47) FASTUL DE PROST GUST AL LUMII DE APOI

47) FASTUL DE PROST GUST AL LUMII DE APOI

  1) Viața, timpul, mintea, inima : Nu suntem obligați a le irosi în ceea ce se numesc generic a fi deșertăciuni și erezii, cum dă rezoluție canonica religioasă. Acolo, în capitolele și versetele biblice Dumnezeu nu ne cere în mod expres să ni le folosim, viața, timpul, mintea și inima, decât într-un singur scop : a-L lăuda pe El din orice motiv și sub orice pretext, cu prețul vieții și al morții noastre. Nu trebuie să vedem noi în orice pe Dumnezeu ? Așa am fost învățați că e creștinește și bine. Cum încetăm a o mai face și ne deschidem mintea și inima și către chestiuni practice aruncându-le ca pe niște năvoade în apele infecte ale vieții, vom pescui și vom găsi acolo pești morți și împuțiți, exemple cu duiumul prin care rudimentul nostru de minte îngăduit de Dumnezeu începe să descopere motivele, cauzele și germenii tragediei ce fac din lumea creată de Dumnezeu o urâțenie și un neajuns care cauzează catastrofal oamenilor sau cel puțin unei părți însemnate a lor. Când începi a-ți folosi mintea și inima altfel de cum spune canonica religioasă și învățătura lumii, te pândește disprețul Lui Dumnezeu care nu-ți va ierta creierul și într-o zi ți-l va inunda într-un reușit accident vascular cerebral care face parte din planul final medical al Lui Dumnezeu cu tine.

  2) Are Dumnezeu pentru fiecare din noi un plan. Are Dumnezeu cu fiecare din noi o relație. Ce suntem noi oamenii cu mințile noastre care încep timide a vedea drama cu care ne-a pricopsit din naștere planurile Lui Dumnezeu punându-ne să trăim depinzând o vreme de rezistența la rupere a unor vase de sânge din creier ? Culmea, noi oamenii suntem îndeletnicirea de căpătâi a Creatorului pentru care se pare că El a fost atât de mândru creându-ne din lut și din vene atunci demult în zilele Facerii încât nu a rezistat și ne-a creat. Dintr-o oarecare zi a trebuit să trăim. Și iată cum ne-am pricopsit cu viața, o paranteză facultativă și o soluție neinspirată de scoatere a unor ființe din neantul absolut în care stăteau liniștite ca să trebuiască să trăiască și astfel să încheie cu Dumnezeu contractul și afacerea vieții lor care e moartea, neantul inutil unde ne vom duce. Nu trebuie să fim triști de neantul de dinaintea vieții. El e prea departe și irelevant pentru noi. E înțelept să fim triști pentru neantul viitor al morții care ne va înghiți dacă aceasta a ales Dumnezeu să fie ca soluție finală pentru noi.

  3) Moartea în sine ar fi acceptabilă dar nu scapi așa ușor murind. Căci moartea impune pentru majoritatea oamenilor anumite condimente și savori cum ar fi damnarea în iad ca soluție precară și simplistă date nouă de Dumnezeu pentru absolut toți păcătoșii,  crezând că astfel ne face dreptate, că face o favoare scoțându-ne prima dată din neantul de dinaintea vieții, ca să ne bage apoi în neantul morții și al iadului și că face o mare scofală cu noi, că se rezolvă și se schimbă ceva valoric și în bine în univers și în vidul lui înghețat prin intervenția Sa creaționistă și soluția Sa juridic divină de a-i damna pe unii la iad iar pe alții de a-i ferici prin dulcea răsplată a Raiului

