26) DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

26) DUMNEZEU, ASASINUL NOSTRU PREFERAT

  1) Ajunge să te gândești numai câte războaie, răutăți și orori au fost și vor mai fi pe lumea asta ca să realizezi că ele nu se explică a se fi întâmplat sub patronajul și autoritatea unui Dumnezeu bun dar oare de ce invizibil, mut, orb, surd și incapabil ori nedoritor a stopa odată pentru totdeauna răul din această lume ? De unde ne ducem cu gândul : oare există Dumnezeu ? Și dacă există, cu bunătatea-i proverbială cum de mai tolerează jalnica stare a lumii pe care a creat-o ? Este incredibil să constați cum după ce-a creat lumea Dumnezeu se spală cu spirt grijuliu pe mâini având de a face cu noi cei mizerabili și infecțioşi, cei îndelung și iremediabil murdari, împuțiți de mizerie, de puroaie și de boli și păcătoși, dar arată în sus către Cer acest Dumnezeu antiseptic,  decretând că acolo totul e curat, sănătos, decontaminat și bun, și drept, și mângâios... Acolo e dreptatea și soluția tuturor soluțiilor, în Cer, printre meteoriți și radiații cosmice și solare neprielnice nici unei forme de existență, când normalitatea normalităților impunea ca dreptatea și binele să fie pe pământ, pe acest pământ cu climă temperată și prielnică vieții unde trebuia să fie pacea eternă, curățenia, binele și dreptatea să fie printre ei, locuitorii acestui loc, pământul, lumea în care trăiesc oamenii vii și nu în locația stupidă și neverosimilă a irealului din Rai, unde neapărat se duc doar oamenii morți cu pretenții la infinit sau măcar la eternitate drapată cu nobile virtuți alegorice pe care Tatăl nostru din ceruri l-a intitulat Rai și l-a ales drept spațiu vital și locativ pentru Sine totdeauna iar pentru noi, copiii Lui, DOAR după ce vom muri ; și nu pentru toți muritorii, nu, nu, nu ! ; ci doar pentru copiii Lui care-L caută cu aviditate și încăpățânare pe acest Tată ceresc și se mint cu entuziasm religios că L-au găsit în psihologia simptomatică din creierul lor pe Dumnezeul de nicăieri și de niciunde care are de fapt domiciliul în sinapse neuronale înconjurate de sânge și tumori mai mici sau mai mari, când nu sunt pândite de riscul accidentelor vasculare cerebrale. Când a plesnit un vas din creier, Dumnezeu a dispărut și s-a retras ca o remoră a unui rechin mort, în alte creiere unde va trăi veșnic și fericit, determinat să facă bine omenirii, să construiască lumi și oameni, posibili frați de cruce cu stelele, galaxiile și veșnicia.

  2) Doar cei ce n-au găsit nimic dar se mint atât de frumos și solemn religios și terapeutic că L-au găsit pe Dumnezeu în inima lor sau în gaură de șarpe, totuna, au șansa de a trăi în Cer veșnic alături de Creator beneficiind de toate privilegiile și facilitățile paradisiace oferite de El. Pentru toți ceilalți ce-L tăgăduiesc, Dumnezeu se ascunde și mai mult în infinitul neantului Său neclar ; căci altfel, dacă nu-L cauți pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe și chiar dacă nu găsești nimic nu spui că l-ai găsit pe Dumnezeu în sfârșit în toată splendoarea neființei Sale, jocul și sensul religios se strică chiar dacă nu mai pricepi nimic văzând că Dumnezeu sau tot ce ar fi putut El să fie, inexplicabil se dărâmă sub rațiune și evidență ca un castel de cărți de joc, ca o hologramă care se stinge când se întrerupe curentul psihic al credinței, un Dumnezeu care nu e limpede decât prin filtrul prejudecății credinței, un Dumnezeu care nu e clar și incontestabil ca aerul, ca apa, ca soarele și lumina lui cum logic ar fi fost să fie, ci e intolerabil de negăsit și definitiv inaccesibil dacă nu ești încăpățânat și fanatic determinat a-L căuta și a-L găsi pe Dumnezeu în orice, chiar numai și în neuronii creierului tău. E suficient pentru orice credincios, e o minune a Sa, e bucuria vieții lui că Dumnezeu a ales să existe în capul și în inima lui măcar și sub formă de gene religioase moștenite de la străbuni în interiorul spiralei de ADN, de impulsuri electrice și reacții chimice neuronale în sinapsele din creier care-i dau Lui Dumnezeu o șansă la existență, singura șansă, când universul, evidența și realitatea palpabilă și directă nu i-au dat nici o șansă.

