57) VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI

57) VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI
 
  1) Vine o zi când trebuie să spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sărutărilor, îmbrățișărilor, să îți pui singur călușul renunțării în gură, să-ți pui romanța "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești ?" de Ioana Radu, să suni la 112, să te legi singur de un scaun și să taci... Apoi să aștepți să vină ambulanța. Când îți vor lua tensiunea și vor vedea că-i normală și când te vor întreba ce te doare tu să le spui că a venit vremea să spui adio dragostei și că vrei să te ducă la dezalcoolizarea de dragoste, de vise și de orice vis, că ai îmbătrânit, ți-a sunat ceasul, ți-ajunge și gata...! Evident că asistenta, medicul și șoferul de la ambulanță vor râde pe burtă de tine și nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la spitalul de nebuni unde îți vor face un calmant, te vor lega în cămașa de forță, te vor ține două săptămâni în camera capitonată cu burete apoi îți vor da drumul acasă.

  2) Nu ai șansa să te tămăduieşti de durerile și visurile dragostei în nici un spital din această lume... Nu există spital și nici secție de dragoste, cum poate ar trebui să existe când medicina viitorului va inventa așa ceva, spital de dragoste care va fi asaltat, fiecare având fișă medicală. În ziua când se va inventa spitalul de dragoste, acel doctor specialist în dragoste va lua premiul Nobel și vei avea o șansă să te faci bine de dragoste. Până atunci trebuie să duci boala de dragoste pe picioare până când nu vei mai putea, până când vei fi nevoit de bătrânețe și durere, de bun simț și decență să spui într-o zi adio dragostei, sărutărilor, îmbrățișărilor, amintirilor primei dragoste dar și ultimei ; să încerci să uiți amintirile primei dragoste care e cea mai frumoasă și pură, ingenuă și să uiți chipul acela iubit din adolescență, să iei pastila de dragoste, cea de prostată și cea de tensiune și să aștepți să mori gândindu-te la ultima dragoste sau la nici una.

  3) Chiar și așa, chiar și tânăr fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nădejde de dragoste. La 20 de ani nu știi să iubești ; ai toată mașinăria dragostei pe mână și toate ustensilele la dispoziție dar nu știi s-o manipulezi, dragostea, apeși pe toate butoanele dar parcă dragostea nu răspunde comenzilor cerințelor inimii tale tinere și neliniștite căci ești novice, n-ai experiență când ești tânăr. Încerci să desfaci mașinăria șurub cu șurub și deodată toate se risipesc, sar arcuri și piese și nu știi să le mai pui la loc. Rămâi cu toată dragostea în mână, ca un ceasornic desfăcut, cu toate arcurile și rotițele împrăștiate. Timpul trece și îmbătrânești ; și bătrân fiind, pensionar pe o bancă în parc stai și rememorezi numărând frunzele de castan care-ți cad pe pălărie și pe bancă lângă tine, spunând în gând ca Aurelian Andreescu într-un cântec : "Păreri de rău, sunteți prietenele mele...", rememorând ce șanse și oportunități de dragoste ai ratat întreaga ta tinerețe, ce povești de dragoste ai spulberat, ce visuri de dragoste ai risipit prin normala atitudine a nepriceperii tinereții lipsită de experiență, câtă fericire a dragostei ai risipit din inimi ce s-ar fi bucurat să te iubească, fiind ars ca de un fier roșu în conștiință de adevărul devizei "nu lăsa pe mâine ce poți face azi" dar mai ales nu lăsa pe mâine ce poți iubi azi. Când mai trec anii și începi să înveți cam cum să trăiești și să simți dragostea, vine vremea s-o termini cu așa ceva, vine vremea să te căsătorești. Zici că te căsătorești din dragoste, evident. Și într-adevăr zici că aceea e dragostea, dar simți cum acea tărie durează trei zile, trei săptămâni sau trei ani apoi totul se transformă în altceva. Căsătorindu-te,  starea de-a fi îndrăgostit se transformă într-un dulce și adânc respect și condescendență față de consoarta ta, într-o dulce și totală prietenie și concordie față de consoarta iubită pe care o respecți și prețuiești până la cer și te mulțumești să zici că asta e dragostea, ce altceva mai poate fi ? E o formă de dragoste cu picioarele pe pământ, cea mai realistă dar nu e tot ce puteai gusta sau ai gustat vreodată, nu e un paroxism al emoțiilor pure și nebune, libere ale îndrăgostirii, care au rămas în urmă ignorate ca niște prostii paroxistice și imposibile ale tinereții. Te minți că ești îndrăgostit de consoarta iubită, ești ce-i drept foarte și total îndrăgostit astfel într-o transă a îndrăgostirii casnice dar nu ai o stare de îndrăgostire sublimă și nebună, sălbatică și fără căpăstru ci una așezată și liniștită, potolită, de casă, loială, reală, realistă și domestică.