  4) Puțin probabil ca un Dumnezeu să fi aprobat și să fi fost de acord vreodată cu așa ceva, cu toate aceste erori și orori ale firii într-o lume creată de El. Bunătatea și geniul Lui Dumnezeu nu este plauzibil să fi generat și tolerat atâta rău în lume, rău care doar dacă lumea n-ar fi fost făcută de Dumnezeu ni-l mai putem explica. Ambiționați să credem însă în Dumnezeu, trebuie să acceptăm că dacă El a făcut această lume, atunci e și responsabil de ea, responsabil de toate minunățiile ei, la pachet cu toate ororile ei. De aceea în cazul în care Dumnezeu este Creatorul, El e și autorul moral a tot și a toate, bune sau rele ; și nu trebuie să cauți mult ca să vezi această tragică situație care-L incriminează pe Dumnezeu ocupându-se să creeze o lume pe niște premize jalnice. Nu suntem noi oamenii niște produse jalnice, niște păcătoși prin definiție pentru care nici iadul nu mai are soluții ? Iată astfel se confirmă materia primă jalnică din care a catadicsit Dumnezeu să creeze această lume formată din călăii și victimele acestei lumi, pentru ca apoi păcătoși toți să moară ducându-se în iad,  făcând loc pe fața pământului altor călăi și victime care vor muri și ei umplând pământul cu cadavrele și scheletele noastre din care Dumnezeu stoarce sufletele ca mustul din struguri și le colecționează în dulapul de activități al Lui pentru a le lansa pe orbita veșniciei.

  5) Niște cadavre în putrefacție și niște schelete rânjite sunt tot ce a mai rămas din obiectul muncii creatoare divine din care Dumnezeu a stors sufletele ca să le aibă în colecția Sa divină pentru El. Cu scheletele în pământ și cu sufletele în Cer, au rămas pe pământ faptele oribile ale acestor oameni făcuți și omorâți de Dumnezeu, pe o scenă plină de masacre a acestei lumi în care noi suntem actorii ei, conform descrierii lui Shakespeare, și n-avem încotro decât să jucăm pe ea acest teatru funest al vieții în miros de cadavru ce vine în valuri de jos de la bază unde totul e infect din startul creației, totul e putred și totul colcăie de viermi. De ce vă mirați ? Trăim în lumea făcută de Dumnezeu, adică într-o morgă nedeclarată care e viața noastră și fiecare din noi nu e decât un cadavru viu care se luptă inutil un număr de ani să amâne, să măsluiască și să fardeze soarta și mirosul de cadavru iminent. Ar trebui să fim recunoscători viermilor, prietenii noștri cei din urmă și mai de nădejde care niciodată nu ne vor lăsa la greu. Când nimeni n-are chef a se atinge de un mort și pune îngrozit mâna la nas și la gură să nu vomite, când doar morga și firmele de pompe funebre mai pregetă a pune mâna contra cost pe cadavrele noastre, prietenii noștri viermii ne vor ajuta
în nevoie gratuit și se vor ocupa conștiincioși de noi,  din pasiune și plăcere, din rostul și menirea vieții lor ne vor descompune transformându-ne în niște cadavre autentice,  omniprezente, împuțite,  împânzind subteranul cu societatea mută, sublimă,  perfectă și fără de ambiții și vanităţi a cadavrelor. Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?

  6) Nu numai sufletele noastre se bucură de transformările la care le supun veșnicia alergând pe teritoriile mirobolante ale Raiului ca niște miei fericiți pe câmpii. Odată ce sufletele ne ies pe gură ducându-se la Domnul în Rai, noi nu rămânem fără nici o satisfacție ca și cadavre inerte în mormintele noastre. De acolo din mormânt ca și cadavre tragem totuși un folos, din putreziciunea și bezna mormântului, din societatea aceea neagră și negativ utopică dar dreaptă și suportabilă moral față de ce ne e dat să îndurăm ca ființe vii create de Dumnezeu, de acolo din mormânt, din gropi îngropați și subtilizați în pământul care ne astupă gura să mai protesteze și vorbească ceva vreodată spunând vorbe înțelepte sau tâmpenii, și ochii să mai vadă altceva, alte nedreptăți cu care a împuiat Dumnezeu lumea, din această ipostază de morți înfrânți dobândim totuși un înțeles.

  7) Din întunericul sicriului putem experimenta mai suportabil fața neagră și dramatică a veșniciei când sufletele ni se bucură în Rai de fața plăcută dar sterilă a ei. Voluptatea morții noastre e egală valoric în negativ în mizeria veșnică a mormântului cu voluptatea senină a sufletelor noastre în deliciul veșnic dar insipid al locației Raiului. Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar o singură dată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de lacrimi și vaiete,  pline de sânge și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat sau decapitat, mort prin accidente sau mort de moarte bună.