  3) Un frizer care tundea un client, luându-se în discuție cu acesta pe tema religioasă i-a spus clientului după ce l-a terminat de tuns că Dumnezeu nu există ; și asta pentru faptul că este imposibil să existe un Dumnezeu sub patronajul căruia să se întâmple atâtea rele și orori pe lume, ba chiar de la începutul lumii, neoprit până azi. Clientul, un om cu frica Lui Dumnezeu, încurcat de alegația frizerului de a decreta că Dumnezeu nu există, a ieșit tulburat din frizerie, deranjat în confortul său religios care-i confirma prin toate simțurile sale că Dumnezeu slavă Domnului că există. Lângă frizerie era un boschetar care cerșea, cu o barbă și o claie de păr în cap gen din alea ca ale lui Bob Marley. Boschetarul întinse mâna să-i dea omul nostru care se tunsese și abia ieșise din frizerie, ceva. Atunci acesta îi spuse că îi dă mult mai mult dacă acceptă să meargă la frizer și să se tundă și aranjeze. Întorcându-se din nou în frizerie cu boschetarul flocos la frizerul care credea că Dumnezeu nu există, omul nostru i-a spus că nici el, frizerul, nu există. Și apoi văzându-l pe frizer încurcat i-a spus : Nu înseamnă că tu care ești frizer nu exiști dacă acest om n-a venit până acum să te caute și să se tundă. Dumnezeu există și îi ajută DOAR pe cei ce-L caută și vin la El iar toate relele din lume se întâmplă tocmai pentru că oamenii nu-L caută pe Dumnezeu și nu vin la El.

  4) Iată pilda și adevărul credinciosului, aceea cu frizerul și alte o mie de pilde de o mie de puncte pe care vajnicul credincios ți le va servi cu entuziasm la fileul necredinței tale ca să te înveți minte să nu mai fii necredincios, ca să iei exemplu de la orice credincios care Îl vede pe Dumnezeu în tot și în toate, nemaicontând că El nu are cum exista logic în mulțimea elementelor reale și raționale ale acestei actualități în condițiile în care ar fi autorul moral al degringoladei lumii noastre sângeroase. Ce rost ar fi avut ca să creeze Dumnezeu o lume care n-a fost dintru început sângeroasă ce-i drept, dar a fost cu putință prin a Lui Dumnezeu scăpare, îngăduință sau voință să devină sângeroasă după o vreme, continuu și neoprit până în ziua de azi ? Căci te potolești de toată frenezia religioasă iar toate pildele din lume care-L ajută pe Dumnezeu să existe și să aducă triumful credinței în sufletul omului te lasă rece abia dacă ții în brațe un copil înecat sau violat și vezi durerea crâncenă a mamei lui care se frânge în suspine că al ei copil n-a mai avut loc să respire pe pământ cu Dumnezeu patron la conducerea acestui univers, și asta îți este de ajuns ca să-ți explici în sfârșit cu succes și simplu cum e imposibil să existe în Cer un Dumnezeu sfânt și inert, cu atâtea nobile intenții predicate în toate bisericile la toate liturghiile și cu o Atotputernicie atât de briliantă care să fi creat și să se mai laude cu o astfel de lume oribilă care NU DĂ SEMNE nicicând și niciodată că tragedia, răul, crima și războiul din ea vor înceta subit sau curând de pe pământ din voia și ordinul imperios necesar al Domnului. Dimpotrivă, Dumnezeu ne lasă la infinit în balta mizeriilor și ororilor vieții noastre arătându-ne ceremonios și afabil doar Cerul, această locație vidă și insipidă neprielnică vieții, și spunându-ne cu o nonșalantă voce caldă și cu o înțelepciune divină a cărei rațiune n-o mai înțelegem,  că în Cer TOȚI copiii violați și înecați pe pământ se vor mântui. Cu un astfel de nonsens cinic și machiavelic religios care ne bântuie ca un vis urât cugetul curat și rațiunea pură, e mai simplu și îndrituit să ne spuzim la gură de setea și dorul unui Dumnezeu inevident și inexistent decât să ne mai prostituăm găsind laude și scuze unui Dumnezeu care și-a adus propria lume și universu-ntreg la tragedie, tortură și faliment cu toate nobilele intenții propovăduite atât de meșteșugit în atâtea scripturi și cărți sfinte propovăduite de buzele atâtor mesageri vajnici ai credinței, purtători de cuvânt entuziaști și romantici ai Lui Dumnezeu,  care nu înțeleg cum ciorilor nu pricepi tu dreptatea și nu vezi bunătatea Lui Dumnezeu... !