  4) Acesta e cuvântul : Dragostea domestică și de casă, care îți plac oricum, sunt tot ce ai, fără această dragoste plângi căci ai rămâne împietrit și inutil ca un monument de singurătate. Dragostea domestică îți pune capăt unor aripi nebune și insolite, nărăvaşe, îți taie terapeutic aceste aripi cum se taie aripile găinilor să nu mai sară afară din țarc să se ducă în vie să ciugulească boabele dulci de struguri, iar vecinii văzându-le să fure bunătate de găini pripăşite. Într-un final ne tăiem singuri aripile și cuminți ne resemnăm fericiți cu cel din urmă vis și cel din urmă dor de această normalitate a domesticirii ; și devenim domestici fiindcă NOI vrem să fim domestici, avem nevoie să fim domestici, potoliți și în siguranță așa cum câinii de azi s-au deprins și au nevoie să fie domestici, să trăiască bine pe lângă oameni, uitând că au fost niște lupi și au migrat din pădure unde erau hăituiți de alți lupi mai mari și mai flămânzi.

  5) Aventura și riscul din viața noastră le lăsăm și depozităm în conservare pentru lumea amintirilor de dinainte de dragostea domestică și lumea de după dragostea domestică. Ce este dragostea domestică ? E ultimul refugiu al ratării visurilor fanteziste de frumos, de extaz și de fericire neînregimentată și fără ochii pe ceas, ale fiecărui om. Astăzi suntem cuminți. Doar în vis ce mai bâiguim și tresărim aducându-ne aminte de ceva, de un vis posibil sau imposibil de dragoste al trecutului sau viitorului. Prezentul ne e cel mai bun prieten și ne temem de tot ce-a fost sau va fi. Tot timpul rămâne ceva în urma noastră, sau înaintea noastră, în trecut sau în viitor, ceva imposibil și neîmplinit, undeva în adolescență, în tinerețe, neatins și netrăit, undeva la bătrânețe, imposibil de atins și de trăit,  sublimul și deliciul îndrăgostirii rămân neatinse căci realitatea emoțiilor de dragoste dintre soți e cea mai frumoasă dar e ca un ultim vis de dragoste care întotdeauna rămâne în urma închipuirii și visării despre dragoste, ca o defazare între sonorul unui film care rămâne în urmă față de imagine. Nu poți fi îndrăgostit decât de cineva pe care nu-l poți iubi și cu care nu poți fi sau nu mai poți fi. Poți să-ți adori casa frumoasă și grădina superbă cu flori dar noaptea la două, când nu ai somn, într-o vară cu cer senin devii îndrăgostit de acel cer, de acele stele, de acele mistere ce sunt acolo și nu le poți avea, nu le poți atinge încât totul în mintea ta se transformă în vis, se transformă într-un vis de dragoste, un "vis al unei nopți de vară" și al tuturor celorlalte nopți de vară. Abia atunci iubești sublim și nărăvaş doar pe cineva care nu te iubește și care nu te poate iubi niciodată și pe care nu-l poți iubi sau nu-l mai poți iubi.

  6) Dragostea e totală atunci când îți pui tot sufletul în miză dar nu mai aștepți nimic în schimb. "Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des..., / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Iată ce-nseamnă să iubești sublim și total : să nu fii vreodată cu cineva, să nu fii știut, să iubești în taină și în zadar... Astfel, în această lume poți pierde și rata iubiri lumești nenumărate pentru că ești tu AȘA. Când obosește omul de atâta iubire lumească, îți întorci ochii visători către singura direcție liberă și infinită, CERUL, unde nu poți iubi pe nimeni mai profund, mai în taină și mai în zadar decât pe Dumnezeu ; de oameni te-ai lecuit și de iubirea lor imposibilă și oricum de neatins ; dar de Dumnezeu poți fi întotdeauna îndrăgostit cu nădejde. Știi sigur că niciodată nu-L vei putea vedea în față, că nu-L poți atinge în această viață cu ochii tăi vii, știi bine că nimeni în această viață de carne nu-L va vedea pe Dumnezeu cu ochii vii și nici cu cei morți și nimeni, nici tu nu-L vei putea mângâia și îmbrățișa ca pe un părinte din dragostea ce-ți mustește în inimă față de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort bine însiropat. Într-o zi Dumnezeu va afla de tine că-L iubești acum ; niciodată în această viață ; prea târziu în cealaltă viață când nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă și putrezită chiar de-ar fi ea depusă într-o casetă ca a reginei Maria ; și nu-L mai poți iubi pe Dumnezeu cu o tigvă goală în sicriu, cu dinții rânjiți, fără buze, fără de buzele cu care nu-L mai poți săruta pe Tatăl tău din Cereri pe obraz și pe mâna părintească, din dragoste, iar El ținându-te pe genunchi să te mângâie ca un bunic pe creștet și barba-i lungă să te gâdile pe ureche. Păcat deci că vine o zi când trebuie să spui adio dragostei și adio Lui Dumnezeu...