  8) Iată astfel, experimentând statutul de oameni creați de Dumnezeu și ipostaza de-a fi vii fiindcă Dumnezeu s-a jucat cu viața noastră însuflețindu-ne apoi s-a jucat cu moartea omorându-ne, de unde ne-am procopsit în noi și trăim toată viața cu o veninoasă ură, ura de cadavru iminent care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și mai tare și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva ți-a dat țeapă, te-a ucis și te-a învins, fie ea și bătrânețea.

  9) Nici un cadavru nu poate rezista tentației de a înjura și a urî spațiul, timpul și cauza pentru care a ajuns în această tristă și dramatică ipostază. Cum cadavrele nu mai sunt capabile de nici o ispravă, ura lor față de moarte se manifestă în avans în oamenii vii până a muri. Trăind, avem ura de moarte încuibată în noi. Scârba morții o purtăm la breloc și urâm funciar această soluție de deces a universului pentru noi, chiar dacă are apostila și aprobarea Lui Dumnezeu și pare o soluție normală, naturală biologic. Toți urâm biologia, toți urâm această soluție găsită de Dumnezeu cărnii noastre plină de sânge lesne curgător tot timpul. Toți eludăm și negăm destinul și crepusculul finalității biologice care ne împinge la normalitatea morții pe care noi o vedem tragedie. Toți plângem pentru morții noștri, toți ne precipităm și frângem pentru această pacoste. De aceea nu avem momente de luciditate și respiro al conștiinței și toți ducem stresul morții pe picioare și suntem timorați până la capătul vieții și conștiinței noastre de posibilitatea și iminența propriei noastre morți. Chiar și credincioșii plâng de moartea celor dragi. Toți se îngrijesc și feresc să moară, urăsc acest lucru, urăsc starea cadaverică eternă și locul de veci din cimitir ce ni l-a hărăzit inexorabil Dumnezeu cărnurilor noastre. Dar cel puțin văzându-te mort și mai ales mort pe veci ai minima satisfacție că nu te mai doare nimic și nu te mai întristează nimic, că nu mai ai datorii, că nu mai ai griji, că nu mai ai șefi și dușmani pe care să-i detești, că nimeni nu-ți mai poate face nici un rău, deci mai degrabă poți zice că în moartea ta e mâna consolatoare a Lui Dumnezeu care omorându-te te-a scăpat totodată de tot necazul făcându-te apt pentru candidatura la Rai.

  10) Și totuși nu putem determina morții și cadavrele să înțeleagă acest argument al fericirii care e moartea care te duce în Rai. Nu poți fi fericit că mori chiar dacă știi că moartea e trenul care te duce în Rai. Nici un judecător nu va crede pe un criminal care în ultimul cuvânt de apărare va spune că a vrut să-i facă bine decedatului scăpându-l de tot răul și durerile vieții cu care Dumnezeu ne-a cadorisit odată ce ne-a făcut, ca să-i faciliteze mai curând călătoria în Rai. De aceea moartea oricât de perfectă ar fi și plină de virtuți favorizante rezolvând pacostea vieții plină de cadouri otrăvite pe care ni le-a oferit Dumnezeu, nimeni n-o acceptă, nici viii, nici morții. Ca și mort, deși simți că ești învins și doborât, totuși ai satisfacția unei liniștitoare răzbunări când universul nu te mai poate păcăli și eluda complet omorându-te la infinit, ci doar odată, după care gata ; nimeni nu mai are nici o putere asupra ta, asupra cadavrului tău care devine suveran în pământ bucurându-se de liniștea și pacea morții, de respectul tuturor, după cum spune vorba aia : "despre morți, numai de bine".