  5) Ok dragi mesageri ai Lui Dumnezeu : Eu sunt prost și sunt păcătos dar dați-mi voi veste despre orice crimă, război sau atrocitate care-a fost și incontestabil va mai fi sub comanda Dumnezeului curent în lume, care atât de mult iubește omul și lumea unde copii inocenți au murit și vor mai muri sub bombe îmbrățișându-şi păpușile plini de lacrimi și sânge și vă spun că Dumnezeu nu există și nu poate exista în aceste condiții oricât l-ar căuta cineva frenetic și încăpățânat prin neantul negru și rece al cerului. Dumnezeu e însuși neantul, antropomorfizat și adaptat pentru terapie minților noastre bolnave de credință.  Deci cum te mai poți mira că Dumnezeu, apărătorul tuturor copiilor morți ținuți în brațe de mamele lor despletite și plânse, rămâne atât de ascuns și invizibil, atât de negru ca întunericul și ca minciuna, atât de nemuritor și totuși neviu și rece, când vezi această lume de rahat în care apologeții credinței găsesc puterea și îndrăzneala să-i spună unei mame ce-şi ține copilul mort în brațe, ce minunată e lumea Lui Dumnezeu, ce minunat e Dumnezeu și cât a iubit El omul... ?

  6) Tocmai pentru că lumea e atât de minunată după cum spune și cântecul lui Armstrong, nu putem renunța la ea și nu putem muri așa simplu cum cred unii, împărtășindu-ne și făcându-ne semnul crucii, apoi împăcați cu soarta și datoria creștinească să răbdăm ștreangul morții într-o zi când ne asfixiem, căscăm larg gura gemând de agonia sfârșitului și facem o ultimă cruce măcar cu limba-n gură dacă mai putem, și mai clipim sfârșiți de vreo două ori din pleoapele căzute de canceroşi învinși de boală, apoi închidem ochii și gata, s-a terminat, ne ducem la un cer neprielnic vieții, un cer plin de radiații cosmice și solare letale, plin de găuri negre și gravitații incomensurabile, în oaza neverosimilă a Raiului, construită de Dumnezeu pentru noi în acest ostil univers... Nu se moare atât de simplu ! Nu se poate muri atât de ușor și religios cum cred unii care se lasă în mâinile Lui Dumnezeu fiecare mulțumiți și fericiți, ca o pasăre moartă care abia așteaptă să fie împăiată și expusă în ducele muzeu al Raiului din Cer. Nu poți muri atât de simplu și liniștit cum vor unii motivați de suficiența credinței religioase și revelației divine, închizând ochii și dezlegându-ți sufletul de lanțul cu care a fost legat de carnea noastră din născare, ca acesta, sufletul văzându-se dezlegat să o ia la sănătoasa fugind și mâncând pământul dintre ruinele corpului nostru de care-a scăpat pentru totdeauna. Nu poți muri, vă spun și repet, dacă ești om și făcut de Dumnezeu, logica spune că trebuie să fii aidoma Lui, nemuritor și ferice, deci nu poți muri ! Altminteri, dacă noi suntem muritori și lesne pieritori aidoma tuturor dobitoacelor e limpede că Dumnezeu nu există căci dacă exista, în raționamentul și previziunea sa divină nu avea absolut nici un motiv să ne facă un trup aidoma dobitoacelor, de care să se aciueze tot putregaiul, molimele, bolile, durerile și în final moartea.

