nu sfințind pământul cu mofturile, vanităţile și rătăcirile noastre, fie ele religioase, ateiste sau sceptice... Dumnezeu ca și concept e prea bun și superior să ne fi lăsat insensibil în această mocirlă a ratării existențiale și Dumnezeu trăiește pe undeva mai presus de viermuirea noastră pământeană, și culmea e că nici noi oamenii nu facem nimic ca să-L informăm pe acest pe cât de bun pe atât de timid și discret Creator al nostru că mai existăm și noi pe lume și nu din vina noastră... Dumnezeule... ! Adu-ți aminte că ne-ai scos din nimicul neantului și astfel ne-ai creat și ne-ai lăsat de izbeliște pe lume ca un ciot de picior tăiat de tren și fără pansament... Până să se vindece și să intrăm în Rai, se infectează totul în noi și murim cu zile... Ajută-ne Doamne... E cea mai adâncă rugăciune ce-Ți pot face și cea mai fierbinte scrisoare inutilă de dragoste scrisă și adresată vântului... !