  11) Văzându-te mort, știindu-te cadavru băgat în pământ, orice dușman se liniștește, ura sa asupra ta dispare și mai normal ar fi să se transforme în iubire astfel încât constatăm că mai degrabă moartea e o condiție veritabilă a iubirii și împăcării între oameni unde toți în cimitir vor deveni prieteni ; astfel, în mod trist și bizar, Dumnezeu a îngăduit ca moartea să fie soluția împrietenirii tuturor împărțind bucuroși același pământ și același cimitir, și nu viața pe care Dumnezeu n-a făcut-o sau n-a putut s-o facă pentru prietenie, pentru iubire, pentru respect reciproc și pentru împăcare, pentru concordie și fericire, aceste idealuri fiind doar afișe, manifeste și pancarte adunate erudit și propagandistic într-o carte numită Biblie. Ideile nobile ale Bibliei sunt pe cât de frumoase, pe atât de irealizabile intenții și idealuri puse și înșirate pe zidurile lagărului vieții noastre dinăuntrul căruia se aud gemetele deținuților ce suntem noi oamenii care trăim holocaustul vieții amestecați în acest areal sinistru numit viață, fiind apți doar să fim pe de o parte călăi, pe de altă parte victime și să ne desăvârșim și specializăm doar în ură și crimă ca și călăi, și doar să vărsăm lacrimi de durere și chin ca și victime. Să nu vezi aceste adevăruri, să nu cauți un vinovat moral cosmic pentru drama umană, să te ascunzi de aceste tragedii endemice cu care ne alegem din experimentul divin numit viață, să te ascunzi după versete biblice de această analiză dramatică a faptului și neajunsului de a fi om și implicit rob al Lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai comod și facil, deci acum înțelegem necesitatea de a fi religios, de a fi sărac cu duhul și a nu crâcni visului Lui Dumnezeu de a ne vedea pe toți într-un sicriu, tămâiați.

  12) Ca schelete, foste cadavre, ca relicve pândind veninoși, răzbunători și dușmănoşi din mormânt,  mâniați de soarta noastră funebră, amintindu-ne de drama vieții de care am scăpat, îi suntem martori universului și companioni sarcastici și zeflemişti până la sfârșitul timpului și universului când Dumnezeu se va da bătut și nu va mai suporta remușcările propriilor erori în a crea o lume de rahat și niște oameni decedați care Îl fixează și pândesc cu orbitele ochilor goale din mormânt iar catastrofa sfârșitului timpului și universului Îl va obosi, Îl va dovedi și-L va lăsa să moară în pace pe Dumnezeu alături de scheletele noastre, cele din urmă care Îl vor asista pe Dumnezeu în clipele agoniei Lui pe patul de moarte, și-L vor iubi martore fără voie la acest tragic și cosmic eveniment, sub formă de praf de stele, ceea ce și suntem de fapt. Sufletele ? Ele vor rămâne în continuare într-un Rai gol de Dumnezeu, se vor plictisi și îngrețoşa de atâta bine, vor plânge că nu mai au un corp cu care să simtă totul, și plăcerile, și durerile, daruri bune sau rele ale vieții noastre de carne. Într-un Rai părăsit de Dumnezeu și trist ca o fabrică închisă, sufletele nici nu vor ști cum Dumnezeu a murit, nici rău nu le vor părea prea mult, imorale cum au fost de-o viață cum fără vreun regret sau părere de rău s-au fardat mereu pentru Cer, s-au despărțit mereu de tot ce moare, de corpurile oamenilor, tot ce aveau mai scump și care le-au încălzit și crescut o viață la sân. În aceste confesiuni vreau să vă propun cum să trageți foloase din moartea voastră, să fiți mândri că muriți și că sunteți mai tari decât sufletele imorale care prin definiție sunt păsări călătoare care se duc în zborul lor în Cer ca în țările calde la mai bine lăsându-ne singuri cu cadavrul nostru pe cap să ne descurcăm cu el, să-L privim insistent pe Dumnezeu în ceafă cu ochii noștri inexpresivi morți din mormânt, cu orbitele goale ale craniilor, în spectacolul nefericirii noastre funebre în postura inexorabilă de cadavre, dar cel puțin eliberați de fastul de prost gust al lumii de apoi, posibilitate utopică imorală și grețoasă de care se poate bucura numai sufletul nu și cadavrul nostru care se mulțumește a putrezi împăcat cu logica și normalitatea defunctă.