  7) Spre deosebire de tot regnul animal care moare natural cum a dat Dumnezeu, omul moare într-un mod foarte complicat. Omul are trei tipuri de a muri, iar dacă-i punem și pe sinucigași sunt patru. Dar să-i lăsăm pe sinucigași care ne încurcă și socotelile noastre și pe cele ale Lui Dumnezeu.
   Primul fel de moarte este când omul moare de bătrânețe, adică bătrân și bolnav, dacă n-am făcut un pleonasm asociind bătrânețea cu boala, ele oricum mergând braț la braț dintotdeauna, de la Facerea Lumii. Al doilea fel de moarte este când omul este omorât, asasinat. Al treilea fel de moarte este când omul este MURIT, adică nici omorât, nici mort de moarte bună ci pur și simplu murit de altcineva și vă spun imediat de cine poate fi murit un om și de ce am inventat această formulare bizară. În toate cazurile, că murim de moarte bună ori asasinați, Dumnezeu are un amestec moral nu direct, ci prin consimțire la moartea noastră, El oricum fiind specialist declarat în gestionarea morților noastre ale tuturor indiferent de unde ni se trage sfârșitul. Cum murim, Dumnezeu e prompt pregătit cu uneltele și ustensilele din Rai având lângă El ca aghiotant pe colaboratorul Său direct Satana umblând la cingătoare cu instrumentele de tortură din iad și imediat ne și iau în primire când Dumnezeu arată cu degetul în jos. Să simtă ei, Dumnezeu și Satana o satisfacție în asta, în faptul că abia așteaptă să ne dăm obștescul sfârșit ? Să facă Dumnezeu o pasiune din moartea noastră, să fie El intendentul cel mai nimerit și priceput al cadavrelor noastre pe care abia le așteaptă să stoarcă din ele sufletele cu aceeași satisfacție cum stoarcem noi mustul din struguri ?

  8) Dar cum nu-i putem imputa Lui Dumnezeu faptul că murim, când nici Iisus nu i-a imputat asta ci s-a tânguit pe cruce și i-a zis Domnului : "Doamne, pentru ce m-ai părăsit... ?", noi doar Îl putem respectuoși dar siderați întreba pe Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată următoarea întrebare simplă : "Doamne, pentru ce m-ai omorât ?" Aveți vreo vagă bănuială că vă omoară altceva și altcineva decât Dumnezeu atunci când vă sună ceasul și vă vine vremea să muriți ? Nimeni nu moare că vrea, întotdeauna TREBUIE să murim într-o clipă ce nu ne mai suportă prezența, respirația, privirile și totul ; iar în capul nostru TREBUIE să înceteze lumina, deoarece bezna este foarte ieftină și din belșug în univers și ne-o oferă Dumnezeu berechet ochilor noștri care se închid a moarte și trebuie să moară. Întotdeauna ceva și cineva se opune dorinței noastre de a mai trăi un pic și când murim suntem de fapt omorâți cu forța, suntem învinși, deci asasinați într-o lume și un spațiu în care inima Lui Dumnezeu rezistă morții noastre și a copiilor noștri și nepoților și strănepoților noștri și rămâne undeva vie să mai bată și bate ; bate undeva, ascunsă să n-o vedem : TICA-TAC ! TICA TAC !, spre deosebire de inima noastră care putrezește cu toate emoțiile vieții încremenite în sângele închegat în ea...

  9) Prin tăcerea Sa Dumnezeu reușește să ne închege sângele în inimile TUTUROR, deci reușește cu toată dragostea, să ne omoare pe toți. Paradoxal, numărul crimelor înfăptuite înnobilează doar dacă ești Dumnezeu. Din toate filele cărților sfinte citim și ni se inoculează în conștiință ideea că Dumnezeu după teorie e cea mai înnobilată ființă din univers. Și într-adevăr, numai nobil nu poți denumi pe un criminal care omoară la drumul mare un om sau câțiva, el atunci numindu-se doar criminal odios ; dar cine omoară un milion de oameni se numește erou adulat ; iar cine-i omoară pe toți se numește Dumnezeu, cea mai nobilă ființă din univers, după teorie.

  10) Nu ai unde să evadezi din așa univers criminal inventat de Dumnezeu și trebuie să înghiți pe nemestecate politica Sa funebră. Căci fiind siguri după toate evidențele că de fapt Dumnezeu ne omoară, din respect și delicatețe pentru El trebuie să formulăm mai dulce verbul acțiunii Sale de a ne ucide, să chinuim și sacrificăm gramatica și criminalistica de dragul Lui Dumnezeu și să nu spunem că Dumnezeu NE OMOARĂ pur și simplu cum o face efectiv prin faptul că este cel mai puternic complice care consimte efectiv într-o zi că nu mai avem de ce să respirăm de fapt și atunci putem să spunem că Dumnezeu nu ne omoară ci NE MOARE sau ne adoarme pe toți, ce diferență... ! Astfel nu mai putem acuza pe Dumnezeu pentru moartea noastră căci El nu ne omoară după tipic ci ne adoarme perfid cu cloroformul morții ca vicisitudine și molimă inexorabilă din chiar ziua când ne face, prin metoda varanului : suflând duh de viață sărmană și molipsită de chin, dureri și neajunsuri peste noi, de ne pomenim cu o viață de efemeridă plină de bacterii și viruși, scurtă și tristă și care se termină în cancer și agonie : E de la Dumnezeu care face ca varanul care mușcă prada și aceasta moare în timp de septicemie datorită bacteriilor letale din bale, cum murim și noi de boli și de inima rea pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit inexorabil de la Facerea Lumii îndată după ce-a suflat duh de viață peste lutul din care-am fost făcuți. Deci Dumnezeu scapă oricum de acuzația de pruncucidere asupra noastră rămânând astfel cu mâinile curate de crimele făcute cu noi, Dumnezeu nu ne omoară ci ne moare, noi înșine creându-i un alibi puternic prin faptul că nu formulăm nici o acuzație de crimă împotriva noastră : Nu spunem despre noi că am fost omorâți ci spunem că noi înșine am adormit, sau și mai frumos și creștinește spus, noi înșine de capul nostru am răposat după datoria creștinească evident, încât autorul morților noastre pe veci va rămâne necunoscut și nu vom ști niciodată pentru ce ne ramolim cu un Tată atotputernic în Cer drept predecesor genetic, pentru ce îmbătrânim, pentru ce ne îmbolnăvim și pentru ce murim, Dumnezeu rămânând asasinul nostru preferat din familie, în condițiile în care îți poți alege un asasin preferat și de treabă în acest univers oribil și incredibil al morții pe bandă rulantă care de la viață ni se trage, de la viața legată cu ață dată nouă de Dumnezeu în BUNĂTATEA-I.